Una din noi e de prisos - partea a III-a

citeste si Una din noi e de prisos - partea a I-a     Una din noi e de prisos - partea a II-a

Una din noi e de prisos 

roman

- partea a III-a

4 lunie 1941, Bucureşti.

Iubită Catrinel, sunt beată de fericire! Nu am fost niciodată, niciodată mai fericită ca acum. Sunt cea mai fericită femeie din lume!

Nu ştiu cum să încep, nu ştiu cum să-ţi povestesc, aşi vrea să, te fac să trăeşti clipă cu clipă fiecare emoţie prin care am trecut. Dar nu cred să reuşesc. Te previn că scrisoarea asta, va fi foarte incoerentă. Uite recitesc ce am scris p'ână acum: am întrebuinţat cuvântul fericire, de trei ori, într'o singură frază. Dar pentru cât sunt de fe- ricită nici nu e mult, Catrinel! Catrinel, vreau să-ţi povestesc cum s'a întâmplat totul, dela început !!

Marţi dimineaţa, m'a anunţat Mamina, că Sâmbătă seara, adică ieri, are câteva persoane din familie invitate la masă şi că s'ar bucura dacă aşi veni şi ea ca Tibi.

Deşi raporturile dintre mine şi Tibi nu ajunseseră încă să reatingă temperatura (foarte ridicată) de dinainte de vizita mea la cina, am primit totuşi invitaţia Maminei.

Ieri dimineaţa, m'am învoit dela birou ca să mă pot duce la coafeur şi la croitoreasă ca să-mi iau rochia nouă de mătase imprimată. O rochie splendidă , Catrinel, îţi închipui şi ce reuşită e dacă până şi Gina mi-a cerut voe să-mi copieze modelul.

Am venit acasă la ora mesei, am întrebat dacă m'a căutat Tibi, mi-a cam pierit pofta de mâncare când am auzit că nu, dar am încercat să mă consolez, zicându-mi că o fi fost poate foarte ocupat şi că în orice caz, o să vină să mă ia seara la masă, la maică-sa.

La patru, m'am pomenit cu Anişoara şi cu Rudi. Rudi mi-a spus că 1-a întâlnit pe Tibi pe la ora prânzului la Tribunal, că era foarte agitat: aştepta o pronunţare într'un proces în care pledase.

Mi-am explicat de ce nu m'a căutat şi mi-am spus că s'ar putea nici să nu vie să mă ia la masă, dacă scapă târziu; că o să-mi telefoneze să ne întâlnim direct la Mamina.

Anişoara şi cu Rudi au plecat pe la şapte (o să vezi tu mai încolo că nu, îţi înşir degiaba toate detaliile astea) zicând ea se duc la un cinematograf şi la un grătar.

Eu am început să mă pregătesc de vizită. Ştiam că sunt aşteptată pela opt, opt şi jumătate.

M'am dichisit cu o grijă deosebită, având în vedere faptul că voi face cunoştinţă cu noi membri din familia lui, Tibi şi că trebue să-i cuceresc, dacă nu cu alte calităţi, cel puţin cu o înfăţişare plăcută.

Pela opt, gătită cu noua mea rochie imprimată, cu pantofi albi (noi şi ei), cu nişte ciorapi ca pânza de păianjen, pieptănată page parfumată cu Arpege, m'am urcat într'un taxi şi am pornit spre strada Frumoasă.

Inainte de a pleca, l-am chemat pe Tibi la telefon, dar nu mi-a răspuns nimeni.

In sfârşit, descind ca o contesă din taxi, dau şoferului şi 40 lei bacşiş şi sun la uşa Maminei. Sun şi aştept.

Nici un răspuns, nici o mişcare. Mă uit la ferestre şi le văd pe toate întunecate. încep să mă neliniştesc. Sun din nou lung, apăsat. Văd că se face lumină într'o odaie şi aud paşi pe scări. Imi deschide servitoarea, o întreb dacă a venit Tibi şi îmi răspunde că nu şi că nici nu ştie dacă trebuie să vină, îmi spune că doamna nu se simte prea bine şi mă introduce de-a-dreptul în dormitorul Maminei. O găsesc pe Mamina într'o rochie de casă, trântită pe pat şi înţeleg din privirea ei că nu mă aştepta deloc, că vizita mea o surprinde.

Mă sărută şi mă întreabă ce mai fac, cu un ton convenţional care mă îngheaţă. Din ce în ce mai stingherită, îi răspund că am venit Ia masă, că pe cât îmi amintesc ea mă invitase. Mamina izbucneşte în râs, într'un râs care pe mine mă plezneşte în plină faţă şi îmi răspunde că eu am înţeles greşit: mâine seara are loc recepţia, astâseară nu are să-mi dea de mâncare decât ouă şi cafea eu lapte şi nu crede să vină Tibi pentru că a vorbit cu el pela şase şi nu i-a spus nimic. .

M'am ridicat să plec, rugând-o să mă scuze că am deranjat-o (aveam un ton înţepat şi lacrimile îmi jucau în ochi), ca nu m'a reţinut deloc, dar când am ajuns în dreptul uşii, am auzit deodată zeci de glasuri care râdeau în hohote...

Am întors capul, uşile dela dormitorul Maminei care dau în sufragerie erau larg deschise şi în sufragerie, se aflau Tibi, Anişoara, Rudi, Gina, Mihnea, Corina, Nicuşor, Miluş, Ghiţă, fraţii lui Tibi, nişte mătuşi de ale lui, un unchiu, o verigoară şi încă; două-trei, persoane străine...

Mamina şi-a aruncat rochia de casă şi a rămas într'o rochie imprimată foarte frumoasă.

Tibi a venit spre mine, m'a luat de mână', mi-a pus o verighetă în deget, cineva a deschis o sticlă de şampanie, m'am pomenit îmbrăţişată, felicitată, sărutată, luată pe sus, totul ca in vis. Plângeam şi râdeam, Catrinel, de emoţie şi de fericire. Pe urmă au început „să curgă" darurile. Am primit dela Mamina o broşă de aur cu diamante, (o bijuterie veche de familie), de la tante-Margot, sora Maminei, doisprezece linguriţe de argint, dela o altă mătuşă un serviciu de masă, dela Anişoara şi Rudi un serviciu de liqeur de cristal, dela Gina şi Mihnea o oglindă veneţiană, dela Miluş şi Ghiţă o lampă splendidă, dela unchiu lui Tibi un covor persan (nu prea mare, dar foarte frumos), şi, în sfârşit, dela Tibi un ceas de mână Longines.

Am mai primit flori, bomboane şi o sticlă de parfum „Voi de Nuit".

Ce spui Catrinel, ce surpriză grozavă mi-a pregătit şi ce bine a fost totul organizat. Tibi a fost tu ideea, mi-a spus mai pe urmă că m'a trimis dinadins în ziua aceea la Gina, ca să-mi trec ultimul examen. Că s'ar fi cuvenit să mă lase corijentă, dar e'a înduioşat şi mi-a dat o notă de trecere.

Dar să fi văzut, Catrinel, pe Tibi ce fericit era, cum îi străluceau ochii şi cum mă săruta tot timpul (chiar de faţă cu Gina) şi îmi spunea că el mai amorezat de mine ca oricând. Dealtfel şi Gina a fost foarte caldă şi drăguţă cu mine, i-a spus lui Tibi că-1 felicită din toată inima pentru alegerea pe care a făcut-o, că sunt frumoasă, dulce, deşteaptă, şi sunt... mi-e şi ruşine să-ţi mai repet toate elogiile pe care mi le-a adus. Şi Mamina era atât de tandră cu mine şi fraţii lui Tibi şi matuşile lui, toţi mi-au arătat atâta dragoste Catrinel, atâta căldură.

Le-am telegrafiat Mamei şi tatei că ne-am logodit. O telegramă lungă iscălită de întreaga asistenţă.

Am petrecut până la patru dimineaţa, am băut şampanie multă, m'am ameţit atât cât trebue ca sa am toată scara sentimentul că plutesc... Şi cât am dansat cu Tibi, Catrinel, cred două ore nu am făcut decât să dansăm. Şi ce amorezată sunt de el, Catrinel! Niciodată nu am fost mai amorezată ca acum. Este destul să mă gândesc la iel şi îmi trece un fior prin inimă, prin şira spinării şi îmi urcă tot sângele în obraji. Şi mai am ceva la inimă, nu ştiu cum să-ţi explic, parcă mă doare dar e o durere plăcută, dulce... Catrinel, mai ai scrisorile mele depe vremea când eram logodită cu Sandu? Catrinel, nu-i aşa că nu ţi-am scris niciodată despre Sandu cum îţi scriu acum despre Tibi? Cu Sandu era altceva, cu totul altceva. Acum iubesc cu adevărat, acum sunt cu adevărat fericită. Te sărut,

Aurora.

Post scriptum. Catrinel scumpă, cred că două săptămâni din concediul meu, le vom petrece cu Tibi la Braşov. In. Septembrie, ne cununăm! N'ai să lipseşti, nu, Catrinel, dela nunta mea?

15 Iulie 1941, Râmnicul Valcea

Scumpă Catrinel, sunt aci în Râmnicul Vâlcea cu Tibi, de două zile şi mai rămânem până mâine seară. Pe Rodica am lăsat-o acasă cu Anişoara şi cu Rudi. Am venit amândoi, la nunta Ileanei, care a avut loc Duminică dimineaţa, la unsprezece, într'un cerc foarte intim. In afară de familie, nu au mai luat parte decât câteva persoane străine. Majoritatea colegilor sau prietenilor lui Cornel, au plecat pe front. Dumnezeule, câţi se vor mai întoarce din ei?

Ne-am străduit cu totii să fim veseli, dar se vedea ca veselia noastră e forţată, fiecare purtam in suflet o grijă, o teamă.

Nu mi-am pierdut complet liniştea, mi-e frică să mă intorc la Bucureşti, mi-e frică să nu-1 aştepte acolo pe Tibi al meu un ordin de chemare...

Catrinel, nu pot fi eroică deloc. Nu pot să mă, găndesc „cu mândrie" că Tibi se duce să lupte.... vrea să-1 tin lângă mine, aşi vrea să-l ascund, sa'l împiedic să plece — creerul meu combină tot felul de subterfugii, aşi vrea să se întâmple orice, numai să nu plece! Nu mai dorm nopţile de grijă, de nelinişte. Şi el e trist. E trist, dar se ascunde de noi, Şi lui îi e teamă. Dar nu mi-o spune Catrinel. Câteodată, însă, ie sarcastic. Intr'o zi mi-a spus: o să mor şi o să mă uiţi. Catrinel, nu vreau, să moară Tibi, dacă moare el, mor şi eu. Ha, nu glumesc deloc, nu exagerez deloc, fără el eu nu mai pot. Ce absurd e războiul ăsta, ce inutil e! Ştiu că şi tu gândeşti la fel ca mine.. Nu ne putem scrie mai mult. Dar am atâta nevoe să vorbesc cu tine.

Iţi mulţumesc, Catrinel, pentru ultima ta scrisoare. Te-am simţit, Catrinel, atât de aproape de inima mea, am simţit că participi atât de profund şi de total la fericirea mea. Am fost foarte fericită, Catrinel. Şi sunt încă pentru că îl iubesc pe Tibi, pentru că mă iubeşte. Dar mi-e frică, mi-e frică de ziua de mâine.

Ce mă fac, ce mă fac, dacă trebue să plece şi el pe front?

Catrinel, nu vreau să-mi duc gândurile până la capăt, mă cutremur de groază, te sărut,

Aurora.


P. S. La 1 August, intru într'un concediu de 20 zile pe care am hotărît împreună cu Tibi să-1 petrecem la Braşov! Dar cine ştie câte se mai pot întâmpla până atunci!

Nu căuta locuinţă pentru noi, fiindcă, dacă vom putea veni, vom locui la un fin al lui Mihai mi-a făgăduit că o să o ia pe Rodica la Râmnicul Vâlcea pentru tot timpul cât eu şi cu Tibi vom fi la Braşov,

Planuri! Cine ştie ce se va alege din ele.

Sunt foarte pesimistă, dragă Catrinel.



23 August 1941, Bucureşti.

Draga mea Catrinel, dece nu am mai rămas la braşov, de ce nu te-am ascultat? Aşi m'ai fi stat cu Tibi al meu, cu iubitul meu, cu scumpul meu Tibi câteva zile! Catrinel, Catrinel, Tibi a plecat aseară pe front.

Când ne-am întors ieri la prânz de la Braşov, îl aştepta ordinul de chemare.

Nu pot scrie mai mult.... Inţelege-mă, Catrinel, sunt sdrobită. Aşi vrea să fiu curajoasă, dar îmi este peste putinţă. Plâng, plâng într'una. Am stat toată ziua cu Mamina. Ea e mult mai bravă decât mine. Ea mi-a mai dat puţin curaj.

Când o să-1 văd iar pe Tibi al meu, Catrinel, când?

Aurora.



Bucureşti, 16 Octombrie 1911.

Dragă Catrinel, iartă-mă că îţi răspund abia azi la scrisoarea ta, dar şi azi fac un mare efort ca să scriu şi dacă nu ar fi vorba de tine, aşi lăsa totul din mână. Nu mai am pic de viaţă, de vlagă în mine. Sunt epuizată, sfirşită de atâta zadarnică aşteptare. Sunt aproape trei luni de când a plecat Tibi! Afară de o singură carte poştală primită imediat după plecarea lui, nici un rând, nici o ştire, nici un cuvant.

A ajuns-o disperarea şi pe Mamina. Nu mai poate nici ea să ţină capul sus. Nu mai poate să facă pe optimista nici ea faţă de mine încearcă sărăcuţa, dar e atât de lipsit de convingere tot ce spune! Mă uit la ea cât s'a schimbat în aste câteva luni: a îmbătrânit brusc! I s'au micşorat ochii, i s'au adâncit cutele depe frunte. I s'au subţiat parcă şi buzele! Cred că plânge şi ea ca şi mine in fiecare noapte.

Şi eu mă feresc de Rodica, nu vreau să ştie cât sunt de abătută. Nu îi spun nimic, dar ea simte şi înţelege. E atât de discretă, de delicată, şi să vezi, Catrinel, cum caută să mă înveselească, cum stă mereu prin preajma mea. Şi este drăgăstoasă, acum vine ea la patul meu seara şi mă învoieşte şi zice că sunt leu copilul ei.

Câteodată îmi cere voie să rămână să doarmă cu mine. îmi povesteşte fel de fel de întâmplări dela şcoală, ca să mă facă să râd. De Tibi se sfieşte sa vorbească. Parcă îi e frică să nu-mi atingă o rană deschisă. Este surprinzător de sensibilă, de fină. Mare, mare mângâiere mi-a dat Dumnezeu cu ea.

De taică-său, de Dinu, nu mai ştiu nimic din August, Am aflat dela Rudi, căruia i-a scris Izu, că Dinu a plecat şi el pe front. E ciudat, nu a simţit nevoia să-şi vadă copilul atâta vreme şi nici măcar înainte de plecare!

Ţi-am scris sau nu ţi-am scris, că Radu are un băieţel? Am primit o scrisoare dela el şi dela Eliza cu o fotografie a lui Florin; ie foarte frumuşel, seamănă cu Ileana. Iată-mă şi mătuşă! Cred că prin Decembrie, trebue să nască şi Iris. Mai rămâne să facă şi Ileana un moştenitor.

Radu i-a scris mamei şi tatei că e foarte fericit, că niciodată nu s'a înţeles mai bine cu Eliza ca acum; ea s'a schimbat mult, e bună, gospodină, ascultătoare şi e convins că nu 1-a înşelat niciodată.

Imi pare rău că nu pot să fiu şi eu la fel de convinsă! Dar în definitiv, bine că se înţeleg, principalul e că Radu e mulţumit! Şi ce bine că e mobilizat pe loc.

Mihai a fost pe front o singură lună, nu ştiu graţie căror împrejurări şi-a putut obţine atât de repede un concediu.

Dintre cunoscuţi şi prietenii mei de aci nu a plecat nimeni: Ghiţă Slătimcanu, bărbatul lui Miluş, Mihnea Alianu, Nicuşor, sunt toţi mobilizaţi pe loc. Catrinel, să nu crezi un moment că sunt invidioasă. Iţi jur, mă bucur că barem pritetenele mele îşi au bărbaţii acasă. Nu m'ar consola deloc să ştiu că suferă şi ele ca mine.

Mi-e destul suferinţa mea şi a Anişoarei. Ea trăeşte o viaţă de infern. Intr'o continuă frică să nu fie ridicat Rudi! Dorm în fiecare noapte în altă, parte. Când vin la mine, tresar amândoi la orice sgomot, la orice sonerie. Mi se rupe inima de ei. Şi Anişoara mai găseşte forţa să mă îmbărbăteze pe mine!

Şi tu eşti atât de bună cu mine, Catrinel! Când o să pot să-mi arăt toate recunoştinţa pentru prietenia ta, nedesminţită în atâţia şi atâţia ani de zile! Mi-e dor de tine mult.

Nu îmi faci nici o profeţite, nu îmi spui că o să primesc scrisoare dela Tibi? Am ajuns să cutreer pela toate cărturăresele.

Nu râde de mine.

Aurora.



6 Ianuarie 1942, Bucureşti.

Iţi mulţumesc scumpa mea Catrinel, pentru scrisoarea ta fie condoleanţe. M'a mişcat mult că ai găsit atât de bine cuvintele pe care trebuia să mi le spui, care să mă mângâie şi să-mi uşureze conştiinţa. Am primit scrisori dela ai mei, dela câţiva prieteni, toate pline de dragoste, de duioşie, dar mie una nu a isbutit să-mi meargă atât de bine la inimă, să mă consoleze şi să mă limpezească în acelaş timp, ca scrisoarea ta.

Ce ciudat, nu l-am iubit pe Dinu, dar moartea lui m'a lovit, m'a durut neaşteptat de mult! Poate că dacă nu aşi fi avut un copil, un copil care este jumătate din mine şi jumătate din el, un copil căruia o să trebue să-i dau socoteala mai târziu pentruce nu am rămas mai departe, lângă tatăl lui şi căreia o să trebue să-i ascund adevărul ca să salvez memoria tatălui ei, poate moartea lui Dinu m'ar fi ,atins mai puţin adânc şi mai puţin direct.

Tu ai totuşi dreptate, Catrinel, pentru el e mai bine că a murit pe front dacât să se fi sinucis. M'am gândit mult la ce mi-ai scris tu: să nu-mi fac nici o mustrare de conştiinţă pentru că m'am despărţit de Dinu, căci şi cu mine şi fără mine, — dealtfel cum s'a şi dovedit ar fi dus aceiaşi viaţă mizerabilă. Da, tu dreptate, dacă nu aşi fi rămas lângă el fără sa-l iubesc intradevăr nu s'ar fi schimbat nimic, ar fi rămas „acelaşi!

Dar gândeşte-te Catrinel, şi râspunde-mi cinstit tu crezi că ar fi fost acelaşi lucru dacă eu l-aşi fi iubit? Dacă l-aşi fi iubit mult, profund, adevăraţi?

Vezi, întrebarea asta mă turbură.

Şi tot eu îmi răspund: — dar numai cu jumătate de gură — l-au iubit alte femei şi totuşi nici una din ele nu 1-a putut schimba. Eu aşi fi reuşit oare? Cine ştie, cine ştie...

Când a venit camaradul lui, locotenentul Pop, să mă anunţe că Dinu a murit, undeva în Rusia, eram bolnavă in pat de gât. Rodica se afla lângă mine... Bietul copil, şi-a cunoscut atât de puţin tatăl, şi eu nu l-am întreţinut decat dragostea pentru el. îmi fac mustrări, ii vorbeam rar de Dinu. E drept, el nu ne scria, nu venea sa ne vadă.

A fost foarte impresionată, a plâns mult. De atunci, mă întreabă mereu de Dinu. Aveam o fotografie de a lui de pe vremea când eram logodiţi. Mi-a cerut-o, o poartă la ea în 'coperta unei cărţi. Intr'o zi mi-a spus: "Mămico, eu sunt acum orfană de tată, şi am isbucnit în plâns amândouă.

Bietul Dinu, bietul Dinu!

Caitrinel, scumpa mea, profeţia ta nu s'a împlinit decât pe jumătate. Nu am primit nici o scrisoare dela Tibi, dar a aflat Mamina dela o cucoană, care are un fiu în aceiaşi unitate cu el, că Tibi trăieşte, că e sănătos.

Dece n'o fi scriind?

Nici eu, nici mama lui, nu am primit în afară de o singură carte poştală nimic, nimic. Şi cât timp a trecut de când a plecat...

E grea, e foarte grea aşteptarea asta, Catrinel. Cred că m'a îmbătrânit cu zece ani.

Sunt foarte obosită, foarte obosită.

Te îmbrăţişează,

Aurora.



10 Aprilie 1942, Bucureşti

Iubită Catrinel, a venit aseară la, mine unchiul tau ca să-mi aducă scrisoarea pe care mi-ai trimis-o prin el... Dar scrisoarea ta dragă Catrinel, a rămas la Braşov în romanul lui Fauconier, „Malesie".

Se afla în camera lui pe noptieră. Caută scrisoarea şi trimite-mi-o prin poştă, făcându-i în prealabil cenzura necesară, dacă e nevoie.

Era atât de dezolat şi de jenat unchiul tău că a venit cu mâinile goale, încât am căutat să nu mai arăt mâhnirea că m'a privat de veştile tale.

Dealtfel, in cele câteva ceasuri pe care le-a stat la mine, am vorbit în bună parte despre tine si că sunt la curent cu o mulţime de lucruri. In restul timpului, adică atunci cand nu am vorbit despre tine, d. Serge Lupa si-a făcut o serie de complimente... Până acum, atitudinea lui faţă de mine a fost net prietenească

si net cuviincioasă. O, nu vreau sa spun că deasta, a încetat de a mai fi cuviincios, dar l-am

prins de câteva ori privindu-mă cu o intensitate fară voia mea, m'a turburat. Draga Catrinel, te conjur, nu-i vorbi nimic unchiului tău despre tot ce îţi scriu eu pentru că, în in primul rând, nu vreau să ştie că am observat că imi face curte, apoi mi-ar fi neplăcut să afle că l-am denunţat nepoatei lui. Cu siguranţă, s'ar simţi foarte prost faţă de tine. Acum, după ce ţi-am atras atenţia să nu-i pomeneşti nimic d-lui Serge Lupa despre ultima lui vizită la mine, îmi dau seama că s'ar fi cuvenit să nu-ţi fac tocmai ţie această recomandaţie, ţie, care eşti atât de discretă.

Imi pare rău Catrinel, că şi-a schimbat purtarea faţă de mine — deşi toată schimbarea nu constă în fapte propriu zis, ci în atmosfera pe care a creeiat-o pentru că îmi place să fiu prietenă cu el, îmi place să-1 ascult: vorbeşte atât de frumos, este atât de informat şi de instruit şi aşi fi vrut să-1 văd cât mai des.

Acum, ezit... Mi-e teamă să nu complic lucrurile inutil.

Poate mă gândesc şi cu prea departe, poate, la urma urmei, bietul om nu m'a privit decât cu simpatie şi cu interes, dar fără nici un gând ascuns.

Joi seara, trebue să-1 văd în orice caz: Anişoara şi cu Rudi l-au poftit la masă şi, bineînţeles, nici nu ar putea concepe să nu vin şi eu.

Catrinel dragă, dela Tibi tot nu am mai primit nimic, afară de încă o carte poştală care insă poartă data din... 8 Decembrie.

Imi scrie doar câteva rânduri, este sănătos, ii e foarte dor de mine şi mă roagă să mă duc cât pot de des pe la Mamina. Mi-a indicat o adresă la care i-am răspuns imediat, i-am trimis şi un pachet mare cu conserve, biscuiţi, salam, ţigări şi o vestă tricotată de mine.

Dar cine ştie pe unde o fi acum regimentul lui?!

Zilele trecute, am avut mereu inima grea, plină de presimţiri rele.

Eram atât de neliniştită încât am ascultat de sugestia unei colege a mele şi m'am dus cu ea la o ghicitoare, tocmai pe şoseaua Colentina.

Mi-a dat în cărţi şi în bobi.

M'a întrebat dacă am pe cineva plecat pe front (cine nu are astăzi?) şi mi-a dat toate asigurările că celui plecat, nu i se va întâmpla nimic rău.

Mi-a mai spus că mai ţine la mine unul de ghindă, unul de tobă, unul de roşu şi cred că, dacă ar mai fi fost câţiva fani în cărţile de joc, ar fi descoperit că sunt toţi amorezaţi de mine. Pe Anişoara o pun în fiecare zi să-mi dea în cărţi şi în fiecare zi îmi sgune exact acelaşi lucru: o să primesc în maximum o săptămână, o scrisoare dela Tibi şi o să facă un chef de bucurie.

Dar scrisoarea nu mai vine, Catrinel!!

De când a plecat Tibi pe front, nu am mai fosit nici o clipă mulţumită deplin. Orice mi s'ar întâmpla, orice bucurie aşi avea, e neîntreagă, e imperfectă. Şi de când a plecat Tibi, Catrinel, mi-am schimbat şi firea: am devenit posacă, anostă, închisă. Nu mai îmi place să mă plimb, nici să văd oameni, nici să mă distrez. Singurul loc unde mă mai simt bine, e la mine acasă.

Mamina mă înţelege şi vine ea la mine zilnic, cu ea, ca să-i fac o plăcere, mă mai duc câteodată la un spectacol. Ba uite că mint: am fost fa teatru de vreo câteva ori şi cu Ileana.

A, tu nu ştii că Ileana a stat la mine aproape o lună întreagă. A venit la 1 Martie in chip de mărţişor şi a plecat la 27 Martie.

Cornel a adus-o şi el a venit să o ia.

Eu m'am simţit obligată să-i fac cât mai plăcuta şederea ei aici şi da hatârul ei m'am tinut de mondenităţi. Am fost însă prost inspirată, căci prezennţa Ileanei în cercul meu, a produs turburări, Ghiţă Slătineanu, bărbatul lui Miluş, s'a amorezat destul de serios de ea: am avut o mare surpriză, care ni se părea atât de solid, atât de dintr'o bucată şi pe care îl credeam foarte îndrăgostit de nevasta lui. Nimic adevărat, Catrinel: e un afemeiat, un făţarnic şi nu cred că are pentru Miluş decât un rest de afecţiune, un mic sold şi acela in lichidare. Miluş nu ştie nimic cu toate că mi-a mărturisit într'o zi că îl simte pe Ghiţă cam înstrăinat de ea dela o vreme.

In seara când am fost cu Ileana la ei, Ghiţă s'a ocupat asiduu de soră-mea şi, culmea, Miluş părea foarte mulţumită că soţul ei îşi îndeplineşte cu atâta sârg obligaţiile de amfitrion. Mie mi s'a părut la un moment dat cam suspectă atenţia lui Ghiţă faţă de Ileana, dar oare cum aşi fi putut interveni fără să nu fiu deplasată?

Acasă, Ileana mi-a povestit că bărbatul lui Miluş i-a făcut o declaraţie de dragoste înflăcărată şi i-a cerut o întâlnire pentru a doua zi. Ea 1-a refuzat, dar cum el insista mereu, i-a făgăduit (numai ca să scape) că o să vie a doua' zi la patru în hallul cinematografului, fiind însă decisă de la început, sa nu se ducă.

A doua zi, am plecat devreme eu Ileana după masă la croitoreasă şi să facem cumpărături; ne-am întors acasă tocmai spre seară. Pe Ileana o aştepta un plic şi un buchet imens de flori. Pela opt, a chemat-o Ghiţă la telefon: reproşuri că nu a venit la întâlnire şi implorări să accepte să vie să ia ea masina de acasă a doua zi dimineaţa.

Dragă Catrinel, ce lipsă de decenţă şi la urma urmei, chiar de bună cuviinţă, la adresa mea: cum îşi închipue el, admiţând chiar că Ileana ar fi acceptat propunerea lui, că cu aşi putea patrona această porcărie ?

Ileana a fost foarte intransigentă, dar eu am avut bănuiala că intransigenţa ei era doar demonstrativă şi că în fond, se temea numai de mine, altminteri ar fi acceptat.

Din anumite confidenţe pe care mi le-a făcut, mi-am putut da seama că de Cornel s'a cam plictisit.

De Ileana mi-e foarte frică, este mult mai nestăpânită decât mine, mai îndrăsneaţă şi cu mai multă fantezie.

Am simţit eu că i s'a cam urît cu viata de provincie, că nu are nici o stimă pentru cercul de prieteni în care se învârteşte — oameni de afaceri — şi se simte nelalocul ei acolo unde după propria ei expresie, lâncezeşte.

Din toate acestea, îţi explici nu-i aşa de ce ne'am alarmat.

Si Catrinel, ca să-ţi spun tot ce gândesc până la capăt, trebue să-ţi fac o mărturisire gravă: părerea mea este ca Ileana s'a întâlnit totuşi cu Ghiţă Slătineanu şi altădată decât cu prezenţa mea şi a lui Miluş.

Eu nu am putut-o supraveghea tot timpul! Şi apoi, dimineaţa, o lăsam acasă, eu plecam la slujbă. De câteva ori, m'am întors la orele două şi ea încă nu venise. După amiezile, e drept, eram mai totdeauna împreună sau după târguieli. La vizite sau la spectacole.

Totuşi, de vreo două-trei ori mi-a scăpat ca printre degete. Şi încă nu am spus totul: în ultimele zile ale şederii ei la mine, am băgat de seamă o nelinişte, o îngrijorare în felul ei de a se purta, părea muncită de un gând ascuns.

Poate că, dacă aşi fi fost mai diplomată, dar tu ştii că tocmai ceeace îmi lipseşte meu mult ieste diplomaţia, aşi fi reuşit să o fac să-mi vorbească. Aşa, am înstrăinat-o de mine, făcându-i morală tot timpul, ameninţând-o chiar la un moment dat că dacă nu o să-1 pună la punct pe Ghiţă, o să o spun lui Cornel.

Intr'o zi, mi-a relatat cu un aer indiferent că în lipsa mea de acasă, a chemat-o din nou Ghiţă la telefon şi a obţinut fâgăduiala lui ca nu mă' va mai deranja niciodată, ca şi cum numai de mine ar fi fost vorba.

De atunci, nu ştiu să o mai fi chemat vreodată, dar totuşi am impresia că Ileana m'a minţit.

Bănuiala mea este întărită de faptul că în ziua când a venit Cornel să o ia, a mai primit un buchet de flori (a trebuit să-1 trec pe contul meu ca să evit un scandal) şi controbăindu-i prin valize am descoperit un flacon de parfum Rumeur. Am întrebat-o pe Ileana când şi 1-a cumpărat, s'a înroşit, s'a enervat că îi „fac inspecţie prin geaman ca unei servitoare" şi în cele din urmă, după o crijză, de lacrimi, mi-a spus că şi 1-a cumpărat ea, clar nu a vrut să-mi spună de teamă să nu o cert că e prea cheltuitoare. Complet absurd, fiindcă niciodată nu am avut astfel de intervenţii. Am trebui să mă fac că o cred, mai ales pentru că Cornel trebuia să vină dintr'un moment într'altul acasă şi nu aşi fi vrut să-i dau da bănuit cu nimica.

Am fost fericită când i-am văzut plecând.

Dacă nu sar fi ivit toată complicaţia asta cu Ghiţă, mi-ar fi plăcut să o reţin aci cât mai mult.

Nu am vorbit cu nimeni despre toate astea, Catrinel, eşti singura fiinţă căreia i-am mărturisit un secret, care în definitiv, nu e al meu.

Dar sunt mâhnită şi decepţionată şi simt nevoia să-mi descarc inima.

Anişoara, deşi nu am vorbit nimic cu ea despre amorul lui Ghiţă pentru Ileana, mi-a spus deu năzi că a simţit-o pe sora mea foarte „coaptă" pentru o aventură şi a adăugat: Bine că nu trăeşte în Bucureşti! O femeie frumoasă ca ea, ar rezista greu tentaţiilor.

Miluş nu a bănuit nimic, m'a surprins chiar lipsa ei totală de instinct. O îndrăgise teribil pe Ileana, o invita mereu cu ea în oraş şi îmi'spunea într'una, că o găseşte încântătoare şi de o frumuseţe fascinantă.

Părerea mea este că Ileana s'a schimbat mult de când s'a măritat. Ca fizic, a câştigat enorm şi mai frumoasă, dar a, devenit prea sigură de ea, poate prea închipuită, poate chiar îngâmfată.

Şi ceeace m'a supărat cel mai mult: a devenit superficială, nesinceră.

Mă întreb, Catrinel, dacă ea nu a fost totdeauna aşa, sau dacă a făcut-o aşa Cornel. Eu cred că aşa a fost totdeauna, dar am cunoscut-o eu prea puţin. Gândeşte-te că toată adolescenţa ei, a trăit-o departe de mine, eu am văzut-o in şapte-opt ani, doar în treacăt, de sărbători, câte o săptămână, două. Cu siguranţă, dacă aşi fi discutat cu Tibi despre Ileana, el ar fi fost cu totul de altă părere, mi-ar fi susţinut vechea lui teorie, că orice femeie, este făcută dintr'un aluat bun dar depinde pe de mâini încape. Că lângă un bărbat de calitate, o femeie scoate tot ce e mai bun din ea că, dimpotrivă, lângă un bărbat care nu e de calitate, toate defectele — şi cele mai ascunse şi cele mai nedeclarate — cresc, se acuză, se amplifică din voia 'instinctivă a femeii. de a fi mai potrivită cu bărbatul pe care îl iubeşte.

Dacă ar fi aşa, ce ar fi trebuit să devin eu, după experienţa mea cu Dinu — fie-i ţărâna uşoară — sau Sandu?!
Sărmanul Dinu! Am primit săptămâna trecută o poştală dela el scrisă acum cinci luni, aidică o lună înainte de a se fi prăpădit.
Acum Rodica primeşte o mică pensie de care nu mă ating.
In fiecare lună, îi depun banii la CEC să aibă şi cind s'o face mai mare, o zestre dela tatăl ei.
Dela Turnu Măgurele, am avut o veste foarte rea, fratele lui Rudi, a fost ridicat şi dus, cine ştie unde.
Rudi e distrus.

Rica a venit la Bucureşti şi nu mai oboseşte făcând tot felul de demersuri, alergând de dimineaţă, până seara cu scrisori de recomandaţie pela oameni influenţi, ca să-1 salveze pe Izu. In schimb, nevastă-sa nici nu se sinchiseşte. Nu ştiu dacă e adevărat, (Rica mi-a spus), că e chiar mulţumită! Cică i-ar fi mărturisit unui prieten ca decât să fie părăsit, mai bine să nu mai ştie nimic de el.

Rudi e foarte deprimat, spune într'una că e sigur că nu o să scape nici el. Cu banii, o duc extrem de greu. S'a apucat să facă un mic negoţ de cravate, dar nu e deloc abil, deloc şmecher şi e mult prea sfios. Se jenează să se ducă pela oamenii pe care îi cunoaşte, ceeace dealtfel e şi de înţeles.

Anişoara nu a găsi o slujbă, dar are câteva meditaţii. Şi-a vândut o mulţime de lucruri, săraca.

Uf Catrinel, când o să se isprăvească odată mizeria asta! Şi când o să vie Tibi al meu înapoi!

Mi-e atât ele dor de el, Catrinel! Uneori mă doare inima la propriu am o durere fizică. Am slăbit mult şi cred că m'am urîţit.

Aşi vrea să te văd. Dacă o să fie posibil, o să vin cu Rodica prin Iulie pentru câteva zile la Braşov. Nu ştiu dece, dar nu mă îndur deloc să mă deslipesc de casă, am impresia că dacă plec, îl trădez într'un fel pe Tibi şi i se întâmplă ceva rău. Am devenit îngrozitor de superstiţioasă. Te sărut mult, mult.
Aurora.



18 Iunie 1942, Bucureşti

Dragă Catrinel,

In sfârşit am primit o scrisoare dela Tibi. O scrisoare pe patru pagini, scrisă mărunt în care nu se plânge de nimic, dar mă lasă totuşi să înţeleg printre rânduri, că o duce greu: e foarte obosit, uneori îl ajunge disperarea... A scăpat ca prin minune dela moarte, dar cel mai bun şi drag camarad al lui a căzut. Vorbeşte cu resemnare de moarte ca de un fapt inevitabil. Afară de asta; îmi spune că mă iubeşte, că dragostea lui pentru mine s'a adâncit, şi nu e adevărat că distanţa distruge dragostea: de când a plecat e mai aproape de mine, a învăţat să mă preţuiasca si mai mult decât înainte şi abia aşteaptă să se întoarcă acasă să ne cununăm şi să nu ne mai despărţim niciodată.

Am plâns şi am râs de fericire... dar vezi mie nu mi-e dat să am o fericire deplină, e un făcut, întotdeauna trebue să se întâmple ceva, întotdeauna trebue să survină ceva oare să mi-o strice!

Chiar în ziua în care mi-a sosit scrisoarea lui Tibi a picat pe negândite, din Râmnicul Vâlcea. Ileana! Asta nu ar fi nimic, dar, spre ghinionul meu şi al ei, tocmai când mă întorceam eu dela slujbă spre casă, o conducea şi pe ea (probabil dela gară) în maşină, Ghiţă Slătineanu. Ei nu au băgat de seamă că i-am zărit, au oprit prudent maşina la câţiva metri mai departe de casă. Am început să mă grăbesc, am a'juns odată cu ea în faţa uşii. Nici nu am lăsat-o să mă îmbrăţişeze — clocoteam de indignare — şi i-am strigat: — Te-am văzut cu amantul tău! Recunosc, am fost vulgară şi brutală, dar mi-a fost peste putinţă să mă stăpânesc.

M'a privit ironică, a tăcut câteva clipe încurcată, dar cu o evidentă ambiţie de a-mi ţine piept şi mi-a răspuns: — Nu e amantul meu, sunt mai inteligentă decât crezi şi chiar decât alte femei cu mai multă experienţă decât mine!" Pe urmă, deodată, expresia feţei ei s'a făcut dulce şi duioasă, m'a luat în braţe şi mi-a spus: Aurora, eu nu am dreptul să fiu fericită?

O clipă m'am simţit slabă, mi s'au umezit ochii, dar mi-am revenit, am dat-o la o parte şi i-am răspuns: — Ai dreptul, dar nu în felul ăsta. Ghiţă este bărbatul altei femei.

A dat din umeri şi faţa ei a devenit iar aspră, dură şi hotărîtă.

La masă nu am vorbit nimic. Ea m'a informat foarte în treacăt că ai mei sunt sănătoşi, că a fost Iris Ia Râmnicul Vâlcea cu fetiţa ei şi cu Mihai.

După masă, şi-a călcat o rochie, a făcut un duş, s'a parfumat, s'a fardat excesiv şi m'a anunţat senină că se duce în oraş şi că se întoarce la opt seara. Atunci mi-am ieşit din fire şi am deslănţuit un scandal oribil în care i-am spus şi mi-a spus cuvinte grele, regretabile, care sunt sigură că nu o să le uite niciodată. A refuzat să-mi dea orice fel de explicaţii. Mi-a declarat că ieste stăpână pe actele ei şi că 'nu are de dat seama nimănui decât cel mult, soţului ei şi că cu soţul ei se va aranja ea aşa cum va găsi de cuviinţă şi eu nu am nici un drept să mă amestec.

Am ameninţat-o că voi vorbi eu Miluş şi cu Cornel şi ea mi-a spus că îi fae un serviciu şi că' o scutesc pe ea de o explicaţie care nu îi e totuşi plăcută. A adăugat însă că ar fi totuşi mai bine să nu mă amestec fiindcă aşi putea să am neplăceri personale. Nu ştiu ce a vrut să insinueze, mi s'a părut o obrăznicie atât de mare încât îţi mărturisesc că aşi fi avut o poftă nebună să-i trag o palmă, dar slavă Domnului, am reuşit să mă domin. Asta ar mai fi lipsit, să o bat şi să mă bată şi ea.

După ce a plecat, am plâns ca o disperată de ciudă, de revoltă, de ruşine, până seara când s'a întors ea din aventură. Când m'a văzut cu ochii roşii, a isbucnit şi ea în plâns, s'a aşezat în genunchi' in faţa mea — eu stăteam trântită pe divan — şi a început să mă roage să o înţeleg că i s'a urit cu viaţa inutilă şi falsă pe care o duce alături de Cornel. S'o înţeleg că nu 1-a iubit niciodată, că s'a măritat cu el numai fiindcă băiatul de care, era ea îndrăgostită nu îi dădea nici un fel de importanţă, A făcut-o ca o răzbunare care insă nu i-a slujit deloc, iubitul ei a continuat şi dupăce s'a măritat cu Cornel, să fie la fel de nepăsător. Acum nu îl mai iubeşte nici ea, dar îi place Ghiţă o interesează şi o ispiteşte viaţa pe care i-o oferă, o viaţă care i se potriveşte, pentru care simte că e făcută.

Dar Miluş? am întrebat eu. A dat din umeri şi mi-a răspuns că dacă nu ar fi intâlniit-o pe ca Ghită ar fi întâlnit o altă femeie de care s'ar fi îndrăgostit şi în nici un caz nu ar fi rămas cu Milus pentru că pe Miluş nu o mai iubeşte de mult.

Mi-a povestit apoi o mulţime de amănunte din viaţa conjugală a lui Ghiţă şi a lui Miluş — am ranas uluită, desgustată, de cât de indiscret şi nedelicat poate fi un bărbat faţă de o femeie pe care nu o mai iubeşte. Printre altele, i-a spus că Miluş i-a adus în casă câţiva din foştii ei amanţi cu care a rămas în relaţii de bună camaraderie.

Nu ştiu dacă e sau nu adevărat, Catrinel, dar de un lucru aşi putea garanta Miluş nu 1-a înfiat niciodată pe Ghiţă şi chiar dacă i-a adus în cercul ei pe bărbaţii cu care a trăit înainte de a se îi măritat nu a fădut-o nici din cinism, nici cu vreun gând ascuns. O cunosc destul de bine. Femeia asta e cinstită, are un mare defect, e prea sinceră, ar fi putut foarte bine să nu-i spună nimic lui Ghiţă, despre foştii ei prieteni, iar fi putut vedea fără ca Ghiţă sa ştie ce rol au jucat în viaţa ei. Dar ea a fost de bună credinţă, a considerat trecutul un lucru lichidat! Dealtminteii, Miluş a trăit fiecaie dragoste până la capăt, a consumat-o a epuizat-a şi a ieşit complet eliberata din ea. Mi-a spus odată că ea nu se desparte de un bărbat oricât de nemulţumită ar fi, oricât de prost s'ar purta cu ea până când nu îşi isprăveste dragostea ei, că numai în felul acesta rămâne întreagă, că numai în felul acesta, după expresia ei, „nu încurcă lucrurile", adică nu vine într'o dragoste nouă, cu fantome dintr'o dragoste veche.

Cât a stat Ileana în Bucureşti — două zile, nu am vrut să o duc nicăeri, nici nu am spus nimănui că se află aici, dar ne-am întâlnit pe stradă cu Gina; care tocmai se ducea la masă la Miluş. Seara ara primit un telefon c'u reproşuri: se poate să fie Ileana în Bucureşti, şi să nu o anunţăm şi pe ea!

Ileana nu a vrut să vină la telefon, am fost într'o situaţie destul de jenantă: Miluş insista să vorbească cu ea, eu am minţit că e în baie, dar peste zece minute Miluş a revenit şi a trebuit să vorbească cu ea. A doua zi, devreme de tot, ne-am pomenit ou Miluş la noi. A venit tu braţul încărcat de flori, cu o cutie de bomboane pentru Ileana.

Nu am văzut-o pe Miluş, niciodată mai caldă, mai tandră cu o femeie.

Ileana era foarte încurcată, îi ocolea mereu privirea. După plecarea iei, a rămas foarte tristă, s'a ascuns de mine şi a plâns, apoi mi-a spus că va pleca din Bucureşti mâine dimineaţă şi mă roagă să o scuz eu pe lângă Miluş că nu va veni seara la ea la masă. Apoi s'a desbrăcat, s'a băgat în pat, rugându-mă să o las să doarmă, să nu o deranjez pentru nimeni şi pentru nimic şi să nu o chem nici dacă sună telefonul pentru ea.

Am înţeles din toate astea, că a luat hotărîrea să nu se mai întâlnească cu Ghiţa şi am fost' foarte bucuroasă. Dar pela opt seara a sosit un comisionar cu o scrisoare pentru Ileana. A primit-o Rodica şi a alergat cu ea sa o ducă Ileanei înainte de a putea să o opresc eu.

Ştii care a fost urmarea, Catrinel? Ileana s'a sculat din pat, s'a îmbrăcat şi a plecat de acasă, deşi eu am implorat-o să nu sa ducă.

E drept, peste o oră s'a înapoiat. Nu i-am vorbit nimic, nici nu am vrut să mă uit la ea.

A doua zi, nu a mai plecat şi seara a venit cu mine la Miluş. Mai erau acolo câteva persoane străine pe care atunci le-am văzut pentru prima oară: doi colegi de ai lui Ghiţă cu soţiile lor şi un inginer tânăr, ne însurat, Tomeseu, un bărbat foarte frumos, care i-a făcut toată seara curte Ileanei.

Ghiţă era foarte indispus, se stăpânea cu greu, iar la un moment dat, a luat-o pe Ileana de mână,: şi a trecut cu ea în odaia de alături, fără nici o jenă. Cred că i-a făcut o scenă; în tot restul serii, Ileana 1-a evitat pe Tomeseu.

Am avut impresia că Miluş a observat, dar pe urmă mi s-a părut că m'am înşelat. Nu, nu, cred că nu, bănueşte nimic, nu ştie sărmana ce i se pregăteşte

A doua zi, Ileana a plecat la Râmnicul Vâlcea. Nici nu am îmbrăţişat-o.

La despărţire, mi-a spus că luna viitoare vine din nou în Bucureşti, dar dacă mă deranjează, va locui în altă parte. Nu i-am răspuns nimic şi nici ea nu a mai adăugat nimic.

Nu ştiu ce să fac, Catrinel. M'am gândit la un moment dat să plec şi eu la Râmnicul Vâlcea, să Vorbesc cu mânut, cu tata, să vorbesc cu ei, sa-i rog să intervină. Dar mie grozav de greu să-i pun tocmai eu, la curent cu planurile Ilenei. Ştiu că ar fi o mare durere pentru ei şi îmi spun; ca cine ştie, poate totuşi Ileana o să se răsgândeacâ până la urmă şi în cazul acesta dece să mă mai amestec, de ce să-mi iau o răspundere atât de mares.

Tu de ce părere eşti, Catrinel?

Vreau să-ţi mai spun un singur lucru şi închei a ceastă lungă scrisoare: unchiul tău vine să mă vadă aproape în fiecare săptămână. Nu pot să-mi dau seama prea bine care simt sentimentele lui pentru mine. Uneori am impresia, aşa cum ţi-am mai scris, că îi plac, că e îndrăgostit, alteori decât prietenie pentru mine, că se simte bine în tovărăşia mea.

I-a fost de mult folos până acum lui Rudi..,. E un prieten foarte preţios pe care ţi-1 datorez ţie, scumpă Catrinel, si îţi mulţumesc din inimă că mi l-ai dat.

Te rog, gândeşte-te puţin ce trebue sa fac pentru Ileana. Te sărut,

Aurora.



Bucureşti, 3 August 1942.

Scumpă Catrinel, nu ştiu clacă am făcut bine sau rău ascultându-ţi sfatul. Nu ştiu dacă am făcut bine stând deoparte, neintervenind cu nimic, lăsând-o pe Ileana să se descurce singură, să decidă singură, aşa cum m'ai învăţat tu. Tu spui, Catrinel, că Ileana trebue să ajungă singură la concluzia că face rău ceeace face şi dacă nu este lăsată să-şi ducă până la capăt experienţa, cu toate riscurile ei, nu va avea niciodată convingerea intimă, că a greşit. Va rămâne cu regretul de a se fi lăsat influenţată, de a nu fi acţionat conform cu firea şi necesităţile ei sufleteşti.

Dar astăzi, Catrinel, când văd unde au ajuns lucrurile, îţi mărturisesc, îmi fac mustrări. Mustrările acestea nu se adresează ţie. Tu mi-ai spus să procedez aşa cum ai fi procedat tu şi eu aşi fi trebuit, dacă aşi fi fost mai puţin timorată aşa cum am simţit eu că trebue să procedez. Acum cred că totul ie prea târziu.

Nu ştiu ce se va întâmpla, sunt tare mâhnită şi îngrijorată şi o să mă înţelegi ca o să-ţi spun că alaltăieri Miluş a plecat la Râmnicul Vâlcea, fără măcar să mă anunţe... îmi fac fel de fel de gânduri. A prins vreo scri- soare de a Ileana, i-o fi spus Ghiţă că vrea sa divorţeze, o fi înţeles singură?! Ipoteza aceasta mi se pare cea mai puţin verosimilă şi o să-ţi explic îndată de ce: în urmă cu două-trei săptămâni, a fost Ileana din nou aici. A picat neanuntată după noul ei sistem. Am primit-o cu destulă răceală, dar ea a fost atât de caldă şi de dulce cu mine, încât până la urmă m'a cucerit şi nu i-am mai putut rezista şi am fost şi eu foarte tandră cu ea.

Mi-am propus să nu ii vorbesc nimic despre Ghiţă, să o las să provoace ea o discuţie şi cred că dacă nu s-ar fi petrecut un fapt care nu intra deloc în prevederile ei, nu mi-ar fi vorbit nimic, mulţumită că eu nu mai întreb nimic...

A doua zi, după venirea ei, a ieşit singură în oraş pela cinci după amiază. Eu am rămas acasă cu Rodica şi cu Anişoara. Si aveam invitaţi la masa pe Rudi şi pe unchiul tău.

Pe la şase, a venit Miluş ca o maşină— maşina inginerului Tomescu, să ne ia la plimbare la şosea. Venise special pentru Ileana. A părut foarte indispusă şi contrariată că nu o găseşte acasă şi a insistat să vin eu şi cu Anişoara cu ea.

Am plecat împreună, cu maşina lui Tomescu. Am făcut un tur la şosea, pe urmă Miluş a spus sa coborîm la Flora să bem bere şi să luăm a gustare. Anişoarei îi era sete şi m'au convins şi pe mine să cobor din maşină, deşi eu abia aşteptam să ne întoarcem acasă pentru că mai aveam ceva de preparat pentru masă, pentru că aveam o presimţire că mă aşteaptă o scrisoare dela Tibi. Bineînţeles m'am înşelat: cum plec de acasă, încep să-mi funcţioneze presimţirile: deobicei rele: mă aşteaptă acasă o veste rea dela Tibi, un camarad care a venit să mă anunţe că i s'a întâmplat ceva foarte rău... Catrinel, dacă mai ţine mult războiul acesta simt că înebunese.

La Flora, erau doar câteva mese ocupate... Catrinel, ai ghicit? La o masă Ileana şi cu Ghiţă. Mie, mi s'a oprit inima în Ioc. Anişoara m'a apucat instinctiv de braţ, iar Miluş, ce crezi că a făcut Miluş, Catrinel? a înaintat radioasă spre ei, a sărutat-o pe Ileana cu mari efuziuni şi înainte de a aştepta să-i dea Ghiţă o explicaţie, a spus ea: V'aţi întâlnit pe stradă şi ai invitat-o cu tine la Flora. Bravo Ghiţă, tu ştii că o iubesc pe Ileana şi îmi face plăcere să fii foarte drăguţ cu ea.

Eu, Ileana, Anişoara, Ghiţă eram îngrozitor de stânjeniţi, amuţiserăm, dar Miluş mai volubilă, mai spirituală ca oricând, spunea glume, povestea mereu câte ceva si numai datorită vervei şi antrenului ei ne-am desgheţat încetul cu încetul, cu toţii. Ileana nu reuşea să-şi înfrângă jena şi tristeţea. Era foarte nervoasă, i-am surprins mâna tremurând pe pahar.

Acasă, a isbucnit in plâns, a venit la mine m'a luat în braţe şi printre suspine mi-a spus: „nu mai pot, nu mai pot, trebue să se isprăvească odată comedia asta!"

Era şi Anişoara de faţă, ea n'a putut spune o singură vorbă de consolare.

Pe urmă au venit invitaţii la masă şi Ileana şi-a mai revenit.

Dar când am rămas singure, a devenit iar foarte tristă, foarte abătută. Ofta mereu,, avea ochii plini de lacrimi. Mi-a fost milă de ea şi am întrebat-o: ce ai de gând să faci? Mi-a răspuns: „Sunt foarte hotărîtă!" Ştiu ce am de făcut." Nu am îuţeles nimic şi nu am încercat să mai întreb. Tot ea a vorbit: „Cineva e de prisos. Eu sau ea." Apoi a plecat să se culce. Am rămas cu vorbele ei în urechi: „Cineva e de prisos." Mereu, mereu acelaşi lucru, Catrinel! Şi în viaţa mea a fost totdeauna cineva de prisos, şi eu am fost în viaţa altcuiva, cineva de prisos. Cine e de prisos se duce, cine trebue să rămână, rămâne. Viaţa ştie să orânduiască lucrurile aşa cum trebue, aşa cum se cuvine. Mi-am dat seama mai mult ca oricând că ai avut dreptate. Şi acum când îţi scriu, îmi spun: e bine că nu m'am amestecat.

A doua zi dimineaţă, Ileana avea cearcăne mari la ochi, sunt sigură că nu a dormit toată noaptea. Plecam la slujbă când m'a întors din usă. Mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o, mi-a udato cu lacrimi. Şi mi-a spus că s'a hotărît să vorbească ea eu Miluş, că nu o mai poate minţi, că o umileşte şi o înfurie bunătatea, prietenia şi tandreţea cu care o copleşeşte. Apoi a isbucnit furioasă: „Cum nu vede cum nu înţelege? Dece nu ne ajută? Dacă ar fi făcut o singură scenă, dacă i-ar fi pus o singură întrebare lui Ghiţă, minciuna asta nu ar mai fi continuat, el i-ar fi spus totul. Dar cum să-i spui unei femei că o înşeli, că nu o mai iubeşti când ea nu vrea să vadă evidenţa? Cum să-i spună că mă iubeşte, când Miluş ii spune lui tot timpul cât de mult mă admiră, cât ţine la mine, auzi vrea să viu sa stau la ei câteva zile, vrea să fiu acolo cu iei în casă.... Nu mai pot, nu mai pot."

Am lăsat-o plângând, m'am dus la birou.

Când m'am întors acasă, am găsit-o jucându-se în curte cu Rodica. Nu ieşise deloc în oraş. Dar după masă s'a îmbrăcat foarte elegant şi a plecat. Seara am mâncat împreună la Mamina. M'am simţit atât de bine la ea, Catrinel. Mi-a arătat o mulţime de fotografii de a lui Tibi când era mic, într'una e îmbrăcat în fetiţă, într'alta, în primii lui pantaloni lungi, cu o carte în mână. I-am luat toate tptografiile acasă si să nu râzi de mine. Catrinel, le sărut în fiecare zi şi în fiecare seară şi să-ţi spun? o să crezi că sunt nebună, vorbesc cu ele! E una mai ales, care mi-e foarte dragă. Tibi la vreo 12—13 ani cu un prieten al lui de braţ.

E aşa de dulce şi are o privire tristă şi desteaptă care priveşte parcă mai departe chiar decât îi e îngăduit.

Ce dor îmi e de el, Catrinel! Atâtea luni s'au scurs iar, fără nici o ştire dela el! Ce uşor aşi trece peste tot ce mi se întâmplă dacă ar fi Tibi aici.

Ţi-am scris despre el şi o clipă, am uitat de Ileana, de Miluş. De ce o fi plecat Miluş la Râmnicul Vâlcea, ce s'o fi petrecut cu ea şi cu 'Ghiţă?

M'am întâlnit ieri cu Gina şi dela ea am aflat ca Miluş a plecat ieri la Râmnicul Vâlcea.

I-am telefonat lui Ghiţă la prânz ca să aflu ceva dela el — dar nu l-am găsit acasă. I-am lăsat vorbă jupânesei lor sa-i comunice că l-am căutat şi să mă cheme când vine acasă, dar până la ora, asta nici un telefon dela el.

Anişoara care deobicei ştie atât da bine să mă încurajeze, de data asta îmi spune că e sigură! că s'a întâmplat ceva grav.

Mă gândesc la mama, la tata... Săracii de ei, câte necazuri le-am mai făcut şi eu. Acum, Ileana.

Şi menajul Radu-Eliza merge iar prost. Se pare că acum el e de vină.

In schimb, Mihai şi Iris, sunt într'o interminabilă lună de miere (bat în lemn). Ii aştept aici pela jumătatea lui Septembrie.

Tu când ai de gând să vii, Catrinel? Vino tu Catrinel, eu nu mă îndur să plec din Bucureşti... Tot aştept, aştept mereu, o scrisoare dela Tibi.

Câteodată reuşesc să mă exalt şi să-l aştept chiar pe el. Te îmbrăţişez,

Aurora.



Râmnicul Vâlcea, 20 Noambrie 1942.

Draga mea Catrinel, sunt aproape două luni de când am primit ultima ta scrisoare, întârzierea cu care iţi răspund este atât de mare încât nici nu îndrăznesc să te rog să ma ierţi. Nu am nici o scuză, ştiu, afară de una singură: un fel do incapacitate de a face ceeace imi propun şi chiar de ceeace vreau. In ultima vreme, am căzut într'o somnolenţă a spiritului, într'o lene de a gândi şi aproape de a vorbi. O mare oboseală şi o mare plictiseală şi un mare dezinteres pentru tot ce mă înconjoară. Dacă nu aşi fi avut un copil, cred că nu m'ar fi ţinut nimic în viaţă. Doar Rodica mă mai face să simt că trăesc, dincolo, absenţa oricărei ştiri din partea lui Tibi, m'a adus la o epuizare nervoasă, la o apatie, la un desgust de viaţă.

Nu mă mai gândeam nici la Ileana, nici la complicaţiile ei sentimentale, nu mai vedeam pe niciunul în ultima vreme, din prietenii miei, afară de Anişoara, care este de nepreţuit pentru devotamentul pe care mi 1-a arătat in toate împrejurările şi pentru tactul ei excepţional.

Cu Anişoara puteam să stau după amiezi întregi fără să scot o vorbă, croşetând într'un fotoliu, ea în altul, fără să-mi pună odată'o întrebarie, încălzindu-mă cu prezenţa ei, respectându-mi tristeţea, nevoia de a sta în gândurile mele.

Nici pe Mamina nu o mai suportam uşor de când rolurile noastre se inversaseră, înainte, ea mă îmbărbăta, acum, eu trebuia să-i dau ei curaj, să-i spun minciuni care sunau fals, să-i dau speranţe.

Unchiul tău, a lipsit câteva săptămâni din Bucureşti, dar mi-a scris mereu scrisori încântătoare interesante, pline de originalitate şi de spirit.

Dar ori de câte ori îmi aducea o scrisoare dela el, credeam întâi că e dela Tibi şi când îi Recunoşteam scrisul, mă înfuriam, simţeam nevoia să mă răzbun lăsând-o să zacă necitită ore întregi. Nu ştiu dacă mă înţelegi, Catrinel, venea o scrisoare pe care nu o aşteptam în locul celei dorite şi aşteptate.

Dragă Catrinel, din toropeala în carte căzusem în ultimele luni am fost trezită, sgâlţâită puternic acuma zece zile de o telegramă sosită din Râmnicul Vâlcea: „Vino urgent, Ileana bolnavă."

Am înebunit de spaimă. Primul meu gând a fost că a încercat să se sinucidă. Nu mai ştiam nimic dela ea, din August când a fost ultima oară în Bucureşti. Ţi-am scris mi se pare, că Miluş a plecat într'o bună zi la Râmnicul Vâlcea, fără să mă anunţe. Când s'a întors după o saptămână, a venit să mă vadă, mi-a spus că a stat la Ileana şi că s'a simţit admirabil. Am întrebat-o cum s'a decis' să plece şi de ce nu mi-a dat şi mie de ştire şi mi-a răspuns că Tomescu i-a telefonat în dimineaţa plecării ei la Râmnicul Vâlcea ca să o întrebe dacă nu duce o scrisoare pentru Ileana, întrucât el pleacă la Sibiu şi în drum poate opri sa facă comisionul. Că s'a decis să plece cu gândul să se întoarcă cu Tomescu peste două zile, dar că i-a plăcut aşa de mult la urma a rămas o săptămână întreagă şi a venit singură cu trenul.

Căldura şi admiraţia eu care mi-a vorbit despre Ileana mi-a îndepărtat toata bănuielile, m'a liniştit, dar într'o măsură m'a şi deziluzionat fiindcă nu am mai văzut nici o ieşire, nici o scăpare pentru ea. Iţi mărturisesc că am fost şi furioasă pe Miluş... Prea e oarbă, prea nu simte, prea nu înţelege nimic! Atâta opacitate, atâta lipsă de in- stinct mă revoltă. Aproape că merită să fie înşelată.

Ileana nu mi-a scris riimic dar faptul că două luni nu a mai venit în Bucureşti mi-a dat dreptul să cred totuşi că e mai puţin hotărîtă să divorţeze. Şi 'deodată telegrama care mă chema urgent la Râmnicul Vâlcea.

Am dus-o pe Rodica la Mamina, i-am dat-o în grijă şi am plecat cu primul tren.

Niciodată nu mi s'a părut distanţa de la Bucureşti la Râmnicul Vâlcea mai mare, niciodată nu mi s'a părut mai chinuitor, mai plictisitor drumul, mai enervantă tovărăşia oamenilor! M'am şi certat cu un tovarăş de drum — niciodată nu mi s'a părut mai searbăd peisajul, mai exasperant şueratul locomotivei care mi se părea că seamănă cu cântecul unei cucuvele, mai fără sfârşit opririle în staţii. Dar când am început să ne apropiem de Râmnicul Vâlcea, mi s'a făcut o teamă atât de mare de ceeace o să aflu, încât când am ajuns în gara nu mi-a venit să mă mai dau jos din tren. Aşi fi vrut să merg mai departe fără ţintă, să nu mai ştiu de nimeni şi de nimic. Am găsit o birjă şi am pornit spre casă.

Pe măsură ce mă apropiam, creştea în mine o presimţire groasnică. Am reuşit să mă autosugestionez atât de tare, încât mi s'a părut când am'ajuns în colţul străzii că văd doliu la poarta casei noastre. Tremuram îngrozitor, deşi afară nu era frig deloc. Nu ştiu când am sunat, nu ştiu când am intrat în casă. Dar când mama mi-a zâmbit, m'am prăbuşit în braţele ei într'un hohot de plâns. Din odaia vecină, m'a strigat Ileana. Am găsit-o în pat bolnavă de febră tifoidă, palidă, slăbită, eu părul ei blond strâns în două coade mari care îi cădeau sase ani, nemaipomenit de frumoasă, de îngeresc de frumoasă.

S'a bucurat imens când m'a văzut. Nu i-am spus ca primisem o telegramă. Când am rămas singură cu mama, am aflat că Ileana a fost între viaţă si moarte, dar că criza trecuse, medicul care a ingrijit-o declarase chiar în dimineaţa acelei zile a nu mai există nici o primejdie.

Pe urmă, am aflat restul: Cornel primise ordin de chemare cu două săptămâni în urmă şi Ileana ca să nu rămână singură se mutase la părinţi. După vreo şase zile, s'a îmbolnăvit.

Mi-am dat seama că nici mama, nici tataa nu ştiau nimic despre Ghiţă. Aşadar, nu fusese vorba de divorţ.

Nu ştiam ce se întâmplase între timp, nu ştiam ce se petrece cu Ileana, ce e în sufletul ei, ce gândeşte, ce plănueşte.

Nu am întrebat-o nimic în cele cinci zile cât am stat la Râmnicul Vâlcea, dar cu câteva ore înainte de plecare ea a rugat-o pe mama sa ne lase singure şi primul lucru care m'a întrebat când timp am mai fost decât noi două în odaie, a fost dacă am mai văzut-o pe Miluş. Mi s'a părut că în mod indirect, se interesează de Ghiţă şi m'am indispus, l-am răspuns ceeace era şi adevărat, că în ultimul timp nu ne-am mai văzut decât foarte rar din pricina mizantropiei mele. Pe urmă, mi-a vorbit ea. Mi-a spus că în August când a venit Miluş la Râmnicul Vâlcea, ea era decisă să divorţeze de Cornel, că se înţelesese cu Ghiţă când plecase din Bucureşti, să aibă el întâi o explicaţie cu Miluş, apoi să-i scrie ei ca să îl pregătească pe Cornel de despărţire. Dar în locul scrisoarei pe care o aştepta, a venit Miluş. A stat aproape o săptămână la ea, în care nu i-a vorbit decât despre Ghiţă: cât de mult îl iubeşte, cât e de legată de el, cât îi e de necesar.

Ileana şi-a putut da seama din tot ce i-a povestii Miluş, că Ghiţă încă nu îi mărturisesc nimic, că ea n'u ştie nimic, şi nu bănuieşte nimic! — „Iţi dai seama, Aurora, când am văzut cât e de fericită, cât e de sigură de el, de afecţiunea lui, când mi-a povestit Miluş cum, a început dragostea lor, când am înţeles că sunt ani de zile între ei, ani de zile trăiţi clipă de clipă, că au un bagaj al lor, care atârnă greu, că au un trecut al lor, o viaţă a lor, cu vieţile lor amestecate, am înteles cât eu sunt de prisos. Ţi-am spus şi la Bucureşti: Cineva e de prisos. Atunci, credeam că ea e de prisosi pe urmă, am priceput că eu. Şi nu e numai asta!! Peste tot ce mi-a spus, ceeace m'a dezarmat şi m'a obligat, a fost imensa căldură şi prietenie pe care mi-a arătat-o. Şi-a deschis inima în faţa mea, mi-a povestit lucruri care sunt sigură că nu le-a mai încredinţat niciodată, nimănui. Cum as mai fi putut să o mint, să o înşel, când mi-a arătat atâta încredere?

Când a plecat de aici, a plecat cu renunţarea mea tacită, dar definitivă.

Am întrebat-o pe urmă, Catrinel, cum a lichidat cu el, cu Ghiţă. Mi-a răspuns că după plecarea lui Miluş, i-a scris imediat o scrisoare în care i-a spus că e mai bine pentru amândoi să-şi păstreze locurile.

Era destul de liniştită, de împăcată, când îmi vorbea despre toate acestea. Mi s'a parul foarte îngrijorată de Cornel, mi-a vorbit cu căldură de el. Cred Catrinel, că plecarea lui pe front, a venit la timp ca să soluţioneze criza. O să-i simtă lipsa. O să înveţe poate să-1 iubească de departe, mai mult şi mai bine, decât 1-a iubit de aproape. Au fost prea mult timp alături, au copilărit împreună, Ileanei nu i-a fost niciodată dor de el, nici nu a ştiut să-l preţuiască, nici nu a ştiut pe cine are lângă ea. I s'a părut atât de firesc ca el să o iubească! Ca şi când i s'ar fi cuvenit, ca şi când nu ar fi putut fi altfel, îşi permitea toate libertăţile, fiindcă avea această mare rezervă, această mare siguranţă: dragostea lui, prezenţa lui. Fără el, a început să se simtă dezorientată. E bine că a plecat. I'i foarte bine. Numai de s'ar întoarce curând şi sănătos !

Când am luat drumul spre Bucureşti, Ileana intra în convalescentă. Cam după vreo două săptămâni, am primit o scrisoare drăgăstoasă dela ea în care îmi spunea cât îi e dor de mine, şi ca ar vrea să vină la Bucureşti, dar socoteşte mai prudent sa: se abţină.

Pe Ghiţă şi pe Miluş, cum ţi-am mai spus, i-am văzut de puţine ori in ultima vreme. Din când in când, îmi mai dau sau le mai dau câte un telefon. Ştiu că nu mai îmi place să mai văd pe nimeni afară de Anişoara şi mă înţeleg.

Tu însă, dacă ai veni în Bucureşti, imi e mult, mult bine.

Poate te hotărăşti, Catrinel. Tu ai fost întotdeauna atât de promptă la apelurile miele.

Nu plec nici de Crăciun la Râmnicul Vâlcea. Stau aici, neclintită la postul meu şi aştept! Te sărut cu dragoste,

Aurora.



15 Martie 1943, Bucureşti.

Scumpă Catrinel, trebuie să te felicit pentru ultima ta profeţie. In sfârşit, am primit o scrisoare dela Tibi. O scrisoare caldă, mai puţin înflăcărată decât cealaltă, scrisă pe un ton de mare oboseală.

Dar esenţialul este că trăeşte, că e sănătos şi speră să obţină un concediu de câteva zile. Când? nu ştie nici el, s'ar putea — zice în scrisoare — să vină foarte curând, s'ar putea să vină foarte târziu.

A primit şi Mamina o carte poştală dela el, datată cu câteva zile înainte de scrisoarea mea. Mărturisesc, am fost puţin geloasă, că Tibi i-a scris mai devreme decât mie, dar m'am consolat: ei i-a trimis o carte poştală şi mie patru pagini.

M'am mai liniştit puţin de când am avut veşti dela. Tibi, mi-a mai revenit buna dispoziţie şi pofta de viaţă.

Acum însă am mult do furcă cu Anişoara care a ajuns la capătul răbdării. Nu mai poate să îndure mizeria din ce în ce mai mare şi mai ales este epuizată de tensiunea în care trăieşte, de frica de a nu i se întâmpla ceva lui Rudi. Iar el s'a schimbat atât de mult! A făcut un complex de inferioritate, a devenit ultra susceptibil trebue să ai o mie de precauţii când vorbeşti ca ei, să nu-1 jicneşti, să nu-1 enervezi. Eu îl înţeleg, ţin la el şi îl menajez cât pot. Dar are mici conflicte cu ceilalţi oameni şi Anişoara trebue să împace tot timpul lucrurile, să facă uz de o mare diplomaţie ca sa evite neplăceri şi complicaţii. Am o vecină, o farmacistă, — mi se pare ţi-am mai scris despre ea — cu care sunt în mare duşmănie şi nu m'ar mira să-i facă un rău mare lui Rudi deşi acum, după căderea legionarilor, e ceva mat puţin agresivă. Dar e groasnic că trăesc sub o continuă teroare.

Foarte des, dorm amândoi la mine şi am impresia că Rudi se simte aici mai în siguranţă decât la el acasa şi eu vreau sa-i dau sentimentul ăsta cât mai des.

Un musafir destul de asiduu, este unchiul 'tău. Catrinel! încep din ce în ce mai mult să cred că are ceva pentru mine. Anişoara pretinde că e amorezat, eu nu sunt sigură dacă e chiar amor de care are pentru mine; mai degrabă o tandrete, o afecţiune. Cert e, că simte nevoia să mă vadă, îi place să stea de vorbă cu mine şi îl interesează tot ce fac.

Eu nu pierd nici o ocazie, nu vreau sa plutim nicio clipă în 'echivoc — să-i amintesc, sub o formă sau alta, că îl iubesc pe Tibi, că abia aştept să se întoarcă ca să mă mărit cu el, altfel discutăm curent despre Tibi si observ că şi atunci când îi trec runde de tristele prin ochi, glasul nu-1 trădează şi atitudinea lui rămâne aceiaşi, perfect corectă.

Acum vreo zece zile, am avut o seară foarte plăcută, i-am invitat la mine pe Corina şi pe Nicuşor. Ţi-am spus sau nu că Nicuşor a moştenit o avere importantă dela un unchi al lui?

A fost Anişoara ca Rudi şi domnul Serge Lupa, unchiul tău.

Rodica — a crescut mare cât mine aproape — şi-a invitat o prietenă şi un prieten şi ne-au jucat o piesă de teatru într'un act, scrisă de ei.

Rodica era sora bună din piesă şi Nicola, prietena ei, sora cea rea. Facea pe un cerşetor care până la urmă, era chiar Dumnezeu.

Rodica — zău, Catrinel, nu o aud nu sunt şi eu mamă caraghioasă care crede ca copilul ei este genial a jucat excelent, ne-a impresionat pe toţi. Domnul Lupa, a spus că trebue neapărat să o înscriu la Conservator. Bineînţeles, când o avea vârsta reglementară. Deocamdată, să-şi vadă de carte.

Ce să-ţi mai povestesc, Catrinel? Despre Jeni, vecina mea, nu ţi-am mai vorbit de mult. Află că a cunoscut de curând un băiat de familie excelentă, drăguţ, fin şi bogat, care s'a îndrăgostit nebuneşte de ea şi vrea să o ia de nevastă. Jeni însă nu-1 iubeşte, dar parcă o ispiteşte puţin perspectiva de a deveni o „doamnă", de a intra într'o altă lume, de a-şi schimba viaţa.

A venit deunăzi la mine să-mi ceară un sfat. Eu nu am ştiut ce să-i spun, cu nu ştiu sa dau sfaturi.

M'a surprins foarte plăcut când am descoperit la fata asta deşuchiată şi uneori trivială, un fond totuşi cinstit. Ştii ce mi-a spus? Mi-a spus că prea o iubeşte curat si frumos băiatul ăsta, ca să-şi bată joc de el şi că s'a decis să nu-l mintă, sa fie foarte sinceră cu el, să-i mărturisească tot trecutul iei, să-i spună ca nu-l iubeşte, dar că vrea să se mărite cu el numai pentru ceea ce-i oferă: un nume, o reabilitare, o situaţie:

„Dacă o mai vrea să mă ia dupăce o să afle toate astea, îl priveşte personal," a adăugat ea dând din umeri.

In aceiaşi zi, mi-a trimis vorbă de vreo câteva ori prin servitoare, să trec o clipă pela ea. M'am dus şi l-am găsit pe pretendent. Jeni a ţinut cu totdinadinsul să mi-1 prezinte: un băiat foarte, foarte bine, din toate punctele de vedere. Cât am stat de vorbă cu el, m'a uimit cât e de informat, ce frumos şi ce 'deştept gândeşte şi se exprimă. Cum îţi explici, Catrinel dragă, că un astfel de om, se poate îndrăgosti de o femeie ca Jeni? Ce are Jeni că place atât de mult bărbaţilor? Când ai fost la Bucureşti, ai văzut-o şi tu: nu e frumoasă, nu e aşa? Poate aerul ei foarte senzual, poate felul ei foarte direct de a fi, francheţea ei, poate că toate astea îi dau un gen, o personalitate.

Eu cred că nici o femeie frumoasă, castă, instruită, nu a fost niciodată mai tumultuos, mai intens iubită ca Jeni. Uite îţi scriu despre ea şi chiar în clipa asta ii aud glasul în curte. Nu ştiu ce vorbeşte eu servitoarea mea.

Catrinel scumpă, te las acum, trebue sa fac la repezeală o prăjitură, vine în vizită după masă Mamina cu fraţii „minori" ai lui Tibi.

Te sărut mult de tot,

Aurora.



2 Iulie 1943, Bucureşti.

Catrinel dragă, s'ar fi cuvenit sa-ţi scriu ţie cea dintâi despre sosirea lui Tibi depe front, într'o scurtă, foarte scurtă permisie, numai de câteva zile. Tu ai fi meritat sa cunoşti cea dintâi bucuria, pentru că toate tristeţile mele, ţie ţi le-am încredinţat întotdeauna! Am ajuns să cred că nu mă gândesc la tine de-adevărat, decât când mi-e inima foarte tristă şi întuneca; când am nevoe de ajutorul tău, când trebue să te simt alături de mine. Prefer să-ţi spun eu toate lucrurile astea decât să le gândeşti ta şi să nu mi spui. Dar nu e aşa, Catrinel, tu ştii că nu e numai atât, că nu numai nevoia de tine mă pune sa-ti scriu şi dacă mii gândesc bine, tot ţie ţi-am a dat în braţe totdeauna şi marile mele bucurii. Dar acum, Catrinel, sunt iar tristă... Tibi a fost, dar Tibi a plecat.

A stat cu noi doar patru zile, patru zile care, au trecut ca una singură. Aşi fi vrut să stau numai cu el, să nu-1 împart cu nimeni dar a trebuit să înţeleg că nu e numai al meu, e şi ai familiei lui pe care pentru prima dată aproape am urît-o. Doar nopţile au rămas numai şi numai ale noastre.

Tibi a stat la mine... L-am instalat în birou, am căutat faţă de Rodica şi chiar de slugi, să salvăm aparenţele, cu toate că acum avem o situaţie oficială, suntem logodiţi. Dar noaptea, după ce o culcam pe Rodica, Tibi venea la mine. Am fost foarte fericită Catrinel! L-am regăsit pe Tibi la fel de fierbinte şi de îndrăgostit ca în ziua plecării lui pe front, dar mai puţin volubil, mai sobru, mai reţinut, mai grav. Am vorbit multe cu iel şi despre multe. Tu ii cunoşti părerile lui, tu ştii ce crede despre acest război, ai vorbit cu el... Aşi avea atâtea să-ţi spun dar din motive pe care le bănueşti, trebue să mă opresc.

Catrinel dragă, au fost nopţi extraordinare, cu siguranţă cele mai frumoase din viaţa mea, cele mai pline, dar şi cele mai agitate. Tibi tresărea din somn de zeci de ori, vorbea din somn, striga... Odată, s'a ridicat în capătul oaselor şi a început să răcnească: „Avioanele, avioanele!" Eu nu m'am speriat, fiindcă nu dormeam... L-am trezit, am aprins veilleuza... El a revenit greu din vis, a deschis ochii încet, s'a uitat prin prejur, a încreţit fruntea, am înţeles că face un efort ca să-şi dea seama unde se află, apoi a zâmbit fericit, m'a luat in braţe si a adormit imediat cu capul pe pieptul meu. Am rămas cu lampa aprinsă, ca să-l pot privi... Catrinel, te-ai uitat vreodată la chipul omului pe care îi iubeşti când doarme? Ai simţit vreodată cum ţi se topeşte inima de dragoste, de înduioşare, cum ai vrea să-i aperi, să-i dai toată viaţa tot ca să-l ocroteşti, ca să ştii că nimic rău nu-1 va putea atinge niciodată? E atâta puritate, atâta abandon, atâta bunătate şi atâta lipsă de apărare pe faţa unui om care doarme! Am stat nemişcată nu am făcut un singur gest, dar privirea mea e atâta intensitate încât 1-a trezit, de data asta insa fără sbucium, fără spaimă, şi fără tresăriri! M'a recunoscut imediat şi a închis ochii cu o privire care m'a învăluit toată şi m'a lipit de inima lui.

In ultima noapte am stat de vorbă până dimineaţa, mi-a povestit istorii de război cutremurătoare pe care odată şi odată, tot o să ţi le povestesc. Oricâtă vreme ar trece până atunci, sunt sigură că nu o să le uit!

Catrinel, de când de tot rog să vii să stai câteva zile aci, în Bucureşti!

Mie mi-e greu să mă deplasez: am slujba şi am copilul.

Haide, Catrinel, îţi duc lipsa şi dorul de prea multă vreme,

Aurora.

7 Septembrie, 1943, Bucureşti.

Dragă Catrinel,

Ai tot dreptul să ma cerţi că m'am făcut atât de leneşă la scris. Dar nu uita, Catrinel, oricând am ceva de spus tot spre tine viu, tot în mâinile tale îmi descarc inima. Nu aşi vrea să fiu ingrată faţă de Anişoara, trebuie să spun că şi cu ea comunic foarte bine, că şi la ea ţin mult de tot, dar nu ştiu cum să-ti explic, Catrinel, tu eşti pentru mine un fel de „instanţă supremă" la care apelez în toate cazurile şi în toate împrejurările după ce am epuizat toate posibilităţile!

Probabil, aşi mai fi lăsăt să treacă o lună, două, până să mă decid să-ţi răspund, dacă între timp nu ar fi venit Ileana în Bucureşti şi dacă nu aşi fi simţit nevoia sa vorbesc cu tine despre ea.

Catrinel, am regăsit-o pe Ileana complet detaşată de Ghiţă (dealtfel părerea mea este că nu 1-a iubit niciodată, că s'a lăsat doar ispitită de o aventură — pe care cred, aşi zice că imi aprobi certitudinea, nu a dus-o prea departe că mai a ies a sedus-o perspectiva de a-şi schimba viaţa) şi, în schimb, am regăsit-o plină de afecţiune pentru Cornel.

Deşi mi-a vorbit deschis în prima seară a sosirii ei, deşi nu mi s'a părut că îmi ascunde ceva, mi-a fost teamă totuşi de întâlnirea ei eu Ghiţă. Mi-era teamă să nu o turbure, mă gândeam chiar, că poate Ileana se înşeală asupra propriilor ei sentimente, că a refulat pornirea ei pentru Ghiţă, şi o confruntare cu el ar putea scoate la lumină tot ce a îngropat cu sila în sufletul ei.

Nu îi puteam spune însă să-1 evite pe Ghiţă, pentru că ar fi fost netactic să-mi trădez neliniştea şi pentru că nu aşi fi putut împiedica acest lucru întrucât ea ţine să o vadă pe Miluş. I-a telefonat chiar în 'dimineaţa în care a venit şi Miluş ne-a, invitat pentru ziua următoare la ea la masă. Iţi mărturisesc, Catrinel, eram foarte emoţionată şi am suspectat-o pe Ileana; mi se părea chiar ciudat că poate fi atât de calmă! Dar când am văzut, cu câtă seninătate şi cu câtă degajare îi strânge mâna lui Ghiţă şi când am auzit-o vorbind pe tonul cel mai firesc, fără nici o constrângere interioară, fără efortul de a afecta indiferenţa sau naturaleţa, am înţeles că întradevăr nu numai că renunţase la Ghiţă, dar poate că a şi uitat că a trebuit să renunţe cândva la el.

In schimb, Ghiţă era emotionat, stângaci şi chiar intimidat. Nu mi-am putut da seama dacă o mai iubeşte sau nu, dar ceeace era evident, era faptul că se simte încă foarte atras de ea.

Ţi-am făcut toată laeeestă relatare despre întâlnirea dintre Ileana şi Ghiţă, numai pentru ca să ajung să-ţi vorbesc despre Miluş.... despre ceea ce am aflat dela Miluş, în ziua când ne-am întors împreună dela gară. după ce am condus-o pe Ileana.

Nu cred că Miluş se hotărâse dinainte să-mi facă mărturisirile pe care mi le-a făcut, ba cred chiar că aproape fără voia ei a ajuns să-mi încredinţeze un secret pe care a ştiut să-1 pastreze atât de bine şi atât de frumos atâta vreme.

Ascultă, Catrinel, Miluş a ştiut totul dela început.

A ştiut, a simţit cu o precizie uluitoare clipa în, care Gliiţa s'a îndrăgostit de Ileana. Pe urmă, a urmărit atentă tot ce a rurmat, a fost la curent cu totul, cu întâlnirile lor, cu planurile lor, cu scrisorile lor.

A ştiut şi şi-a spus că nu poate lupta decât intr'un singur fel, fiind de partea, pe Ileana, facându-şi din adversara ei, o prietenă.

Ileana îi era sincer dragă şi nu a ajuns să o poată uri nici în momentele ei de mare suferinţă. Şi cât a suferit, Catrinel! Nu aşi fi bănuit niciodată, că fata asta care pare atât de transparentă, carie pare că nu ascunde nimic, citi e toata numai impulsuri şi sentimente, are atâta profunzime, atata stăpânire de sine şi atâta tact.

Este surprinzător cât m'am înşelat in privinţa ei.

Mi-a spus cum a luat hotărîrea de a pleca in Râmnicul Vâlcea in ziua când i-a cazut în mâini o scrisoare de-a Ileanei către Ghiţă, o scrisoare in care îi scria că este decisă să divorţeze de Cornel. Auzi, Catrinel, a avut forţa să nu-i spuna lui nici un cuvânt, a stat şi s'a gândit calmă deşi, mi-a mărturisit că îi svâcneau şi inima şi arterele, că simţea că se sufocă, că i-a venit de mai multe ori rău, s'a închis în baie şi a plâns două ore fără să o vadă nimeni, apoi a luat hotărireu să vorbească cu Ileana fără să-i spună ca ştie ceva despre legătura ei cu Ghiţă. Şi-a spus ca trebuie să ajungă la inima ei de femeie, vorbindu i prieteneşte şi adevărat, spunându-i cât îl iubeşte pe Ghiţă, cât ii este de necesar, cât de legala este de el. Ce a urmat ştii: in cele câteva zile cât a stat Miluş la Ileana, a reuşit să o câştige de partea ei, fară să o lase să înţeleagă in niciun singur gest că ştie ceva, că bănueşte ceva. Era imposibil, îmi spunea Miluş, ca prietenia şi afecţiunea pe care i-o arătam Ileanei să nu-mi dea un răspuns, să nu o oblige faţă de mine! Dacă m'aşi fi pornit împotriva ei, mi-aşi fi făcut-o ostilă, aşi fi înverşunat-o; o cunosc, e o ambiţioasă, o vanitoasă! Ar fi vrut să-mi arate că e mai tare decât mine şi nu i-ar fi fost greu să mă învingă, Ghiţă era atât de îndrăgostit de ea, atât de îndrăgiostit... Ii urmăream cele mai mici gesturi; devenise absent, distrat, se stăpânea greu, făcea imprudenţe şi eu trebuiam să fac mari eforturi ca să mă fac că nu înţeleg nimic ca să evit o explicaţie, fiindcă ştiam că el asta vrea: vrea să-l întreb, ca să-mi poată raspunde: da, e adevărat, o iubesc. Pe tine nu te mai iubesc, trebue să ne despărţim. Simţeam că abia aşteaptă să-mi trezească o singură bănuială ca să mărturisească totul. Dar mi-am spus: aci e toată tăria mea, să mă arăt că nu ştiu ,nimic, că nu pricep nimic ca să-l fac să-i fie din ce în ce mai greu să-mi mărturisească. Şi vedeam cu satisfacţie cum îi dejoc toate planurile, cum se strădueşte să mă lase să înţeleg că nu mai e al meu şi cum refuzul şi încăpăţânarea mea de a pricepe îl dezorientează, îl face timid, lipsit de curaj faţă de nţine.

Pe de altă parte, toată căldura cu care o copleşeam pe Ileana îl făcea să-mi preţuiască generozitatea, lipsa de invidie: îi lăudam frumuseţea, graţia, farmecul, inteligenţa, ca să-i fie şi mai greu să mă lovească".

Am întrebat-o, Catrinel dacă, toată prietenia pe care i-a arătat-o Ileanei era prefăcătorie sau era calcul. Am simţit, Catrinel, că răspunsul ei este sincer. Mi-a spus că Ileana ii era foarte simpatică şi că o găsea atât de frumoasă, atât de seducătoare încât nu îi putea face nici o vină că place atât de mult oricărui bărbat şi că place chiar propriului ei bărbat! Pe urmă, Catrinel, mi-a povestit cum după întoarcerea ei dela Râmnicul Vâlcea, Ghiţă aştepta, cum pândea o scrisoare dela Ileana. Cum 1-a văzut abătut, îngândurat, apoi nervos, apoi foarte deprimat, cum de câteva ori i-a fost atât de milă de el, încât a fost pe punctul de a-i mărturisi totul, de a-i spune că ea 1-a despărţit de Ileana! Că de mai multe ori a vrut să plece să se dea la o parte, să-1 lase să-şi trăiască dragostea lui fără să se mai amestece, fără să-1 mai stânjeneasdă.

Au fost câteva, momente de criză acută în care Ghiţă se uita la ea cu ură, în care nu putea să-i suporte prezenţa, au fost zile în care Chiţă nu i-a vorbit un singur cuvânt, au fost nopţi pe care şi le-a petrecut în fotoliul din birou, în care ea, tăcea, tăcea mereu, nu întreba nimic, se făcea mereu că nu pricepe şi-i simţea ura cutremurătoare in privirea lui fixă şi îngheţată. Pe urmă, a început să-1 înfurie calmul ei, pasivitatea ei. Orgoliul lui a dat alarma: cum, Miluş nu il mai iubeşte? Poate iubeşte pe altcineva? Pe cine? Au început suspiciuni, gelozii, scene violente, fără nici un motiv mărturisit, fără nici un motiv plauzibil. Tot în timpul acela, s'a certat cu inginerul Tomescu cu care era vechi şi bun prieten, fiindcă i se părea că se ocupă prea mult de Miluş, că ea îi caută prea mult tovărăşia, in realitate, între Miluş şi Tomescu nu erau decât prietenie îşi făceau confidenţe reciproce: ea, Miluş, suferea pentru Ghiţă, el, Tomescu, pentru Ileana.

Ghiţă le-a interzis să se mai vadă, dar pentru ca aveau unul nevoe de celălalt, au început să se întâlnească prin, cofetării, pe băncile din gradinile publice... Şi iată cum această prietenie curată, nevinovată a început să devină un secret, un lucru interzis şi deci primejdios. I-am spus Ini Miluş că dacă îl mai iubeşte pe Ghiţă nu ar trebui să se mai întâlnească cu Tomescu, dar ca mi a răspuns că are conştiinţa împăcată: Tomescu este cel mai bun prieten al ei, e singurul om cu care poate vorbi deschis, despre orişice şi lângă care găseşte un mare reconfort sufletesc.

Tu ce crezi Catrinel, despre toată această poveste? Aşi vrea să ştiu ce crezi despre Mjluş. După părerea mea, este o femeie cu totul excepţională; mie mi-a impus enorm, atâta tact, abâta stăpânire de sine, atâta răbdare.

Şi vezi bine, a ajuns acolo unde a vrut ea, Ileana a descoperit că e legata de Cornel, iar Ghiţă, cu toate că poate a rămas cu nostalgia „paradisului pierdut", a revenit cuminte la nevasta lui... Tout est pour le mieux...

Aşi vrea să fiu şi eu Catrinel, o femeie ca Miluş! Aşi vrea şa ştiu şi eu totdeauna ce vreau, iar atunci când vreau un lucru, sa nu mă împiedic de nimic. Eu sunt insă o slabă, o neputincioasă. M'am gândit zilele astea mult, la toată viaţa mea de până acum: eu nu am ştiut niciodată să lupt. De câtva timp, îl simt pe Tibi departe de mine... Dacă nu mă mai iubeşte? Dacă 1-am pierdut, eu ştiu că nu am să-1 mai pot câştiga niciodată, Doamne, Doamne, ce gânduri îmi trec prin minte, nici ţie nu ţi le pot mărturisi, scumpa mea Catrinel,
Aurora


7 Ianuarie 1944, Bucureşti.

Dragă Catrinel,

M'am întors numai de câteva zile din Râmnicul Vâlcea, unde am făcut sărbătorile. A fost o vacanţa bună pentru ai mei: s'a întors Cornel de pe front. Radu (iar s'a împăcat cu Eliza) şi au venit şi ei cu nevestele şi' coplili lor! Am fost cu toţii adunaţi in casa părintească, ca in vremurile copilăriei noastre. Şi eu m'am simţit bine, bine ca atunci când eram mică, când familia îmi dădea sentimentul acesta — pe care nu l-am mai avut dupăce m'am măritat — că sunt apărata din toate părţile, că am un zid în jurul meu, mi-afost atât de dor tot timpul de Tibi, Catrinel. In mijlocul veseliei celei mai mări, când credeam că cel puţin pentru câteva clipe l-am uitat, ţâşnea deodată din inima mea şi îmi întuneca totul, mă izola de toţi şi mă chema lângă el.

Au trecut iar, Catrinel, atâtea luni fără să am o veste dela el... Ştiu, ştiu că scrisorile vin greu depe front, dar oricât, vin! Jeni, vecina mea, primeşte cel puţin de două ori pe lună scrisori de la unul din ultimii ei adoratori. Nu dela la cel care era voia să o ia de nevastă şi despre care ţi-am scris că l-am cunoscut şi eu. Pe acela il chema Puiu, pe ăsta depe front, îl chiamă Mircea. Cu Puiu, povestea s'a terminat repede: Jeni s'a tinut de cuvânt şi i-a spus tot adevărul despre ea.

Băiatul s-a arătat emoţionat de sinceritatea ei, i-a spus că nimeni şi nimic nu îi vor putea schimba gândurile şi intenţiile, că înţelege, iartă trece peste tot.

Dar chiar din a doua zi a început să fie ros de o teribilă gelozie pe trecutul ei, manifestată prin accese de violenţă, ură, cu mari isbucniri şi cu crize de disperare. Jeni care este o fiinţă simplă, clară, sănătoasă, nu s'a lăsat deloc sedusa de acest soi de amor, morbid şi complicat, şi a reacţionat categoric, salutar, punând pe unul din iubiţii, ei platonici, să intervină; să-i spună lui Puiu un lucru neadevărat, că trăeşte cu ea, că mai trăieşte şi cu alţii, că e o femee care nu urmăreşte decât să se mărite, indiferent cu cine, ca la adăpostul unui nume să-şi poată continua viaţa ei de clesfrâu.

Puiu a crezut, a plecat scârbit, i-a aruncat în faţă cuvinte îngrozitoare şi nu a mai apărut niciodată. In schimb, timp de vreo zece zile în şir, i-a trimis tot felul de scrisori injurioase în care însă dragostea lui rănită, nu reuşea să se ascundă nici îndărătul cuvintelor celor mai grele şi mai triviale. Jeni deslipea plicurile cu grijă ca să nu se rupă, le citea, zâmbea, nu spunea o singură vorbă — nu ştiu ce gândea, nu ştiu ce simţea — Apoi lipea plicurile la loc şi trimitea scrisoarea înapoi „necitită".

Dar cum am ajuns la Jeni, dece ţi-am vorbit de ea? A, da, da, ştiu, îţi spuneam că Jeni primeşte scrisori dela un iubit al ei depe front. Numai Tibi nu-mi scrie nimic.

Alaltăeri, am cunoscut la cina Alianu (a insistat enorm să vin la o/mică recepţie a ei şi (în cele din urmă a trebuit să accept) pe un fost coleg de (şcoală al lui Tibi, un oarecare Ion Georgescu. Nici nu ştii, Catrinel, ce bine m'am simţit toată seara că am avut cu cine să vorbesc despre Tibi. Cred însă că cu această ocazie, m'am şi compromis puţin: tete-a-tete-ul meu cu dl. Georgescu, a fost subliniat cu priviri insistente şi chiar cu unele maliţiozităţi. La un moment dat, săracul s'a simţit dator să-mi facă puţină curte; sunt sigură numai pentru că i-au dat ceilalţi sugestia.

Am revăzut-o pe Miluş la Gina. Pe la unu noaptea, m'a luat de mână şi m'a tras cu ea în dormitorul Ginei ca sa putem sta singure de vorbă.

Mi-a spus că nu îl mai iubeşte deloc pe Ghiţă, că există alt om în viaţa ei. Am întrebat-o: Tomescu? n'a vrut să-mi răspundă. Poate că nu e el...

Că nu îl mai iubeşte pe Ghiţă, nu ma miră deloc; şi nu îi fac nici o vină. Ghiţă a făcut tot ce a putut, ca să piardă dragostea ei, Milus e o femeie care are nevoe să fie iubită.

Ştii ce mi-a spus, Catrinel. Mi a spus că acum regretă intervenţia ei între Ghiţă şi Ileana, dar a adăugat ca totuşi, pentru Ileana, e mult mai bine că a rămas lângă Cornel, pentru că cu siguranţă; Ghiţă ar fi făcut-o mai curând sau mai târziu, nefericită. Şi cred că are dreptate. Acum, Ileana şi cu Cornel au ajuns să se înţeleaga foarte bine, am chiar convingerea că sunt fericiţi.

O admir pe Ileana cât de bine ştie sa-şi iubească bărbatul! Dragostea ei nu e deloc greoie, acaparatoare, apăsătoare cum cred ca este şi a fost totdeauna, dragostea mea. E graţioasă, e cochetă, e extrem de feminină, ştie să-l neliniştească din când în când pe Cornel, când i se pare ca e prea sigur de ea, stie să-i dea de gandit, sa tacă sa fie preocupat de ea.
Şi e într'adevăr o femeie, o femeie adevărată, care ştie să-şi modeleze bărbatul, să şi-1 facă pe gustul ei, pe necesităţile ci.

Inainte, Cornel nu era preocupat decât de afaceri, nu vedea, nu frecventa decât oameni cu care avea interese precise. Acum şi-au schimbat complet cercul. S'a împrietenit cu câteva tinere perechi, dau recepţii, întruniri dansante, au şi un „cenaclu" literar, destul de interesant. Fiecare membru este obligat să citească minimum două cărţi pe săptămână şi sa „raporteze" la şedinţă subiectul volumelor citite şi să facă consideraţii critice. Nici nu ştii, Catrinel, ce stimulent bun pentru lectură este acest mic şi provincial cenaclu in care nimeni nu are veleităţi literare. In felul ăsta, Ileana a ajuns să fie mai citită decât mine. Nici nu a fost greu, ca în ultima vreme nu mai am timp de nimic, dar mai ales, nu mai am dispoziţie pentru nimic. Citesc puţin, deşi mă alimentează cu romane foarte bune unchiul tău. Prin el am citit tot Proust şi tot Roger Martin du Gard. E un om foarte drăguţ unchiul tău.
Tu ce mai citeşti Catrinel dragă, mi-e dor mult, mult de tine,
Aurora.

Gălbinaşi, 14 Mai 1944.

Draga mjea Catrinei, Ieri mia adus aci la Gălbinaşi, un, sat din judeţul Ilfov, dar situat pe şoseaua Ialomiţa ultima ta scrisoare, Anişoara.

Plicul tău a stat la Bucureşti mai bine de o lună, fără ca eu să ştiu de el. Am plecat din Bucureşti în mare viteză, Joi, 6 Aprili|e la orele 7 dimineaţa, cu Rodica, cu Georgeta, cu Maria, bucătăreasa, şi cu unchiul tău.

El a venit să ne propună să plecam„ să fugim din Bucureşti, el a venit aci la Galbinaşi, a găsit casă, apoi ne-a transportat şi pe noi cu o maşină. Am vrut să o luăm şi pe Mamina, dar ea a plecat cu băeţii la o verişoară din Făgăraş. De când am plecat din Bucureşti, nu mai ştiu nimic de ea.

Tot unchiul tău a obţinut cu mari greutăţi un permis pentru Rudi şi Anişoara.

Ieri i-a adus şi pe iei aci, au găsit o odaie la capătul uliţei pe care stăm şi noi, sunt fericiţi că suntem împreună.

Prin câte am trecut, Catrinel dragă, prin ce spaime îngrozitoare, cât de aproape am fost de moarte.

In ziua bombardamentului, în ziua de 4 Aprilie, m'am învoit dela birou, ca sa mă duc la; biserica Sfântul Anton depe strada Carol. In ultima Marţi, a 9-a dintr'un post pe care l-am făcut ca să mi-1 aducă Sfântul Anton pe Tibi sănătos din război.

Tibi,, Catrinel! Nu mai ştiu nimic, nimic de el de atâta vremie.

Cât a fost Anişoara în Bucureşti, trecea ea din când în când pe acasă pela mine şi cerceta cutia; de scrisori. Acum, chiar dacă am primit ceva dela Tibi, cine ştie când o să-mi ajungă scrisoarea lui.

Unchiul tău nu va mai pleca la Bucureşti decât peste două trei săptămâni şi i-am cerut destule servicii până acum ca să-1 mai rog să facă un drum special pentru mine numai ca să vadă dacă nu mi-a sosit o scrisoare dela Tibi.

Catrinel, ieşeam din biserică, eram în curtea bisericii când au început sa sune sirenele. Nu m'am speriat deloc. Fusese anunţat în ziar un exerciţiu antiaerian. Am ieşit pe stradă şi mergeam încet. Aerul era călduţ, cerul era foarte albastru, prietenos, protector, plutea în toată atmosfera o linişte, o mare siguranţă. Nici o ameninţare,, nici o încruntare de nicăeri.

Sirenele sunau mereu, parcă din ce în ce mai tare, oamenii se priveau nedumeriţi unii pe alţii, Unii au început să alerge, alţii să rămână pe loc să privească cerul, eu continuam să fiu foarte liniştită, să merg parcă din ce in ce mai încet şi zâmbeam gândindu-mă ce fricoasă e lumea asta pe care o pune în panică un simplu exerciţiu antiaerian.

M'am pomenit la, un moment dat singură pe stradă. Un sergent m'a văzut şi a început să fluiere. Am dat din umeri şi mi-am continuat mersul. Atunci, a alergat după mine şi a început să-mi strige: La adăpost, la adăpost! Tot nu am înţeles nimic.

Mă aflam prin faţa Pieţei de Flori când am auzit nişte voci: „E alarmă adevărată! Avioane americane!" Atunci, pentru prima oară, m'am gândit şi eu că poate toţi oamenii aceştia care au fugit, care au golit strada, care s'au ascuns prin ganguri, prin şanţuri, ştiu mai mult decât mine, încă nu m'am speriat totuşi. Am intrat fără nici o convingere, mai mult din spirit de imitaţie, într'o prăvălie cu stămburi, o dugheană, în care se aflau vanzatori, casieriţa şi patronul.

Mi s'a dat un scaun, dar eu, „frivolă" ca deobicei, am început să cercetez stocurile de stambă, să întreb cât costă. Patronul magazinului mi-a spus să aştept să treacă pericolul aeriat, 'Care pericol? eu. Lumea s'a alarmat degiaba, nu e nimic, e un simplu exerciţiu!" Şi deodată, o bubuitură groasnica, apoi altele, văzduhul s'a um- plut de sgomote ciudate, se auzea un huruit, parcă treceau pe cer camioane şi nu ştiu cum m'am po menit împinsă spre uşă, fără voia mea. Cineva m'a tras de mână, eu m'am smucit, primul meu gând a fost la Rodica, am vrut să fug din prăvălie, am auzit un glas spunând: „Las'o în pace să facă ce vrea" şi m'am pomenit in stradă. Am început să alerg, dar nu am făcut decât câţiva paşi şi m'a înşfăcat de braţ un sergent şi m'a înghesuit cu sila într'o băcănie cu zaharicale, mai mică, mai şubredă, mai dugheana decât cea în care mă adăpostisem la început. Un bărbat m'a tras spre o scară şi am coborît într'o pivniţă în care ardea o lumânare. Erau câţiva oameni adunaţi, un oltean, o vânzătoare de covrigi care îşi făcea cruci toată vremea, o fată urîtă eu o rochie foarte scurtă, un domn în vârstă şi unul mai tânăr. M'am aşezat pe o buturugă lângă vânzătoarea de covrigi şi am simţit nevoia să vorbesc cu ea, să-i spun cuiva ce teamă îmi e pentru fetiţa mea, şi a fost bună cu mine, mi-a spus cuvinte simple şi liniştitoare, că Dumnezeu e bun, m'a îndemnat si am facut o rugăciune şi am spus Tatăl Nostru in gând cu o forţă de - concentrare pe care nu mi-am mai regăsit-o de atunci şi pe care nici nu ştiu să o mai fi avut vreodată.

Iţi spun Catrinel, pentru mine, pentru viaţa mea, ciudat, dar nu am tremurat o clipă. Şi o sa-mi spui ca sunt nebună, sau pur şi simplu numai caraghioasă, când am sa-ţi mărturisesc că nu am crâcnit nici când am simţit toată pivniţa clătinându-se ca la un mare cutremur, dar că in schimb am scos un strigăt de groază când am zărit un şobolan furişându-se încet după o ladă.

Am crezut că mor de ruşine când a trebuit să mărturisesc pentru ce ţipam eu. Nimeni nu a zâmbit. S'au uitat toţi la mine cu ironie şi cu dispreţ. Numai vânzătoarea de covrigi s'a mulţumit să clatine din cap.

Nu am mai putut să stau ia pivniţă. Şi m'am întors in magazin. Am ieşit in uşă şi m'am uitat pe cer. Am văzut cum cădeau bombele, am văzut cum deodată s'a înroşit cerul într'o parte, apoi în alta şi ieşeau şerpi mari de fum care dansau in bălţile de sânge. O bomba a căzut aproape, la Poştă, am auzit ţipete am avut impresia că bomba căzuse mult mai aproape şi totuşi am pornit pe stradă spre casă. Eram singură. Mergeam halucinată, nu îmi păsa de nimic, nu aveam decât un singur gând, să ajung acasă, Peste câteva minute a sunat încetarea, Străzile s'au populat. Oamenii continuau să alerge. Auzeam în jurul meu voci, cineva a spus: ,,A fost bombardat ARO". Altcineva: „Arde Hotelul Splendid şi Athenee Palace". Eu alergam. Tramvaiele nu mergeau. Am găsit după vreun sfert de ora de mers pe jos, o maşină.

Dela şofer am aflat că a fost un bombardament groasnic: Gara de Nord şi toată Calea Griviţei fuseseră distruse. Dela ce am aflat că sunt sute de morţi şi de răniţi, dar tot ce mi-a dat prima veste bună: venea tocmai din cartierul meu se ştia că acolo nu se petrecuse nimic.

Ar fi trebuit să mă liniştesc, dar am început să mă gândesc dacă totuşi Rodica n'o fi ajuns acasă, dacă s'o fi dus la vreo prietenă a ei... dacă s'a dus tocmai la colega care stă pe Pitar Moş, Pitar Moş e lângă ARO.

Când m'am apropiat de casă, am văzut-o în poartă. Atunci am isbucnit în plâns de fericire. Ea s'a prăbuşit în braţele mele şi îmi striga printre hohote de plâns: ,,Mamea mea, mămica mea".

Am aflat pe urmă că tot timpul cât a ţinut bombardamentul a stat încremenită pe un scăunel în pivniţă cu servitoarele şi cu toţi vecinii, că îşi frângea mânuţele şi spunea, mereu: „Unde e mămica mea, unde e mămica mea?" îndată după încetarea alarmei, a chemat la telefon, la mine la birou şi când i'a spus că pleaca mai de mult, înainte de a se fi dat alarma, a început să tremure, i s'a făcut rău şi deşi abia se mai ţinea pe picioare, a ieşit în poartă să mă aştepte. După ce m'a văzut, a leşinat în braţele mele.

Abia am intrat în casă şi au venit Anişoara cu Rudi.

Pe ei i-a prins bombardamentul acasă. Rudi a fost drăguţ şi s'a oferit singur să se ducă la Mamina să vadă ce e cu ea. Pe urmă, a venit unchiul tău. Mi-a spus că trebuie să părăsim Bucureştiul imediat, că vor veni cu siguranţă alte bombardamente. A doua zi, a plecat la Gălbinasi unde cunoştea o femeie care fusese în serviciul lui mai de mult. S'a întors seara, in zorit să-mi fac bagajul şi a doua zi de dimineaţă am plecat cu o maşină de piaţă, la Gălbinaşi.

Aci Catrinel, nu mai e nicio primejdie, sper cel puţin. Vedem avioanele rând trec spre Bucureşti şi auzim bombardamentele. Când suna alarma, ne pitim după căpiţele de fân, în dosul, grajdurilor, sau alergăm în, fundul curţii unde este un şanţ. Aci, este destul de bine. Gătim în casă, mergem la gârlă să facem baie, ne plimbăm mult, iar seara plecăm cu lanternele în mâini —e o beznă cumplită — prin vecini. Am cunoscut câteva familii din Bucureşti, m'am împrietenit cu o cucoană foarte drăguţă, care ne-a învăţat un joc de cărţi la modă „pinacle", un fel de rummy, parcă mai puţin stupid şi monoton.

Unchiul tău şi-a luat o odaie peste drum de a mea; mănâncă la mine, îl am în pensiune.

Acum, de când au venit şi Anişoara cu Rudi, facem menaj împreună şi e foarte plăcut.

Dacă l-as avea şi pe Tibi lângă mine:, aş putea spune că sunt foarte mulţumită. „Viaţa nu e prea scumpă, dar nici mult mai ieftină decât la Bucureşti. Sper totuşi, cu rezervele pe care le am, să pot rezista câteva luni. Dela birou, am plecat in concediu fără plată. Dacă rămâneam in Bucureşti, ar fi tribuit să aştept să mă evacuez cu instituţia, cine ştie când şi cine ştie unde.

Unchiul tău este extrem de drăguţ, Catrinel, mă întreabă mereu dacă nu am nevoe să-mi împrumute bani, mă roagă aproape să accept să facă el toate cbeltuelile şi să-i restitui in Bucureşti când voi avea şi când voi putea. Evident, nu accept, dar, dacă situaţia asta va continua, poate că o sa fiu silită să uzez, să abuzez de marea lui gentileţe. Mărturisesc, nu aş avea chiar atâtea reticenţe şi scrupule, dacă aşi fi sigură că tot ce face unchiul tău pentru mine isvorăşte numai şi numai dintr'o prietenie pură şi desinteresată. Dar, din păcate, mă conving pe zi ce trece că e vorba şi de altceva... Seara trecută chiar, conducându-mă la Anişoara mi-a luat braţul şi i-am simţit mâna tremurând.

Era întuneric, şi-a apropiat obrazul de al meu şi a suspinat foarte din adâncul inimii.

M'am făcut că nu simt, că nu aud, că nu înţeleg. M'am dat uşor la o parte şi am început să vorbesc despre ceva, să râd, să schimb atmosferă.

Imi pare foarte rău, Catrinel, dar spune şi tu ce pot face? Il iubesc numai şi numai pe Tibi, toată viaţa nu am să-1 iubesc decât pe el.

Imi dau seama totuşi că neavând nici un alt sentiment decât numai de prietenie faţa de Serge Lupa, nu s'ar fi cuvenit să vin aici cu el, să-1 las să spere, să-l las să se îndrăgostească mai mult de mine, trăind în intimitatea mea. Imi dau seama că nu e prea cinstit să primeşti protecţia şi sprijinul unui om care ştii că te iubeste când tu, nu îl iubeşti. Spune, Catrinel — nu ai gândit şi tu lucrurile astea despre mine şi nu-i aşa ca ai o părere proastă acum despre mine? Dar gândeşte-te Catrinel, în Bucureşti viaţa mea şi mai ales viaţa Rodichii, erau in primejdie. Gândeşte-te că e foarte greu să ai atâta tărie in tine încât să respingi într'un moment greu în care ai foarte multă nevoie să fii ajutat, o mână care ţi se întinde. Scumpa mea, nu mă judeca prea aspru şi te rog scrie-mi, abia aştept veşti dela tine. Adresa mea de aci este următoarea: Ion Croitorii, Nr. 118, Gălbinaşi, Judeţul Ilfov. Te sărut mult, mult de tot,
Aurora.


Gălbinaşi, 15 lulie 1944.

Scumpă Catrinel, sunt aci de două luni şi deşi ţi-am scris din primele zile, nu am primit încă nici o scrisoare de la tine. De ce Catrinel? Mă dispreţueşti, nu mai vrei sa fii prietenă ca mine? Ce se întâmplă cu tine Catrinel, de ce m'ai părăsit? Dacă tu nu mai ai nevoe de mine — de fapt tu nu ai avut niciodată nevoie de mine — tu continui să-mi fii mie foarte necesară. Ţi-am spus şi îţi repet: oricât de bine m'as înţelege cu Anişoara, oricât de bine m'ar consola şi m'ar îndruma ea, tot ce vine dela tine, cum ţi-am mai mărturisit şi altădată, prestigiul unei instanţe supreme.

Catrinel, simt nevoia; să-ţi vorbesc din nou despre Serge Lupa. De când suntem aci şi ne ve­dem de dimineaţă până seară târziu, de când sun­tem atât de mult impreuna, s'a stabilit între noi o familiaritate, o intimitate, pe marginea careia unchiul tău şi-a putut permite de nenumărate ori câteva gesturi şi ati­tudini pe care a trebuit să le accept fără să le comentez şi fără să, vreau sa le dau interpretarea justă chiar faţă de conştiinţa mea. Dar plutirea aceasta în echivoc mă nemulţumeşte şi mă desgustă pe mine însumi. Mă cercetez şi mă judec: de ce am venit cu e1? Nu ar fi trebuit să primesc să vin aci, locul meu era lângă mama lui Tibi si nu am nici o scuză ca în loc să mă duc cu ea la Făgăraş, am venit cu Serge Lupa aci la Gălbinaşi. Ştiam dela început, e drept nu atât de limpede ca acum, că Sergiu mă iubeşte şi nu aveam dreptul sa accept nimic din partea lui.

Nu am nici o scuza de a fi fost constrânsă de împrejurări să primesc propunerea lui. Acum pot să-ţi spun totul: chiar în seara primului bombardament, Mamina mi-a propus să o însoţesc cu Rodica şi cu Georgeta la Făgăraş. E adevărat, mă gândeam că dacă o să plec atât de departe, o să-mi piardă urma complet Tibi. Dar datoria mea era să mă duc cu ea. Nu i-am respectat nici angajamentul pe care mi l-am luat faţă de Tibi de a-i purta de grijă mamei lui, de a-i tinie locul.

Am fost uşuratecă şi egoistă, mai ales uşuratecă.

Am făcut o greşeală gravă, de neiertat. Am ple­cat cu un bărbat care mă iubeşte şi m' am pus sub ocrotirea lui. El nu are nici o vină. E în dreptul lui să-si facă iluzii, să spere, sa accepte, să de­vină din ce în ce mai întreprinzător.

Acum câteva serii, ne întorceam împreună dela o doamnă, venită tot din Bucureşti, cu care ne-am împrietenit.

Era o noapte geroasă, opacă, neliniştitoare, mer­geam tăcuti prin beznă ca printr'un coridor, ca printr'o galerie în fundul pământului, păşeam cu teamă, parcă cu fiecare pas coboram pe o scara şubredă mai adânc, din ce în ce mai adanc. Frun­zele pomilor foşneau, le mişca vântul, parcă um­blau prin ele ca în junglă, fel de fel de jivine când, în treacăt, m'a atins o creanga, am ţipat! fără voia mea: avusesem senzaţia ca din întuneric încearccă să mă înşface o mână străină, duşmană.

In alte nopţi, când ne întorceam tot atât de târziu de prin vecini', lătratul câinilor mă linistea; nu îmi este îngăduit sa greşesc: sunt dintre acei oameni care plătesc crud pe pământ orice greşeală. „Culanta", asta nu cred că îmi ca asigura raiul..'. Cred că unui bun platnic, nu i se acordă amânări şi nici conversiuni nici aicu şi nici în cer. Sunt în schimb alţi oameni, Catrinel, care pot face răul cu premeditare, cu perseverenţă, şi îl fac mereu pentru că nu sunt niciodată pedepsiţi, nici de oameni şi parcă nici de Dumnezeu.

Nu ştiu, dar ajung să cred că şi oamenii şi Dumnezeu îţi cer din ce în ce mai mult, când te simt în stare să dai şi nu îţi cer nimfe, când simte că nu ai ce da.

Eu ştiu bine că o să fiu pedepsita, că nu am să scap, eu sunt dintre aceia care trebue să suporte orice faptă până la ultimele ei consecinţe. E destinul meu.

Anişoara spune că am un mare complex de culpabilitate şi ori de câte ori sunt mulţumită caut eu singură să-mi stric mulţumirea pentru că inconştient socotesc că nu o merit. Dar când greşesc, îmi aleg singură toate condiţiile care să mă ducă la represaliile imediate, grave şi exagerate, în orice caz disproporţionate cu culpa mea.

Anişoara ma găsit în pat — la zece dimineaţa venise să mă ia la gârlă, era o zi portocalie, fără fluiditate, placidă, cu temperatură enervant de staţionară şi de egal răspândită în fiecare loc, sub pomi, sub streaşini, în curte şi pe marginea apei.

Praful dormea tăcut pe uliţe, dar când treceai prin el aburii mici ai somnului lui se ridicau puţin deasupra pământului.

Mi-am luat în grabă costumul meu de baie din creton înflorat şi am plecat cu Anişoara la gârla fericită că mai amân cu o oră două, revederea cu Sergiu.

In drum, i-am povestit totul. M'a Certat aşa cum ştie ea să certe, cu severitate, dar şi cu delicateţe. Apoi mi-a dat o soluţie: să am o explicaţie cu Serge, să-i spun că dacă l-am lăsat o clipă să creadă că aşi putea răspunde sentimentelor lui, am făcut-o numai din slăbiciune şi din amabilitate.

Să-i spun limpede că nu am încetat să-1 iubesc pe Tibi, că îl aştept, că-1 doresc şi că toată viaţa mea este axată pe această mare dragoste.

Anişoara mi-a dat şi tonul — ca un director de scenă — cu care să-i vorbesc, m'a pus să repet tot ce trebuie să-i spun şi eu mă supuneam cu o docilitate de cretin. Învăţam bine pe dinafară o lecţie, cu grija să nu uit un singur cuvânt ca pe urmă să nu pierd tot şirul frazelor.

Când ne întorceam dela gârlă spre casă, împreună Cu Anişoara, cu două doamne şi cu Rodica, ne-am întâlnit în drum cu unchiul tău şi cu Rudi care veneau dela restaurantul de lângă gară. Luaseră pelin şi erau amândoi bine dispuşi, in continuarea unei conversaţii.

Sergiu a venit lângă minle şi m'a luat familiar de braţ.

Am simţit cum palma lui fierbinte absoarbe răcoarea pielei mele umede şi cu o smucitura aproape brutală mi-am eliberat braţul şi am facut un pas înainte. El s'a uitat lung la mine, contrariat, apoi, ca şi când ar fi înţeles totul din acest gest, a plecat ochii în pământ şi nu a mai vorbit nimic până acasă.

Am mâncat cu toţii, ca deobicei, in curte, sub vişinul gros şi bătrân.

Dupămasă, Anişoara şi Rudi s'au dus acasă la ei să se culce. Rodica s'a trântit in chaise-longue şi a aţipit imediat.

Am rămas numai noi doi.

Mă jucam cu un băţ de chibrit ars pe jumătate, mă iscăleam cu el pe marginea farfuriei. Sergiu îmi urmărea fiecare mişcare. Aşteptam să, mă întrebe ceva. Dar el tăcea mereu. Am vorbit eu, întâi greu, cu timiditate, cu sfială, apoi am prins curaj, m'am însufleţit şi am spus repede, aproape lapidar, totul: — „E un malentendu între noi. Nu te iubesc şi mă stânjeneşte că mă iubeşti. Imi pare rău că ştiu. Aşi fi preferat să nu aflu niciodată. Te rog sa te porţi cu mine de aci înainte ca şi cum nu mai iubi. Altfel voi fi silită să plec de aici.

Nu a spus nici un cuvânt tot timpul. Se uita în ochii mei, aşteptând parese să găsească în privirea mea o desminţire sau măcar o atenuare a înţelesului vorbelor pe care le spusesem. Ar fi vrut să se poată agăţa de ceva, să-i mai rămână o speranţă cât de mică, o iluzie. M'am ridicat dela masă, şi îndreptându-ma spre cerdac am adăugat:

— „Ştiai că îl iubesc pe Tibi, nu? Apoi, cu o voce rea: îl iubesc pe el şi numai pe el".

Atunci mi-a răspuns cu un ton uşor zeflemitor:

— „Sublimezi prea mult, parcă ai vrea să te convingi pe dumneata de ce spui şi nu pe mine".

In clipa aceea l-am urit, am vrut să-l rănesc:

— „Eu nu am uitat nici o clipă, dumitale însă îţi place să uiţi. O să ştiu să-ţi aduc aminte de aci înainte ori de câte ori va mai fi nevoe".

— „Fii sigură, nu va mai fi nevoie".

Am intrat în casă. Nu ştiu când a plecat din curte

L-am revăzut seara la masă. Nu am mai rămas nici o clipă singură cu el, dealtfel la cafea ne-au venit musafiri, am jucat cărţi la lumina lămpii de gaz, cu toate gâzele chibiţi.

Am schimbat doar câteva vorbe cu iei, strict circumstanţiale. A avut o atitudine corectă, aproape rigidă. Cineva chiar a remarcat că e foarte protocolar.

Ne-am despărţit târziu, după miezul nopţii.

A doua zi dimineaţa, am găsit vârită pe sub uşă o scrisoare. Am înţeles cine mi-o trimite înainte de a o lua în mână.

O transcriu în întregime:

„Te rog să mă ierţi că mi-am ingaduit să te iubesc, fără voia dumitale. Şi mai ales iartă-mi necuviinţa de a-mi fi îngăduit sa sper că m'ai putea iubi şi dumneata cândva.

Şi fiindcă nu am să-ţi mai fac niciodata astfel de mărturisiri, pentru o ultimă oară, vreau sa merg cu ele până la capăt.

In exaltarea, în vanitatea sau în stupiditatea mea, mi-am visat un cămin şi nu l-am visat decât cu dumneata.

Iţi rămân recunoscător pentru tot ce am visat, îmi ajunge pentru o viaţă întreaga.

Oricând al dumitale, Sergiu Lupa".

Am păstrat scrisoarea ca să o transcriu pentru tine. Acum pot să o rup.

Nu îi voi da nici un răspuns şi sunt sigură, că va avea tactul să nu mi-1 ceară.

Aşi putea fi mulţumită la urma urmei ca in sfârşit criza a trecut. Mai bine spus, a trecut momentul critic, dar eu nu mi-am revenit, Catrinel. Şi îmi dau seama că am făcu un efort mare să fiu rea cu un om cu care eram înclinată sa fiu foarte hună. Şi nici conştiinţa mea nu este atât de laxă şi de comodă — ba dimpotrivă, poate prea exigentă — ca să mă pot împăca uşor cu o soluţie de fapt formală. Ştiu că dacă Sergiu nu va mai vorbi despre dragostea lui, aceasta dragoste va continua totuşi să existe. Şi îmi cunosc greşelile, responsabilităţile, printre care cea mai gravă de a nu fi avut o atitudine foarte clara, foarte categorică, dela începutul începuturilor, când am simţit că e ceva turbur intre noi şi că această stare creşte, devine din ce m ce mai echivocă datorită laşităţii mele de a nu renunţa la afecţiunea unui om chiar când ştiam ca face o investiţie proastă, că îl păcălesc. M'am gândit să plec de aici, dar nu am curajul. Nu am curajul unei călătorii la Bucureşti şi de acolo la Făgăraş. O să rămân aici... Şi îii mărturisesc, nu sunt deloc sigură de mine. Uneori sunt foarte exasperată, exasperată din toate punctele de vedere... îmi dau seama că dacă un bărbat ar şti să mă ia bine in braţe... Catrinel., mi-e foarte ruşine de mine...

I-am scris vecinei mele, Jeni, să violeze cutia de scrisori şi dacă am primit ceva corespondenţă să mi-o trimită a ei. Dela Tibi nu am primit decât de mult, încă o carte poştală în care îmi scrie să nu am grijă de el, sa fiu sigură că se va întoarce sănătos.

Catrinel scumpă, primeşte îmbrăţişarea mea te rog, te rog mult, iubeşte-mă puţin şi scrie-mi mult, Aurora.

Pot scriptura. Abia acum îmi dau seama să s'ar putea să te fi gonit şi pe tine din Braşov bombardamentul, sau să fi primit prima mea scrisoare şi să o primeşti cine ştie când, pe aceasta de a doua.



Bucureşti, 9 Septembrie 1944.

Draga mea Catrinel, Aşi vrea să pot să-ţi scriu pagini întregi despre delirul pe cane l-am trăit în noaptea de 23 August, când am auzit la radio uluitoarea, extraordinara, ştire. Aşi vrea să am răgazul şi dispoziţia sufletească, draga mea Catrinei, de a-ti povesti nebunia şi fericirea care ne-a cuprins pe toţi, pe toţi cei din Galbinaşi, când a venit să ne scoale din somn Anişoara ca sa ne spună că a auzit cu urechile ei la radio — sa aflat la o cunoştinţă din vecini — discursul Regelui. Am dansat pe uliţele satului în cămăşi de noapte, în pijamale, i-am antrenat în hora noastră pe toţi, ca scoşi din minţi, ne-am îmbrăţişat cu toţii şi în acea noapte de 23 August m'am pomenii în braţele lui Sergiu Lupa, sărutându-1 dealtfel aşa cum l-am sărutat şi pe Rudi şi am înţelies din îmbrăţişarea lui că nu încetat să spere şi m'a înfricoşat perseverenţa lui în care am vazut un semn al viitorului.

In toate curţile se aprinseseră lumini, oamenii beau ţuică, vin, vorbeau tare, niciodată satul nu a avut aerul acesta de mare sărbătoare de mare veselie.

Dar Catrinel, las pe altă data să ţi dau tot amănunt totul pentru acum trebuie sa-ti vorbesc depre altceva. Catrinel, dragă, când m-am întors în Bucureşti, acum cinci zile, o scrioare dela Tibi, datată din 20 Iulie curent.

Imi scrie dintr'un spital din Lugoj, unde se află rănit. Stai, Catrinel, nu te speria, nu s'a întâmplat nimic grav, m'a asigurat de câteva ori în cuprinsul scrisori, nu va rămâne cu nici o infirmitate. Are? o rană la braţul drept, una în coapsa dreaptă, una la umăr, cea mai adânca.

Imi scrie el cu mâna lui şi mă roagă să nu mă alarmez, să fiu calmă, să-i scriu curând mult dacă pot să vin să-1 văd.

Catrinel, scrisoarea datată din 20 Iulie şi eu am primit-o la 4 Septembrie. Aproape două luni. Aproape două luni, iubitul meu a stat părăsit într'un spital, fără un cuvânt din partea mea, uitat, nefericit, chinuit de suferinţă fizică şi morală, dezamăgit de mine, poate îngrijorat de soarta mea, poate înstrăinat, obosit, disperat.

Indată după ce am primit scrisoarea lui, am chemat la telefon spitalu din Lugoj. Şi după patru ore de aşteptare, după patru ore în care am simţit de zeci de ori, de fiecare dată când suna telefonul, că bătăile inimii o să-mi despice pieptul în două, că picioarele nu o să mai ştie să umble niciodată, că o să rămân de ochi, parcă şi pe creier, cu o pânză cenuşie, că în urechi sa am dopuri de sânge, în sfârşit, o voce grăbită de femeie mi-a strigat indiferentă, fără să-şi dea seama o singură clipă ce însemnătate are pentru mine aceste două singure cuvinte: Aveţi Lugojul.

Pe urmă a fost altă aşteptare, după ce am vorbit cu cancelaria, până a venit glasul lui Tibi.

Glasul lui, Catrinel. Glasul care la început parcă nu semăna, era mai mic, mai devitalizat, dar pe care l-am regăsit la o cotitură de friză, intr'o inflexiune, într'un fel de a spune da al iui, foarte tăiat şi scurt. Mai bine din jumătate din convorbire nu am înţeles-o şi nu um auzit-o;, fiindcă îmi vâjâia capul îngrozitor şi plângeam tot timpul, şi vorbeam eu tot timpul, nu aveam răbdare să-1 las să-mi răspundă la o "întrebare, mă năpusteam cu alta acoperindu-i cuvintele.

Tot ce am înţeles, Catrinel: că rănile sunt aproape complici, cicatrizate, şi în maximum două săptămâni se va întoarce şi că nu trebue să vin acolo.

A insistat să nu vin şi mi-a lămurit pricinile într'o scrisoare. M-a speriat, ma neliniştit îngrozitor această internare ştii nu-i aşa, Catrinel, la ce m'am gândit, ştii... Am văzut pe Tibi al meu desfigurat, l-am viu într'o sin- gură clipă olog, în cârje, l-am văzut un ciot de om. Am amuţit şi l-am îghiţit respiraţia. La capătul celalt al firului, un rânjet Tibi mi-ar fi auzit gândurile, mi-a spus: „Sunt sănătos, sunt întreg, arăt foarte bine, rana dela picior este vindecată şi cea de braţ", umărul stâng mai are nevoe de puţina vreme.

Şi cum bolboroseam: Da, da, bine, si el a adaugat ca să mă convingă: Iţi jur ca sunt intreg, auzi, îţi jur. Pe urma nu ştiu ce a mai spus, pe urmai ne-am despărţit: după ce am închis telefonul, mi au venit în minte o mie de întrebari: de ce nu mi-a mai scris, decât o singură scrisoare in două luni de când e la spital şi de ce nu vin la el nu-i e dor de mine? Ce îl împiedica sa ma vada, de ce mă opreşte să vin? Am vrut imediat sa'1 chem din nou la telefon, dar mi-a fost ruşine. M'am gândit totuşi că are o rană la umar ca poale ii e greu să se ridice clin pat. Voiam totuşi sa ştiu, să aflu totul, sa vorbesc mult cu el, să-i vorbesc, să-1 văd.

M 'am hotărît într'o clipă să plec la Lugoj. I-am telefonat Anişoarei şi ea, mi-a interzis să plec. Mi-a spus să aştept întâi scrisoarea lui Tibi.

Am ascultat-o, dar după trei zile de aşteptare — ca şi când în trei zile s'ar fi putut să primesc o scrisoare din Lugoj - l-am chemat din nou Ia telefon

Mi-a răspuns o infirmieră că d. locotenent Tiberiu Herţa, nu poate veni la telefon fiindcă tocmai acumi i se schimbă pansamentul. Să revin mai târziu. Să revin mai târziu, ca şi când o legătură cu Lugojul se poate obţine când vrei! Ultima dată, a trebuit să aştept ceasuri intregi. Am stat toată dimineaţa, de la opt pana la 12 şi jumătate.

După amiază, nu am mai îndrăsnit să chem.

Nu ştiu dece îmi venea atât de greu să o fac. M'am gândit că sunt în spitalul acela poate zeci de răniţi pe care nu îi chiamă nimeni, de care nu se interesează nimeni şi ca ei era până acum şi Tibi al meu.

După ce au stat atât timp singuri, după ce au trecut prin tot ce a fost mai greu fără să aibă pe nimeni din ai lor pe aproape, teletonul unei femei care nu are răbdare să aştepte o scrisoare trebue să le apară mai mult ca un act isteric decât unul de dragoste.

Nu am telefonat nici în ziua următoare şi a şaptea zi a sosit în sfârşit, scrisoarea lui. O scrisoare caldă, dar nu fierbinte Catrinel, în care Tibi îmi spune că nu are nici un sens că mă pornesc la drum acum când mai sunt două săptămâni până la întoarcerea lui, că dealtfel, trenurile sunt supraaglomerate, ocupate cu soldaţi şi că mă roagă să fiu cuminte şi să aştept sosirea lui, îmi spune că îmi va mai scrie între timp, întreabă insistent de Mamina, mă roagă să-i dau veşti despre ea si atâta tot.

Am citit scrisoarea până acum, nu o să exagerez de o sută de ori. O ştiu pe dinafara. Ar trebui să fiu fericită Catrinel, şi nu ştiu, nu înţeleg dece nu sunt. Nu e un singur cuvânt care să mă supere. Totuşi, are ceva scrisoarea aia a lui care îmi scapă, care mă nelinişteşte.

Poate că sunt eu nebună, nu ştiu. l-am dat scrisoarea să o citească şi Anişoara, ea spune că nu găseşte nimic, dar absolut nimic neliniştitor, dimpotrivă, e o scrisoare afectuoasa, buna, scrisoarea unui om pe care suferinţa l-a maturizat şi, poate l-a şi ofilit puţin.
Da, ăsta este cuvântul, scrisoarea lui Tibi este ofilită.
Acum ştiu de ce îmi tremura inima când am citit-o.
Catrinel, Catrinel, ce o să mai fie?
Te sărut mult. Aurora.

P. S. Jeni, vecina mea, a murit in bombardamentul german. Se afla in faţa Teatrului National, imi spune proprietareasa că in ultimele luni, ducea o viaţă foarte cuminte. Nu mai vedea pe nimeni. Rupsese cu toţi bărbaţii care o frecventau.
Era sincer îndragostita de cel plecat pe front.
Ce ciudat! Moartea a venit sa o ia tocmai atunci când începuse să iubească viaţa. Tocmai când işi găsise un rost, un scop.
Am plâns-o mult, Catrinel. Aşa cum era, era totuşi un om care avea ceva adevărat in el.

Am trecut aseară pe Calea Victoriei, pe Academiei, pe Regală... Este înspăimântător ce a putut face bombardamentul german in câteva zile. Aproape toate casele sunt avariate. Ziduri găurite, înegrite, aripi întregi de imobile cazute, gropi imense, moloz, bolovani, parcă e un oraş desgropat de sub ruine.
Dacă l-aşi avea pe Tibi lângă minie, nu mi-aşi mai dori nimic.
Ba da... să fii şi tu cu noi. Te sărut mult.
Aurora


3 Octombrie 1944, Bucureşti.

Am ultima ta scrisoare în faţa, dragă Catrinel, o recitesc şi resimt aceiaşi nelinişte; pe care am încercat-o la prima lectură: insistenţa ta de a mă convinge să renunţ la călătoia mea la Lugoj, de a nu mai duce să-1 văd pe Tibi sub nici un motiv atâta vreme cât el se opune, marturisesc, mă sperie. Poate tu nu ţi-ai dat seama câta pasiune, câtă elocvenţă ai cheltuit spre a ma convinge să nu plec.

Spume-mi drept, dragă Catrinel, ce ştii, ce bănuieşti, căci nu pot să nu mă întreb ce te-a făcut pe tine care deobicei mă laşii să aştept săptămâni, uneori luni întregi, o scrisoare, sa-mi raspunzi de data asta cu atâta grabă. Şi nu imi închipui că mă crezi chiar atât de lipsită de perspicacitate încât să mă mulţumesc cu explicaţia pe care mi-ai dat-o tu. Catrinel, ştiu bine ca nu pentru ca astăzi se călătoreşte foarte greu stărui sa nu plec. Trebue să mai fie ceva. Ai tu gândurile tale, ideile tale, ţi-ai făcut tu anumite raţionamente pe care nu vrei să mi le spui şi faci rău, Ciatrinel, pentru ca e mult mai prost să mă laşi sa-mi inchipui, ori decât să ştiu un singur lucru oricare ar fi el, oricât de grav ar fi.

Pentru prima oară, în prietenia noastra de atâţia ani — unsprezece Catrinel in loc să-mi faci bine, mi-ai făcut rău, înainte de a primi scrisoarea ta, eram mai liniştită, număram zilele care mă despart de Tibi şi ajunsesem la o disciplină: nu mai îmi îngăduiam să fac nici o ipoteză, să mă întreb dece mi-a interzis să vin la el, dece nu mia dat lămuririle făgăduite în scrisoarea primită după convorbirea la telefon, îmi spuneam că nu mai e mult de aşteptat şi voi avea răspuns la toate întrebării mele. Acum însă sunt iar turburată şi sunt iar îngrijorată; iar îmi spun ca în primele zile, că Tibi îmi ascunde ceva grav şi că primul gând care mi-a venit în minte, atunci la telefon, este cel adevărat: Tibi e infirm. Şi Tibi vrea să nu ne mai vedem niciodată! Il ştiu cât e de mândru: oricât l-aşi iubi nu va crede că dragosteta mea nu este amestecată şi cu milă şi o va respinge. Probabil că şi-a făcut în linişte toate planurile. Va mai rămâne în spital atât cât va mai fi nevoe şi mie îmi va scrie mereu: „Viu peste o săptămână, viu peste două săptămâni", apoi îmi va trimite o ultimă scrisoare în care îmi va mărturisi tot adevărul şi pe urmă va pleca undeva, într'un orăşel de provincie, într'un sat, unde să nu-l pot găsi şi unde va rămâne luni de zile fără să-mi dea vreo ştire. Şi se va întoarce în Bucureşti când va socoti el că a trecut destulă vreme ca să-l fi putut uita. Numai că se înşeală, Catrinel, dacă crede că scapă de mine atât de uşor! Oriunde se va ascunde, îl voi găsi şi oriunde îl voi gasi, voi rămâne lângă el. Nu mă înspăimântă ideea că voi fi toată viaţa femeia unui infirm şi mă cunosc destul de bine ca să ştiu că oricât de mutilat ar veni din război, eu voi continua să-1 iubesc. Aseară am vorbit despre toate acestea cu Anişoara şi cu Rudi şi pentru prima oară prietena mea Anişoara a fost brutală, dură cu mine, pentru prima oară a dovedit lipsă de sensibilitate în raporturile eu mine. Ii spuneam aseară şi ei ceeace iţi scriu şi ţie şi o repet: oricum ar ieşi Tibi din spital, fără ochii, fără braţe, fără picioare, eu voi ramane lângă el şi nu o voi face din obligaţii morale, din mărinimie, din filotimie, ci numai şi numai din dragoste, numai şi numai dintr'o mare dragoste care şia păstrat toată febra, toată intensitatea, toată emoţia şi frăgezimea ei dela început.

Anişoara a spus: „Bine, bine, te cred... Dar dacă Tibi o să vină cu o faţă pe care nu ai sa o mai recunoşti, o masă de carne stâlcita, vanata şi roşie, înfricoşătoare şi respingătoare O sa-l poţi săruta fără să ţi se strângă inima, o să poţit dormi alături de el, cu faţa ta lipita de a lui? Gândeşte-te bine"

Nu i-am putut răspunde Catrinel: poţi să-mi pui o astfel de întrebare? ( crezi ca nu sunt destul de chinuitoare întrebările care vin în mintea mea?"

A zâmbit: „Prin urmare, nu ai curajul să fii sinceră cu tine însuţi".

După ce a plecat Anişoara am ramas sa mă gândesc la ce mi-a spus ea.

Da, trebue să recunosc: mi-ar fi mai uşor, mult mai uşor să trăese cu Tibi şchiop, olog, ciung, orb, decât cu Tibi intreg, dar cu chipul desfigurat. Dar între a trăi cu Tibi oricum ar fi el şi intre a renunţa la el, hotărît, aleg sa ramân cu el.

Ar fi insă groaznic să fie aşa cum spune Anişoara şi nu ii pot ierta că la toate spaimele mele a mai adăugat una.

Tu, Catrinel, bănuesc că ai aceiaşi spaimă; de când am citit scrisoarea asta nu ma gandesc decât la acest lucru. Sau poate ţie ti-e frica de altceva? De ce iţi e frică, Catrinel? De ce nu imi spui? Nu ar trebuit sa insişti atâta sa nu plec la Lugoj dacă nu ai fi vrut să-mi dai nimic de bănuit. M'ai alarmat îngrozitor. Imi vine să te chem la telefon, îmi vine să plec la tine la Braşov ca să te întreb: Catrinel, dece nu trebuie să mă duc la Lugoj, ce ştii tu, ce bănuieşti tu? Dar te cunosc prea bine şi ştiu că dacă ai fi vrut să-mi spui mi-ai fi scris şi de vreme ce nu mi-ai scris înseamnă că nu vrei să-mi spui. Bine, Catrimel, bine... Adică, rău...

De la Tibi am mai primit o scrisoare chiar azi. O scrisoare aproape literara: îmi descrie spitalul, curtea spitalului, îmi vorbeşte de bolnavi, de doc­tori şi la urmă despre el: e bine şi speră să vină în curând în Bucureşti. In curând... Nici o pre­cizare. In prima lui scrisoare, îmi spunea că peste două săptămâni părăseşte spitalul. Acum îmi vor­beşte pe patru pagini despre tot ce nu mă inte­resează, ca la urmă să-mi asvârle foarte în trea­căt, ca pe un amănunt lipsit de importanţă: „Viu în curând".

Imi scrie că se gândeşte mult la mine, ca îi e dor de toţi (în cuvântul toti sunt inclusă şi eu), că e fericit că s'a isprăvit războiul, că am scăpat de nemţi.

La urmă îmi spune că mă sărută mult, cu; dragostea lui din totdeauna.

Catrinel, am luat la întâmplare una din puţinele scrisori trimise de pe front şi am comparat-o cu asta din urmă primită azi.

Primele sunt scrisorile unui îndrăgostit, în pri­mele îl recunosc pe Tibi — chiar şi în celelalte două dela Lugoj, mai ales în prima sosită în timpul când mă aflam la Gălbinaşi — dar în scrisoarea primită azi, este un alt Tibi. Un Tibi cald prietenos, dan credemă, deloc îndrăgostit. Catrinel dragă, sunt aproape sigură că această atitudine este voită; că Tibi vrea să mă facă să cred ca mă iubeşte puţin sau deloc, ca să-mi dea mie libertatea de acţiune, ca să nu mai simt eu nimic obligaţia faţă de el şi ca să-1 pot părăsi foarte uşor.

Sau poate că intr'adevăr mă iubeşte mai puţin, poate că depărtarea, despărţirea l-au deprins să trăiască fără mine, poate că şi-a dat scama că eu însemn pentru el mai puţin decât a crezut.

Mi-a mai trecut un gând prin minte, Catrinel: o altă femeie? Nu imi vine să cred ca a stat ţintuit in pat luni de zile şi apoi în Lugoj...

Iar dacă ar fi vorba despre o altă femeie, Tibi este destul de cinstit ca să mi-o spună, cu cât mă gândesc mai bine, cu atât văd că despre alt­ceva este vorba.

Catrinel, tu vezi cât mă chinucsc şi mă întreb cum poţi să nu îmi dai nici o mâna de ajutor? Unde e dragostea ta şi înţelegerea ta pentru mine? Este pentru prima oară de când suntem prietene când nu te simt într'o împrejurare grea alături de mine. Şi fiindcă m'ai lăsat singură, te-am „înşelat ". Nu cu Anişoara, cu Miluş. Pe ea o văd de când m'am întors în Bucureşti şi am impresia că mă înţelege foarte bine. In orice caz, are o răbdare de înger cu mine. (să nu crezi că nu imi dau seama cât sunt de pisăloagă şi de enervantă). Suportă să-i vorbesc ore întregi despre Tibi, să-i analizeze scrisorile, să-i răstălmăcesc fiecare cuvânt, să o întreb de zeci de ori acelaş lucru: de ce nu mă lasă Tibi să vin la Lugoj?

Ea îmi răspunde invariabil că nu poate fi vorba decât de un singur lucru, de o cochetărie copilă­rească, naivă, că Tibi nu vrea sa'l vad bolnav, rănit pe un pat de spital, nu vrea să se amestece în dragostea mea pentru el nici un dram de milă. Ca să mă convingă, îmi dă tot soiul do exemple: mi-a povestit că inginerul Tomescu, a fost bolnav la un moment dat a trebuit să suporte o operaţie la un maxilar din cauza unui dinte — şi i-a interzis sa vină să-1 vadă cât timp avea falca umflată. Ca şi Ghiţă a avut odată erizipel (nu erau încă luaţi) şi nu i-a dat voe să vină să-1 vadă nici măcar prin fereastră.

Catrinel, ţi-am spus că Miluş se mărită luna viitoare cu Tomescu? Ghiţă a rămas singur —... Am auzit că trece dintr'o aventură în alta, in fiecare seară este în alt bar, face chefuri cu fel de fel de femei, se îmbată şi la beţie vorbeşte numai de Miluş: cât a iubit-o şi cât de mult o mai iubeşte.

Dealtfel ce nu a încercat ca să o înduplece ca să nu divorţeze: rugăminţi, lacrimi, ameninţări, apoi iar rugăminţi şi iar ameninţări. Miluş nu s'a clintit o clipă din hotărîrea ei, nimic nu a putut să înduioşeze şi nimeni nu a putut să o convingă să rămână lângă Ghiţă. Şi bine a făcut, Catrinel, că nu s'a mai întors la el. Cred că un bărbat care a fost odată pe punctul de a o părăsi pentru altă femeie nu mai oferă nici o garanţie pentru viitor. Cred că pe un bărbat nici nu îl mai poţi iubi când nu mai ai încredere în el.

Părerea mea, este însă că Miluş şi-a făcut dragostea asta a ei pentru Tomescu cu capul, are o voinţă imensă: a vrut să nu-1 mai iubească pe Ghiţă, a vrut să-1 înlocuiască şi a isbutit. Acum a ajuns să ţină foarte mult la Tomescu şi o cred deplin sinceră când îmi spune că este foarte fericită cu el.

Alaltăseară, am vorbit cu Râmnicul Vâlcea la telefon. Ai mei sunt toţi bine. Ileana mi-a dat veşti despre Radu şi Mihai. Ce ciudat, Catrinel! Radu şi Eliza au fost la un pas de despărţire de atâtea ori pentru motive foarte grave şi iată-i totuşi împreună. Cred că o să se facă să sufere unul pe altul toată viaţa şi o să rămână totuşi toată viaţa alături. Ţi-am mai scris ca mi se pare la ce concluzie am ajuns: cu cât doi oameni, un bărbat şi o femei se înţeleg mai prost, cu atât renunţă mai greu unul la celălalt. Discordia întărită, înverşunează, menţine o pasiune. Armonia o moleşeşte.

M'am gândit în clipa asta la Rudi şi Anişoara. Ei fac totuşi o excepţie, se şi înţeleg foarte bine, se şi iubesc foart mult. Secretul lor este echilibrul. Sunt amândoi foarte echilibraţi.

Şi eu m'am înţeles cu Tibi foarte bine, dar dragostea noastră nu a avut timp să treacă prin încercări şi e de văzut cum o să iasă teafara sau vătămată dintr'o despărţire atât de lungă.

Mi-e inima plina de griji. Săptămâna viitoare o aştept pe Mamina, poate ei i-a scris Tibi mai mult.

Catrinel, scumpa mea, răspunde-mi fără întâr ziere şi ţine seama de sbuciumul meu şi, dacă iţi stă în putere, ajută-mă. Te îmbrăţişez cu toată dragostea,
Aurora.

20 Octombrie 1944, Burureşti.

Iţi scriu draga, mea, la o oră foarte târzie din noapte; am încercat sa dorm, am încercat să citesc ca să-mi obosesc ochii (am luat şi un calmant), am înghiţit şi o pastilă de somnalin — una singură, nu te speria — dar îmi este cu neputinţă să aţipesc o clipă. Am aprins şi stins lumina de zeci de ori, am citit două pagini dintr'un roman poliţist, două strofe dintr'un poet francez, nu am înţeles un singur cuvânt, nu mi-a rămas în minte nimic, imposibil să mă concentrez. In cele din urmă, m'am sculat din pat şi m'am aşezat la biroul meu ca să-ţi scriu.

Scrisoarea mea va fi probabil tot atât de incoerentă cum îmi sunt şi gândurile în noaptea asta.

Dar Catrinel, nu îmi cere să fiu nici logică, nici lucidă, după câte mi s'au întâmplat, nu îmi cere să fiu „rezonabilă" (cred că nu a existat o scrisoare de a ta în care să nu mă chemi la ordine cu cuvintele: fii rezonabilă) şi încearcă să te substitui mie şi întreabă-te cu toată sinceritatea ce ai face tu, tu care eşti atât de „rezonabilă" totdeauna, dacă iubitul tău pe care nu l-ai văzut de un an de zile şi pe care l-ai ştiut rănit într'un spital fără permisiunea de a te dulce să-1 vezi, ce ai zice tu, Catrinel, dacă iubitul tău venind în oraşul în care te-ai afla tu, în loc să facă primul drum la tine dela gară, ţi-ar face o vizită oficială după 24 de ore ca să te informeze că e sănătos şi că nu poate rămâne cu tine mai mult de o jumatate de oră. Da, Catrinel, de necrezut: aşa a făcut Tibi. Nu şi-a anunţat sosirea, deşi l-am rugat in toate scrisorile să-mi telegrafieze, să mă lase barem să-1 întâmpin la gară dacă nu mi-a îngăduit să vin la el la spital. Dar îi ceream probabil prea mult...

A tras la Mamina, care s'a înapoiat dela Făgăraş de câteva zile.

Auzi, Catrinel, Tibi a sosit în Bucureşti alaltăeri seară, pe la orele 10, şi eu nu am ştiut nimic până ieri seara, la ora 9 când m'am pomenit cu el aici. La început, deşi nu avea nici un fel de bagaj, am crezut totuşi că a venit direct dela gară şi după primele îmbrăţişări, după ce am delirat de fericire, dupa ce am plâns şi am râs ca o nebună că îl vad teafăr, sănătos, voinic şi mai frumos ca oricând, l-am întrebat unde îi sunt lucrurile, unde şi-a lăsat valizele, atunci mi-a răspuns puţin jenat: „La Mamina" încă nu am înţeles, înca naiva de mine mi-am închipuit că primul drum dela gara l-a făcut la marna lui, dar ca apoi a venit imediat la mine. L-am întrebat la ce oră a plecat dela Lugoj, era o întrebare „abilă", ca să ştiu când a a juns la Bucureşti, şi cât a stat cu Mamina, ca să-mi dau seama cât de dor i-a fost de mine, câtă grabă a pus ca să mă revadă, şi când mi-am dat seama că întrebarea mea îl stânjeneşte, am simţit prima nelinişte şi am început să insist. Cred că Tibi avea de gând să-mi ascundă adevărul, dar i-a fost ruşine în cele din urmă de mine, de dragostea mea, de elanul cu care l-am primit. Am înţeles că îi venea greu să-mi spună: am venit de ieri seara. Am înţeles că îl costă un efort această mărturisire, am înţeles-o din felul în care mi-a făcut-o. A luat un ton rece, o privire aproape tăioasă, ca un vinovat care e foarte umilit în fundul sufletului lui, dar vrea să-şi înfrunta acuzatorul cu orice chip şi a rostit ridicându-se în picioare depe scaun, ca şi cand s'ar fi aşteptat sa-l dau afară după această mărturisire şi a spus: „Sunt în Bucureşti de ieri seară".

A urmat o lungă tăcere.

Pe mine m'a apucat în aceiaşi clipă o durere îngrozitoare de cap, am simţit la propriu lovitura de măciucă în moalele capului, mi s'au împăienjenit ochii, m'a înecat plânsu! dar am respirat adânc ca să-mi potolesc bătăile inimii şi mi-am luat un punct fix pe perete de unde nu mi-am mai urnit privirea.

Tibi se plimba prin odaie cu mâinile în buzunar. El a vorbit primul. Mi-a spus aproape şoptit: „Ştiu tot ce gândeşti. Ştiu că aştepţi să-ţi spun ceva... Să-ţi spun în primul rând dece am lăsat să treacă 24 de ore până să mă decid să te văd..."

Am tresărit: să te decizi să mă vezi?

I-a părut rău poate ca a spus mai mult decât ar fi vrut şi a revenit: „E un fel de a vorbi... Sigur că eram decis să te văd, că voiam să te văd, că îmi era dor de tine, dar...

— Dar, am spus eu, tremurând de frică pentru răspunsul pe care îl voi primi.

— Dar... Tibi a dat din umeri. Apoi cu totul pe alt ton, ca şi când ar fi luat brusc cu totul altă hotărîre decât cea cu care venise, a zis îndreptându-se spre mine cu braţele deschise: Dar ce importanţă au toate astea, Aurora, sunt aici, sunt lângă tine.

Mi-a părut atât de bine, m'am simţit deodată incalzita de un val de fericire, regăsind în glasul lui Tibi tonul adevarat, al cuvântului care are o forţă de convingere directă şi puternică, oricât de neaşteptat, de ilogic, de contradictorie ar părea atitudinea omului ce 1-a rostit.

Nu am mai întrebat nimic — de fapt nu am mai vrut să ştiu nimic din laşitate, din teama de a nu pierde liniştea pe care o recăpătasem. M'am aruncat de gâtul lui, l-am sărutat mult, mult şi el era emoţionat, parcă speriat şi nu ştiu dacă nu chiar stânjenit de dragostea cu care il copleşeam.

Nu am putut fi singură cu Tibi decât cinci sau zece minute căci pe urmă au venit Anişoara cu Rudi să mă ia la Miluş unde eram invitaţi cu o zi înainte.

Bineînţeles, cu nu am mai vrut să mă duc, am vrut să rămân acasa cu Tibi, dar el m'a luat deoparte şi mi-a spus ca in nici un caz nu poate rămâne cu mine decât o jumătate de oră fiindcă i-a făgăduit Maminei să vină devreme acasă şi că dacă îi dau voe (chiar aşa a zis, Catrinel) ne va însoţi până Ia Miluş.

Catrinel, ştiu că nu trebuia să-i răspund aşa cum am răspuns; Catrinel ştiu că am procedat cu o lipsă desăvârşită de tact; ştiu că purtarea mea a avut de ce să-l desguste şi să-1 înfurie, dar înţelege-mă, Catrinel, înţelege-mă, nu am mai putut să mă stăpânesc. Am uitat că nu suntem singuri, am uitat în ce măsură detestă el să ne „dăm în spectacol", să avem discuţii de faţă cu alţi oameni, indiferent cine sunt aceşti oameni, rudele cele mai apropiate, prietenii cei mai buni şi am isbucnit: „Cum ? După ce că ai sosit de aseară în Bucureşti şi abia azi te-ai decis să vii să mă vezi, îmi faci o vizită de etichetă, o vizită de o jumătate de oră? Pot să te scutesc de astfel de obligaţii deşi văd că raporturile noastre au devenit strict mondene si deşi ştiu cât de mult ţii tu să fii în toate împrejurările un om de lume.

El se uita lung la mine, cu o privire străină; şi nu spunea nimic.

Rudi a încercat să intervină ca o glumă, Anişoara care e mai subtila a dat seama că nu de o digresiune e nevoie, ci dimpotrivă de o clarificare a situaţiei şi i s'a adresat direct Iui Tibi:

„lartă-mă că mă amestec, Tibi, dar tu nu ştii cum te-a aşteptat Aurora, nu ştii cât sbucium a costat-o interdicţia ta de a veni la Lugoj. Şi acum... acum află că, ai sosit de aseară în Bucureşti şi că mâi rămâi cu ea numai o jumătate de oră...

Nu ştiu Catrinel, ce i-a răspuns Tibi, eu am fugit din odaie, am ieşit in curte, m'am prăbuşit pe bancă şi am isbucnit in plâns cu sughiţuri, într'un plâns disperat şi isterie, de copil bătut.

Sufeream mai puţin decât sufăr acum, Catrinel, lacrimile erau mai mult de indignare, de revolta, de ură şi de milă pentru mine, mă simţeam ridicolă, umilită, când îmi aduceam aminte cum mi-am imaginat eu revederea asta şi cum s'a petrecut în realitate.

Am stat destul de mult singură pe bancă până ce a venit Anişoara să ma ia în casă. Nu am mai vrut să-1 văd pe Tibi, am intrat deadreptul în odaia mea de culcare; am rugat-o pe Anişoara să mă scuze faţă de Tibi şi de Rudi, să-i telefonez lui Miluş că nu mai pot veni la ea.

Peste un sfert de oră, am auzit glasul lui Tibi care o ruga la plecare pe Anişoara să încerce să mă liniştească şi să mă roage să-i dau a doua zi dimineaţă un telefon la Mamina.

Catrinel, e de necrezut, nu-i aşa: nu a venit până la mine în dormitor să-mi vorbească, nu a venit să-mi spună o vorbă bună, sa mă mângâie, sau să mă certe chiar dacă socotea că tot eu am greşit cu ceva. Câtă nepăsare, câtă cruzime...

Catrinel, e clar, e foarte clar, nu-i aşa? Nu mă mai iubeşte, nu mă mai iubeşte deloc. Acum înţeleg totul. Acum înţeleg altfel totul: şi scrisorile lui şi stăruinţa lui de a nu veni la Lugoj. A făcut 'totul ca să întârzie întrevederea cu mine, îi era greu, îi era penibil să se uit în ochii mea, să-mi spună că s'a isprăvit. Nu-1 condamn, e întradevăr foarte greu să-i spui unui om care te iubeşte şi care a crezut în dragostea ta: nu te mai iubesc.' E foarte greu.

Probabil însă că isbucnirea mea vulgară, oribilă, i-a dat o mare uşurare. Dacă mai avea ceva pentru mine, probabil s'a dus totul.

Catrinel, sufăr şi nu mai adaug nici un adjectiv pentru că oricare ar exprima mult prea palid ceea ce simt eu.

Sufăr cum ştiu eu să sufăr. Până la delir, până la demenţă, până la imbecilizare şi abrutizare. Şi nu fac nimic pentru mine. Nu mişc un deget pentru mine. Nici nu ma gândesc să încerc ceva ca să-1 recâştig, ca să-1 recuceresc, sunt complet epuizată, complet sleită. Intâmple-se de aci înainte orice cu mine, mai rău decât îmi este nu îmi poate fi.

Anişoara a încercat toată ziua să mă convingă să dau un telefon lui Tibi. Sărăcuţa de ea îmi tot spune minciuni: că e sigură că Tibi mă iubeşte, dar că trece printr'o mică criză de înstrăinare, o criză care se datoreşte exclusiv războiului, că războiul a făcut să acorde cu totul ăltă valoare oamenilor, situaţiilor şi sentimentelor. Că are cu totul altă perspectivă asupra vieţii. Vorbe, Catrinel, vorbe.

Mi-a reprodus conversaţia pe care a avut-o cu Tibi în timp ce eu am stat pe bancă în curte.

Mai mult a vorbit ea, încercând să-mi explice, să-mi scuze isbucnirea. El a spus doar atât: Are şi ea dreptate, dar am şi eu ale mele"...
Pe urmă a spus: „Or să se lămurească toate. Spune-i Aurorei să fie cuminte şi să aibă răbdare".
Să am răbdare, Catrinel, să fiu cuminte, Catrinel!
Să am răbdare să-mi treacă dragostea asta şi o să vină alta cu siguranţa cel puţin tot atât de nenorocită... Să fiu cuminte... trebuia să adauge: să nu-mi pierd nădejdea in viaţă că viaţa e frumoasă şi că eu sunt inca tanară şi o să-mi găsesc un bărbat care să mă iubească aşa cum merit eu. Foarte frumos, mulţumesc.

Catrinel, ţie nu îţi e scârbă de atâta minciună, de atâta farsă, de atâta in fericire, de atâta nenoroc, cât pot intra în viaţă unui om? Mie mire îngrozitor de scârbă.
Aşi vrea să mor.
Aurora.



Bucureşti, 28 Octombrie 1944.

Dragă Catrinel, scrisoarea ta ieste foarte drăguţă şi foarte încurajatoare, dar complet inactuală. Nimic din tot ce mi-ai scris nu se mai potriveşte cu situaţia de acum. Nu m'ai e cazul nici sa fiu răbdătoare, nici să fiu înţelegătoare cu Tibi pentrucă Tibi nu mai există pentru mine, nu mai trebue să existe şi trebue să ajung să mă conving că de fapt nici nu a existat vreodată.

II urăsc cu atâta forţă încât, îţi jur, regret că nu a murit pe front. E monstruos ce spun, ştiu, dar faţă de tine am avut totdeauna curajul de a-mi mărturisi toate gândurile până la fundul lor. Repet: mi-ar fi fost mai uşor să suport moartea lui Tibi decât trădarea lui Tibi, minciuna şi laşitatea lui.

Tibi reprezintă pentru mine cea mai cruntă, cea mai dureroasă deziluzie şi prin comparaţie, îmi dau acuma seama că şi Sandu şi Dinu au fost modele de cinste, de lealitate şi corectitudine morală şi sufletească pe lângă iel.

Aşi vrea să-i fac un rău teribil, aşi vreia să lovesc în el cu perfidie, cu diabolism, aşi vrea să-1 distrug, Catrinel, aşi vrea să-1 chinuesc, am o poftă nebună, o sete fără margini să mă răzbun.

De-ar ţine cât mai mult starea, mea sufletească de acum fiindcă îl urăsc cu toată forţa, nu sufăr, mă simt tarie, mă simt puternică, stăpână pe mine şi într'un fel parcă şi pe el. Mi-e frică să nu-mi scadă într'o zi înverşunarea asta, să nu cad iar în depresiuni', în apatie, să-mi pierd iar încrederea în mine, sa ma simt iar neputincioasă, dezorientată, pierdută fară el, aşa cum m'am simţit continuu din seara în care a fost la mine după întoarcerea lui, din Lugoj, până ieri.

Până ieri, Catrinel, nu l-am văzut pe Tibi, nu am avut nici o veste de la el, nici un telefon şi până ieri, am stat nemişcată acasă — aproape tot timpul într'un fotoliu, in fotoliul de lângă telefon, — într'o stare de prestaţie, de abulie, incapabilă să fac un gest, incapabila sa vărs o lacrimă, incapabilă să vorbesc, străina de mine ca de tot ce mă înconjura, absentă, aiurită, halucinată, rămânând ceasuri întregi cu ochii pe pereţi, neînţelegând, nerealizând ce se intâmplă cu mine.

Decât să mai trăesc o astfel de stare sufletească, aşi prefera să mor oricând, Catrinel.

Şi dacă aşi şti că, dupa ce o să-mi consum valul de ură şi de indignare care mă vitalizează, care îmi dă forţa şi pasiunea de a trăi pentru a mă răzbuna, dacă aşi şti că o a mă întorc iar la orele mele îngrozitoare de tăcere, când nu numai că nu pot comunica cu nimeni din afară, dar când nici mie însumi nu îmi mai pot spune nimic, când gândurile înţepenesc pe loc sau se împotmolesc în nămolul creierului, când de un efort fizic aproape să articulez un cuvânt, iţi jur, Catrinel, aşi isprăvi imediat cu mine. Dar nu, nu cred să mai trec — cel puţin pentru Tibi prin marasm, prin demoralizare, printr'o comă lucida a spiritului, a inimii şi a tuturor simţurilor mele. Nu, cu Tibi s'a isprăvit. Pentru el nu am a mai sufăr niciodată. Acum e rândul lui să sufere, şi o să sufere, Catrinel. Nu neapărat pentru mine. Pe mine nu mă iubeşte şi cu siguranţă nu m'a iubit vreodată. Dar o să ara grijă să-i zădărnicesc toate planurile, să-i pun în cale toate piedicile, ani de zile din viaţa mea o să-i consacru celei mai cumplite răzbunări.

Catrinel, nu m'ai cunoscut până acum şi nici eu nu m'am cunoscut pe mine. Vine în viaţa oricărui om o zi când se arata el cel adevărat. Iată, eu asta sunt: o femeie care nu iartă. Ştiu că te desgust, ştiu că după mărturisirile pe care ţi le-am fiacut, după ce ai văzut ce rezervoare de ură zac în mine, ce rea şi răzbunătoare pot fi, nu ai să vrei să mai fii prietena mea.

Cu atât mai bine pentru tine Catrinel, căci şi în tine am crezut la fel ca şi în Tibi şi pe tine te-am iubit ca şi pe Tibi, cu o dragoste cu totul neobişnuită şi dacă într'o zi aşi fi pierdut încrederea în tine şi pe tine te-aşi fi urît şi ţie ţi-aşi fi dorit tot răul şi aşi fi fost capabilă să-ţi fac tot răul.

Eşti prevenită, Catrinel, ştii ce să faci, vrei sau nu vrei să mai fii prietenă cu mine, treaba ta, mie îmi este aproape egal. Iartă-mă, dar sunt sinceră până la capăt. Nu îmi pasă de nimeni. Nu mai vreau să am nici o legătură sufletească şi adâncă. Sunt gata să rup toate prieteniile. Sunt în lichidare cu tot ce a însemnat trecutul meu de până acum. Am un copil şi deocamdată e numai al meu. Trăesc pentru el de azi înainte, numai pentru el. Nu mai am nevoe de nimeni. Aurora.



Bucureşti, 29 Octombrie 1944.

Iubită Catrinel,
Iartă-mi te rog, te rog din inimă, te rog in genunchi, scrisoarea mea oribilă şi dementă de ieri. După ce ţi-am trimis-o, am alergat la poştă ca o disperată să o iau înapoi, am umblat din ghişeu în ghişeu am ajuns şi la gară, dar era prea târziu.

Catrinel, nu ai meritat cu nimic, nimic din tot ce ţi-am scris. Tu ai fost întotdeauna bună, generoasă şi supraomenesc de înţelegătoare cu mine, înţelege-mă şi de data asta şi iartă-mă.

Ţi-am scris ieri într'o criză de furie: eram furioasă pe mine, pe tine, pe viaţa mea, pe destinul meu, pe toţi oamenii şi pe tot universul. Scrisoarea ta în care îmi spuneai sa nu iau hotărîri pripite, să fiu răbdătoare cu Tibi, să fiu calmă şi caldă cu el, chiar dacă îl simt înstrăinat, m'a revoltat şi desigur, pe nedrept, te-am acuzat de lipsă de aprehensiune, de opacitate şi chiar de nesinceritate. Mi-am spus, Catrinel, fii tu sau ţi-ai dat seama că Tibi nu mai ţine la mine chiar depe când era la Lugoj şi mă oprea să vin să-1 văd, şi intervenţia ta de atunci, stăruinţa de a ma opri să mă duc, nu însemna decât grija de a-mi întârzia o decepţie. (Acum însă mă gândesc că nu se putea aa tocmai tu să faci un calcul psihologic atât de fals şi nu se putea ca tocmai tu sa dai dovadă că mă cunoşti atât de puţin încât să-ţi imaginezi că o să-mi fie mai uşor să suport o despărţire două luni mai târziu, decât cu două luni mai devreme). Mai m'am gândit că poate nu ai înţeles din tot ce ţi-am spus cu adevărul şi judecând lucrurile numai la suprafaţa lor ai pus grăbită rezoluţia: o criză trecătoare... Tibi se va întoarce la ea... deci calm, înţelegere şi răbdare.

Sub aceste impresii ţi-am scris ieri, Catrinel, şi a trebuit să treacă o noapte — încă una fără somn, încă una de sbucium şi de chin — ca să reflectez mai adânc, să-mi retrag toate acuzaţiile, fără să ştiu însă ce judecăţi ai făcut tu şi în numele căror considerente mi-ai prescris reţeta din ultima scrisoare.

Dar Catrinel, totul nu mai are nici o importanţă acum, pentru că nici o reţetă nu îmi mai poate aiuta şi nici măcar nu mai vreau să-mi ajute. Cu Tibi s'a isprăvit. S'a isprăvit totul de ieri, de când l-am întâlnit pe stradă, la braţ, cu o altă femeie.

E ciudat, Catrinel, nu, ca, după nouă zile în care nu m'am mişcat din casă aşteptându-i, aşteptând măcar un telefon dela el, să-mi iasă în cale în primul drum pe care l-am făcut în oraş. Coboram pe strada Câmpineanu, mergeam îngândurată, încruntată, nu mă uitam nici în stânga, nici în dreapta, pot să spun că nu am văzut nici un om deşi cu siguranţă au trecut o sută pe lângă mine, când deodată ridic privirea şi mă trezesc faţă în faţă cu Tibi. Eram la doi paşi unul de celălalt — eu singură — el cu o femeie, de braţ. Cu o femeie de vârsta mea, sau poate mai tânără decât mine, şatenă, cu nişte ochi mari, căprui, cu un ten arămiu, o faţă dulce, un trup bine făcut, un aer de mare siguranţă şi de mare echilibru. S'a oprit, era inevitabil, a făcut prezentările, nu am auzit numele femeii, poate nici ea pe al meu, Tibi m'a întrebat destul de senin ce mai fac, iar eu în loc să-i răspund, mă uitam în neştire la femeia de lângă el parcă dela, ea aşteptam ajutor, parcă de la ea aşteptam şi mângâiere şi o explicaţie şi o rezolvare a situaţiei. Şi ea se uita la mine, nu ştiu ce spunea privirea ei, cred că se întreba cine sunt, cred că habar nu avea de existenţa mea şi zâmbea fad tot timpul, încurcată de prezenţa mare. Nu stiu cum m'am desmeticit şi fară să spun o vorba m'am urnit din loc şi am plecat mai departe. Nu am făcut decât doi paşi, si am simţit că mi se face rău şi m'am sprijinit de un zid. Trebue să fi avut o figură înspăimântătoare pentru că toţi oamenii cane treceau pe lângă mine ma priveau cu milă. Nu ştiu cât am stat rezemata de zid: poate un ceas, poate numai cinci minute. Nu ştiu la ce m'am gândit in tot timpul acela. Cred că fn capul meu, ca şi în inima mea, ca şi in vinele mele era un vid complet. M'am dus sa o iau pe Rodica mergând ca un automat, ma mir că nu am fost strivită de o maşină, ştiu ca m'am izbit de câţiva oameni pe stradă, că cineva a strigat la mine, că la un moment dat m'am piedicat de un bolovan. Toate astea mi le-a aduc aminte ca făcând parte dintr'un vis rău.

Rodica era la o prietena a ei depe strada Brezoianu. Când m'a văzut fetiţa mea, s'a speriat şi a început să plângă: „Mimico, numai eşti bolnavă, mămico hai la doctor. An liniştit-o, i-am spus că am o migrenă. Ne-am urcat într'o maşină şi am plecat spre casă.

Acasă mă aştepta Rica - Rica,dacă îţi mai aduci aminte, iubita lui Izu, fratele lui Rudi. Rica fusese la Anişoara, pe care nu o găsise acasă, şi venise să o caute la mine.

Am primit-o cum nu se poate mai rău, abia i-am spus bunăziua. Am aflat abia azi că a venit din Turnu-Mâgurele, la Bucureşti ca să-şi caute o slujbă. A îmbătrânit grozav, o o ruină de femeie. Asta a făcut dragostea şi fidelitatea din ea, o ruină.

O tinereţe întreagă jertfită lui Izu. Lui lzu care s'a întors din Transnistria logodit. Ţi-am spus sau nu, că nevasta lui a murit anul trecut?

Nu am reţinut-o deloc, ba chiar am expediat-o fără măcar sa mă scuz. Azi am căutat-o şi am fost exagerat de caldă cu ea şi i-am făgăduit să-i caut o slujbă.

Dar ce mi-a venit să-ţi vorbesc de Rica? Hotărît lucru nu mai sunt deloc stăpână pe creierul meu. Funcţionează complet anarhic.

Catrinel, tot despre Tibi trebue să-ţi vorbesc: în seara zilei în care l-am întâlnit pe Câmpineanu, m'a chemat la telefon şi mi-a cerut voie să vină la mine să stăm puţin de vorbă. Dacă aşi fi avut un dram de demnitate, ar fi trebuit să nu accept. Dar cum nu am demnitate, cum nu am avut niciodată, cum nu sunt nimic altceva decât o zdreanţă de om, i-am spus să vină. Iţi mărturisesc spre marea mea ruşine, spre marea mea umilinţă, că l-am aşteptat nu numai cu emoţie, dar şi cu speranţă şi cu bucurie... Da, Catrinel, mi-am închipuit că vine să-mi spună că femeia cu care l-am întâlnit la braţ nu reprezintă nimic pentru el, că e o veche cunoştinţă, sau o rudă îndepărtată, mi-am închipuit că vine ca să-mi spună că mă iubeşte şi să-mi dea o explicaţie — oricare ar fi fost această explicaţie aşi fi primit-o — pentru tot ce s'a întâmplat între noi în ultima vreme.

Acum, aproape îmi vine să râd de naivitatea, de imbecilitatea mea.

Catrinel, nu numai că Tibi nu mi-a spus nimic din ce aşteptam, din ceeace aşi fi dorit, şi aşi fi fost fericită să aflu din gura lui, dar mi-a spus limpede şi categoric ca fără voia lui, s'a angajat în altă legătură sufletească.

Ii venea desigur greu să-mi dea această explicaţie, mi-a şi mărturisit că de când mia scris dela Lugoj să nu vin acolo, a trăit într'o continuă frământare sufletească şi că şi-a dat un răgaz ca să se convingă de propriile lui sentimente, că a avut mari dubii, mari incertitudini, dar că dela întoarcerea lui în Bucureşti, adică dela confruntarea cu mine s'a lămurit: nu poate renunţa la femeia care l-a îngrijit tot timpul cât a fost in în spital, care nu s'a mişcat dela căpătâiul lui zile şi nopţi dearândul.

A îndrăznit să-mi ceară iertare pentru răul pe care mi-1 face şi a îndrăznit să-mi spună că dacă eu cred că am dreptul la o reparaţie morală e totuşi gata să se însoare cu mine.
Catrinel, m'am simţit atât de înjosită, am fost cuprinsă de atâta revolţi, încât l-am rugat ridicându-mă în picioare să plece imediat.
A lăsat privirea în pământ şi a ieşit pe uşa parcă ar fi mers în urma unui car funebru.
Asta a fost tot, Catrinel.

Şi dupăce ţi-am relatat acest ultim episod al marelui meu roman de dragoste cu Tibi Herţa, te invit să mai citeşti odată penultima meia scrisoare care rămâne valabilă pentru tot ce ţi-am spus despre el.
Il urăsc, Catrinel, îi vreau răul, am o mare sete să mă răzbun şi nu am să mă potolesc — nu am să mă liniştesc până ce nu o să-1 calc şi eu în picioare aşa cum m'a călcat, el, până ce fiu am să-1 umilesc şi eu cum m'a umilit şi el pe mine.
Catrinel, draga mea, este inutil să-mi mai dai vreun sfat: te rog nici nu încerca.
Te îmbrăţişez,
Aurora.



Bucureşti, 22 Noembrie 1944.

Draga mea. Catrinel, pentru prima oară de când suntem prietene încerc cu mare dificultate — mai mult decât atât — o mare jenă scriindu-ţi. Pentru prima oară îţi scriu nu din nevoia de a mă destăinui, ci din nevoia de a informa, de a te tine la curent cu ceeace se mai întâmplă cu mine.

Să nu mă înţelegi grsit, Catrinel: nu vreau să-ţi spun că tu însemni mai puţin pentru mine sau că sunt mai puţin dipusă sufleteşte să fiu sinceră cu tine. Nu Catrinel, te iubesc la fel de mult, şi acum ca şi întotdeauna, voi fi foarte sinceră cu tine, numai că de data aceasta îmi vine mai greu pentrucă nu am uitat tot ce ti-am scris în ultimele scrisori şi desigur nu ai uitat nici tu.

Catrinel, mi-e ruşine să-ţi mărturisesc cât am fost de slabă faţă de Tibi şi cât m'am minţit, cât m'am înşelat şi numai în aceiaşi măsură te-am minţit şi pe tine crezând că-1 urăsc, că-1 dispreţuesc şi că nimic în lume şi nimeni in lume nu m'ar mai putea face să am alte sentimente pentru el.

Cu ceeace ţi-am scris în aceste câteva rânduri mi se pare că am spus totul şi aşi vrea să nu mă mai întrebi nimic.

Aurora.


Bucureşti, 6 Decembrie 1944.

N'am primit încă răspuns la scrisoarea mea din 22 Noembrie, iubită Catrinel, şi iată îţi scriu tot eu ca să-ţi spun, ca să-ţi spun Catrinel, că Tibi este iar al meu, numai al meu, că mă iubeşte mai mult ca oricând şi că eu iar cred in el, iar mi-am legat toate nădejdile şi toată viaţa de el, că în afârşit, săptămâna viitoare ne cununăm. Vrei să ştii desigur, cum s'a întâmplat şi ard de nerăbdare să-ţi povestesc. Acum nu-mi mai e ruşine de tine, nu-mi mai e ruşine de inconsecvenţa mea, sunt chiar mândră de ea, mă felicit că nu am fost o intransigentă şi nu îmi fac nici o imputare pentru nimic. Nici măcar pentru purtarea mea incalificabilă faţă de unchiul tău. (exagerez puţin, pentrucă totuşi am din când în când remuşcări).

Dar să încep odată să-ţi povestesc faptele în ordinea în care s'au petrecut:

Catrinel, din seara în care l-am dat afară pe Tibi, nu l-am văzut şi nu am ştiut nimic despre el aproape o lună. De două ori, în timpul acesta, m'a chemat Mamina la telefon şi de ambele dăţi am prevenit-o dela început că stau cu plăcere de vorbă cu ea despre orice, în afară de Tibi. Nu a mai insistat, dar în schimb a convocat-o pe Anişoara şi s'a plâns ei, cât de rău ii pare de mine, cât de nefericită este de tot ce s'a întâmplat şi a rugat-o să stăruie pe lângă mine să caut să-l văd pe Tibi, să-i vorbesc, să intervin in vreun fel ca să mi-1 recâştig, asigurând-o pe Anişoara că lupta nu este deloc grea, că din cât şi-a dat seama, Tibi nu o iubeşte pe Marioara Roibu. (Mărioara Roibu este numele infirmierei dela Lugoj).

Anişoara, căreia îi cernisem cuvântul de onoare că nu îmi va mai vorbi niciodată de Tibi, a încercat totuşi cu multă abilitate să o aducă în discuţie pe Mamina (fără sa indrăsnească să-mi spună că a stat la ea acasă) dar nu am repezit-o atât de brutal încât nu a mai făcut o a doua tentativă.

Dealtfel, ca să pun un ireparabil între mine şi Tibi, ca să fiu sigură ca intre noi doi s'a isprăvit totul, fără nici o posibilitate de revenire, l-am chemat pe unchiul tău la mine şi i-am spus că sunt gata să mă mărit cu iel.

Sergiu Lupa nu a exultat de fericire cum mă aşteptam, ba dimpotrivă, mi-a mărturisit că nu are nici o încredere în mine, că ştie că nu îl iubesc şi că hotărîrea mea vine aproape prea târziu, peste renunţarea lui, deşi nu a încetat să mă iubească.

I-am propus atunci să facem o logodnă neoficială, mai bine zis, să ne considerăm promişi, de încercare, fără nici o obligaţie din partea niciunuia din noi doi, cu libertatea de a denunţa pactul fără preaviz.

Am început să ne vedem foarte des, să ies cu el în oraş prin localuri, la spectacole, să-mi dau toată osteneala de a mă deprinde cu ideea că va fi soţul meu.

Era într'o sâmbătă seara când, venind cu dl, cu Anişoara şi cu Rudi dela un cinematograf depe bulevardul Elisabeta, ne-am întâlnit cu Tibi.

Tibi s'a oprit cu noi — eu i-am întins mâna surâzătoare, cu un aer complet detaşat deşi eram foarte turburată, şi Sergiu Lupa 1-a invitat cu noi la Continental. Spre marea mea surprindere, a acceptat invitaţia. Eu am luat-o înainte cu Sergiu care mă ţinea de braţ şi în urma noastră, venieau ceilalţi: Rudi, Anişoara şi Tibi.

Sergiu tăcea şi mă privea cercetător, supărător de cercetător tot timpul, iar eu ca să-mi ascund emoţia râdeam, vorbeam, aveam o veselie forţată şi stridentă, care simţeam că-1 crispează.

La Continental, m'am aşezat dinadins lângă Sergiu ca şi când Tibi nici nu ar fi existat, am fost toată seara excesiv de tandră şi de atentă cu unchiul tău. De câteva ori, fără voia mea, mi-am încrucişat privirea cu a lui Tibi şi am simţit o mare satisfacţie văzând cât este de trist şi de abătut. Nu ştiu dacă am schimbat cu el mai mult de două-trei vorbe şi acelea strict convenţionale. La un moment dat, Anişoara, având aerul că nu a face deloc intenţionat, 1-a întrebat pe Sergiu dacă are de gând să facem şi cununie religioasă sau numai civilă.

Sergiu s'a jenat să răspundă, desigur din menajamente pentru Tibi, dar în schimb eu, care nu voiam deloc să-1 cruţ, care nu ştiam ce să' fac ca să-1 rănesc mai rău, am răspuns:

— Cred că vom face şi cununie religioasă.

Tibi şi-a aprins o ţigare şi ca când nu ar fi auzit nimic, a deschis o discuţie profesională cu Rudi şi nu s'a mai uitat la mine nici măcar o singură dată din clipa aceea.

La despărţire, mi-a sarutat mâna distant şi protocolar, evitând mereu să mă privească în ochi. Am venit acasă într'o maşină, împreună cu Anişoara, cu Rudi şi cu unchiul tău, care a tinut să ne conducă.

Când am rămas singură, am isbucnit în plâus şi am plâns toată noaptea, Catrinel — de dorul şi dragul lui Tibi. Il simţeam străin de mine, definitiv străin de mine, definitiv pierdut pentru mine, şi în locul urei şi al revoltei care îmi întreţinuse într'un iei moralul, m'a cuprins o mare disperare. Nu am mai ştiut ce fac: mai presus de orice raţionament, mai presus de mândria, de orgoliul meu rănit, era nevoia de a-i vorbi şi de a-1 vedea. Şi la ora trei noaptea, lam chemat la telefon. Dar când i-am auzit glasul somnoros, când am înţeles că el dormea în tihnă, in timp ce eu mă sbuciumam, nu am avut curajul să spun nimic şi am rămas mută la aparat auzind alo-ul lui din ce în ce mai treaz şi mai insistent. Pe urmă, a tăcut şi el şi pe urmă, a zis incet: Aurora, tu eşti, nu-i aşa?

Nu am răspuns nimic, a vorbit din nou: „— Aurora, şi eu am vrut sa-ti telefonez. Trebue să ne vedem. Sunt sigur că mai avem să ne spunem multe".

— Da, e adevărat, cred că mai avem să ne spunem multe.

Şi el: — „Vrei să ne întâlnim mâine? Spune tu unde şi spune tu ora.

Am îngânat prostită: Spune tu unde şi spune tu ora.

A râs, un râs mic, scurt, un singur hohot aproape înăbuşit. Apoi, Cu o voce 'foarte caldă: — „Bine... atunci ne vedem mâine după amiază la patru, la cafeneaua Wilson.

— La patru, Ia Wilson. Noapte bună, Tibi.

— Noapte bună, Aurora.

Am luat două pastile de somnalin ca să pot dormi. M'am trezit a doua zi dimineaţă foarte obosită, după un somn greu. Am fost într'o stare de nervozitate vecină cu nebunii până la orele trei când am început să mă îmbrac, îmi tremurau mâinile, picioarele, am spart pudriera şi 'am răsturnat o cană cu apă pe covor. Am luat o maşină şi m-am dus la cafeneaua Wilson. Am ajuns cu cinci minute mai devreme de ora fixată, dar Tibi era acolo, mă aştepta.

M'a întrebat imediat, de îndată ce m'am aşezat pe canapea, vis-a vis de el, dacă s'unt într'adevăr decisă să mă mărit cu Sergiu Lupa.

I-am răspuns fără convingere: — Sunt foarte decisa.

S'a încruntat o clipă, apoi a zis:

— „Poţi fi sinceră cu mine? Poţi, să-mi răspunzi cinstit Ia o întrebare?"

Am dat din cap.

— „Te măriţi cu el fiindcă îl iubeşti, sau o faci demonstrativ, pentru mine?"

— Mă mărit cu el fiindcă îl iubesc.

Şi cum se uita la mine ironie şi neîncrezător, am continuat:

— Acum, pot să-ţi spun tot adevărul: îl iubesc po Sergiu de astă vară... Am fost toată vara în timpul bombardamentelor dispersaţi în acelaşi sat... Acolo, l-am cunoscut mai bine, acolo am învăţat să-1 preţuesc şi mai târziu să-1 şi iubesc.

Tibi a devenit foarte serios, aproape grav:

— Mă bucură tot ce îmi spui, Aurora. Aşi fi fost dezolat să ştiu că te măriţi şi de data asta din disperare, cum te-ai măritat prima oară. Dar dacă e adevărat că-1 iubeşti, e în regulă, e perfect. Nu se putea un desnodământ mai fericit pentru amândoi.

A tăcut puţin, şi-a strivit ţigara de marginea farfuriei cu o furie conţinută, apoi m'a întrebat cu sfială şi parcă cu teamă:

— Ţrăeşti cu Sergiu Lupa de astăvară?

Mi-am luat un aer încurcat, am ezitat să-i răspund şi apoi, ocolindu-i privirea, am spus: Dece vrei să ştii, ce importanţă are dacă trăesc cu el de astăvară sau de acum?

— Astăvară erai încă logodnica mea, nu?

— Astăvară erai încă logodnicul meu, nu?

— Ai dreptate, totuşi nu e chiar acelaşi lucru.

— Este exact acelaşi lucru, te-am înlocuit şi m'ai înlocuit, Tibi. Nu trebuie să ne facem nici un reproş. Şi dacă te văd astăzi este fiindcă am vrut să ştii, nu am vrut să te las să te crezi numai tu vinovat.

S'a uitat lung la mine, apoi deodată chipul lui a luat o expresie dulce, blândă, deodată a redevenit Tibi al meu de dinaintea plecării in război şi a spus puţin ruşinat: „Nu cred o vorbă din tot ce îmi spui, Aurora. Tu nu m'ai înşelat eu Sergiu. Tu nu ai putut face asta. Şi ştiu că tu nu-1 iubeşti pe Sergiu. Şi, după o pauză, acoperindu-mi mâna cu palma lui fierbinte: „Tu ma iubeşti pe mine, nu-i aşa?

Mi s'au umplut ochii de lacrimi, am simţit cum crapă armura sub care imi ascunsesem inima, am simţit că mă topesc toată, adunată în mâna pe care o învelea palma lui şi, cu un slab efort de a opune o ultimă rezistenţă, am vrut să mă ridic să plec. Dar am recăzut pe canapea epuizată şi ma înecat plânsul.

Tibi a ocolit masa, a venit lângă mine şi, deşi mai erau şi alţi oameni în cafenea, mi-a şters ochii cu batista lui, apoi mi i-a sărutat prelung, şi-a trecut un braţ pe după umerii mei şi m'a strâns lângă el. Eu m'am abandonat cu o sfâşietoare bucurie. Nu mai voiam nimic, Catrinel, nu mai îmi trebuia nimic, aşi fi dorit să rămân aşa toată viaţa mea, lipită de el, pe canapeaua aceea din cafenea, fără să mai rostesc un cuvânt, fără să mai fac un singur gest.

Nu-mi păsa că se uitau la noi atâţia ochii străini, imi era egal ce gândesc oamenii aceia din cafenea despre mine, îmi era bine lângă Tibi, bine cum nu mi-a fost decât lângă el, totdeauna.

A făcut plata şi am plecat amândoi ţinându-ne de mână ca pe vremuri.

Mi-e frică să vorbesc. Tăcea şi el şi din când în când îmi lua mâna şi-o urca până la buzele lui.

Am mers pe jos până acasă la mine. Mă rugam lui Dumnezeu să nu găsesc nici un musafir, să pot fi singură cu Tibi. Miera un dor nesfârşit de îmbrăţişarea lui.

Am avut noroc, nu era nimeni acasă decât bucătăreasa. Rodica plecase cu Georgeta la un cinematograf.

Catrinel, cum ne-am văzut singuri între patru pereţi, ne-am uitat odată unul în ochii celuilalt, cu o privire vastă, adâncă şi posesivă care ne-a cuprins pe amândoi, ne-am scufundat unul în ochii celuilalt şi pe urmă nu mai ştiu ce a fost.

Ne-am iubit, Catrinel, pe canapeaua din sufragerie, îmbrăcaţi. O dragoste lacomă, brutală, animalică, obscenă.

Niciodată dragostea fizică nu mi s'a părut mai lipsită de poezie de orice frumuseţe, dar niciodată nu am fost mai deplin a lui Tibi, fără jocul inimii, fără luciditatea creerului. Două trupuri care se regăseau şi îşi făceau singure dreptate, mărturisindu-si solidaritatea şi revolta de a fi fost atâta vreme despărţite:

Când am deschis ochii şi am privit în jur, Tibi stătea cu capul pe pieptul meu. L-am mângâiat pe păr şi deodată mi-a venit în minte chipul femeii cu care l-am văzut de braţ, am tras mâna şi m'am pomenit spunând fără voia mea: „Acum o înşeli pe ea cu mine, Tibi".

Tibi şi-a riciicat capul şi a răspuns: — „Ştia că aşa o să se întâmple, mi-a spus-o înainte de plecare.

Glasul lui avea o melancolie care m'a iritat. Am redevenit geloasă şi rea:

— Dece a riscat să te lase singur? A avut prilejul să înveţe pe pielea mea că tu nu eşti un bărbat care poate rămâne credincios unei femei când te desparte de ea mai mult de doi kilometri.

Tibi a râs, apoi brusc ca şi când ar fi săvârşit o impietate a redevenit serios:

— „Ascultă, Aurora, mi-a spus el, nu te-am înşelat nici pe tine cu ea şi nu o înşel nici pe ea cu tine.

Mi-a stat inima pe loc. M'am întrebat: Dumnezeule, ce lucru rău şi dureros o să-mi mai spună? Regretam imens că am provocat discuţia. Aşi fi fost capabilă să comit ori ce nouă laşitate ca să împiedic să-mi răspundă ceva care să mă rănească iar. Am tăcut şi el a continuat:

— La spital, Maria Roibu m'a ascultat zile şi nopţi vorbindu-i despre tine. Pe urmă, tu nu ştii, am făcut o pneumonie. Nu sa mişcat de lângă mine. Nu mi-a fost greu să înţeleg că mă iubeşte... Odată, a isbucnit; e o femeie simplă şi dreaptă. Lipsită complet de orgoliu. Mi-a spus că nu îmi cere nimic decât să o las să mă iubească... Era foarte atrăgătoare, era mai ales foarte curată, mirosea totdeauna a săpun bun, a apă de colonie răcoritoare.

Într'o noapte... Pe urmă, au urmat altele. M'am deprins cu ea. Să ştii, Aurora, obişnuinţa este o mare sclavie umană. Să ştii, Aurora, obişnuinţa se poate foarte uşor confunda cu dragostea.

Nu am ştiut că o să o iau cu mine la Bucureşti până în ziua plecării.

O oră înainte, i-am spus să vină cu mine; mi se părea că nu mai pot trăi fără ea.

Restul îl ştii... Nu ştii insă când a început să-mi fie dor de tine şi să nu îmi mai fie bine cu ea. S'a întâmplat din senin, într'o dimineaţă. M'am trezit străin de ea. O priveam şi mă întrebam ce caută lângă mine. Marioara este o femeie destul de deşteaptă şi mai cu seamă sensibilă şi cu un instinct extraordinar. A început să se îmbrace şi parcă o văd, — îşi încheia nasturii dela bluză, mi-a spus fără sa fi vorbit nimic cu ea înainte:

— „O să te întorci la Aurora. Eu o sa plec. De azi, eu sint de prisos aici.

Am simţit o mare uşurare... Totuşi am avut făţărnicia să protestez. Am chemat-o lângă mine — eu rămăsesem în pat — dar ea nu a venit şi a continuat să se îmbrace. S'a dus în oraş, ne-am revăzut la ora prânzului când mi-a arătat biletul de tren.

Am rugat-o să nu plece şi ma minţeam, eram sincer în clipele acelea, aşi fi dorit să rămână cu mine, deşi ştiam că mai curând ori mai devreme o să mă întorc tot la tine.

Am condus-o la gară. Pe peron a plâns şi mi-a spus că dacă o să-mi fie dor de ea să vin la Lugoj. Când am urcat-o în tren, eram sigur că o să mă duc după ea chiar în ziua următoare.

Vezi, Aurora, îţi spun tot ce s'a petrecut cu mine ca să înţelegi că un om nu este niciodată într'un singur fel, ci în mai multe feluri şi poate fi sincer de fiecare dată oricât de diferit ar simţi şi ar crede dela o dată la alta.

L-am întrerupt: — Ce bază pot pune pe tine, Tibi? Mâine, s'ar putea să nu mai vrei să mă vezi...

— Chiar dacă ar fi aşa, nu ar însemna că astăzi nu te-am iubit cu adevărat şi că nu am dorit cu adevărat ca toată viaţa mea să nu mă mai despart de tine.

Dar e groasnică incertitudinea asta, i-am răspuns eu. Un om care este atât de puţin sigur de el, nu are voe să se însoare.

— Crezi că există un singur om care sa fie sigur că va simţi şi mâine ceeace simte azi?

— Dar tu, Tibi, m'ai iubit pe mine în mod constant, luni de zile.

— Te-am iubit într'o zi foarte mult, într'alta mai puţin, în alta deloc, apoi iar te-am iubit...

— Şi acum Tibi?...

— Intreabă-mă mâine, scumpa mea.

Mi-a venit să plâng şi ca să nu mă vadă el am trecut în odaia de alături. A venit imediat după mine, m'a luat în braţe, m'a strâns tare, tare, apoi, vrând cu tot dinadinsul să schimbe atmosfera, mi'a spus: — Hai, fă-te frumoasa şi mergem în oraş să ne îmbătăm.

Ne-am dus, Catrinel, la restaurantul depe Calea Rahovei, la restaurantul unde am mâncat prima oară împreună.

Eram tristă, îmi răsunau in urechi vorbele lui, mă gândeam că poate mâine nu o să mai fim împreună, că poate mâine o să se urce în primul tren şi o să plece la Lugoj. Vream să-1 întreb atâtea lucruri, dar îmi era teamă, îmi spuneam: măcar seara asta să mai fie buna, măcar seara asta să nu o stric.

Tibi era vesel şi vorbăreţ. A comandat mâncare multă şi vin, încetul cu încetul, am început să mă încălzesc şi eu. Pe nesimţite, veselia lui a trecut şi în mine. Am devenit cochetă şi de necrezut — chiar spirituală.

I-am propus un joc: să ne tăcem că ne cunoaştem numai de câteva ore şi că el îmi face curte.

Am fost foarte inspirată cu jocul ăsta, Catrinel. Tibi s'a pus în rol, eu la fel şi rezultatul a fost surprinzător, l-am simţit la sfârşitul mesei îndrăgostit de mine ca in seara in care ne-am cunoscut cu adevărat.

Am reeditat totul: şi mersul pe jos şi îmbrăţişările pe stradă. Iar ca inovaţie, un supliment: ne-am întors împreună acasă la mine, la două noaptea.

Catrinel, iartă-mă, cu ce eşti tu vinovată să-mi asculţi toate intimităţile ? Iartă-mă şi înţelege-mă, îmi face o plăcere nebună să ţi le povestesc. Am impresia că le mai trăiesc odată.

A fost o noapte fără precedent, Catrinel. A fost cea mai frumoasă noapte de dragoste din toată viaţa mea. M'am trezit dimineaţa, fericită, cu Tibi lângă mine. Nu m'a lăsat să mă duc la birou. M'a luat cu el în oraş, în toate părţile unde a avut treabă. Mă ţinea tot timpul de mână, mă săruta pe stradă, îmi spunea din cinci în cinci minute că mă iubeşte, că mă iubeşte mai mult ca oricând.

Şi eu pluteam de fericire.

A doua zi ne-am dus la Mamina la masă. Am plâns amândouă una în braţele celeilalte. Am fost mişcată de câtă dragoste mi-a arătat şi ea şi fraţii lui Tibi.

Mamina ne-a întrebat când facem nunta. Tibi m'a rugat să-i pregătesc actele. Asta era într'o Marţi şi Miercuri le-am şi înaintat.

Exact de azi într'o săptămână, avem cununia civilă.

Sunt într'o mare fierbere. Mi-am luat concediu dela birou (iar!) şi alerg toată ziua la croitoreasă, la modistă, acasă am tapiţerul — îmi repară divanul şi fotoliile, schimb îmbrăcămintea — mâine vine un specialist în lustruitul mobilelor, şi Anişoara care e admirabilă ca deobicei, aleargă pentru mine se ocupă de menaj, îi ajută la lecţii Rodichii şi din când în când, săraca, trebue să-1 mai consoleze şi pe Sergiu Lupa a cărei confidentă a devenit.

Imi pare rău de Serge, Catrinel, îmi pare rău că suferă, dar nu pot face nimic pentru el. Anişoara spune că sunt dură, că fericirea m'a făcut egoistă şi rea, spune că ar trebui să-i vorbesc lui Sergiu, să-i explic, în sfârşit să am o purtare ceva mai omenească, mai prietenoasa faţă de el.

Anişoara are dreptate, Catrinel dar şi eu am dreptate: nu vreau să-mi turbur fericirea cu nimic.

Catrinel, scumpa mea, nu mă judeca rău, treci e un surâs peste tot ce nu îşi place în scrisoarea mea, iartă tot ve te-a supăra! şi fă un gest măreţ pentru care o să-ţi fiu recunoscătoare toată viaţa mea şi o să te iubesc şi mai mult decât până acuim: împachetează-ţi la iuţeală câteva obiecte vestimentare de strictă utilitate, ia-ţi şi o rochie „mai de gală" cu tine, urcă-te în primul tren şi vino la Bucureşti.

Să ştii că sub nici un motiv nu voi tolera să nu vii şi tu la nunta mea.

Le-am scris şi alor mei, ii aştept poimâine.

Fac o mică petrecere în „saloanele" mele, en petit comite, cum ar spune Gina, cu familia şi cu câţiva prieteni: Anişoara, Rudi, Corina, Nicuşor, Miluş cu bărbatul ei, Gina cu Mihnea, şi tu scumpa mea. Dacă mai vrei să vii cu cineva — cu M. de care mi-ai scris în două rânduri - să ştii că am unde să-1 găzduesc, că mi-ar face o mare plăcere să-1 cunosc şi eu.

Dacă am fost indiscretă atacând un subiect „tabu", îţi cer din nou iertare.

Te sărut mult, mult, scumpa mea, Catrinel, şi te aştept cu braţele deschise, începând chiar din clipa asta.

Aurora.



14 Ianuarie 1945.

Abia astăzi Catrinel, răspund la scrisoarea pe carie mi-ai trimis-o la câteva zile după întoarcerea ta din Bucureşti. Abia azi Catrinel, pentru că până azi, om fost atât de fericită încât — îţi mărturisesc — am uitat până şi de tine.

Ingrată şi egoistă cum mă cunoşti, m'am închis în fericirea mea, n'o să spun că într'un turn de fildeş (sic!) m'am ferecat bine şi n'am mai vrut să ştiu de nimeni şi de nimic.

Acum când am iar nevoie de tine nu-mi fac mari scrupule şi te caut.

E dreptul tău să mă pedepseşti dar ştiu ca n'ai s'o faci.

Catrinel, a trecut o lună decând sunt nevasta lui Tibi. A fost într'adevăr, o lună de miere. A fost cu siguranţă, cea mai fericită epocă din viaţa mea. Azi a apărut primul nour.

Azi Catrinel, am găsit în parte feuille-ul lui Tibi, o scrisoare dela Marioara Roibu. O scrisoare datată din 20 Decembrie.

N'aş vrea să crezi că am dat de scrisoarea infirmierei dela Lugoj, inspectând buzunarele bărbatului meu. Este o îndeletnicire pe care n'am practicat-o niciodată, îţi jur. O consider umilitoare şi demoralizantă.

Am „ajuns" în portofelul lui Tibi, căutând doua mă mii de lei pe care îi datoram unui furnizor al nostru de diferite alimente.

Tibi dormea; era pe la două jumătate după amiază.

Poate n'ar fi trebuit, poate nu s'ar fi nesimt să citesc scrisoarea. Dar mi-a fost peste puterile mele să o am în mână, să văd de unde vine şi s'o pun la loc fără s'o citesc.

Acum regret că nu m'am stăpânit. Ea mi-a readus în conştiinţă o problemă pe care din vechea şi funciara mea laşitate am îngropat-o neelucidată.

N'am mai vrut să mă gândesc la Maria Roibu, Catrinel şi când îmi venea în minte, spuneam şi nu ca Scarlet O'Hara din „Autant en 'emporte le vent", „o să mă gândesc mâine". Şi cum mi-a funcţionat admirabil în ultima vreme instinctul meu de conservare, „mâine" uitam regulat.

Acum nu mai merge să trişez: acum Maria Roibu s'a instalat bine în memoria mea şi nu cred s'o pot goni uşor.

I-am învăţat scrisoarea pe dinafară deşi n'am citit-o decât de câteva ori.

E o scrisoare tristă, dureroasă.

Ii spune lui Tibi că după ce l-a aşteptat zi de zi în gară Tibi a „omis" să-mi mărturisească un „mic" amănunt: i-a telegrafiat curând după plecarea ei că va veni la Lugoj, a vrut într'o noapte să se sinucidă.

„Nu trebuia să plec de lângă tine Tibi (transcriu din scrisoarea ei). Am făcut un calcul greşit. Am crezut că îmi vei simţi lipsa, că vei veni după mine. N'am crezut că te vei întoarce la Aurora deşi ţi-am spus-o. Am vrut să te aud protestând şi tu mi-ai dat această satisfacţie".

Şi mai departe:

„Tibi, nu-mi iert că n'am rămas lângă tine. Chiar dată nu mă mai iubeai, trebuia să rămân. Trebuia să fac totul ca să te recâştig. Pentru o despărţire n'ar fi fost niciodată prea târziu.

Tibi te iubesc şi acum, după tot răul pe care mi l-ai făcut, la fel ca la început. La fel ca şi in zilele noastre fericite când şi tu mă iubeai pe mine. Să nu negi şi să nu renegi trecutul nostru. A fost totul foarte frumos şi îţi rămân recunoscătoare toată viaţa pentru ceeace mi-ai dăruit.

Am fotografiile tale făcute la spital, întruna suntem amândoi pe o bancă in curte. Intr'alta, la fereastră. Tu mă ţii de gât şi te uiţi la mine. In ziua aceia, acolo la fereastră, mi-ai spus că mă iubeşti. Mi-ai scris şi pe fotografie. Tibi, cum ai putut să mă uiţi atât de repede? Ce ţi-am făcut iubitule, cu ce ţi-am greşit? Te-am iubit poate prea mult, este singura mea vină.

Eu n'am să te uit niciodată, niciodată şi oricând o să te întorci la mine, o să mă găseşti aşteptându-te.

Sunt a ta şi rămân numai a ta.

Fie-ţi milă de mine Tibi şi scrie-mi măcar câteva rânduri: îţi cerşesc un semn cât de mic, cât de neînsemnat de afecţiune, de prietenie.

Iţi cerşesc o alinare.

Nu mă lasă de tot!

De ce am plecat de lângă tine, dece n'am rămas lângă tine Tibi? Tu nu m'ai fi gonit şi nu m'ai fi părăsit. Te cunosc prea bine. Eu ţi-am dat ajutor ca să te desparţi de mine.

Fie-ţi milă Tibi de suferinţa şi de dragostea, mea. Un cuvânt de al tău, îmi va da putere să mai trăesc".

Şi mai departe:

..Aş vrea să ştiu cum te-ai împăcat cu Aurora.

Te-a căutat ea? Ai căutat-o tu? Dece nu te-ai gândit deloc la mine Tibi? Dece nu ti-a pasat deloc de mine Tibi? Eu te iert pentru tot. Dar nu fi prea crud cu mine, ajută-mă puţin. Crede-mă, mie foarte greu să trăese şi dacă intr'o zi n'am s'o mai pot duce..."

Marioara.

Catrinel, mi-e o milă fără de margini de femeia asta. Eu sunt in viaţa ei, exact ceeace a fost în viaţa mea, Maria Antonopol. Ea trăieşte acum exact situaţia pe care am trăit-o eu când m'a părăsit Sandu.

Atunci am fost eu de prisos, acum ea fost de prisos.

In Univers, reţeta echilibrului este probabil, pentru fiecare fericit, un nenorocit, in timp ce unii urcă panta, alţii o coboară. Apoi rolurile se schimbă. Nu ştiu de câte ori trebue să ne cedăm locurile... Probabil, cât trăim.

Mă gândesc că într'o zi, Tibi va întâlni o altă femeie... Mă gândesc că într'o zi, s'ar putea să i se facă dor de Marioara...

S'ar putea să se trezească într'o dimineaţă şi să se întrebe privindu-mă străin: 'Ce caut lângă ea?"

Ce nu se poate "întâmpla?

Te îmbrăţişez cu o inimă grea şi bolnavă.

Aurora.



EPILOG.

Printr'o intâmplare aproape neverosimilă, am cunoscut-o în toamna anului 1945, pe Maria Roibu.

Ne aflam amândouă în acelaş tren. I-am aflat numele, după ce am stat câteva ore, una lângă alta, la fereastra vagonului, în noaptea răcoroasă, privând întunericul prin care se târa locomotiva ca o uriaşă focă însărcinată.

O călătorie noaptea, cu trenul, are întotdeauna misterul ei. E întotdeauna un amestec de vis şi de realitate. Cred că nici un călător nu s'ar mira să ajungă într'alt loc decât spre cel către care a pornit. Ziua, trenul e un simplu mijloc de loco moţie. Noaptea este o lighioană bizară, din altă eră, care s'a trezit dintr'un somn de veacuri şi a pornit besmetică şi besmetică prin întunerec cu ochi fosforescenţi.

Doi oameni care stau alături, la fereastra aceluiaşi vagon, trebuie să-şi vorbească şi trebuie să-şi apropie umerii.

In noaptea aceia, ca altădată cu mulţi ani în urmă, într'o noapte în infirmeria internatului, am cunoscut o femeia de care m'am legat pe viaţă.

Maria Roibu purta în deget o verighetă. Era de câteva săptămâni măritată. Ca şi Aurora Crăciun, după despărţirea de Sandu, ca şi ea, Maria Roibu, după despărţirea de Tiberiu Herţa, s'a măritat din disperare. Am ştiut de atunci — şi nu m'am înşelat — că nu va fi fericită. Dealtfel, o ştie şi ea. Mi-a vorbit aproape tot timpul călătoriei, numai de Tibi. Era nevindecată deşi pierduse orice nădejde într'o revenire. Scrisorile ei au rămas toate fără răspuns. „Nu i-am putut ascunde că sunt cea mai bună prietenă a Aurorei.

Mi-a spus zâmbind:

— „E o fatalitate. Eu şi Aurora trebuie să avem ceva de împărţit toată viaţa: Geva de disputat. Suntem definitiv situate pe poziţie de rivalitate, întâi a fost Tibi. Acum eşti D-ta. Crezi că o să-ţi ierte prietenia cu mine?

I-am răspuns convinsă că nu mă înşel.

— Sunt sigură că nu va avea nimic împotrivă.

Dar am greşit...

A trecut un an de când i-am scris Aurorei despre întâmplarea din tren. Un an decând n'am mai primit dela ea nici o veste.

Da, poate să fie şi vina mea: poate nu trebuia să-i spun că Tibi s'a purtat faţă de Maria Roibu cu aceiaşi lipsă de scrupule şi de inimă, cum odinioară s'a purtat cu ea, Alexandru Negoianu.

Astfel de gânduri pesemne că nu trebuie să fie mărturisite nimănui, niciodată.

Eu ştiu însă că dacă Tibi nu s'ar mai fi întors la Aurora, ar fi fost faţă de Aurora lipsit de suflet şi de caracter... Când un bărbat are de optat între două femei, nu este destul să se decidă la una din ele, mai trebuie să o respingă pe cealaltă. Trebuie s'o sacrifice pe cealaltă. Şi nu se poate, fără să nu sacrifice şi ceva din el. Uneori, ambiţia lui de a fi un om de caracter...

Mă gândesc foarte des la Aurora... Mi-e foarte des dor de ea. Dar n'o caut. Şi într'un fel, sunt mulţumită că nu ma caută nici ea: e cel mai bun semn că e fericită! O mai iubesc destul, ca s'a iert că m'a uitat...

Catrinel.