Una din noi e de prisos
Partea a II-a
roman
Râmnicul-Vâlcea 29 Decembrie 1935.
Dragă Catrinel, scrisoarea ta mi-a parvenit aici la Râmmicul-Vâlcea, unde sunt de mai bine de o lună, cu o întârziere de două săptămâni. N'aşi fi primit-o nici acum, dacă nu mi-ar fi adus-o Anişoara, care a venit să stea cu mine câteva zile şi să ne întoarcem împreună la Turnu-Măgurele.
M'am reîmprietenit ou Anişoara încă de astăvară; în August, Rodica a împlinit un an, şi de ziua ei de naştere, Anişoara a venit să mă felicite şi să ne împăcăm.
Am primit-o cu braţele deschise, îi dusesem de multe ori dorul şi am fost fericită că a uitat şi ea, cum am uitat şi cu, întâmplarea stupidă care ne-a ţinut atâtea luni departe una de alta. Suntem iarăşi ca şi înainte, aproa- pe tot timpul împreună. Cei din târgul nostru, ne-au botezat surorile siameze şi am aflat că se spun pe seama noastră, fel de fel de lucruri necuvincioase, cu toate că legătura ei cu Rudi ieste tot atât de bine cunoscută şi comentată ca şi prietenia cu mine.
La început, când eram proaspăt venită la Turnu- Măgurele, sufeream pentru fiecare privire suspicioasă, pentru fiecare gest care mi se par pe ascunde, o cât de vagă intenţie de a mă jicni, plângeam nopţi întregi când auzeam că cineva a comentat defavorabil felul meu de a mă purta, făceam sforţări să fiu pe placul unor oameni pe care nu îi preţuiam deloc, mă afecta un salut distrat pe stradă, mă înebunea orice calomnie, mă măcina nopţi întregi şi simţeam nevoia să mă disculp pentru vini pe care nu le aveam, pentru greşeli şi păcate care mi se atribuiau gratuit! Sufeream mai ales că Dinu nu mă apără, aveam pretenţii absurde, caraghioase, să se certe cu toată lumea, să mă impună părinţilor lui care mi-au fost şi-mi sunt mai ostili chiar decât mi-am închipuit şi care au lucrat metodic şi perseverent la minarea căsniciei noastre şi asa, destul de şubredă, destul de puţin viabilă.
Am făcut însă progrese uimitoare într'un timp foarte scurt — cred chiar că am căzut în extrema cealaltă, dela o vreme nu numai că ajunsesem să nu mă mai atingă deloc bârfelile şi calomniile concetăţenilor mei, dar începusem să simt chiar o mică voluptate în a le provoca şi a le întreţine.
De pildă, când ştiam cum este privită prietenia mea, cu Grigore, când ştiam câte se spun pe seama acestei prietenii, îmi plăcea şi mă amuza să mă port tandru eu el în lume: lăsam dinadins să se înţeleagă că sunt îndrăgostită de el, spuneam câte un cuvânt care ştiam cu precizie cum va fi răstălmăcit, cum îmi va parveni înapoi după ce va face ocolul oraşului, cum îmi va veni înapoi complet desfigurat, deghizat, ştii, Cum se întâmpla în jocul acela — telefonul — pe care-1 jucam la şcoală, tu il mai ţii minte? Ne aşezam la şir şi prima din capăt spunea la ureche celei imediat următoare, un cuvânt; — odată a fost aeroplan — şi cuvântul trecea din ureche în ureche până ajungea la ultima din capăt care îl rostea tare. Aeroplan devenise „întâmplare".
Aşa se întâmpla şi cu mine. Mi-aduc aminte că odată eu i-am spus unei cucoane de aici —nevasta unui ofiţer, că Grigore este "pentru mine o oază" în oraşul ăsta. Peste vreo două săptămâni am aflat de la manichiurista sefa că le-a auzit pe două cucoane vorbind de mine — de ră'u se înţelege! — că una din ele, reproducea o conversaţie pe care ar fi avut-o cu mine la o sindrofie, îmi imita glasul şi zicea: „Aşi vrea să plec cu Grigoraş într'o oază în pustiu şi să fim numai noi doi".
Nici aci la Râmmicul-Vâlcea nu am scăpat de gura lumii. Mama, 'sărăcuţa, mi-a spus deunăzi cu mari menajamente, bănuind că o să mă doară foarte mult, că a fost într'un cerc de cucoane, unde o cucoană de curând măritată care face un caz enorm de cinstea şi de virtutea ei, a întrebat-o cum se poartă Dinu cu copilaşul pe care l-am făcut cu fostul meu logodnic!!
— „Auzi, Aurorico, să spună de tine, că nu ai fost „cuminte" când te-ai măritat, că Rodicuţa e a lui Sandu!
Mi-a stat pe limbă să-i răspund ceva, dar am cruţat-o că prea era amărâtă, dar chiar de tot, nu m'am putut abţine şi i-am spus: ce păcat că nu e adevărat!
Da, Catrinel, ce păcat că nu e adevărat! Nu ţi-am spus nici ţie niciodată până acum, cât de rău mi-a părut după ce m'am despărţit de Sandu că într'o seară — pe vremea când eram logodiţi, şi venea Sâmbătă şi stătea la noi în casă, — m'am trezit cu el la mine în odaie după miezul nopţii... L-am certat că a îndrăsnit, l-am rugat să plece şi să se culce. M'a sărutat mult şi mi-a spus ca sunt calculată şi meschină, că nu îl iubesc aşa cum trebue şi să ţiu minte seara asta, că şi el o si ţie minte!
Să nu îţi închipui, Catrinel dragă, că sunt atât de naivă încât să cred că din pricina acelei seri, ne-am despărţit.
Dar îţi spun totuşi, că poate, dacă nu l-aşi fi gonit în seara aceea, s'ar fi legat de mine. Ştiu eu?;
Discutând odată cu Anişoara despre toate acestea, mi-a răspuns cu un lucru plin de bun simţ: — „Poate că dacă l-ai fi oprit în odaia ta în seara aceea, te-ar fi luat într'adevăr de nevastă, dar ar fi făcut-o numai din datorie şi el ar fi continuat să fie tot cu Mona lui.
Cred că Anişoara are dreptate: Sandu era prea legat de Mona ca să se mai poată lega de altcineva- A crezut şi el că lucrul acesta va fi posibil, de aceea -a şi încercat. Şi fiindcă ştiu că a fost de bună credinţă când 1-a încercat, nu-i pot găsi nici o vină.
Dragă Catrinel, îţi vorbesc iar de Sandu şi iar de Sandu, eu toate că tu mi-ai spus într'o scrisoare, mai de mult, că nu fac nimic să-1 uit, că dimpotrivă, întreţin cu grijă memoria lui, că a devenit o adevărată boală, pe care mi-o conserv cu pasiune, de care nu vreau să mă vindec, întoarcerea mea in trecut.
Ai dreptate, dragă Catrinel; dar ce pot să fac dacă aici în casa asta din Râmnicul-Vâlcea, Sandu e atât de prezent: îl văd în fotoliul de 'lângă sobă în care juca şah cu tata, îl văd la birou, îl văd umblând la aparatul de radio, mă revăd lângă el, de gâtul lui, în braţele lui lipită de pieptul lui? Am aici o mulţime de fotografii mici făcute de el; pe fiecare fotografie se află o dată şi o iscălitură. Pe una scrie: Te iubesc, Aurora mea mică.
Şi acum când citesc rândurile astea, mă înfior, îmi tremură inima.
Am înnebunit-o pe biata Anişoara vorbindu-i de Sandu. Săraca nu mai apucă să spună o vorbă despre Rudi al ei! Este foarte îndrăgostită, dar nu se poate mărita cu el, din pricina aceloraşi vechi motive.
Izu, fratele lui Rudi, e vorba să se însoare cu o fată foarte bogată el are o iubită, Rica Moscovici, cu care trăeşte de cinci ani, dar nu se poate însura cu ca pentru că... ie săracă; zice că trebuie să-şi facă o situaţie cu care părinţii sunt în tratative şi „afacerea" are toate şansele să reuşească,
Din întâmplare am cunoseut-o şi eu pe Rica Moscovici. E o fată drăguţă şi delicată, îl adoră pe Izu şi să vezi cum îl apără în faţa mea şi a Anişoarei când noi îl acuzăm că nu se însoară cu ea. S'o vezi cum protestează şi cum încearcă să ne convingă că Izu are dreptate să vrea o fată bogată, că un băiat atât de cult şi inteligent ca el, are nevoe să trăiască bine, să călătorească, să ducă o viaţă uşoară şi frumoasă!
Am întrebat-o: dar tu, tu nu ai dreptul la nimic? Şi mi-a răspuns: Eu îl iubesc. Am să fiu fericită dacă am să-1 ştiu pe el fericit. Tu înţelegi, Catrinel? Mie mi-e cu neputinţă să o înţeleg.
Vezi tu, şi eu îl iubesc pe Sandu, dar nu doresc deloc să fie fericit cu Mona, dimpotrivă, m'aşi bucura să ştiu că le merge rău, ca nu se înţeleg şi dacă aşi auzi că se despart cred că aşi fi fericită chiar dacă nu s'ar mai întoarce la mine. Iţi spun toate astea cu toate că ştiu ca tu ai să mă judeci aspru. O să spui că sunt rea, ca sunt mică la suflet, că sunt răzbunătoare, Dar şi cu acest risc eu tot îţi spun ce simt şi mai mult: că nu mi-e ruşine deloc de ce simt şi că nu am nici o încredere în aşa zisele „femei superioare" ca Rica, care merg cu altruismul şi cu generozitatea atât de departe încât se mulţumesc să fie simpla spectatoare la fericirea bărbatului pe care îl iu- besc, după ce ele au fost sacrificate. N'am încredere nu pentru că aşi contesta sinceritatea, unui asememea gest, dar pentru că e'u cred ca o astfel de fiinţă care nu vrea să fie întâi ca fericiţii, nu este întreagă şi nici normală. Un om sănătos, un om echilibrat, vrea el să fie întâi fericit. Mie, dacă mi se va mai întâmpla să iubesc şi dacă omul pe care îl voi iubi va fi al altei femei, să nu-ţi închipui că o să mă dau în lături! O să lupt să devină al meu şi numai al meu!
Faptul că nu m'am măritat cu Grigore, nu înseamnă nimic: pe Grigore nu l-am iubit şi pentru că nu l-am iubit mi-a convenit să fiu o femeie superioară!
Nu mai vreau să sufăr, dragă Catrinel, nu mai vreau. Am 20 ani, şi aceşti 20 ani nu o sa se mai întoarcă niciodată. Aceşti 20 ani trebue să fie trăiţi!
M'am oprit din scris şi am zâmbit! Cât sunt de influenţabilă. A fost destul să-mi ţină un discurs fratele meu, Mihai, care este şi el aici, despre dreptul meu la tinereţe, la dragoste, la viaţă, la fericire, ca să-ţi scriu aşa cum ţi-am scris
Sunt influenţabilă, dar îmi dau totdeauna seama de unde-mi vin influenţele şi ştiu totdeauna cu destulă exactitate în ce măsură pot opera asupra mea aceste influenţe: au un efect foarte trecător şi destul de superficial, eu îmi rămân cu tenacitate fidelă, mie, până la urmă!
Tovărăşia lui Mihai îmi face totuşi bine: e foarteţ tonică. El e cel mai limpede şi mai hotărît în toate,' din întreaga familie. Mi-a mărturisit că e îndrăgostit de o femeie, mai în vârstă decât el cu patru ani şi cu un copil din prima căsnicie. O chiamă Iris şi îşi merită numele. I-am văzut fotografiile, e de o rară gingăşie, de o rară fineţe. Are 34 ani:, dar nu pare mai mult de 25. Mi-a citit Mihai câteva din scrisorile pe care le-a primit aici şi din scrisorile ei, mi-a devenit foarte dragă fără să o cunosc. E caldă, feminină, dulce, deşteaptă şi sunt sigură că-1 iubeşte foarte mult pe Minai.
Mama şi tata nu sunt prea încântaţi că feciorul lor vrea să sie însoare cu o femeie mai în vârstă decât el şi cu un copil. Dar Mihai, cu toate că îi respectă şi ii iubeşte, nici nu se gândeşte să ţină seama de părerea lor. Celalt frate al meu! Radu, închipueşte-ţi, s'a împăcat cu nevastă-sa; deşi când l-am văzut de Crăciunul trecut părea vindecat şi, în ori ce caz foarte dispus să nu se mai întoarcă la ea.
De când s'a împăcat cu Eliza, nu ne-a mai scris nimic... probabil îi e ruşine pentru că ştie că îl dezaprobăm, sau poate că i-a interzis ea să mai aibă legături cu familia.
Ileana sora mea, îl iubeşte pe Radu foarte mult; i-a scris o scrisoare foarte lungă şi ia trimis şi o fotografie a Rodichii — să vezi, Catrinel, ce mare şi ce frumoasă e să o vezi cum umblă şi cum vorbeşte! Şi mă uit la ea cu ce emoţii aşteaptă în fiecare zi poşta şi ce tristă şi dezamăgită e când vede că nu primeşte nici un răspuns de la Radu.
Eri a şi plâns, dar a reuşit să o consoleze repede Rodica. Nici nu ştii ce haz are fetiţa mea, Catrinel, e un mic clown; un clown perfect: cade dinadins ca să ne facă să râdem şi se uită la noi cu un aer serios — nu plânge — şi deodată se strâmbă, închide un ochi, sau încreţeşte năsucul, sau îşi desveleşte gingiile roz şi pe urmă aplaudă singură. Ştie că toţi cei din casă se prăpădesc după ea şi ea le face fel de fel de comicării ca să-i amuze. Să nu râzi de mine: dar e teribil de deşteaptă. Ştiu că toţi părinţii cred despre copiii lor că sunt geniali, dar să ştii că Rodicuţa mea este întradevăr uimitor de deşteaptă.
Până şi Dinu a început să o iubească! De câteva luni se joacă ca ea — Rodica e o actriţă grozavă, o şmecheră, o femeiuşcă cum nu s'a mai văzut, face tot ce trebue ca să-1 cucerească: îi strigă „tata", îi sare înainte, îl mângâie, îl sărută, îl ţine de gât. Uneori mi-e şi ciudă că-îl iubeşte! Mi se pare că-mi face mie o nedreptate iubindu-1 pe el, el care nici măcar nu se uita la ea până acum câteva luni! Nu a avut odată grijă să-i cumpere cel mai mic lucru: stii bine, când era mică, a plecat din casă pentru că! nu suporta să o vadă plângând! In schimb, acum când e mare, când nu-1 mai deranjează cu nimic, ie foarte încântat şi mândru că are un copil deştept, voinic, frumos şi bine îngrijit.
Acum a început să-i cumpere dulciuri şi jucării şi să vezi pe Rodica, ce manifestaţii de dragoste şi de recunoştinţă îi face pentru o caramea sau pentru o păpuşă de cârpă şi, în schimb să vezi cu ce aer de „mi se cuvine" primeşte tot ce îi cumpăr eu. Nici un entuziasmi, nici o recunoştinţă!
De când suntem aici, Rodica e in mare tandreţei cu Mihai, — observ că e mai sensibilă la atenţiile bărbaţilor decât ale femeilor, chiar de pe acum! Nu vrea să mănânce decât dacă îi dă el, nu vrea să doarmă decât dacă o adoarme el, eu nu mai contez deloc!
Dar mor după ea, Catrinel, mă topesc de dragoste.
Noaptea când mă trezesc ca să o învelesc, — de când suntem aici, dorm cu ea in pat — mă apucă un fel de nebunie, încep să mă gândesc că s'ar putea îmbolnăvi, că i s'ar putea întâmpla un accident, încep să o văd în fel de fel de scene îngrozitoare, o iau în braţe şi o strâng la piept — ea se deşteaptă şi plânge — şi eu o înăbuş în sărutări.
Catrinel, să nu crezi că sunt o mamă exaltată când o să ai şi tu un copil o să vezi ca o să fii şi tu ca mine.
Ia ascultă, tu nu te măriţi? Dintre toţi bărbaţii interesanţi cu care ai de-a face la universitate şi la. conservatorul de muzică, nu e nici unul p|e placul inimii tale? De ce nu-mi scrii nimic? Ultima ta scrisoare e aproape în întregime o critică dramatică a piesei lui Girardoux: „La guerre de Troiie' n'aura pas lieu", a cărui premieră trebuia să aibă loc la 14 Decembrie pe cât îmi amintesc... Te-am invidiat că ai asistat la repetiţii la Teatrul Athene, că i-ai văzut de aproape pe Pierre Renoir, pe Madeleine Ozeray, pe Roblert Bogar...Iţi mulţumesc mult că mă instrueşti, scumpa mea Catrinel, dar m'aşi bucura a'tât de mult dacă mi-ai scrie câte ceva şi despre tine! de ce studiezi, în afară de ce spectacole vezi şi ce concerte asculţi.
Nu te supăra dacă ţi se pare că sunt prea pretenţioasă şi mai ales nu mă pedepsi nescriiindu-mi deloc. Şi aşa, am ajuns la o scrisoare pe an! Te sărut mult.
Aurora.
Râmnicul- Valcea, 5 Iunie 1936.
Iubită Catrinel,
Iţi scriu după o zi foarte obositoare în care a trebuit să împachetez lucrurile mele şi ale Rodichii, am făcut baloturi, le-am cusut, am stat ceasuri întregi să împachetez vesela, a trebuit să fac un triaj între vechituri, să văd ce păstrez, ce dau, ce las aici...
Nu a fost o treabă uşoară, mai ales că am făcut-o, singură de tot, fără nici un a jutor — Georgeta fata pe care o am la copil e cu amândouă mâinile arse şi bandajate — iar altă slugă nu mai există de mult în casă.
Am început scrisoare! prin a-ţi spune că mi-am făcut bagajul în loc să-ţi spun în primul rând, că plec de aici, din casa asta, de la Dinu, pentru totdeauna.
Nu te speria, nu sJa întâmplat nici o tragedie şi nu sunt deloc nefericită. Plec cu inima uşoară, plec mulţumită că în sfârşit mă simt în stare să fac acum, după trei ani de căsnicie, ceea ce, dacă aşi fi fost înţeleaptă, ar fi trebuit să o fac din primele luni.
Nu ştiu de ce nu am găsit atâta vreme energia necesară ca să fac acest gest atât de necesar vieţii mele şi nu ştiu dece toţi oamenii din jurul meu au fost atât de complici cu pasivitatea mea, când toti cei cari ne cunoşteau traiul, ştiau foarte binie că nu se mai poate salva nimic, dintr'un lucru mort putrezit, care mă omora şi mă făcea şi pe mine să putrezesc lent şi sigur.
Tu ai fost singura care m'ai întrebat într'o scrisoare de ce nu ma despart de Dinu, dar tot tu ai revenit spunându-mi să mai rabd, să mai aştept — ce să aştept?! — pentru Rodica... Mihai ma învăţa să plec numai atunci când o să-mi fie mie bine să plec, mă învăţa să-mi pregătesc încet condiţiile cele mai bune de evadare ca să nu sufăr, ca să nu am regrete. Nu ştiu exact ce înţelegea , prin aceste „condiţii "bune", poate se gândea să-mi găsesc întâi un alt bărbat şi pe urmă să mă, despart de Dinu. O fi fost şi asta o socoteală, dar nu mau ajutat împrejurările deloc! Aici, în oraşul ăsta, am dus după cum ştii, o viaţă de pustnică. Singurii oameni pe care îi vedeam mai des, erau Anişoara şi Rudi. Perspective de relaţii noi, erau cu totul inexistente. Şi să-ţi spun drept, în ultima vreme, nu mă mai gândeam deloc la dragoste, la un bărbat.
Ajunsesem să mă deprind eu viaţa asta,, cu Dinu aşa cum era el, aveam grija gospodăriei, a fetiţii, îmi rămânea foarte puţin timp liber ca să-mi pun: întrebări, ca să mă mai gândesc la mine, prea puţin timp liber chiar pentru evocări şi visuri.
Probabil, fără întâmplările din ultima vreme, aşi fi încremenit aici, în oraşul ăsta, lângă un bărblat cu care ajunsesem in ultimul timp să schimb două vorbe la cinci zile, aşi fi rămas poate până la bătrâneţe în casa asta, ca o slugă care roboteşte de dimineaţă până seara, ştii, una din slugile acelea care rămân 20, 30 ani, la un stăpân rău, aspru, avar, tiranic, pentru că li se pare la un moment dat că nici nu merită o altă viaţa şi că, nici nu mai există pe lume alt stăpân.
Mulţumesc lui Dumnezeu — şi Anişoarei într'o bună parte — că m'au ajutat să mă desmeticesc, e adevărat cu o lovitură de măciucă dată in moalele capului, o lovitură dureroasă, dar salutară.
Dragă Catrinel, nu plec de lângă Dinu pentru că mă înşeală, De înşelat, m'a înşelat tot timpul; chiar dela început. Am ştiut şi am tăcut. Când nu am ştiut pozitiv, am bănuit şi iar am tăcut.
Dar ceea ce s'a întâmplat acum, este cu totul altceva; Dinu a făcut o porcărie atât de mare — şi nu în calitate de soţ al meu şi nu numai în calitate de tată al Rodichii, ci în calitate de om. De stimat nu l-am stimat niciodată dar nu mi-a fost silă de el şi nu l-am dispreţuit!
Ceea ce a făcut însă acuma, 1-a compromis iremediabil în ochii mei. Nu îl mai pot suporta nici ca prezenţă. Mă crispez când îi aud paşii, când îi aud glasul! Şi-i atât de cinic, atât de nesimţitor, încât acum când nu-1 mai pot suferi, când aşi urla dacă m'ar atinge, încearcă să uzeze cu forţa de drepturile lui de soţ — un nou mijloc de a mă chinui (cred că e nebun) şi îmi face dieclaraţii de dragoste. Nu mai departe de acum o oră, a fost aici şi mii-a spus că, în definitiv, dece plec, că o' să „repare" el tot ce a făcut rău, că „singur s'a încurcat, singur o "să se descurce" şi că o să văd eu ce bine o să fie de noi, dacă o să rămânem tot împreună.
Da, cred că o să se descurce, îl cred capabil să facă o nouă nelegiuire ca să scape de nefericita aia de fată de care şi-a bătut joc! O fată de 16 ani, Catrinel: slabă, prăpădită, o ucenică la un atelier de croitorie... S'a ţinut de ea, a urmărit-o, a încântat-o cu vorbe mari şi cu daruri mici, cu plimbări, i-a promis că o să divorţeze de mine şi că o să se însoare cu ea. Sărăcuţa 1-a crezut. A plecat de la părinţi şi de la patron, şi-a luat o cămăruţă undeva, pe la periferia oraşului. Muncea ziua la croitorie şi seara venea acasă să-şi aştepte „bărbatul".
Prima lună, Dinu i-a plătit chiria şi a ajutat-o şi cu ceva bani. Pe urmă, nu i-a mai dat nimic şi a început să se ducă din ce în ce mal rar pe la ea. Fata îi ţinea calea, îl împlora să nu o „părăsească şi într'o seară — se pare când 1-a pândit la ieşirea din tribunal — Ca să-1 convingă să vină cu ea Dinu i-a strigat că dacă se mai ţine de el, o bate în stradă! Fata s'a dus acasă, i-a povestit unei vecine cum l'a aşteptat pe Dinu, cum 1-a rugat să vină eu ea, cum el a gonit-o şi a ameninţata cu bătaia... Apoi s'a dus la ea în odaie, şi-a umplut un lighean cu pangal şi ia dat foc.. Din fericire, vecinei care i se păruse suspectă purtarea ei — avusese o tristeţe reţinută, relatase cu o mare linişte faptele, ca şi cum nu ar fi privit-o pe ea — s'a dus să-i bată în uşă. A văzut fumul. A strigat după ajutor, au spart uşa, au luat-o câţiva vecini pe braţe şi au dus-o la spital.
După ce a, fost salvată, când şi-a reveniţ, a îneceput să plângă şi să-1 cheme pe Dinu. Unuia dintre doctori i s'a făcut milă şi deşi situaţia era destul de delicată, a venit acasă la noi să-i vorbească lui Dinu. Pe când se afla, doctorul la noi, ne-am pomenit cu mama fetei... De la ea am aflat şi eu totuli.
Am alergat la spital... Dinu a refuzat să vină, cu toate insistenţele mele şi ale doctorului. Nimic şi nimeni nu 1-a puţut îndupleca, nici rugaminţile mamei fetei! La un moment dat, a dispărut. Nu ştiu cum şi pe unde s'a strecurat şi a plecat de acasă. M'am dus la spital cu doctorul şi cu mama fetei, Am stat cu „sinucigaşa" câteva ceasuri şi i-am vorbit i-am promis că divorţez de Dinu, că eu nu voi mai fi o piedică, dar că o sfătuesc prieteneşte, de la om la om, de la femeie la femeie, să-şi ia gândul de la Dinu, să-şi dea seama că Dinu nu merită nimic, că ie un om lipsit de scrupule; că ea e tânără şi drăguţă, că o să-şi refacă cu siguranţă viaţa. I-am dat toţi banii pe care îi aveam la mine, şi am asigurat-o de tot sprijinul mieu.
Când m'am despărţit de ea, era mai calmă, mai împăcată.
Dinu n'a dat pe acasă câteva zile. L-am căutat la părinţii lui, voiam să-i vorbesc, voiam să-i spun că datoria lui e să-i ofere o reparaţie morală sau materială fetei, să o îngrijească, să o aj'ute, să facă ceva pentru ea, să se ducă măcar să o vadă, în sfârşit, să nu o mai lase singură şi disperată, Dar maică-sa, aproape mi-a închis uşa, — mi-a răspuns că Dinu nu e la ei, deşi sunt sigură că acolo şi-a găsit refugiul!
Ah, Catrinel, dar cel puţin i-am spus şi eu, tot ce aveam pe suflet! N'am mai putut, mi-am ieşit din fire, — i-am strigat că mi-e scârbă de ei, de bărbatul ei, de băiatul ei, că sunt cu toţii nişte oameni josnici, murdari, desgustători.
Când m'am întors acasă, tremuram îngrozitor, am crezut că o să mă îmbolnăvesc.
I-am telegrafiat imediat Iui Mihai să vie aici. A doua, zi spre seară, a sosit. I-am povestit tot, el m'a sfătuit să-mi iau ce ie al meu şi să plec. Dar unde să plec? La părinţii mei, în Râmnicul- Vâlcea nu vreau să mă mai întorc. Ştiu ce mă aşteaptă acolo: aceleaşi cancanuri, aceleaşi mizerii şi din nou o viaţă îmbâcsită şi stupidă, lipsită de orice perspectivă. Mihai mi-a dat bani de drum şi câteva mii de lei ca să am cu ce rezist o lună, două în Bucureşti. M'a asigurat că îmi trimet părinţii mei lunar — o suma modestă, dar cu care o să pot să mă descurc — îmi va mai trimite şi mie 3.000 lei, în fiecare 15 ale lunii.
O să-mi iau la Bucureşti un mic apartament, o să-mi caut încetul cu încetul ceva de lucru — o să fie greu cu fetiţa, dar Georgeta, pe care o iau cu mine, e foarte devotată şi pricepută — şi sper că reuşesc să-mi asigur o viaţă, dacă nu comoda cu siguranţă mai bună, mai liniştită decât cea de aici.
Nu mă sperie deloc perspectiva greutăţilor pe care o să le întâmpin — dealtfel, cu cei 7.000 lei pe care îi am pe lună de la ai mei, nici nu o să stau în drum şi nici nu o să mor de foame. Nu e o suma mare, dar oricât, e o sumă onorabilă, suficientă pentru acoperirea urnei chirii şi a coşniţei.
Mă simt excelent, dragă Catrinel, de când am luat hotărîrea de a mă despărţi de Dinu.
Fata s'a făcut bine şi îndemnată de maică-sa şi de vecini vrea sa-1 dea pe Dinu în judecată. Cum e minoră, ar avea toate şansele să câştige, dar Dinu e avocat, are prieteni, relaţii, şi probabil, dacă e atât de liniştit, şi atât de sigur de el, contează pe ceva!
Uf! Mi-e silă. Mi-e silă îngrozitor de el şi de toţi bărbaţii din lume.
Mâine dimineaţă plecăm la Bucureşti.
Nu-mi pare rău decât de Anişoara. Şi ea plânge că se desparte de mine, dar Rudi ne consolează pe amândouă, jurându-se că într'o lună, doua se însoară du ea si că o aduce la Bucureşti.
Ar' ii foarte bine să fie aşa. Poate că am lua un apartament împreună, poate că... Dar nu! Nu sunt bune din nici un punct de vedere combinaţiile astea! Nu au un sfârşit bun niciodată.
O să-ţi scriu din Bucureşti ca să-ţi comunic noua mea adresă. Poate, cine ştie, tot te mai gândeşti odată şi odată, să-mi mai serii!
Te îmbrăţişează,
Aurora.
Bucureşti, 11 Septembrie 1937.
Nu ţi-am scris de atâta vreme, scumpa mea Catrinel, şi nici tu nu mi-ai putut scrie fiindcă nu ai avut adresa mea. Când am venit aici în Bucureşti, am stat întâi într'o cameră mobilată. Lucrurile mele ,dormitorul, sufrageria, bucătăria, camera copilului — biroul i l-am lăsat lui Dinu, — le-am depozitat într'o magazie la o prietenă a logodnicei lui Mihai, şi am aşteptat să văd câteva luni, cum mă descurc cu banii pe care îi aveam, ca să pot şti câtă chirie pot plăti! Nu ştiam cât voi rămâne acolo unde m'am mutat la început, şi de aeeea nu ţi-am scris; voiam să-ţi da'u adresa locuinţei mele stabile si iată, că abia acum, am şi eu un rost, o casă ca lumea.
A fost destul de greu când m'am instalat — trebuia chiria pe o jumătate de an — si la început am cheltuit cam mult şi cam dezordonat, mâncând pe la restaurante cu Rodica şi cu Georgeta. Acum, slavă Domnului, am o căsuţă drăguţă, confortabilă, trei camere pe care am isbutit să le mobilez destul de frumos, cu mobila pe care o aveam.
Stau pe strada Salcâmilor, nr. 199, am o curte cu pomi fructiferi, in care Rodicuţa mea sburdă în voe — e o domnişoară acum! — in afară de Georgeta, o femeie serioasă care îmi conduce gospodăria, fiindcă eu sunt aproape toată ziua la birou.
Lucrez într'o societate particulară, unde sunt corespondentă independentă de limbi străine — am învăţat chiar din prima lună un curs de stenodactilografie — şi sunt şi secretara directorului meu. Sunt plătită cu 5.000 lei pe lună plus ore suplimentare, Mihai continuă să-mi trimită regulat subvenţia, mama şi tata nu ştiu cum'fac, cum îşi împart banii, dar mi-au mărit şi ei „ajutorul" cu 1.000 de lei, aşa că am în total vreo 18-19.000 de lei, o adevărată avere cu care mi-am putut organiza o viaţa, aşa cum nu am avut-o niciodată până acum.
Afară de faptul că muncesc mult, că sunt veşnic obosită, nu mă pot plânge de nimic.
Divorţul meu cu Dinu este aproape pe terminate — am avut neplăceri, destule cu el, mi-a făcut greutăţi la început, a pretins copilul ca să mă constrângă să revin, dar, până la ţurmă a intervenit Mihai şi 1-a convins să renunţe să îmi mai facă şicane. Peste două săptămâni avem ultima înfăţişare. Apoi peste o lună, transcrierea. Redevin Aurora Crăciun. E drept, am fost o vreme ameninţată să-mi pierd repede acest nume... Am avut un „pretendent" foarte serios... Un băiat de vreo 19 ani, student în anul întâi şi funcţionar la instituţia la care lucrez eu! Pretindea că mă iubeşte, si, mai ales, voia neapărat să se însoare ou mine.
Mi-era milă de el, Catrinel — cred că am fost prima lui dragoste — şi îţi jur nu am făcut nimic ca să mă iubească, l-am repezit cât am putut, am fost rea, aspră, dar probabil că tocmai a fost felul meu de a mă purta. Ajunsese într'un hal fără de hal: slăbise nu mai era cu capul la lucru, greşea tot timpul socotelile, e student la Academia Comercială şi lucreaza aici la contabilitate — îl certa mereu şeful, lua amnenzi veşnic, era mereu cu ochii după mine, işi făcea mereu de lucru în biroul meu, mă pândea la plecare, venea după mine, se plimba ceasuri întregi prin faţa casei mele, îmi scria versuri şi după ce o ducea ca vai de el — îşi întreţinea şi mama, — îmi cumpăra mereu flori. într'o zi mi-a adus nişte mărgele. Am fost foarte mişcată, dar nu am vrut să le primesc. Dar când am văzut că i-au dat lacrimile în ochi, le-am luat, i-am mulţumit şi l-am invitat în după amiaza acelei zile la mine la o cafea.
Sărăcuţul de el, Catrinel, mi s'a rupt inima când l-am văzut apărând gătit cu nişte haine de împrumut, cu siguranţă — pantaloni reiaţi şi haină 'neagră, mănuşi albe, înduioşător de ridicol şi ce stângaci, cu un buchet de flori într'o mână, cu un pachet de prăjituri într'alta.
S'a aşezat pe marginea scaunului, mi-a spus că are să-mi vorbească într'o chestiune foarte importantă pentru el, că de răspunsul meu depinde toată fericirea vietii lui... Nu l-am lăsat să continue, i-am spus că ştiu despre ce este vorba, că am înţeles că a venit să mă ceară de nevastă, dar că eu îl rog să mă ierte dar n'u pot primi propunerea lui fiindcă sunt decisă să nu mă mai mărit niciodată. Ce era să-i spun, dragă Catrinel? Toată purtarea mea de până atunci faţă de el nu a lăsat nici cel mai mic echivoc. I-am spus în repetate rânduri să mă lase în pace, i-am spus că eu nu sunt pentru el, că el nu e pentru mine, că nu îl iubesc, că nu am să-l iubesc niciodată — odată când m'a găsit şi prost dispusă — avusesem o discuţie cu unul din şefii mei — am ţipat la el, l-am luat la goană, i-am strigat că mă plictiseşte, că îmi displace mutra lui, privirea lui, — glasul lui!
A amuţit, s'a făcut mai roşu decât cravata pe care o avea la gât, a bâiguit ceva şi, peste mai puţin de o oră, mi-a trimis o scrisoare printr'un camerist în care îşi cerea iertare că m'a supărat şi îşi lua rămas bun dela mine pentru totdeauna. Nu am ştiut cum să alerg mai repede ia el, cum să-i vorbesc ca să-1 consolez. La un moment dat, când am văzut că nu e chip să scap de el m'am gândit să demision, dar nu m'a lăsat directorul, nu mai ştiam cum să mă port cu nefericitul meu adorator, dacă eram drăguţă cu el — fâră urmă de cochetărie însă, drăguţă în limitele celor mai corecte şi mai convenţionale raporturi — mult mai puţin drăguţă şi prietenoasă decât mă port cu oricare din ceilalţi colegi — il vedeam imediat că începe să-şi facă iluzii, îmi trimitea mai multe buchete de flori pe zi. Dacă îl repezeam, mi-era frică să nu facă o prostie: şi că m'am gândit că cel mai bun lucru ar fi plec din instituţie. Noroc că mi-a venit la urmă o ideie mai bună. Există aici în societate o fată de 17 ani, o practicantă — frumuşică şi isteaţă, o chiamă Tatiana Cosmovici, Am observat că se uită cam languros la Titel, adoratorul meu.. Am chemat-o la mine şi am tras-o de limbă, nu mi-a fost greu să aflu din felul cum s'a înroşit, cum sa bâlbâit, că e foarte amorezată de el. Pe urmă am vorbit cu Titel şi i-am spus să vină Duminica la mine ca să mergem împreună cu Tatiana la un cinematograf. Ne-am dus toţi trei Ia Joule-vurd Palace şi, pe la jumătatea filmului, eu am pretextat o migrenă teribilă şi cu toate că Titel a vrut sa vină cu mine, am reuşit să-1 conving să rămână cu Tatiana. A doua zi, i-am vazut stând de vorbă pe sală, pe urmă i-am întâlnit împreună în staţia de tramvai. După amiaza, a venit Tatiana la mine şi mi-a spus ca a n invitat-o sâmbăta viitoare la un ceai dansant, îmi cerea o consultaţie: întâi cum să se îmbrace şi cum să se pieptene şi pe urmă, cu totul în subsidiar, dacă să se ducă sau nu... I-am vorbit „părinteşte", am sfătuit-o cum să se poarte cu el, să fie prietenoasă dar să nu-1 lase să-şi ia nasul la purtare şi i-am împrumutat pantofii mei noi şi o pălărie care îi venea mizerabil,, .dar de care ea era atât de încântată încât a fost imposibil să o conving să nu o pună! A doua zi, Titel mă privea însă la fel de îndrăgostit şi mi-a lăsat pe birou un pachet de şocolată cu alune — ştie că îmi place! dar totuşi nu m'a mai pândit la ieşire. După toate simptomele, îi mai dau maximum o săptămâna, două de suferinţă! Poate chiar mai puţin.
Pe Sandu nu l-am văzut niciodata, Catrinel, de când sunt aici; îl chem foarte des la telefon, a devenit poate un fel de obicei sau poate - chiar o manie, să fac numărul lui, să-1 las să spună de câteva ori: Alo! Alo!, uneori plictisit, alteori cu chef de conversaţie, alteori ca o voce abia trezită din somn, odată chiar m'a înjurat, închid, îmi propun să mă las de jocul ăsta, de nebunia asta, dar mi-e imposibil!
Pe Grigore l-am întâlnit într'o zi pe stradă. Era nebărbierit, arăta foarte prost. Am stat puţin de vorbă, ne-am făgăduit amândoi ştiind fiecare că minţim, să ne revedem.
Ei, Catrinel, dar mai am un adorator, fratele proprietăresei mele, un bărbat de vreo 30 şi ceva de ani, un ofiţer, foarte chipeş, şmecher şi închipuit, groaznic de afectat, dă ochii peste cap când vorbeşte şi când nu uită, graseiază! Ştie o grămadă de anecdote — una mai nesărată decât alta — face un haz nebun când le povesteşte şi totdeauna repetă poanta de două, trei ori.
M'a invitat de câteva ori să luăm masa în oraş;
„O fripturică bună, duduiţă Aurora şi un vinişor pe cinste, dar am găsit de fiecare dată un pretext plauzibil ca să nu-i jicnesc, mai ales ca să nu mă pun rău cu sorusa — care, după propria ei expresie, îl „divinizează".
Aci în curte cu mine, mai locuiesc in câte o cameră mobilată două femei: pe una o chiamă Corina, şi pe cealaltă Jeni.. Corina are 22 de ani, e'şatenă, de talie mijlocie, are un cap drăguţ, mai ales ochii 'sunt foarte frumoşi, căprui deschis, dulci şi calzi e dactilografă la Tribunal şi are un iubit student cu care stă împreună. Iţi vorbesc de ea pentru că nu încetez să mă minunez de câte e în stare să facă femeia asta pentru Nicuşor al ei. Se scoală dela 5 dimineaţa şi găteşte pe o săliţă întunecoasă şi rece, la un primus. Spală rufe, cârpeşte, deretică, umblând prin casă în vârful picioarelor ca să nu-1 trezească din somn pe iubitul ei. La 7 pleacă la slujbă; îi lasă pe masă cafeua cu lapte fierbinte, tartinele unse cu unt, hainele călcate, curăţate, ghetele făcute. Vine la unu şi jumătate de la slujbă, pune masa, îi dă de mâncare, spală vasele şi pleacă iar la Tribunal. E fenomenală, Catrinel, e întotdeauna bine dispusă, are o singură rochie şi o fustă cu două bluze, — nu ştiu când le spală, când le calcă dar e totdeauna strălucitor de curată, ie întotdeauna ca scoasă din cutie.
Nicuşor primeşte de la părinţii lui 3.000 lei pe lună şi ea câştigă vreo 5.000; din banii ăştia, el plăteşte şi taxele la facultate, cursurile, tramvaiul şi ţigările. Ce rămâne! — dă 'in casa.., Dar 'sa nu crezi că o duc prost: în odăiţa lor e cald şi plăcut, sunt întotdeauna fructe şi prăjituri pe masă, au regulat musafiri seara la cafea, şi eu mu duc destul de des pentru că nicăeri nu mă simt mai bine ca la ei.
Se iubesc grozav, se giugiulesc şi se alinta tot timpul, trăesc într'o armonie ideală, nu i-am vazut certându-se o singură dată. Cred că sunt buni 'de citat pe naţiune ca exemplu.
Tovărăşia lor ieste topică, reconfortantă, când îi vezi împreună parcă mai crezi în oameni, în dragoste, în fericire.
Părinţii băiatului nu cunosc legătura lor, fata nu are pe nimeni pe lume, şi iei nu îndrăsneşte să spună familiei lui nimic până ce nu îşi va lua licenţa. Dar e abia în anul II, deşi are 24 de ani. Zic că vor să se căsătorească şi m-au ales pe mine să le fiu naşă! Poate până atunci, până Ia nunta lor, o să pot pune ceva bani deoparte ca sa suport eu toate cheltuelile, îmi sunt foarte simpatici.
Jeni, chiriaşa, din cealaltă odaie, este un alt fenomen. Nu are nici o slujbă, este întreţinuta, unui tip însurat, care e literalmente e mort după ea. O adoră şi se prăpădeşte după ea! un băiat destul de bine şi, zău că nu-ţi exagerez, ii mai fac curte vreo doi, trei! Iţi închipui poate ca această fată Jeni este cine ştie ce frumuseţe exotică, americancă, sau chiar autohtonă. Aşi! E o femeie de vreo 26—28 de ani, înaltă, planturoasă, cu părul negru, cu o faţă mare şi vulgară, un ten grosolan — se vopseşte tare: mult roşu pe pomeţi şi pe buze, mult rimel pe gene, are întradevăr nişte gene imense — se parfumează violent, se îmbracă foarte excentric, vorbeşte gros, răstit, este de o trivialitate care întrece ori şi ce margini, nu iubeşte pe nici unul din bărbaţii care vin la ea, ţipă la ei, îi face de două parale, îi dă afară, îi înjură şi ei viu înapoi, fiecare cu o mică „atenţie" ca să-i reintre în graţii.
Cel însurat vine numai la anumite ore şi în anumite zile fixate de ea.
Am auzit-o odată strigându-i: — „Iţi 'interzic să vii neanunţat. Ce-ţi închipui dumneata că e casa mea, cafenea, să vii când ţi se hăzăneşte?!
Băiatul tânăr o primit şi mai rar. Ştiu sigur că nu trăeşte cu iel. li ţine la „distanţă", după voia ei, fiindca şi ea e prea tânără ca sa-i placă bărbaţii de vârsta Iui. Odată i-a spus faţă de mine şi de proprietăreasă: — „Cară-te, tu ai nevoe de doică, nu de amantă!" Cu avocăţelul e parcă ceva, ceva mai puţin aspră. Dar l-a plesnit odată şi pe el de s'a auzit până Ia mini'e în casă si 1-a dat pe uşa afară, aruncand după el pălăria, pardesiul, mănuşile.
într'o zi a venit la mine ca să mă roage sa-i dau voe să vorbească la telefon şi deşi nu am reţinut-o deloc, s'a instalat pe divan, şi-a scos o ţigară din tabacheră şi mi-a declarat că are chef de conversaţie.
Am vorbit de una, de alta şi a început să-mi facă confidenţe; mi-a spus că e scârbită de toate „javrele" astea de bărbaţi, care o plictisesc "cu amorul lor. Mi-a spus că un singur lucru o mai interesează: banii „îmi dau bani şi eu le dau palme şi picioare în spate (eufemismul îmi aparţine), dacă le place! Singurul cu care îmi mai fac din an în an, pomană, e ăla însuratul, că el mă tine cu chirie, cu masina, cu îmbrăcăminte. Aşa cum sunt, să ştii că nu sunt o stricată, cum crezi dumneata; şi cum cred ceilalţi din curte. Sunt chiar foarte cinstită. Sunt mai ales foarte cinstită cu mine, nu fac decât ce-mi place, decât ce vreau. Ei, am iubit şi eu odată ca proasta asta de Corina! îmi ajunge pentru toată viaţa,"
Am simţit-o dispusă să-mi povesteasca, dar eram obosită de lucru si de presenţa ei, şi am rugat-o sa mă lase, nu mai pot să o reţin fiindcă trebue să-i dau da mâncare fetiţii.
O zi întreagă a mirosit odaia a parfumul ei mult prea tare pentru gustul meu.
M'am gândit mult la ea şi m'am gândit şi la Corina...
Sunt foarte curioasă să ştiu care o să fie viaţa uneia şi care o să fie viaţa alteia, de aci în trei, patru ani. Sunt foarte curioasă!
Am obosit scriind, dragă Catrinel, şi Rodica mă strigă din odaia de alături. Trebue să închei scrisoarea asta.
Mi-e foarte dor de tine, când ai de gând să ta întorci în ţară?
Cum mai arăţi, de ce nu îmi trimeţi o fotografie?
Răspunde-mi te rog, fără o întârziere mai lungă de trei luni. Am destulă răbdare, nu? Te rog să mă răsplăteşti ca o bună pedagogă ce eşti.
Sărutări,
Aurora.
Bucureşti, 9 Septembrie 1938.
Iubită Catrinel,
De data asta sunt eu foarte vinovată: am primit scrisoarea ta anul trecut în preajma Crăciunului şi îţi răspund acum, după zece luni. Nici nu încerc să mă scuz, dragă Catrinel, pentru că îmi dau seama că nici o scuză nu e destul de valabilă, nici ocupaţiile mele numeroase, slujba, casa, copilul! Mărturisesc că aşi fi putut găsi timp şi pentru tine mai ales că de uitat, nu te-am uitat deloc.
Ştiu şi eu de ce am fost atât de leneşă şi de neglijentă, Catrinel? Tu eşti bună şi o să mă ierţi, tu înţelegi şi ce nu e de înţeles, tu ştii cum te fură viaţa, tu ştii cum se întâmplă să faci zile întregi, altceva decât ceea ce ai vrea să faci, cum vin întâmplări de tot felul peste tine şi te sustrag, te iei cu ele, tu ştii cum se poale pierde timpul cu lucruri şi cu oameni pe care nu pui preţ, cu oameni care nu te interesează, dar care în loc să fie la o depărtare de mii de kilometri de tine, sunt aproape, la câtiva zeci de metri.
De câte ori nu am fost furioasă că m'am culcat noaptea târziu, pentru că nu am fost in stare să refuz o invitaţie la masă la propritareasa sau la vecina mea Jeni! Corina nu mai locueşte aici, s'a măritat în Iunie, cu Nicuşor al ei şi s'au mutat într'o căsuţă cu două odăi.. Ii văd din când în când — destul de rar — fiindcă stau în celait capăt al oraşului şi fiindcă sunt şi ei foarte ocupaţi. Se iubesc tot atât de mult ca înainte şi sunt la fel de fericiţi.
In camera lor stă acum o profesoară bătrână, plină de manii, pisăloagă şi enervantă, o franţuzoaică guralivă, pe care trebue să o suport tot eu uneori, când pică exact la ora mesei, asa ca din întâmplare....
S'ar putea să fie de vină şi Anişoara că nu ţi-am scris: de când s'a măritat cu Rudi şi au venit aici în Bucureşti, suntem iarăşi nedespărţite, când nu e ea la mine, sunt eu siguranţă eu la ea.
Rudi e avocat al Baroului Ilfov, câştigă binişor, s'au instalat drăguţ, într'o casă pe strada Verei, foarte aproape de strada Salcâmilor, unde locuesc eu.
Au făcut cununia civilă aici, eu am fost singurul lor martor la primărie, afară de cei doi de profesie, de care aveau nevoe. Atât părinţii Anişoarei, cât şi părinţii lui Rudi, s'au opus până la urmă la această căsătorie, aşa că prietenii mei au trebuit vrând nevrând, să fie romantici şi să fugă împreună la Bucureşti, lăsând fiecare câte o scrisoare de adio. După ce s'au cununat au trimes părinţilor lor câte un faire-part şi au primit în schimb câte o telegramă de felicitare. Asta doar ca început! Pe urmă au sosit mandatele cu bani şi scrisorile duioase cu sfaturi, cu urări, cu o admonestare foarte dulce pentru fuga de acasă.
M'a mirat foarte mult această ciudată purtare a familiilor Mărculescu şi Haitei;, dar gândindu-mă bine pentru ce s'au arătat atat de intransigenţi când a fost vorba să-şi dea consimţământul la, căsătoria copiilor lor şi dece s'au consolat atât de uşor când a u văzut că a fost nesocotit cuvântul lor şi că această căsătorie totuşi s'a înfăptuit, am găsit o singură explicaţie: împotrivirea lor, era cu totul lipsită de o convingere, era doar un respect pentru prejudecăţi, nu aveau curajul să consimtă, dar când copii şi-au luat libertatea, de a se căsători, fără aprobarea lor, au fost în fond foarte mulţumiţi, s'au simţit absolviţi de ori şi ce răspundere, mulţumiţi, că fără să fie nevoiţi să calce ei prejudecăţile, au fost totuşi călcate şi că în sfârşit au fost puţin in faţa unui fapt împlinit. Acum toate lumea este încântată, singurul nemulţumit — în fond invidios — este Izu, care consecvent cu ambiţia lui de a-şi face o situaţie prin căsătorie, a luat o fată bogată din Focşani, se pare urâţică şi antipatică, dar asta nu ar fi nimic la urma urmei, dacă o lună după nuntă, nevastă-sa nu s'ar fi îmbolnăvit de paralizie infantilă. Paralizie infantilă, la 19 ani!!! Boala a desfigurat-o complet: are gura strâmbă, picioarele strâmbe, mâini strâmbe. Anişoara a văzut-o şi îmi spune că este monstruoasă şi că Izu, care nici nu a avut timp să se ataşeze de ea, îşi petrece toată vremea la fosta lui iubită, la Rica...
Şi pentru că ţi-am povestit de această nenorocire, îţi mai spun una care îl priveşte pe bietul Sandu: — să vezi ce mica e lumea — fiind într'o zi la proprietăreasa mea, a venit o prietenă a ei, care stă pe aceiaşi stradă cu Sandu şi fără să ştie că îl cunosc, a povestit că nevasta lui este grav bolnavă, a făcut o reşută la plămâni şi se află internată într'un sanatoriu.
Mi-am amintit brusc de visul meu pe care ţi l-am povestit şi ţie... Mona, crucea neagră de pe perete, Dumnezeule! Nu aşi vrea, nu aşi vrea, Catrinel, crede-mă. Şi crede-mă, te rog, îmi e foarte milă de ea!
Nu am încetat, Catrinel, să-1 iubesc. Mi se părea într'o vreme că sunt vindecată, au fost luni când nu l-am mai chemat nici la telefon — acuma însă când ştiu că ea e bolnavă, dar îţi jur nu mă bucur că e bolnavă, dar îţi jur nu aşi vrea sa moară! parcă am înebunit din nou, sunt iarăşi numai cu el în minte şi în suflet.
Ce bine mă simt, ce uşurată mă simt, că ţi-am putut 'face şi această mărturisire pe care nici mie însă-mi nu am avut curajul să mi-o fac până 'acuma!
Săptămâna trecută, a fost Dinu aici — a venit dupa atâta vreme să o vadă pe Rodica — arată rău, e slab, neîngrijit, mi-a inspirat milă. Mi s'a plâns că o duce greu: a pierdut imens la cărţi în ultima vreme, nu se mai înţelege deloc cu părinţii lui. Am stat de vorbă foarte prieteneşte. Mi-a spus că are o legătură, o femeie de treabă, care îl iubeşte şi pe care îi pare rău că o face să sufere. L-am întrebat ce a devenit fata aceea care a încercat să se sinucidă. M-ia spus că şi-a făcut un mic atelier de croitorie, trâeşte cu unul din doctorii dela spital, şi care a salvat-o...
Totul se uită, Catrinel, totul. Vezi, numai eu nu îl pot uita pe Sandu.
Iţi mai aduci aminte, că într'una din scrisorile mele ţi-am pomenit despre un tânăr, Titel, coleg cu mine, care mă iubea foarte mult şi voia să mă ia de nevastă, şi pe care l-am predat cu toata nevoia lui de a iubi şi cu tot inventarul lui sentimental, Tatianei! In mai puţin de zece zile s'a mutat cu tot bagajul sentimental la Tatiana. Vreo două luni i-am văzut împreună, nedespărţiţi, mi s'a părut curios că pe mine abia mă mai salutau, pe urmă nu , ştiu ce s'a mai întâmplat, se pare că s'au certat. Ea s'a consolat foarte repede cu un alt funcţionar, iar el, cu o colegă de facultate.
Acum nu mai ştiu ce o fi cu ei, pentru că de trei luni, am 'demisionat de la societatea la care lucram şi m'am angajat la o alta. Mi-a părut rău că am fost nevoită să renunţ la o slujhă cu care mă obişnuisem şi care îmi convenea, dar nu am avut altă soluţie, ca să scap de asiduităţile direc- torului meu! tJin an de zile, a avut faţă de mine o purtare de o corectitudine şi de o camaraderie, ireproşabilă. Dar într'o bună zi nu ştiu ce i-a căşunat: a început să-mi spună că e plictisit de nevastă- sa, că e drept că nevastă-sa e o femeie bună şi drăguţă, dar nu mai are pentru ea 'decât un sentiment de milă, şi şi-ar dori o „prietenă" şi idealul lui de femeie sunt eu, etc., etc. ,
Nu îţi mai înşir tot ce a urmat: încercări de a mă săruta cu forţa, încercări de a mă corupe cu sume mari de bani — refuzate, cred că îţi închipui! — apoi persecuţii, pe urmă iar declaraţii de dragoste, pe urmă iar persecuţii, până când într'o zi sătulă până peste cap de toţi şi de toate, mi-am înaintat demisia.
N'am şomat decât trei săptămâni. Pe urmă mi-am găsit un alt post chiar ceva mai bine retribuit, unde, slavă Domnului până acum sunt multumită: nu mă iubeşte nimeni, nu mă doreşte nimeni!
Dealtfel, observ că dela o vreme, nu numai la birou nu mai inspir nici un interes bărbaţilor, clar nici pe stradă; înainte nu era zi să nu se ia câte unul după mine, acum parcă nu se mai uită nimeni la mine şi nici bărbaţii pe care îi întâlnesc pe la prietene nu fac nici un haz de mine. Nu-mi explic dece, pentru că nu m'am urîţit deloc şi nici de bătrâneţe nu poate fi vorba. Sper, cel puţin!
Până şi ofiţerul — fratele proprietaresei nu-mi mai dă nici o importanţă.
Anişoara zice că astrele sunt de vină. Mi-am făcut horoscopul şi nu ştiu ce stea nefastă este in quadratură cu alta şi Saturn este în calea succesului meu în dragoste! Catastrofă pe toată linia, Nu îmi rămâne decât să aştept să-şi schimbe astrele poziţiile. Până atunci nu ieste nimic de făcut! E drept nu m'am ales cu nimic când mă ştiam iubită şi plăcută, dar îmi întreţinea moralul!
Am întrerupt scrisoarea şi o reiau după o oră. Am avut o surpriză foarte plăcută: Mihai şi cu Iris (s'au însurat) au sosit din Alba-Iulia şi vor rămâne la mine o săptămână.
Sunt foarte încântată. Trebuie să mă despart de tine acum am o mulţime de treburi, să le pregătesc odaia lor, să improvizez la repezeală o masă grozavă, să invit pe Anişoara şi pe Rudi şi să cumpăr ace la patefon...
Te sărut cu dor şi cu dragoste şi, dacă ai de gând să-mi scrii din nou de Crăciun, să ştii că de Crăciunul ăsta o să fiu tot la Râmnicul Vâlcea. Te sărut încă odată, Aurora.
Iubită Catrinel,
Am fost toată noaptea trecută cu tine la Paris! De mult nu am avut un vis atât de frumos şi atât de logic: am luat avionul, şi am coborît pe aeroportul din Paris! M'am dus imediat să te caut pe tine, la restaurantul românesc. Acolo, am întâlnit-o pe Miluş, fata aceea pe care am cunoscut-o acum câţiva ani într'o seară cu Anişoara şi cu Rudi ţi-am scris dacă îţi mai aduci aminte, că Rudi s'a îmbătat şi s'a amorezat de ea, o dragoste care a ţinut până a doua zi şi pe urmă ai venit şi tu.
Tu erai îmbrăcată foarte elegant, într'o rochie de seară cu trenă — mi-ai explicat că te duci dela masă, la un bal.
M'am sculat de dimineaţă cu inima plină de tine, cu un dor nebun de tine şi deşi eram grăbită să mă duc la slujbă, m'am apucat să-ţi recitesc scrisorile primite în ultimii ani. Am ajuns la birou pela 9, am minţit că mi-a fost rău şi directorul meu care e un om foarte de treabă, m'a certat că nu am rămas acasă şi mi'a dat imediat un concediu de două zile, am fost încântată că pot să stau două zile acasă şi să mă odihnesc.
Cum vezi, călătoria mea de azi noapte la Paris, mi-a fost de folos! Nu e o minciună că voiajurile sunt folositoare!
Dragă Catrinel, nu ţi-am scris de atâta vreme, s'au întâmplat atâtea lucruri între timp, nici nu ştiu cu ce să încep. Imi pare rău că trebue să încep cu o veste tristă — tristă în sine, pe tine nu văd de ce te-ar afecta — dar dela acest fapt a pornit începutul şi în acelaşi timp sfârşitul unor întâmplări foarte importante, pentru mine.
In Noiembrie, la 23 Noiembrie anul trecut, a încetat din viaţă Mona, nevasta lui Sandu.
Tu ştii, Catrinel, pe tine nu te-am minţit niciodată, faţă de tine nu am încercat niciodată să par nici mai bună şi nici mai generoasă decât sunt! Faţă de tine am avut toate sincerităţile şi dacă îţi spun acum, că m'a durut moartea Moinei, că am plâns-o pe Mona pe care nu am cunoscut-o niciodată şi pentru care în definitiv am suferit aşa cum ştii că am suferit, trebue să mă crezi.
Dacă m'ai întreba dece m'a mâhnit atât de adânc moartea ei, nu aşi şti să spun. M'am analizat, m'am cercetat şi când am găsit o explicaţie: suferinţa mea era participare la suferinţa lui Sandu, am simţit că explicaţia aceasta nu este cea adevărată, că este vorba de altceva, de cu totul altceva. Vorbind cu Anişoara, ea mi-a spus ca există o solidaritate profundă, de neclintit, între toate femeile împotriva tuturor adversităţilor dintre ele. Explicaţia asta mi se pare literară, frumoasă, dar nu justă. Eu cred mai degrabă dă atunci când o femeie o compătimeşte pe alta, o face cu egoismul cel mai strict: se gândeşte numai la ea, se vede pe ea într'o situaţie similară.
Am aflat de moartea Monei din ziare. I-am trimis lui Sandu o "telegramă de condoleanţe. In acest gest pot să mă suspectezi pentru că şi eu mă suspectez.
După vreo zece zile, spre marea mea surprindere, am primit dela el câteva rânduri prin care îmi mulţumea. Am fost foarte turburată, m'am întrebat de unde îmi ştia adresa şi deşi era foarte simplu sa-mi închipui că o luase din cartea de telefon, fără ajutorul Anişoarei, mi-aşi fi frământat mintea multă vreme.
Transcriu rândurile lui Sandu:
„Am fost foarte mişcat de telegrama ta. Iţi mulţumesc din suflet pentru mângâierea pe care mi-ai adus-o. Cu toată prietenia, Alexandru Negoianu".
Dragă Catrinel, aceste câteva cuvinte destul de banale şi de convenţionale m'au răscolit, m'au emoţionat şi din ele mi-am făcut un material de iluzii, de vise pe care fantezia mea 1-a îmbogăţit, 1-a amplificat, l-a transfigurat atât de mult încât dupa câteva zile, în care m'am gândit clipă de clipă la Sandu, am avut sentimentul că Sandu nu aşteaptă decât un semn din partea mea ca sa ne vedem şi ca să ne spunem tot ce nu ne-am spus atâţia ani de zile.
Şi într'o zi, era aproape de Crăciun, l-am chemat la telefon. Mi-a răspuns foarte cald, a avut aerul bucuros că mă aude şi mi-a cerut voe să vina să mă vadă chiar în seara aceea.
Catrinel dragă, nu ştiu dacă poţi să-ţi dai seama, dacă poţi să realizezi ce a însemnat pentru mine faptul că am vorbit cu Sandu după şase ani şase ani, Catrinel! — şi că Sandu voia sa ma vadă.
Să ştii, poţi regreta că nu m'ai văzut in ziua aceea, poate să-ţi pară rău, Catrinel, fiindcă nu cred că o să mai fiu în viaţa mea ca in ziua aceeia.
Anişoara zice că eram ele nerecunoscut, că niciodată nu am fost atât de strălucitor de frumoasă, eu imi ştiu, nu ştiu cum am fost, ştiu doar că mi-am încercat pe rând toate rochiile şi că nu am mai fost mulţumită de nici una şi că în cele din urmă am împrumutat dela Anişoara o rochie care cu siguranţă, îmi venea, mai rău decât oricare din ale mele! Am alergat la coafor, am cumpărat flori multe, mi-am umplut toate vazele, am cumpărat şi o lampă cu abajour, cu picior, ca să o pun lângă fotoliul în care decisesem eu că va sta Sandu, am pus femeia să scuture toată casa şi, dela şapte seara, deşi Sandu îmi spusese că nu vine decât la 9, am început să-1 aştept la fereastră.
Pe când îl aşteptam, a început deodată să-mi fie teamă că nu o să mai vie, că s'a răsgândit! Cred că în urmă cu şase ani nu m'a înebunit mai rău perspectiva despărţirii de el decât în seara aceea — ideea că s'ar putea să-1 aştept degeaba sau să primesc în ultimul moment un telefon cu amânarea revederii noastre pentru o altă dată,
Nu aveam răbdare să stau nici la fereastră, am ieşit da vreo câteva, ori până la poartă, am ajuns odată până în colţul străzii, iar când s'a făcut 9 Şi am văzut că încă nu a venit, deşi nu trecusa decât un minut peste ora fixată, am alergat disperată la telefon ea să vorbesc cu Anişoara, să o chem la mine, să o rog să nu ma lase singură! Anişoara a fost foarte drăguţă, mi-a răspuns că întinde odată cărţile pentru mine ghiceşte in cărţi fantastic, nu râde te rog şi îmi va telefona rezultatul:
Şi exact în clipa în care suna telefonul ei ca să mă anunţe că fantele de tobă cade în câsă, întemeiat, la drum de seară, Sandu suna apăsat şi lung, la, uşă.
Nu ştiu cum au fost primele clipe ale revederi; nu ştiu. Eram atât de zăpăcită şi de emoţionată încât cred că l-am primit foarte rece. M'am des-racit, puţin, nu de tot, abia peste o oră. Peste o oră, am început să-1 văd — până atunci îl privisem, de nu il văzusem, sa aud, şi mai ales să înţeleg ce zice.
Mi-a vorbit despre o mulţime de lucruri, mi-a pus o grămadă de întrebări despre mine, a vrut să ştie de când am divorţat, dece am divorţat, a vrut să o cunoască pe Rodica şi e ciudat, ea a început să plângă când a luat-o in braţe, mi-a vorbit şi despre el, dar despre Mona nici un cuvânt.
Iar eu am luat acest refuz de a vorbi despre ea, ca un act de pietate, şi ca un consemn pe care a ţinut să-1 stabilească 'dela început între noi, Un fel de „pe aicea nu se trece" şi nu am întrebat nimic.
Nu mi s'a părut însă că e foarte trist, dar l-am găsit mult schimbat, îmbătrânit si mai ales uzat. Dar nu mi-a plăcut din pricina aceasta mai puţin. Dimpotrivă, avea parcă un farmec în plus.
Atitudinea lui faţă de mine a fost caldă şi prietenoasă. Am vorbit şi despre tine. Şi vorbind despre tine, m'a rugat să-ţi răspund cu sinceritate dacă tu nu l-ai 'judecat foarte aspru pentru ceea ce a 'făcut, l-am răspuns că nu îmi mai aduc aminte şi a surâs. Tu ştii cât de fermecător este când surâde.
Am stat împreună până aproape de miezul nopţii. La despărţire, m'a întrebat dacă vreau, să ne mai vedem din când în când şi eu am început să plâng ca o caraghioasă. Atunci m'a luat în braţe şi am plâns cu hohote pe pieptul lui cu toate lacrimile care se strânseseră în inima mea, ani şi ani de zile. L-am simţit stânjenit, încurcat, m'a mângâiat pe păr — nu m'a sărutat şi a plecat. A plecat grăbit. Mi-am dat seama că plânsul meu, că purtarea mea l-au speriat. Mi-am dat seama că am greşit, am înţeles că el venise la mine numai fiindcă mă crezuse vindecată şi mi-a fost frică că nu o să mai vină niciodată. Dar a doua seară, fără să-mi dea de ştire, — a sosit la aceiaşi oră, pe la 9. Am stat de vorbă ceasuri întregi şi nu am mai fost lacrimogenă şi sentimentală, pentru că între timp o văzusem pe Anişoara şi ea m'a certat rău că m'am purtat stupid ca o şcolăriţă îndrăgostită. In această a doua revedere cu Sanda în care discuţiile au fost despre politică m'a surprins cât de diferite erau părerile noastre — atmosfera dintre noi doi a fost mai puţin prietenoasă, chiar mai rece decât data trecută. Nu am înţeles dece a stat atâtea ore, când era vizibil că se plictisea, când erau tăceri lungi in care nici unui nu găsea ce să-i spună celuilalt.
La plecare, eu nu am vrut să-1 întreb când ne mai vedem şi el nu a spus nimic.
Două zile nu a dat nici un semn de viaţă, eu,'m'am frământat, m'am sbuciumat, am vrut să-1 caut, am vrut să-i telefonez, dar nu m'a lăsat Anişoara. A treia zi, spre seară, a apărut. Nu a vrut nici să-şi scoată paltonul. S'a instalat în fotoliu, mi-a spus că e foarte obosit, apoi a tăcut. A tăcut aproape două ore. Răspundea monosilabic la întrebările mele. Eu eram intimidată de tăcerea lui, de atitudinea lui curioasă şi nu eram în stare să găsesc nici un subiect de conversaţie! La un moment dat, mi-a spus: „Scuză-mă că am venit, caut şi eu să fug de mine. Nu am să te mai supăr..." S'a ridicat din fotoliu şi mi-a dat mâna. Când l-am văzut plecând, nu ştiu, parcă mi s'a luat o piatră de pe inimă. Teribil de apăsătoare fusese atmosfera. Nu ştiu, adusese cu el parcă în odaie, tot frigul de afară, tot frigul din inima lui! Şi haina, şi paltonul lui negru şi banda neagră de pe mâneca paltonului şi cravata neagră... Şi el era nebărbierit şi avea ochii roşii, parcă plânsese, — totul a fost atât de trist şi atât ele greu, de suportat! Deşi era aproape 11 seara, am alergat la Anişoara, aveam nevoe să vorbesc cu ea, vream să o întreb pe ea de ce vine Sandu la mine şi cum trebue să interpretez purtarea lui atât de inegală, atât de ciudată şi vream mai ales să-i mărturisesc că nu rnai înţeleg nici ce e eu mine: când nu-1 văd mi-e dor de el aştept să vie, mi-e teamă că nu o să vină, doresc să-1 văd, am o mulţime de lucruri să-i spun, iar când vine, se întunecă totul în mine, nu mai pot să comunic cu el, simt că nici el nu poate comunica, cu mine, atmosfera devine înăbuşitoare, obosim amândoi stând unul în faţa celuilalt şi nu găsim să ne spunem nimic.
Vroiam să-i mai spun atatea, seara când ne-am revăzut, nu am mai regăsit nimic din Sandu al meu de altădată, că Sandu pe care îl aveam eu în minte şi în inimă nu mai seamănă deloc cu Sandu ăsta de acum, cu Sandu ăsta atât de închis, atât de absent şi atât de rece.
Anişoara mi-a răspuns ca nu e deloc surprinsă de tot ce îi spun şi că ea stia sfârşitul...
Rudi, mi-a spus brutal: „De ce îl mai primeşti. El vine la tine ca să învie la căldura, dragostei sale! El e miort, el a murit odată cu Mona".
Am plecat acasă foarte sdruncinată, cuvintele lui Rudi traduceau cu precizie gândurile miele confuze, nelămurite. El a exprimat cu curaj, ceeace eu nu îndrăzneam să formulez.
Nu ştiam ce să fac, nu ştiam dacă trebue să am o explicaţie cu Sandu, dacă trebue să-1 întreb de cevine, dar nu reuşeam! să ştiu ce nu reuşeam să ştiu sigur dacă eu vreau sau nu mai vreau să vină; uneori îmi dădeam seama cu un fulger care îmi trece prin conştiinţă, că prezenţa lui Sandu e toxică pentru mine, dar plinsesem gustul acestei otrăvi, începuse parcă să-mi fie necesară. O lună de zile. Catrinel, Sandu a venit mereu, la trei seri se aşeza în fotoliu cu paltonul pe el, uneori „nu-şi scotea nici pălăria din cap, zăcea câte un ceas în fotoliu, spunea câte o vorbă din cârul în când, de fiecare dată la plecare mă asigura că nu o să mai mă supere, ca nu o -sa mai vină niciodată, mă ruga să-1 iert că se abate din când în când pela mine. O singură dată mi-a spus: „După ce termin cu clienţii, rămân singur: nu pot să stau singur." Iar eu ajunsesem într'un hal ele nervi de nerecunoscut, mă chinuiam, îmi făgăduiam de fiecare dată să-i spun să nu mai vină niciodată, că îmi face rău prezenţa lui, pregăteam cuvintele astea şi când deschideam gura îmi ieşeau altele: Mai vino, Sandu. Vino oricând!
Nu ştiu unde aşi fi ajuns dacă nu s'ar fi hotărîţ Anişoara, şi cu Rudi să mă salveze. Au început să procedeze cu energie. Nu mă mai lăsau nici o seară singură! Veneau să mă ia la ei, la cinematograf, în oraş sunt nişte prieteni excepţionali, găsesc timp, să se ocupe de mine chiar acum, când au griji şi necazuri de tot felul: antisemitismul creşte, legea lui Goga 1-a scos din contenciosul ministerului de interne, unde avea perspective destul de bune! dinadins ca să nu stau acasă ca să-1 aştept pa Sandu. Aveau de furcă cu mine, trebuiau să stărue, uneori chiar să mă ia eu forţa, procedau cu mine, partea aş fi fost un om bolnav sau iresponsabil.
Prima seară când m'au luat cu ei la cinematograf — habar nu am ce a rulat — de vreo câteva ori am vrut să plec şi nu m'au lăsat..
Când am venit acasă, servitoarele se culcaseră, nu aveam de unde să aflu dacă Sandu mă căutase sau nu. Şi nici nu voiam să le scol ca să le întreb. Mă pregăteam să mă culc când a sunat telefonul. Era Sandu. Mi-a spus că a trecut pela mine, că i-a părut rău că nu m'a găsit. L-am întrebat când mai vine. Mi-a răspuns: Nu ştiu! "Nu ştiu niciodată dinainte, când mai viu. Mia spus noapte bună şi a închis.
Dar numai bună nu a fost noaptea accea: nu am putut să dorm deloc m'am frământat si m'am chinuit întrebându-mă ce vrea Sandu dela, mine, dece mă turbură, dece nu mă lasă în pace, m'am întrebat apoi dacă eu vreau într'adevăr să mă lase în pace, dacă doresc să vină sau să nu mai vina la mine. Mă înfuria mai ales sistemul lui de a pica neanunţat, de a se prăvăli în fotoliu, de a amuţi ceasuri întregi, de a nu se întreba niciodată dacă mă stânjeneşte sau nu, apoi de a nu-şi lua nici un angajament faţă de mine nici măcar pentru o zi, de a-si lăsa toată libertatea, de a dispune de mine, de a veni când vrea, de a pleca atunci cand vrea, fără să se întrebe ce gândesc eu despre toate acestea. După telefonul din seara aceea, au trecut trei zile si iar nu am mai ştiut nimic de Sandu, in tot timpul acesta am fost de o nervozitate îngrozitoare. In sfârşit, a treia seară, a apărut. Eram pregătită să-i vorbesc. Luasem hotărîrea să am o explicaţie cu el, dar nu am fost în stare să-1 întreb nimic. In schimb, a vorbit el. Mi-a vorbit despici viaţa lui tristă şi pustie, despre singurătatea lui. Despre Mona nici un cuvânt. M'a rugat să-1 las să vină să mă mai vadă: „Tu eşti odihnitoare, Aurora. Tu mă suporţi aşa cum sunt. Ceilalţi oameni îmi cer să fiu vesel. Lângă tine pot să fiu aşa cum sunt!"
Nu am ştiut ce să-i răspund, dar după ce a plecat am fost furioasă pe mine că am tăcut, că l-am lăsat să creadă că pot accepta mai departe această situaţie şi acest rol. Nu, nu, era prea nedrept înţeles că Rudi şi Anişoara au dreptate să vină dupa inima lui zdrenţuită la mine, tocmai la mine şi să-mi ceară tot mie înţelegere, asistenţă, să-mi pretindă mie să-1 ajut, mie, când şi eu aveam atâţia nevoe să fiu înţeleasă, să fiu ajutată, încurajată!
Nu m'am simţit în: stare să fiu sora lui de caritate, să-i oblojesc rănile, să-1 las să plângă pe umerii mei moartea femeii pe care o iubise!
Catrinel, poate tu o să spui că dacă aşi fi avut răbdare, dacă l-aşi fi ajutat să uite, l-aşi fi avut mai târziu pentru mine! Poate într'adevăr, după luni şi luni, poate după ani şi ani, aşi fi isbutit să mă insinuez în viaţa lui şi în sufletul lui, să-i devin necesară, cine ştie poate chiar să mă iubească... Poate. Dar de un lucru sunt sigură, niciodată nu aşi fi putut să o substitui pe Mona. O femeie care a murit, rămâne pentru bărbatul ei — dacă a iubit-o, bineînţeles — unica, de neînlocuit. E mult mai uşor să lupţi împotriva unei femei care trăeşte decât cu amintirea uneia care a murit. Să ştii, Catrinel, am dreptate: oricum aşi fi fost eu, eu nu aşi fi putut fi niciodată ca Mona. Oricât m'ar îi iubit pe mine Sandu, nu m'ar fi putut iubi niciodată ca pe Mona.. Oricât de bună, oricât de răbdătoare aşi fi fost, nu aşi fi putut niciodată să o ajung pe Mona. Suferinţa, moartea au idealizat-o în ochii lui Sandu, i-a şters orice vină, orice greşeală. A făcut din ea un model, o perfecţie.
Femeia asta a ştiut să-1 stăpânească aşa cum nu o să-1 mai poată stăpâni nici o alta. Şi îl stăpâneşte şi dincolo de mormânt.
Şi aşa cum nu m'am simţit în stare în urmă cu şase ani să lupt împotriva Monei, nu m'am simţit acum în stare să lupt cu amintirea ei.
Ca să fiu însă foarte sinceră cu mine, trebuie să-ţi mărturisesc că şi dragostea mea pentru Sandu îşi pierduse din acuitate, din virulenţă. Şi apoi, Catrinel, să ştii dela mine, e greu prima oară câud renunţi la, un om, a doua oară, nu mai e deloc acelaş lucru!
Am început să fiu mai docilă cu regimul pe care mi-1 impuneau Anişoara şi Rudi; îi ascultam, ieşeam cu ei în oraş, nu rămâneam singură acasă. Pe urmă am început să mă apăr şi singură: veneam acasă şi scoteam telefonul din priză.
Mă mir şi eu de unde am luat atâta voinţă. Am şi eu un merit, dar are unul cel puţin tot attât de mare Anişoara: în fiecare zi îmi demonstra cel puţin câte un ceas că între mine şi Sandu totul este terminat încă de acum şase ani, că eu şase ani de zile am fost ca un copil arierat, cretin, - care şi-a spus aceiaşi şi aceiaşi poveste de o mie de ori, că între mine şi Sandu nu a fost nici o potrivire, eram doi oameni făcuţi să nu ne înţelegem, nu aveam ce să ne spunem nici în urmă cu sase ani, şi totul a fost o creaţie a fanteziei mele, a exaltării mele, a nevoii mele de a mă îndrăgosti.
Ea mai zicea ceva: zicea că eu vream atât de mult să scap de şcoală, încât m'am amorezat numai ca'să scap de internat!
In tot timpul cât eu luasem toate măsurile ca şă mă apăr de Sandu, el nu a fost decât o singură dată la mine. De telefonat, nu a mai telefonat. Poate a încercat seara, dar seara eu scoteam telefonul din priză.
Intr'o zi, l-am întâlnit pe stradă. S'a oprit, m'a întrebat cu o totală dezinteresare ce mai fac — era nebărbierit, arăta rău — apoi şi-a cerut scuze că e foarte grăbit şi a plecat mai departe.
Asta a fost ultima oară când l-am văzut, Catrinel. Apoi, a venit Crăciunul, am plecat din Bucureşti...
Incet, încet, m'am desobişnuit să mă mai gândesc la el...
Incep să cred că avea dreptate Anişoara, dragostea mea pentru Sandu nu iera mai mult decât o deprindere rea.
Este curios însă că în loc să "fiu mulţumită că am scăpat, că m'am tămăduit, am un mare gol în suflet... Bine, bine, l-am scos pe Sandu, dar ce am pus în loc? înainte aveam ceva de aşteptat, de nădăjduit, acum, nimic...
Am rămas prea disponibilă, prea vacantă. Nu mai am pentru cine să sufăr, dar nu mai am nici pentru cine să mă bucur; asta se cheamă viaţă liniştită!
Imbătrânim ,Catrinel, îmbătrânim...
Te îmbrăţişez şi te sărut,
Aurora.
Bucureşti, 15 August 1939.
Iubită Catrinel,
Nu îmi revin încă din emoţia pe care mi-a dat-o scrisoarea ta. — de la Braşov.
Iţi mărturisesc, nu mă aşteptam deloc să te întorci în ţară, nu mi-ai pomenit în nici o scrisoare că ai de gând să părăseşti Franţa. In ultima vreme însă evoluţia evenimentelor politice m'au făcut să mă întreb de multe ori dacă nu ar fi mai cuminte să te întorci, dar tot eu îmi răspundeam că tu fiind acolo trebue să ştii mai bine care este situaţia! Şi că devreme ce nu vii înseamnă că mai poţi rămâne...
Aici se vorbesc multe, ameninţările Germaniei sunt luate în serios... încă da anul tracut, de cand Hitler a anexat Austria, se fac fel de fel de pronosticuri. Legionarii se agită subteran.
Atmosfera e destul de încărcată.
La mine la birou am doi colegi — şi unul şi celălalt deopotrivă de mărginiţi şi de grosolani —, aşi putea pune mâna în foc că sint legionari şi că fac parte din acelaşi „cuib". Uneori vin la birou frânţi de oboseală şi răguşiţi,. Odată i-a întrebat o colegă de a mea: ,.Ati cântat mult aseară?" Ei au străfulgerat-o cu o privire, o privire legionară ca un pumnal înfipt pela spate, şi eu am îngheţat.
Altădată, când unul din ei a venit plin de noroi pe ghete şi pe pantofi, aceiaşi colegă i-a spus: De câte ori ai ocolit cimitirul azi noapte? El s'a supărat şi a ameninţat-o că o va reclama directorului, dar pană acum nu a făcut-o.
Intr'o zi a venit să mă ia de la birou Anişoara cu Rudi şi i-am prezentat colegelor şi colegilor. Să fi văzut cum l-au măsurat pe Rudi, „verzii" iar în ziua următoare, au vorbit ostentativ de jidani şi de „jidoviţi" de faţă cu mine.
Şeful de birou e un băiat subţire şi deştept, i-a repezit foarte drastic şi s'a iscat o ceartă în care biroul s'a împărţit în două tabere, de o parte legionarii şi legionarizanţii, iar de alta, ca să, zicem aşa, democraţii. A intervenit şi directorul şi ne-a interzis, sub pedeapsă de amendă, discuţiile cu caracter politic la birou. Ameninţarea nu a slujit la mare lucru, spiritele au rămas foarte înveninate, în fiecare zi se fac aluzii, relaţiile sunt foarte încordate.
Anişoara e îngrijorată — faţă de Rudi se arată curajoasă, dar mie îmi spune adevărul: îi e frică de tot ce ar putea urma!
Scumpă Catrinel, cu siguranţă, şi tu ai să-mi povesteşti o mulţime de lucruri; cum îţi închipui că o să ne ajungă o singură săptămână să stăm împreună după atâţia ani în care nu ne-am văzut?! Să ştii că te ţin cu forţa o lună, dar îţi promit să organizez chiar recepţii în cinstea ta şi o să mă aranjez să-mi iau şi un concediu de cel puţin 4—5 zile ca să stau numai şi numai cu tine.
O să vezi ce bine o să te simţi aici: săptămâna trecută i-am avut din nou pe Iris şi pe Mihai, am petrecut admirabil, ea este o femeie încântătoare, grozava aş vrea să o cunoşti şi tu! Este atât de loiala, de bună, de limpede şi atât de dulce şi de feminină. Sunt încântată de alegerea pe care a făcut-o Mihai.
Celălalt frate al meu e tot cu Eliza lui. De Paşte, s'a făcut împăcarea cu familia. Ai mei s'au purtat foarte drăguţ cu ea, eu am fost rezervată, eu nu pot sa mă prefac nici măcar de dragul lui, de hatârul lui Radu. Cu el am vorbit puţin, a evitat sa rămână singur eu mine, in schimb ea, Eliza, a ţinut cu tot dinadinsul să aibă un fel de explicaţie cu mine. Mi-a spus că nu 1-a înşelat pe Radu, niciodată (!), că a „înscenat" totul ca să-1 facă gelos pentru că el o neglija în ultima vreme...
Nu am contrazis-o, dar nici nu am vrut să o înţeleg să o cred. Adevărul e însă că de Paşti, Radu i-a făcut o curte cam fără perdea unei prietene a Ileanei, o fetiţă de vreo 16 ani — foarte nostimă şi veselă, cu şolduri pline şi rotunde, nişte sâni superbi, cu un cap spiritual şi plin şi destul de conştientă de farmecele ei! Eliza avea aerul că nu o ia deloc în serios, dar nu a reuşit să-şi mascheze indispoziţia cu toate eforturile ei pe care le-a făcut. Şi fâşneaţa aia mică, vine toată ziua pe la noi, de fiecare dată gătită şi pieptănată altfel!
Eliza a făcut pe ce a făcut si în cele din urmă l-a convins pe Radu să-şi scurteze vacanţa la Râmnicul Vâlcea cu două zile.
Eu, ca „spectatoare", m'am amuzat perfect, ba îţi mărturisesc chiar că m'am surprins de cateva ori, cu o satisfacţie răutăcioasă, văzând-o pe Eliza indispusă. E ciudat, nici Rodica nu s'a putut împrieteni deloc cu ea. Odată, Eliza întrebat-o daca o iubeşte şi Rodica i-a spuns: „ţ, ţ, ţ" şi a fugit în braţele mele. S'a făcut tare frumuşică fetiţa mea Catrinel. a crescut mult. e sveltă si are picioare lungi şi nervoase, e bine proporţională, să o vezi ce frumos dansează singură după discurile de patefon.
La anul o dau la şcoală încep şi pentru ea grijile! Taică-său nu a mai dat nici un semn de viaţă de mult timp. Gandeşte-te, Catrinel, de când am divorţat nu mi-a trimes niciodată un ban pentru copil. Dar nu mă plâng, Dumnezeu mi-a ajutat să câştig eu suficient ca să nu fiu nevoită să apelez la el.
Sunt mulţumită, Catrinel dragă, de viaţa mea cu toate că nu iubesc pe nimeni şi cu toate că nu mă iubeşte nimeni. Am uneori şi clipele mele de tristeţe, simt uneori lipsa unei dragoste, mă melancolizează uneori faptul că sunt mereu a treia, a cincia când ies cu Anişoara si cu 'Rudi, sau când ies şi cu ei şi cu Iris şi Mihai. Sunt mereu fără' perechea mea în mijlocul altor perechi...
Ce pot face?! De câteva seri citesc Biblia şi am dat in Cântarea Cântărilor de un verset admirabil: „Fiice ale Ierusalemului vă jur, vă jur pe căprioarele şi cerboaicele depe câmp, nu stârniţi, nu treziţi dragostea până nu vine ea".
Catrinel, scumpa mea, te aştept cu mare dor şi cu mare nerăbdare, nu întârzia, si vino cât poţi de curând. Ar fi bine să-mi telegrafiezi ca să ta aştept la gară. Te îmbrăţişează,
Aurora.
Bucureşti, 4 Septembrie 1939.
Dragă şi scumpă Catrinel, profit de faptul că pleacă la Braşov colega mea, Florica Ionescu, şi îţi scriu câteva rânduri la repezeală.
Imi pare atât de rău că te-ai încăpăţânat şi nu ai vrut să mai rămâi câteva zile în Bucureşti, am fi fost alături, am fi fost împreună în ceasurile astea grele, când s'a declanşat războiul în Europa, când Franţa şi Anglia au intrat în foc. Dragă Catrinel, tu care ai trăit atâţia ani plini şi frumoşi la Paris, trebue să fii şi mai lovită decât mine. Dar nu e aşa Catrinel, şi tu eşti sigură că aliaţii o să învingă, nu-i aşa că tu eşti sigură, Catrinel? Am vorbit cu câţiva oameni zilele astea şi m'au cam alarmat, mi-au spus că nemţii sunt foarte puternici! După satisfacţia cu carte o spuneau, am înţeles cu cine am de-a-face şi, cu tot că mi se făcuse inima mică. am răspuns: „Nemtii sunt nişte bestii" şi să mă fi văzând vorbind împotriva agresiunii — cu adevărat odioasa, nu-i aşa, Catrinel? săvârşite asupra Poloniei. Tremuram toată şi clocotea în mine ura. Am descoperit însă în şeful meu dela birou un mare şi devotat prieten al Franţei, iar faptul că am cu cine să mă înţeleg, că am cu cine să schimb o vorbă şi o privire in ceasurile pe care le petrec la birou îmi face mult bine.
Dar eu îţi vorbesc despre mine, scumpa mea Catrinel, şi tu ai atâţia oameni în Franţa de care eşti legată sufleteşte, pentru care eşti îngrijorată! Ce necăjită trebue să fii! Şi ce rău îmi pare draga mea, că iar ne despart kilometri.
Abia aştept vacanţa Crăciunului să vin la tine la Braşov îmi trădez familia şi viu la tine, Catrinel.
Iţi urez şi ţie ceeace îmi urez şi mie: să ne bucurăm cât de curând de victoria aliaţilor. Trăiască aliaţii! Te sărut cu dragoste,
Aurora.
P. S. Colega mea, Florica lonescu, se întoarce Joi. Te rog trimite-mi prin ea o scrisoare
Bucureşti, 15 Decembrie 1939.
Draga mea Catrinel,
Imi pare atât de rău, că nu o sa putem fi împreună de Crăciun! Nici nu ştii cât îmi pare de rău! Dar nu am încotro, trebue să mă duc la Râmnicul-Vâlcea. I-am scris săptămâna trecută mamii că vreau să-mi petrec vacanţa la Braşov şi am primit chiar azi răspuns, o epistolă de patru pagini, plină de reproşuri, de lacrimi şi de suspine, in care dela primul la ultimul rând, îm cere pe toate tonurile, atingându-mi toate coardele sentimentale să vin acasă la „Bătrânii mei părinţi".
Pot să nu mă duc, pot să rezist, Catrinel, când îmi scrie mama că cine ştie câte Crăciunuri o să mai apuce de aci înainte? Că sunt bătrâni, că se pot întâmpla atâtea? Când îmi scriu că trăeşte şi ca şi taicămeu, 'un an întreg cu nădejdea că de Crăciun o să fim împreună, că asta e singura lor bucurie să-şi aibă copii: adunaţi acasă măcar de sărbători, că pentru sărbătorile astea se pregătesc cu luni 'de zile înainte, ca să ne facă tuturor copiilor daruri, ca să putem primi oaspeţi, ca să fie cămara plină cu de toate, aşa cum am apucat de când mă ştiu pe lume.
M'a înduioşat scrisoarea ei până la lacrimi şi, ca să o liniştesc, i-am trimis imediat o telegramă că o iubesc şi că de Crăciun sunt cu iei.
Nu te supăra pe mine, Catrinel, te rog înţelege-mă draga mea.
Acum nu ştiu când o să ne mai vedem. Acum rămâne să vii tot tu la Bucureşti când o să poţi, dacă e adevărat că ţi-a plăcut la mine, că te mai simţit bine, şi o să mă laşi să-ţi fac prea multe ploconeli şi o să vii din nou.
Ascultă, Catrinel, mi s'a întâmplat ceva foarte neplăcut: M'am întâlnit alaltăseară din întâmplare cu Sandu. A stăruit să intru cu el la Dragomir să luăm un aperitiv. A deschis iei vorba despre politică, Inchipueşte-ţi, Catrinel, e... e la fel cu cei doi colegi ai mei dela birou. Nu mi-a spus-o categoric, dar din toate atitudinea şi din toate vorbele lui nu mi-a fost deloc greu să înţeleg.
Ah, să fi auzit cu câtă ură vorbea de Armand Călinescu... Nu m'am sfiit şi i-am spus care sunt părerile mele; am fost chiar violentă. Şi-a ieşit şi el 'din fire. A ajuns să-mi spună că acum îşi dă seama dece nu am putut rămâne împreună, că nu ne-am fi putut înţelege niciodată, că există o nepotrivire funciară între felurile noastre de a gândi.
Eu i-am răspuns că are perfectă dreptate şi că regret că nu am ştiut lucrul acesta dela început.
Niciodată nu m'am simţit mai străină de el, niciodată nu am simţit că nu am nimic comun cu el, ca în ziua aceea. Am pretextat că mă aşteaptă cineva acasă şi am plecat singură, cu toate protestele lui.
Abia în ziua aceea mi-am dat seama, Catrinel că Sandu e şi meschin, mi-au venit în minte o mulţime de întâmplări: cu amănuntele lor, care căpătau deodată semnificaţie, întâmplări depe vremea când eram logoditi.
Mi-e si ruşine să le povestesc: regulat nu avea bani schimbaţi când venea dela gară, regulat plăteam eu maşina, hamalul... uf, dar mi-e silă, mai bine să nu mai vorbim despre asta.
Dragă Catrinel, e totuşi groaznic să vezi deodată toate scăderile, să vezi deodată toate urâţeniile omului, pe care l-ai iubit, pe care dragostea ta 1-a înfrumuseţat, l-a idealizat. E groaznic să te simţi deodată străină, să simţi chiar că-i ostilă omului pentru care ai tremurat, pentru care te-ai sbuciumat, care a fost toată viaţa la ani de zile. E groaznic! Momentul ăsta de compleţii detaşare este cel mai dureros din toată evoluţia unei iubiri. Dumnezeule, dece nu se pot şti, dece nu se pot simţi toate lucrurile astea dinainte, dece nu le putem prevedea? Dacă atunci când eram disperată că m'a părăsit, aşi fi avut o singură clipă revelaţia că într'o zi Sandu nu o să mai însemne nimic pentru mine, că nu o să mai am pentru el 'decât regretul de a-1 fi iubit vreodată, sunt sigură că toată viaţa mea ar fi fost schimbată; sunt sigură că nu m'aşi fi măritat eu Dinu — căsătoria mea eu Dinu a fost un act de disperare, egal cu o sinucidere, — m'aşi fi întors poate la şcoală şi cine ştie dacă nu aş fi plecat cu tine la Paris!!
Cine ştie! Am vorbit seara trecută mult cu Anişoara despre ultima inea întâlnire eu Sandu. Anişoara mi-a spus că ea a auzit mai de mult de o cunoştintă a ei, că Mona era o mare admiratoare a „căpitanului".
Vezi, dragă Catrinel, legătura lui cu Mona a fost o legătură completă, înţeleg acum fiindca oricând că astfel de legături sunt aproape indisolubile.
Cred că Sandu nu o să se mai însoare cu altă femeie niciodată!
Apropos de legături indisolubile.:, iti mai aduci aminte, ţi-am scris mai demult, despre o fostă
vecină a mea, de Corina, îţi mai aminteşti de ea, Catrinel? Se măritase cu Nicuşor, erau foarte fericiţi, păreau cuplul ideal, îţi spuneam mi se pare într'o scrisoare, că merită sa fie citaţi pe naţiune, ca exemplu. Şi legătura "lor părea o legătură indisolubilă. Ei bine,. Nicuşor s'a îndrăgostit de altă fată şi a părăsit-o pe Corina... De două luni sunt despărţiţi. Ea suferă îngrozitor, am întâlnit-o pe stradă, era de nerecunoscut. A rămas jumătate din cât era înainte şi ea nu a fost niciodată grasă. Este însă de admirat cu câtă demnitate îşi poartă suferinţa; eu nu ştiam nimic, am întrebat-o ce e cu ea, am întrebat-o dacă a fost bolnavă şi mi-a răspuns simplu că divorţează. A zâmbit când a văzut stupoarea mea şi mi-a spus: „Iubeşte pe alta! Nimic nui firesc: de mine s'a plictisit!"
Am aflat amănunte altădată când a venit pe negândite într'o zi la masă. Mi-a cerut să o prezint actualei chiriaşe, profesoarei de franceză, ca să revadă fosta ei odaie, odaia în care ai fost fericită cu Nicuşor...
Nu m'am putut stăpâni şi i-am spus: „Corina, câte sacrificii ai făcut pentru el, cum te sculai 'în zorii zilei şi munceai ca să nu-i lipsească lui nimic şi el... Mi-a tăiat vorba: „Nu regret nimic din tot ce am făcut. De ar fi să o iau de la început, aşi face tot aşa..."
Ne-am dus împreună şi la Jeni — ţi-am vorbit şi despre ea, ştii fata aia cu mulţi bărbaţi! Jeni ne-a povestit că la fel i s'a întâmplat cu vreo zece ani mai în urmă, şi de atunci însă nu a mai existat un singur bărbat pe care să-1 iubească şi pentru care să sufere. Mi-a arătat fotografiile unui bărbat tânăr şi frumos, scrisori de dragoste înflă- cărată, cu jurăminţi, cu poezie, cu romantism.
Intr'o zi, s'a însurat cu alta, fără măcar să o previe pe Jeni... După ce ne-a arătat scrisorile şi
fotografiile, a scos din dulap o brăţară, un colier, o geantă, nişte pantofi, cadouri primite în ultima lună...
Corina tăcea si nu spunea nimic. Nu a spus un singur cuvânt rău desore Nicusor. Dealtfel, nici nu a prea vorbit de el. Ne-a relatat doar în câteva cuvinte cum s'a petrecut ruptura.
Nu am încredinţat-o ca Nicuşor se va întoarce la ea. Am presimţirea asta. Ea mi-a răspuns că e sigură că totul s'a isprăvit.
Dezolant sfârşit, Catrinel, pentru o dragoste atât de mare! Mă gândeam, Catrinel, zilele trecute, că dacă ma uit mai bine în jurul meu, nu văd decât femei dezamăgite, nu văd decât femei cu o viaţă devastată de o mare dragoste... Dăcă la asta slujeşte o „mare dragoste", ca să te desfiinţeze, e mult mai bine să nu o întâlneşti niciodată! Săptămâna trecută a fost în Bucureşti Rica, Rica, iubita lui Izu Halter, fratele bărbatului Anişoarei. Ce viaţă are şi fata asta! O ţine Izu încurcată de ani de zile fără să facă nimic pentru ea. Nu o ajută, cu nimic sau aproape cu nimic, se plânge mereu că are greutăţi, a cheltuit enorm cu boala nevestei lui! Pe Rica nu o lasă să se ducă nicăeri, o ameninţă că se sinucide dacă se mărită cu altcineva; şi ea îl iubeşte şi se mulţumeşte cu puţinul, cu nimicul pe care i-1 dă! Nevasta lui Izu, cu toate că a fost şi în sanatorii în străinătate a rămas tot strâmbă, tot pocită, să mă ierte Dumnezeu! Iţi închipui cu cât entuziasm ar fi divorţat Izu — nu ca sa se însoare cu Rica — dacă i-ar fi dat voie legea! Dar legea este foarte categorică în astfel de cazuri: daca unul din soti contractează o infirmităte dupa căsătorie, nu se mai admite divorţul. Acum cu Izu trebue să rămână până la sfârşitul vieţii lui gardemalade-ul unei femei pe care nu a iubit-o o singură clipă, mai mulţ, pentru care nu are decât repulsia fizică şi, cred, ură!!
Ce deosebire între Izu şi între Rudi: Rudi e sincer, cald, bun, generos, o iubeşte pe Anişoara parcă din ce în ce mai muit, e din ce în ce mal legat de ea, ie un soţ rar, un sot admirabil, Are toate atenţiile pentru nevasta lui; vine cu flori acasă, cu mici cadouri, are o mie de menajamente pentru ea, e delicat. Anişoara nici nu apucă să spună că îşi doreşte ceva şi Rudi ii şi îndeplineşte dorinţa. Ea e foarte modestă, nu abuzează deloc, e o soţie perfectă. Acum le merge ceva mai greu, dar sa nu crezi că Rudi e mai puţin atent cu ea! Zilele trecute, m'am pomenit cu el la birou, a venit să mă roage să mă învoesc pentru o oră ca să-1 însoţesc în oraş, să-i cumpere Anişoarei o rochie de casă şi nişte papuci.
Mi-a venit să râd, pentru că cu o zi înainte o însoţisem pe ea în oraş ca sa-i alegem o cravată lui Rudi.
Si cu mine sunt extrem de drăguţi amândoi; au grijă să nu mă lase singura, cum mă văd puţin abătută uneori nu sunt decât obosită) vin cu o propunere: să mergem la spectacol, să mergem să mâncăm un grătar bun într'o cârciumioară cu lăutari, să facem o plimbare; uneori vin la mine şi rămân peste noapte şi stăm de vorbă până ne doboară somnul.
Nu ştiu, nu ştiu ce m'aşi fi făcut fără ei.
Catrinel, draga mea, te rog încăodată' să nu fii supărată pe mine că nu pot să vin de Crăciun la Braşov şi să încerci să vii tu după Crăciun aici, fie chiar şi pentru mai puţin de o lună.
Te sărut, îţi urez petrecere bună de sărbători şi un an nou care să-ţi aducă toată fericirea,
Aurora.
Bucureşti, 6 Februarie 1940.
Scumpă Catrinel,
Mi-a făcut o imensă plăcere scrisoarea pe care mi-ai trimis-o prin unchiul tău. Ce om fermecător e unchiul tău, Catrinel, unde l-ai ţinut ascuns până acum? M'am simţit foarte bine cu el şi am acceptat să mănânc într'o seară în tete-a-tete eu el, la Capşa. Păcat, dragă Catrinel, că nu are cu 20 ani mai puţini. Zău, păcat, pentru că de mult nu mi-a mai plăcut un bărbat aşa cum mi-a plăcut el. Vai, dar să nu mă pricepi greşit: nu m'a turburat deloc, mi-a plăcut conversaţia lui, stilul lui, manierele lui, eleganţa lui.
L-am prezentat şi soţilor Haiter — când l-am invitat pe unchiul tău la masă, i-am invitat şi pe ei — şi au decretat si ei că e un charmieur.
Catrinel dragă, am mai cunoscut un bărbat foarte drăguţ zilele astea. L-am întâlnit la Miluş. 'O mai ştii pe Miluş? Tu nu ai cunoscut-o niciodată, dar eu ţi-am vorbit despre ea. Ţii minte, eram inca măritată cu Dinu am uitat că-ţi spun că am aflat dela Rica, iubita lui Izu, că Dinu s'a despărţit şi de ultima lui legătură şi că e plin de datorii când am venit în Bucureşti cu Anişoara şi cu Rudi, atunci am cunoscut-o la o „serată" in casa unui gazetar sau pictor. Pe Miluş am intâlnit-o pi'la începutul lui Decembrie într'un magazin cu articole de menaj — s'a măritat cu doctorul Chită Slătinieanu. Ne-am făgăduit să ne vedem, mi-a tot telefonat, şi în sfârşit, Duminica trecută, m'am dus la ea la un ceai. A fost o după amiază foarfte agreabilă — ea e tot atât 'de zurlie! Simpatică cum am cunoscut-o — am dansat, am jucat jocuri de societate ca fetele de 17 ani, am râs mult şi am flirtat cam prea mult cu dl. Tiberiu Herta, pe numele lui mic (de căţel, cum zice 'el) Tibi.
Ah, Catrinel, e cam drăguţ domnul ăsta Tibi, să ţi-1 descriu puţin: e înalt, eu îi vin cam până la piept, are umerii laţi, talia subţire, are mâini îngrijite şi expresive, fără să fie ideale ca formă, are ochii negri şi pătrunzători ca nişte raze X, are un nas... cam mare, dar bine plantat şi deloc disgraţios, are figura prelungă, sprincenele groase, fruntea lată, o gură eu dinţi destul de neregulaţi dar frumos croită şi râde adorabil. Un râs plin, sănătos, comunicativ, un râs rotund, care se rostogoleşte şi face tumbe.
I-am spus că îmi place teribil cum râde, asta după ce mi-a spus el că a venit de acasă cu ideea preconcepută să-mi facă curte (e prieten cu Miluş si ea îi spusese că a invitat la ceai o cucoană tânără, frumoasă, văduvă, etc.) şi că el se ţine totdeauna de programul pe care şi-1 faee. Am glumit tot timpul împreună, el îmi spunea că e sigur că mi-a făcut o impresie definitivă, că citeşte în ochii mei că sunt pierdută dupa el, eu "îi răspundeam că din clipa când m'a văzut el pe mine se poate considera el un om pierdut, că mă va adora toată viaţa şi uite aşa ne-am tratat reciproc, iar la despărţire m'a condus până acasă. Mi-a zis că nu mă întreabă când ne vedem, pentrucă e sigur că există un Dumnezeu al îndrăgostiţilor, care aranjează totul, aşa cum e mai bine.
In primul moment, am fost uşor contrariată că nu mi-a cerut voe să-mi facă o vizita, dar pe urmă m'am gândit că nu ar fi avut nici un rost să împing o glumă prea departe.
Am impresia că aşa cum s'a purtat cu mine se poartă eu toate 'femeile, e un răsfăţat de salon, care ştie să danseze, să flirteze, să facă curte cu mai multă fantezie, cu mai mult bun gust decât alţii şi, deci, ie cu atât mai primejdios.
Iţi mărturisesc, în noaptea aceea m'am gândit mult la el, dar m'am luat din scurt şi mi-am zis: bagă-ţi minţile în cap, cucoană, eşti femeie în toată firea (25 ani, un sfert de secol, Catrinel) şi a doua zi dimineaţa, m'am simţit în stare săl înfrunt cu sânge rece.
Seara însă mi-a telefonat Miluş, mi-a spus că toate prietenele iei s'au amorezat de mine, ca le-am plăcut grozav şi că Tibi i-a trimis un buchet de flori cu o carte de vizită: Mor după Aurora, Să continui să mor după ea sau să-mi văd de treabă?
Miliuş i-a răspuns: „Să-ţi fie ţărâna uşoară."
Ia explică-mi tu mie, Catrinel, de ce i-a trimes flori lui Miluş şi nu mi-a trimis mie? Ce băiat nebun ! Dar teribil de simpatic. Dacă nu mi-ar fi teamă că e neserios, că ie uşuratec, zău că mi-aş da puţin drumul, m'aşi lăsa puţin dusă, m'aşi amoreza şi eu puţin de el — puţin, foarte puţin, atât cât să-mi facă plăcere să-1 văd, să ne întâlnim, să ne plimbăm. Am întrebat-o pe Miluş ce fel de om este Tibi, mi-a răspuns că e foarte serios şi foarte sentimental, de când vine la ea in caisă, de aproape doi ani, a cunoscut o mulţim de prietene de ale ei, dar că nici uneia nu i-a facut curte, deşi erau printre ele femei foarte drăguţe.
Referinţele astea m'au cam derutat şi m'au dispus cam prea bine în favoarea lui.
Noroc că Tibi lasă totul în seama Dumnezeului îndrăgostiţilor. Se pare că acest Dumnezeu este cam distrat în ceeace ne priveşte! In orice caz s'ar putea ca până s'o îndura să ne ajute ca să ne întâlnim, eu să mă liniştesc complet. Off! ce păcat că Unchiul tău n'are cu 20 ani mai puţin. Vezi, un bărbat ca ăsta mi-ar fi inspirat încredere.
Dragă Catrinel, nu mă certa pentru tot ce ţi-am scris, dar ce sunt cu vinovată dacă e aga de drăguţ şi, te rog, nu te alarma fiindcă nu mi-am pierdut capul (definitiv) şi sper că nici nu o să mi-1 pierd. Dar jurământ nu fac.
Te sărut mult,
Aurora.
3 Martie 1940, Bucureşti.
Draga mea Catrinel, azi am primit scrisoarea ta şi uite îţi şi răspund: dealtfel, aveam de gând să-ţi scriu astăzi în orişice caz fiind că voiam să vorbesc puţin cu tine.
Dragă Catrinel, se întâmplă ceva cu mine, ceva care deocamdată îmi place şi îmi prieşte, dar de care mi-e foarte frică. Cred, dragă Catrinel, că sunt îndrăgostită!
Ce să fac? Am păţit-o! Nu mai e nevoe, nu-i aşa, să-ţi spun de cine sunt îndrăgostită. Tu m'ai simţit încă de acum o lună, m'ai ghicit din ultima mea scrisoare. Azi când am recitit profeţia ta: „Aşi putea să jur câ Tibi Herţa va juca un rol important în viaţa ta", am zâmbit, dar m'am şi "cutremurat! Dumnezeule, ce fel de rol va juca Tibi în viaţa mea?! Un rol important a avut Sandu şi ştii şi tu tot atât de bine cum ştiu eu că urme adânci şi dureroase a lăsat trecerea lui Sandu prin viaţa mea.
Dece nu ai dus profeţia mai departe, Catrinel? Dece nu-mi spui dacă o să fiu sau nu fericită cu Tibi?
Catrinel, vreau sa fiu fericită. Mi-e dor să fiu şi eu fericită. Ce să fac, Catrinel? Dece nu pot să mă bucur din plin de ea? Dece nu piere gustul amar pe care mi 1-a lăsat dragostea mea eu Sandu?
Catrinel, de fiecare dată când ştiu ca o si mă văd cu Tibi, sunt neliniştită, mi-e teamă să nu-i găsesc schimbat, mi-e teamă uneori chiar că nu o să vină la întâlnire, aştept parcă de fiecare dată, să se întâmple ceva care să-mi otrăvească toate iluziile şi să-mi nărue toate speranţele. Şi el e atât de fierbinte cu mine! Dar crezi că 'o să ţie, Catrinel? Te rog, te rog răspunde-mi ce crezi tu, ce presimţire ai tu?
Vreau să-ţi povestesc, scumpa mea Catrinel, cum am ajuns aici, cum am ajuns la dragostea asta.
Dupăce 1-am cunoscut pe Tibi la Miluş, nu l-am văzut opt zile (le-am numărat) şi într'o seară... mă întorceam dela birou — l'am întâlnit pe stradă.
M'am emoţionat şi, nu cred că mi s'a părut, era şi el emoţionat... Totuşi, a râs şi a glumit. Mi-a spus că i-a fost dor de mine şi e sigur ca nu se înşela deloc că şi mie mi-a fost dor de el. M'a luat de braţ şi m'a întrebat simplu dacă îl iubesc. l-am răspuns râzând că îl ador. Ne-am plimbat pe străzi, se oprea din mers şi se uita la mine şi zicea: Acum eşti şi mai drăguţă. După câţiva paşi se oprea din nou: Acum eşti mult mai drăguţă! La un moment dat, trebuia să trecem peste o băltoacă cu noroi şi fără să mă previe, s'a repetzit şi m'a luat în "braţe, m'a purtat pe braţe pe toată strada. Iţi închipui cum se uita lumea la noi. M'a sărutat pe ochi şi pe obraji, iar când m'a dat jos, m'a întrebat cu o gravitate copilărească şi adorabilă dacă mi-a plăcut şi dacă mai vreau. Pe urmă, m'a rugat să merg, cu el într'o cârciumioara, să mâncăm împreună. Am trecut întâi pe acasă, i-am dat Rodichii să mănânce şi i-am făcut cunoştinţă cu Tibi. S'a împrietenit imediat cu el şi nici nu a fost greu fiindcă a luat-o în cârcă, a alergat cu ea prin odăi strigând: Mielu' gras, mielu' gras, Rodicuţa râdea în hohote şi când ne-a văzut că plecăm împreună a început să plângă, să ne roage să o luăm cu noi. Nici eu şi nici Georgeta nu am fost în stare sa o liniştim, dar Tibi nu ştiu ce i-a promis, ah, da îmi amintesc, că vine să o ia a doua zi cu trăsura la blimbare (şi nu a păcălit-o), şi a isbutit să o facă să se ducă la, culcare cu zâmbetul pe buze.
Pe urmă noi doi am plecat. Ne-am dus la o cârciumioară tocmai pe Rahovei; o cârciumioară curăţică şi drăguţă, numai cu câteva mese şi cu un acordeonist. A comandat mâncare pentru zece oameni, nu pentru noi. Mă silea să mănânc, îmi tăia friptura, mă hrănea ca pe un copil. Nu îmi aduc aminte să mă fi răsfăţat cineva, Catrinel, aşa cum m'a răsfăţat şi cum mă răsfaţă el.
La un moment dat, a devenit serios şi a început să-mi vorbească despre trecutul lui. Mi-a spus că a iubit de mult de tot o fată care acum e măritară cu un vâr al lui. L-am întrebat de ce s'au despărţit şi mi-a răspuns că ea era încăpăţânată si autoritară, că nu erau deloc potriviţi, că el e o fire independentă, nu se poate lăsa condus de o femeie şi că ea avea nevoe de un bărbat fără voinţă şt personalitate pe care să-1 poată dirija, că vărul lui Mihnea..este exact ce îi trebuia.
Pe urmă, m'a întrebat dacă eu o să fiu ascultătoare şi bună: „Să ştii ca dacă o sa fii rea nu o să te iubesc".
Am râs şi i-am răspuns: De unde ştii că între noi doi o să fie vreodată mai mult decât acum? Mi-a spus foarte serios şi foarte convins: „Sunt absolut sigur".
Am băut amândoi aproape două kilograme de vin: un vin excelent.
Inchipueşte-ţi, eu care adorm după al doilea pahar de vin, de data aceasta nu am avut nimic, mă simţeam numai uşor ameţită şi îmi dogoreau obrajii şi Tibi spunea că îmi lucesc ochii foarte tare. Dar îmi era foarte bine, foarte bine. Am plecat ultimii şi dacă nu ne-ar fi dat afară patronul, am fi rămas până dimineaţa.
Am mers o bună bucată de drum pe jos... Catrinel, trebue să-ţi spun tot adevărul şi te rog să nu mă cerţi: ne-am sărutat ca nişte nebuni. Mergeam mână în mână, nu scoteam nici o vorbă, apoi deodată ne opream, ne uitam unul în ochii celuilalt, el mă lua în braţe şi iar ne sărutam.
Afară era un ger tăios, un cer alb, luminos, toată noaptea era alba, pământul era ca de sticlă şi era tăcere, Catrinel, o tăcere desăvârşită, parcă străzile, parcă peisajul, cerul, casele ne asistau, parcă ocroteau dragostea noastră.
Nu recitesc rândurile de mai sus, mi-ar fi poate ruşine de sentimentalismul meu şi le-aş şterge. Şi tu trebuie să ştii tot, tot!
Ne-am urcat într'o maşina şi eu, lacomă, i-am întins gura, dar el mi-a aratat cu un semn al capului că nu suntem singuri şi m'a impresionat plăcut pudoarea, discreţia asta.
Ne-am despărţit dupa o îmbrăţişare lungă, fără sfârşit, în faţa porţii mele.
Mă desbrăcam în dormitor când am auzit o mică bubuitură în fereastră. M'am speriat şi nu am ştiut ce s'a întâmplat. A doua zi mi-a spus Tibi că după ce am intrat în casa, el a mai stat pe strada şi la plecare mi-a aruncat un bulgăr de zăpadă în geam: „O bezea".
Am fost foarte fericită în noaptea aceea, Catrinel, până în clipa — nu am putut să dorm deloc — când mi-am dat seama ca nu luasem nici o înţelegere, că nu stabilisem cum şi când o să ne mai vedem.
Am intrat în panică. Am fost foarte nervoasă şi neliniştită dimineaţa la slujbă, dar la prânz m'am pomenit cu el.
Nu m'a aşteptat pe stradă, a intrat în biroul meu, eu m'am roşit, m'am fâstâcit teribil, nu am mai ştiut să fac prezentările şi mi-a spus: Eşti gata? apoi' s'a apucat grăbit să-mi strângă hârtiile, m-a ajutat să mă îmbrac şi abia pe sală mi-a spus că ne aşteaptă cineva afară.
Pe stradă, într'o trăsură era Rodica şi în altă trăsură, parcă mergeam la bătaie de flori, era Miluş cu bărbatul ei. Au vrut să ma ia cu ei la masă, dar până la urmă i-am convins să vină ei la mine.
Tibi a cumpărat vin, prăjituri, bomboane pentru fetiţă.
Când am rămas câteva minute singură cu Miluş şi cu Ghiţă, bărbatul ei, mi-au spus: E teribil de amorezat de tine, Aurora.
A fost un dejun foarte plăcut — numai tu lipseai, Catrinel, ca să fiu deplin fericită! La cafea, iau venit şi Anişoara cu Rudi şi am stat împreună. Cel dintâi a plecat Tibi, avea o întâlnire cu un domn, care i-a promis să-i mai facă rost de un contencios.
E şi el tot avocat ca şi Dinu.
Seara, Tibi mi-a telefonat ca să mă întrebe dacă vreau să merg cu el la un film. Deşi eram frântă! de oboseală, nu am rezistat, Catrinel... Şi din seara când am fost cu el la cârciumioară, ne vedem zilnic şi ne vedem aproape tot timpul: vine să mă ia dela birou, mâncăm foarte des împreună fie la mine, fie la Miluş sau la Anişoara, iar serile mergem la cinematograf, sau la teatru sau stăm la mine acasă.
Când e în oraş îmi telefonează de zeci de ori pe zi, îmi spune într'una că ma iubeşte, că îi e dor de mine, mă întreabă dacă îl iubesc şi eu şi eu de fiecare dată îi răspund in glumă că da sau ca nu, mi-e frică, mi-e frică să-i mărturisesc tot ce simt.
Dar e aşa de drăguţ, e aşa de dulce, Catrinel. Zice: Aurora mă iubeşti? Eu tac şi tot el răspunde: Te ador, Tibi!
Catrinel, e atât de atent, are atâtea gingăşii care ma înduioşează şi mă emoţionează. Ştiu că nu e bogat, ştiu dela Miluş că se sbate mult, că munceşte din greu ca să-şi ajute familia, o ţine pe măicăsa şi are şi doi fraţi mai mici cărora tot el le poartă de grija, — dar nu e zi să nu-mi aducă flori, bomboane, să nu vie cu o jucărie, cu o surpriză pentru Rodica. Şi e atât de vesel, atât de plin de viaţă şi de optimism. Până şi Georgeta spune: „Când intră Tibi în casă, râde toată casă.
Intr'o zi mi-a telefonat că vine să bea un ceai la mine pe la patru. A avut treburi şi nu a putut veni decât la şase. Eu eram posomorită şi l-am întâmpinat cu o mutră acră. El nu m'a lăsat să spun nici o vorbă, mi-a luat-o înainte: „Păi bine dragă, spui că vii la patru şi vii la şase? Sunt foarte supărată, nu admit (şi îşi ascuţea vocea, mă imita) să mă laşi să te aştept cu ceasurile!
M'a dezarmat imediat, am pufnit în râs, el m'a sărutat, pe urmă mi-a cerut iertare şi pe urmă m'a pus să-i cer şi eu iertare lui că l-am primit urât.
Dar să-ţi povestesc o întâmplare din care o să-1 poţi cunoaşte mai bine pe Tibi al meu.
Intr'o zi când a venit să mă ia dela birou, m'a găsit cu ochii plânşi. Greşisem o lucrare — de când sunt amorezată fac numai gafe şi boacăne şi directorul meu deşi este un om amabil şi bine crescut m'a dojenit pentru prima oară şi mi-a atras atenţia că dela un timp nu mai sunt deştul de atentă. Eu, în loc s'o recunosc şi să-mi cer scuze, am răspuns înfiptă: „Dacă nu vă convine, demisionez".
Cu siguranţă că nu aşi fi avut atitudinea asta care nu îmi seamănă mie, dacă înainte de a mă fi chemat directorul în birou, nu aşi fi avut o discuţie foarte neplăcută cu unul din colegii mei „verzi", dacă discuţia asta nu m'ar fi enervat foarte rău.
Directorul s'a uitat lung la mine şi mi-a spus foarte sec că nu mai are nimic de adăugat.
M'am întors în biroul meu şi am început să plâng cu hohote, ştii, cum plângeam la Şcoală când mă certa vreo profesoară.
Am avut o purtare lamentabilă, m'am dat în spectacol fără pic de decenţă, şi azi, când mă gândesc la ziua aceea, mi se face ruşine.
Când m'a văzut Tibi plânsă, a insistat să-i spun ce s'a întâmplat. Eu am isbucnit iar în plâns şi atunci el s'a dus la şeful meu şi 1-a întrebat supărat cine m'a necăjit. Şeful meu — nu directorul — i-a explicat ce s'a întâmplat încercând să atenueze greşala mea. Eu plângeam din ce în ce mai tare. Atunci el a spus că vrea să se ducă sa vorbească- imediat cu directorul meu. Cu greu l-am putut opri. Ii strigam: eu sunt de vină, crede-mă, eu sunt de vină! Şi el: Nu e adevărat! Nu dau voie nimănui să se poarte rău cu tine! Te scot dela biroul ăsta. Nu ai nevoe să munceşti. O să te ţin eu.
Când l-am auzit vorbind în felul ăsta, Catrinel, m'am simţit deodată atât de fericită era pentru prima oară în viaţa mea când simţeam sprijinul şi protecţia unui bărbat făcând zid in jurul meu şi... am isbucnit în altă serie de lacrimi. Erau lacrimi de emoţie, de duioşie şi de bucurie.
Când am ieşit în stradă, mi-a cumpărat dela o ţigancă un coş întreg cu ghiocei şi cu violete, pe urmă mi-a cumpărat bomboane şi regreta imens că sunt prăvăliile închise fiindcă ar fi vrut să-mi cumpere mărgelele pe care le admirasem cu o zi înainte.
De întâi Martie Catrinel, mi-a dăruit un mărţişor de aur, cel mai frumos mărţişor din lume, un pandantiv mic cu un safir.
Catrinel, dragă, dacă Tibi ar fi bogat, dacă ar câştiga uşor banii, toate darurile astea nu ar avea poate aceiaşi valoare în ochii mei, dar ştiu — acum de când ne vedem atât de des, ii cunosc toate greutăţile — cât se sbate, cât aleargă şi cât de mari sunt obligaţiile lui faţă de familie.
Tibi ţine două case: el stă într'o garsonieră, într'un bloc de pe bulevardul Brătianu şi mama cu fraţii lui, pe strada Frumoasă.
El mănâncă foarte rar cu ai lui, dar se duce aproape zilnic să-i vadă, e foarte legat de maică-sa si lucrul acesta îmi place, îmi dă măsura puterii lui de devotament, a simţului lui de răspundere.
In ziua aceea când mi-a cumpărat coşul cu flori mi-a repetat şi pe stradă şi acasă că dacă nu îmi mai place să mă duc la birou, să-mi dau demisia că o să aibă el grijă de mine.
Pentru prima dată am vorbit de viitorul nostru. M'a rugat să am încredere în dragostea lui, mi-a spus că vrea să se însoare cu mine numai în clipa când îmi va putea oferi o viaţa bună, îndestulată.
Atunci l-am întrebat — am făcut rău, Catrinel? — cum ar înţelege el să-şi ia răspunderea mea în cazul când aşi demisiona dela slujbă.
Mi-a răspuns că demisia mea 'ar precipita lucrurile, că într'un asemenea caz, evident, ne-am căsători imediat, dar el totuşi ar prefera să o facem în condiţiile cele mai bune, adică atunci când va câştiga dublu decât acum.
Atunci eu i-am spus că v'oi aştepta oricât şi că îmi voi păstra slujba până în ziua când îmi voi da seama că nu mai e nevoe de aportul mteu material în căsnicie.
Catrinel, cum să nu-l iubesc când e atât de bun, de drept, de serios, de generos?! Catrinel, draga mea, învaţă-mă ce să fac, cum să mă port ca să mă iubească totdeauna aşa cum mă iubeşte acum. Dece mi-e atât de teamă uneori? De ce mă sperie ca o prevestire rea toată fericirea mea de acum?
Te rog, scrie-mi, scrie-mi mult, vorbeşte-mi mult despre Tibi al meu, spune-mi tot ce crezi despre el. Ah, ce rău îmi pare că nu-l cunoşti! Când vii la Bucureşti? Săptămâna trecută, era s'ă vină Tibi la Braşov pentru o zi, trimis de contenciosul lui, dar nu ştiu ce s'a întâmplat că până la urmă a plecat un alt avocat în locul lui.
Se bucura grozav că o să te cunoască, i-am vorbit atâta despre tine, Catrinel.
Te sărut, draga mea, şi roagă-te lui Dumnezeu să mi-1 lase mie pe Tibi toată viaţa,
Aurora.
Bucureşti ,16 Iulie 1940.
Scumpă Catrinel,
Am primit alaltăieri scrisoarea ta, mi-a făcut o plăcere imensă tot ce mi-ai scris!
Tu ştii câtă încredere am in tine, Catrinel, dar poate nu ştii ce frică mi-a fost atunci când m'ai anunţat că o să vii pentru câteva zile în Bucureşti că nu o să-ţi placă Tibi. Mă gândeam că dacă nu o să-ţi placă, nu o sa mi-o spui făţiş, dar nu o să-mi fie greu să o înţeleg din atitudinea ta. Te cunosc atât de bine, ştiu ce gândeşti chiar când taci; faţa ta, ochii tăi nu mint niciodată, ei exprimă, chiar când tu crezi că reuşeşti să te prefaci, tot ce simţi. Nu spun că, dacă s'ar fi întâmplat să nu-ţi placă Tibi, m'aşi fi despărţit de el sau aşi fi încercat să nu-1 mai iubesc. Dealtfel, în faza in care a ajuns dragostea mea, ar fi aproape cu neputinţă să mai dau înapoi... Dar dacă Tibi nu ţi-ar fi plăcut, aşi fi fost foarte mâhnită să ştiu că tu nu mă aprobi.
Am fost bucuroasă când am văzut că te-ai împrietenit repede cu Tibi — îmi aduc aminte ce sforţări făceai şi mai ales, ce bine se vedea că faci sforţări — să fii drăguţă cu Dinu! - şi că vă înţelegeţi, am înţeles din toată purtarea ta că îţi este simpatic şi m'am mulţumit cu atât. Nu am vrut să te întreb ce crezi despre el, am aşteptat să-mi vorbeşti tu întâi!
Şi iată, Catrinel, îmi răspunzi în scrisoarea ta la toate întrebările pe care nu am cutezat să ţi le pun poate din sfială, poate din teamă, din laşitate.
Catrinel, sunt fericită că îl preţueşti pe Tibi, că îl găseşti şi foarte deştept şi foarte serios, şi foarte delicat şi instruit şi că mai ales, îl găseşti demn de toată încrederea mea şi că eşti atât de sigură că mă iubeşte.
I-am arătat scrisoarea ta — numai pasajul în care e vorba de el, — tu ştii că eu nu sunt indiscretă — şi a fost atât de emoţionat încât i-au dat lacrimile în ochi.
Catrinel, şi eu am trecut printr'o mare emoţie acum câteva zile, Sâmbăta trecută. Sâmbăta trecută, Catrinel, Tibi mi-a adus-o pe mama lui.
Mi-a telefonat cu o jumătate de oră înainte că este, în oraş cu Mamina — aşa îi spun copiii— că vine cu dânsa să bea o cafea la mine.
Nu mi-a spus până acum niciodată că 'vrea să o cunosc pe maică-sa sau că ea ar vrea să mă cunoască şi nici nu i-a spus că i-a vorbit vreodată de mine.
Mi-a părut bine că am cu ce s'o primesc, făcusem tocmai o tortă fiindcă mă pregătisem să-i primesc seara, după masă, pe Anişoara cu Rudi şi pe Corina cu Nicuşor. A, nu ţi-am spus că Nicuşor s'a întors pocăit şi mai îndrăgostit ca oricând la nevasta lui.
Evenimentul s'a întâmplat acum vreo zece zile. M'am pomenit într'o seara cu ei amândoi cu o sticlă cu şampanie şi cu un carton de pişcoturi. Ce spui, ce drăguţ din partea lor că s'au gândit să-şi sărbătorească împăcarea împreună cu mine?
Dar mai bine să-ţi vorbesc despre Mamina! Tu o ştii pe actriţa "Valentine Tessier? Sigur că o ştii' Ei bine, Catrinel, nu am pomenit o mai mare asemănare: nu are numai trăsăturile ei, ci şi aerul şi expresia ei. Şi nu e nici mult mai în vârstă. In orice caz chiar dacă el nu pare deloc, nu-i dai mai mult de 45 de ani.
Trebue totuşi să aibă mai mult dacă mă gândesc că Tibi merge pe 29. A rămas văduvă la 35 de ani şi de atunci nu a mai trăit decât pentru copii.
E plină de distincţie şi de farmec, o adevărată doamnă, Catrinel: îmbrăcată simplu, avea o rochie imprimată alb cu negru, dar de o eleganţă desăvârşită.
Iţi mărturisesc, a fost o mare şi foarte plăcută surpriză pentru mine. Nu ştiu dece mi-o închipuiam eu totul altfel: uzată, demodată o burgheză oarecare. Şi când colo ce să vezi: o femeie modernă, instruită, cochetă şi mai ales foarte interesantă. A fost extrem de caldă cu mine şi mi-a spus că sunt mai dulce şi mai frumoasă chiar decât se aştepta. M'a sărutat de multe ori şi când am rămas câteva clipe singure m'a întrebat daca îl iubesc mult pe băiatul ei.
— Să-1 iubeşti toată viaţa, Aurora. El nu o să te dezamăgească niciodată, asta ţi-o promit eu, mama lui!
Mi-a venit să plâng, ea a băgat de seamă, s'a ridicat din fotoliu şi m'a îmbrăţişat.
Tibi s'a întors cu Rodica de mână. Rodica a fost mai vioaie, mai desgheţată ca oricând. Ne-a cântat, ne-a dansat şi Mamina e încântată de ea.
Duminică ne-a invitat la ea la masă, a stăruit să aduc şi fetiţa. Duminică o să-i cunosc şi pe fraţii lui Tibi: are unul de 13 ani şi unul de 15 ani.
Cum vezi, Catrinel, am intrat în familia lui Tibi. Sunt foarte fericită, draga mea.
Săptămâna viitoare o aştept pe maicămea aci. Vine pentru zece zile. Ea nu şte încă nimic 'de Tibi, dar nu am nici o îndoială că o va cuceri fulgerător. Dacă a reuşit el să te cucerească pe tine, Catrinel, care eşti destul de dificilă, cu maică-mea nu am nici o grijă. Ea, săraca, era dispusă sa'l iubească şi pe Dinu! A, da, Dinu. Am primit cu scrisoare foarte lungă şi foarte tristă dela el, zilele trecute, îmi scrie că îi e pustie viaţa, că o duce din ce în ce mai greu, că simte că merge spre neurastenie... şi că e obsedat de ideea sinuciderii.
M'a impresionat foarte puternic scrisoarea iui. Am citit printre rânduri că are mari complicaţii financiare.
I-am răspuns imediat. Mi-am dat osteneala să am un ton încurajator şi optimist, dar nu ştiu dacă nu a sunat fals fiindcă eu nu eram deloc convinsă de ceeace scriam. Il plâng şi nu văd nici o scăpare pentru el.
I-am trimis câteva mii de lei spunându-i că sunt din partea Rodichii, din puşculiţa ei.
Am găsit formula asta ca, să nu se simtă jicnit. Anişoara m'a certat că i-am trimis bani, Tibi nu ştie nimic — mi-a spus că e sigură că Dinu o să-şi facă un sistem din a mă „tapa"... Chiar aşa să fie tot nu îmi pare rău că i-am dat. Mi-e milă, de el, Catrinel, e un om pierdut, e un om sfârşit.
Iţi mărturisesc că nu ştiu dacă în alte împrejurări l-aşi fi ajutat, chiar dacă mijloacele mi-iar fi îngăduit-o. Dar acum când sunt fericită, simt nevoia să-i fac şi pe alţii fericiţi, în limitele posibilităţilor mele.
Tu mă înţelegi, nu-i aşa? Te sărut cu toată dragostea,
Aurora.
Bucureşti, 10 Septembrie 1040.
Iubită Catrinel,
Pregăteşte-te sufleteşte sa citeşti o scrisoare tristă! Catrinel, sunt foarte amărâta... sunt aproape disperată. Am făcut o mare greşeală şi mine tare teamă să nu fie ireparabila.
Ce să mă fac, Catrinel, ce sa mă fac? Numai' eu sunt de vină, numai eu singură mi-am făcut cel mai mare rău. Triebue să-ţi povestesc totul aşa cum s'a întâmplat.
Alaltăseară, Miluş a avut o mică recepţie şi printre invitaţi era şi vărul lui Tibi, Mihnea Alin, cu nevasta lui Gina, fosta iubită a lui Tibi. Eu habar nu am avut că o să-i întâlnesc acolo şi nici nu am ştiut că Mihnea este coleg de facultate si prieten cu Ghiţă Slătineanu, bărbatul lui Miluş. Dacă aşi fi ştiut toate astea, probabil miaşi fi impus de acasă o anumită atitudine şi dacă aş fi simţit că nu voi fi în stare să-mi stăpânesc gelozia nu m'aş fi dus deloc. Dar aşa, fiind neprevenită, când am văzut-o pe Gina, am luat o mutră de înmormântare, nu am mai fost capabilă să spun un cuvânt. La masă, am fost plasată lângă un domn pisălog şi grozav de glumeţ (!), iar Tibi lângă Gina. Vecinul meu îşi dădea osteneala să mă amuze, dar eu stăteam ca pe ace, nu-l ascultam deloc, mă enervau toate glumele lui şi eram cu ochii numai la Tibi. El, prost impresionat de atitudinea mea morocănoasă, îmi dădeam seama că stăteam ca un cioclu, că eram foarte antipatică, îşi dădea silinţa să salveze aparenţele vorbind mult, glumind mult şi ceea ce m'a făcut să sufăr îngrozitor era faptul că se purta foarte familiar cu Gina. Ea, expansivă, volubilă — nu e proastă deloc, ba trebue să recunosc că e chiar spirituală şi nostimă foc nu-şi mai încăpea în pene şi nu ştiu, dacă mi s'a părut mie sau era chiar aşa, mă privea tot timpul cu un aer triumfător.
După masă, s'a dansat pe terasă, Tibi a venit să mă invite şi... — aici începe nebunia mea — l-am refuzat.
Nu a insistat de fel, a dat din umeri şi s'a dus Ia Gina. Au dansat împreună. Nu ştiu ce îşi tot spuneau în timpul dansului, ea râdea tare şi el părea foarte amuzat.
Eu simţeam că turbez şi... — mi-e atât de ruşina să-ţi povestesc tot ce a urmat, mi-e atât de ruşine! când s'a terminat dansul, m'am apropiat de Tibi şi i-am spus de faţă eu Gima: Te rog să-mi faci plăcerea să mă conduci imediat acasă. Apoi m'am întors către ea: Doamna Q să mă scuze că o privez de un partener atât do pasionat!
Tibi a surâs, s'a înclinat şi mi-a răspuns convenţional că îmi stă la dispoziţie, iar Gina, după ce m'a privit câteva clipe cu mare ironie, a spus: „O să încerc să vă scuz, doamnă!"
M'am simţit pălmuită. Nu am ştiut cum să mă strecor mai repede şi mai nebăgată în seamă până la vestiar.
Am ajuns în stradă, Tibi a oprit imediat o maşină, m'a invitat să mă urc cu o perfectă şi glaciala politeţe şi i-a dat şofeurului adresa mea.
Eu am încercat să-i vorbesc, dar m'a oprit după primele cuvinte cu un: „Te rog!" atât de categoric încât nu am mai îndrăsnit să spun un cuvânt.
In faţa porţii, a coborît din maşină, mi-a sărutat mâna, a aşteptat să intru în curte, apoi a plecat mai departe cu maşina. Cred ca s'a întors la Miluş.
Catrinel, Catrinel, înţelegi acum disperarea mea?! Nici un semn de viaţă, nici un telefon de atunci. A trecut toată ziua de ieri într'o aşteptare groasnică şi uite, acum s'a înserat, şi nici până la ora asta, Tibi nu a venit, Tibi nu m'a căutat, Tibi nu a încercat să mă vadă.
I-am telefonat ieri noaptea şi nu a răspuns nimeni. La ora 12 nu era acasă. Nu era! acasă nici la 1, nici la 2, nici la 3! Şi la 4! I-am telefonat din nou pe la 8 dimineaţa.
Azi am telefonat toata ziua: spre ora prânzului mi-a răspuns femeia de serviciu — e o femeie din bloc care vine doar o oră-două dimineaţa — cand d-1 avocat nu e acasă.
Catrinel, ce mă fac? Tibi nu mai vrea să ştie de mine, Tibi nu mă mai iubeşte! Dar dacă m'a iubit vreodată, spune tu, e cu putinţă să nu-mi ierte o greşeală, o greşeală care la urma urmei dovedeste tot dragoste, tot dragoste, Catrinel, nu?
Recunosc, m'am purtat urît, m'am purtat oribil, am fost prost crescută, nestăpânită, dar nu absurdă... Şi el ştie că îl iubesc. El a înţeles m'ai bine Ca oricine că am fost geloasă şi dacă a înţeles, de ce mă pedepseşte cu atâta cruzime? Mine dor de el, Catrinel, nu pot să mă lipsesc de el, Catrinel, îl iubesc atât de mult, Catrinel. Am atâta nevoe să-1 văd, el ştie să mă mângâie, să miă consoleze, el ştie să-mi vorbească cum nu ştie nimeni. Nu pot, nu pot să trăesc fără el.
Sunt amărâtă până în fundul inimii, Catrinel. Doamne, Doamne, dece sunt atât de pedepsită? S'au adunat toate: acum la birou atmosfera a devenit insuportabilă... Cei doi colegi despre care ti-am vorbit sunt în elementul lor, au îndrăsnit să-mi interzică să mai vorbesc dela telefonul biroului, cu Rudi. Bineînţeles nici vorbă nu mai poate fi să-1 primesc aci. Azi am avut la birou o discuţie cu ei care m'a făcut să tremur de enervare. Nimeni nu a intervenit, nimeni nu mi-a luat apărarea. Altădată, îl aveam de partea mea pe şeful meu şi încă vreo doi-trei colegi. Acum le e frică să mai deschidă gura.
Şi biata Anişoara nu ştie cum să-1 mai apare şi cum să-1 mai ascundă pe Rudi!
Rudi a fost radiat din barou. Anişoara vrea să-şi caute o slujbă, dar se teme că nu va fi primită; pentru că se numeşte d-na Halter!
Să-ţi mai spun ceva, Catrinel: 1-am văzut defilând în cămaşă verde pe Sandu! O clipă ni s'au întâlnit privirile, am întors capul. Am simţit nevoia să-i povestesc totul lui Tibi.. I-am telefonat, dar iar nu l-am găsit... ce bine mă înţelegeam cu Tibi, Catrinel. Tibi a fost atât de bun şi de delicat cu Rudi, i-a promis tot sprijinul lui şi sunt sigură că î-1 va da.
Dar eu, eu ce să mă fac, cum să-mi repar greşeala? Nu vezi, nu mai dă pe acasă dinadins ca să mă evite! Bănueşte probabil că-1 caut. Azi, la un moment dat, am vrut să mă duc la Mamina, să-i povestesc ei tot ce s'a întâmplat şi să o rog să mă ajute. Dar mi-a lipsit curajul.
Catrinel,... Ah, cum îmi mai bate inima, adineaori a sunat telefonul, am crezut că el e. Era cineva care voia să vorbească cu vecina mea, profesoara de franceza. Uite aşa tresar la fiecare telefon.
De dimineaţă, alergând spre telefon, am alunecat pe parchet şi am căzut. Am început să plâng. Rodica era de faţă şi m'a certat: Vai mămico, plângi pentru atâta lucru! Eu cad în fiecare zi şi m'ai văzut vreodată plângând?
Mi-a fost ruşine şi am minţit-o că m'am lovit foarte rău.
Catrinel, dacă nu dau de Tibi nici in noaptea asta? Spune, face să mă duc la el acasă? Anişoara spune că nu trebue să mă duc. Zice să mai aştept. Dar nu mai pot, nu mai pot, sunt la capătul răbdării şi al puterii,
Dece nu eşti lângă mine, Catrinel. Sunt sigură că tu ai şti să mă povăţueşti.
Ce tristă sunt, ce tristă sunt!
Şi ştirile din ziare.. Franţa! Ce dezastru! Cu Tibi puteam vorbi despre tot şi despre toate, gândeam la fel, simţeam la fel.
Catrinel, răspunde-mi imediat, măcar de data aceasta.
Am atâta nevoe de tine.
Aurora.
Bucureşti, 15 Septembrie 1940.
Draga mea Catrinel,
Nu ţi-am putut mulţimi destul aseară la telefon. Eram atât de mişcată de gestul tău! Când am primit avizul tău telefonic, m'am gândit că ţi s'a întâmplat ceva rău, m'am gândit că ai tu poate nevoe de mine. Ceeace m'a alarmat îndeosebi a fost laptul că mi-ai dat un aviz. Mi-am spus: Trebue să fie vorba de ceva foarte urgent şi foarte grav altfel nu ai fi luat toate măsurile ca să fii sigură ca mă găseşti acasă. Dar mu mi-am închipuit că tu erai neliniştită şi îngrijorată din cauza mea, in scrisoarea mea te-a alarmat atât de tare încat ai vrut să vorbeşti imediat cu mine.
Catrinel, îţi mulţumesc din inimă.
O să-ţi povestesc cum ne-am împăcat,
A fost o noapte îngrozitoare, am fumat 40 ţigări, nu am dormit mai o secundă, m'am plimbat în lungul şi în latul odăii de sute de ori, am plâns, mia venit să ma dau cu capul de pereţi, mi-a venit să mă omor. Dimineaţa eram epuizată şi îmi era rău, rău de tot, aveam puţină febră, îmi svâcneau toate arterele, mă durea capul, eram ameţită şi nu ma mai puteam ţine pe picioare.
La orele 8 jumătate, am telefonat la birou ca să anunţ că sunt bolnavă, apoi am tras storurile, am încuiat uşa, am luat un somnifer şi m'am culcat dupăce am dat mai întâi dispoziţie servitoarelor să nu fiu deranjată sub nici un motiv, până la ora prânzului.
M'am deşteptat pela ora 1, îmi trecuse durerea de cap, dar nu mă simţeam deloc bine. Am spus să mi se pregătească baia, şi am cerut un ceai de tei.
Eram încă în pat când a sunat telefonul. Il pusesem în priză doar cu câteva minute înainte. Când m'am culcat dimineaţa, l-am scos. Mi s'a părut că visez când am auzit glasul lui Tibi. Fusese la birou şi aflase de acolo că sunt bolnavă. Mi-a cerut voe să vină să mă vadă. I-am răspuns cu o voce stinsă că îl aştept.
Am făcut repede un duş, mi-am pus cea mai frumoasă cămaşă de noapte şi o bluză albă de satin pe care atunci o înoiam, m'am pieptănat, dar nu m'am fardat deloc, ca sa fiu palidă şi să-1 impresionez.
Toată toaleta mea a durat zece minute. El a venit foarte repede, — cred că de când a telefonat şi până când a sosit la mine nu a trecut mai mult decât un sfert de oră. S'a aşezat pe marginea patului meu şi iără să spună un cuvânt ma luat în braţe. Pe urmă şi-a culcat capul pe pieptul meu şi a stat aşa câteva minute. Odată a suspinat lung, din fundul inimii. Mie îmi curgeau lacrimile. O lacrima a picat pe fruntea lui. Ne-am sărutat mult, mult. Am simţit că, i-a fost şi lui dor de mine, că i-a fost foarte dor, Catrinel.
A ramas să mănânce cu noi. Abia după masă ara vorbit despre cearta noastră. Mi-a spus că a fost foarte rău supărat pe mine, că l'a surprins neplăcut felul meu de a mă purta, că i-a dat de gândit! si că a vrut să mă pedepsească, dar că nu ar fi avut puterea sa o facă dacă pedepsindu-mă pe mine nu s'ar fi pedepsit şi pe el.
L-am întrebat unde a fost tot timpul — i-am spus că l-am chemat numai de vreo câteva ori la telefon — mi-a răspuns că de îndată ce venea acasă, îşi scotea telefonul din priză de frică sa nu-1 chem eu şi sa se împace imediat.
Si ma m'a pus să jur că nu am să mă mai îndoesc de el niciodată, că nu am să mai fiu geloasă niciodată şi mi-a cerut, ca să-i dovedesc că pot să fiu în stare să mă stăpânesc — să ieşim în oraş cu Gina şi cu bărbatul ei. I-am făgăduit tot ce a vrut, i-am jurat să nu-mi calc niciodată cuvântul.
Şi nu am să-1 calc, Catrinel! îmi iau angajamentul acesta şi faţă de tine şi dacă nu o să ma tin; îţi dau voe să mă dispreţuieşti şi să nu mai fiii prietenă tu minie.
Catrinel, scumpa mea, sunt iar fericită, iar toată lumea e a mea. Te sărută,
Aurora.
Bucureşti, 12 Noembrie 1940.
Dragă Catrinel, abia astăzi am fost în stare să-ţi scriu, abia azi mi-am mai revenit puţin din spaima îngrozitoare, din spaima de moarte prin care am trecut în noaptea de 10 Noembrie.
Mulţumesc lui Dumnezeu de o mie de ori că m'a ocrotit pe mine şi pe fetiţa mea, pe părinţii mei, pe Tibi şi pe toţi oamenii pe care îi iubesc.
M'am gândit la tine, la casa La dela Braşov şi aşa cum o ştiu sunt aproape sigură că nu i s'a întâmplat nimic. Nici casa noastră nu a avut de suferit depe urma cutremurului. A rămas intactă. Nici un zid crăpat, nu s'a spart nici măcar un pahar. Dar bietul Tibi! Casa lui, e o ruină, abia şi-a mai p'utut culege dintre dărâmături, o haină, puţină rufărie şi o perechie de ghete. Ce nenorocire, Catrinel! Câţi oameni au murit şi câţi au rămas pe drumuri!
Catrinel, să-ţi spun sau să nu-ţi spun totul? Catrinel, era să mor şi eu, era să moară şi Tibi. Mă trece şi acum un fior când îţi scriu aceste rânduri.
In noaptea de 10 Noiembrie, am fost cu Tibi la cinematograf. Pe urmă n'e-am dus să mâncăm ceva la Gambrinus. Am stat acolo până aproape de orele 2 noaptea.
Poate nu o să mă crezi, dar de dimineaţă m'am sculat prost dispusă, nervoasă, cu inima grea. Nu aveam nici an motiv să fiu nemulţumită. Dimpotrivă, cu o zi înainte, Tibi mă anunţase că e pe cale să ia un proces foarte important, că'dacă îl câştigă, ne căsătorim imediat. Nu-mi explicam nici 'eu ce am. Mă străduiam sa par veselă faţă de Tibi, dar el care ie atât de sensibil şi atât de atent la tot ce se petrece cu mine şi-a dat seama că nu sunt în apele mele fii mereu mă întreba ce am, ce mi s'a întâmplat. Imi era ruşine să-i spun ca aveam o presimţire rea, dar asta era adevărul. Iţi jur, Catrinel, aveam o presimţire rea!
Când am plecat dela restaurant, Tibi m'a rugat să mă duc la el să dormim împreună. Dormisem la el pentru prima oară, cu vreo zece zile în urmă până atunci, nu avusesem niciodată o noapte întreagă a noastră. La început i-am răspuns, că merg la el, dar în drum spre blocul Garlton unde locueşte, sau locuia mai bine zis a început să mă mustre conştiinţa ca nu dorm acasă, că o las pe Rodica cu slugile. Când am lipsit o noapte întreagă de acasă, prima dată, era mama la mine şi am putut sa plec liniştită spunându-i că dorm la Anişoara. Nu ştiu dacă m'a crezut sau nu dar cum are o adevărată slăbiciune pentru Tibi, nu a spus nimic şi nici nu m'a lăsat să înţeleg că nu ma crede.
Mă gândeam eu cât mă apropiam de Carlton, cum să-i spun lui Tibi că m'am răsgândit. Miera frică să nu-1 supăr şi nu ştiam cum sa încep. El a simţit şi m'a întrebat din nou ce am, ce e cu mine. Atunci i-am spus că-1 rog să mă ierte, să mă ducă acasă şi să rămână el la mine. Ştiam că nu îi place să se scoala în toiul nopţii! drumul spre casă, cum s'a mai întâmplat de alte ori, şi mi-era cu atât mai greu să insist cu cât ne aflam la câţiva paşi de casa lui. M'a văzut însă foarte turburată, i-am explicat că mi-e grijă să las pc Rodica numai cu Georgeta şi el a înţeles şi am pornit amândoi la braţ spre strada Salcâmilor.
Am găsit o maşină abia în Piaţa Rosetti. Catrinel, am sosit acasă, m'am dus puţin în odaia Rodichii să o sărut, nici nu apucasem sa îmi scot paltonul şi cum stăteam aplecată asupra pătucului ei, deodată, a început să se sgudue casa cu mine. Am tras-o pe Rodica din pat, era buimăcită de somn, a început să plângă şi am iesit cu ea sub pragul uşii. Într'o clipă, Tibi a iost lângă mine. Ne ţineam de mână! O secundă, am avut impresia că ne prăbuşim. pe urmă am avut impresia că toate casa se surpă ca malul unei ape. Tremuram imi clanţăneau dinţii, o ţineam pe Rodica strâns lipita de mine, Tibi îşi trecuse braţul după ai mei şi îmi spunea mereu mecanic, maşinal ca sa nu îmi fie frică. Georgeta tremura într'un colţ, cealaltă servitoare, Maria, se închina tot timpul. Geamurile zăngăneau, pereţii se clătinau, si îmi fugea podeaua de sub picioare. Pamântul svâcnea, vuia, am crezut Catrinel, că nu o sa scăpăm, că o să murim cu toţii în noaptea aceea. După ce a trecut cutremurul, Tibi s'a îmbrăcat şi a plecat imediat, să vadă ce s'a întâmplat cu casa lui şi cu casa în care locueşte Mamina cu Tudorică şi Andrei, fraţii lui. Pe mine m'a apuca, o panică parcă mai mare decât o avusesem in timpul cutremurului. L-am rugat să ne ia cu el, să nu ne lase singure, am început în mare grabă să strâng câteva lucruri într'o valiză, mi se părea in o care clipă că iar se sdruncină casa, mă zăpăcisem complet, nu mai găseam nimic ce căutam, tremuram tot timpul.
Eram in poartă când au venit Anişoara şi cu Rudi. De ei nu fusesem prea îngrijorată pentru că
şi casa lor e tot la parter ca şi a mea. M'au convins să nu mă mai duc cu Tibi şi au rămas ei cu mine, dela care am aflat că blocul Carlton s'a prăbuşit şi că alte o mulţime de clădiri au fost distruse de cutremur, că sunt sute de morţi şi de răniţi. M'a apucat din nou o groază teribilă, mi se părea că din clipă în clipă, o să vină un alt cutremur şi am început să-i implor pe Anişoara şi pe Rudi să plecăm. Am luat o maşină şi am pornit prin oraş. Ne-am dus întâi la Carlton, nu mai aveam răbdare să-1 aştept pe Tibi.
Ce noapte, Catrinel! Am colindat cu maşina vreo două ore... La Carlton, nu am dat de Tibi şi nici nu ne-am putut apropia, ardea încă, apoi ne-am dus la Mamina unde am aflat că Tibi trecuse pela ea întâi şi plecase pe urmă spre casa lui. Ne am întors din nou la Carlton şi tot nu l-am găsit. Ne-am dus să vedem ce s'a întâmplat cu blocul Ferekide care e tot pe bulevardul Brătianu. Acolo locuiau Miluş şi cu Giuţă. Am găsit blocul pe jumătate avariat de cutremur. Miluş era in stradă cu bărbatul ei. Stăteau pe un geamantan şi fumau, înspăimântător de liniştiţi. Mi s'a părut că sunt complet abrutizaţi. Pe urmă am fost ia Cotroceni la nişte prieteni ai lui Rudi. Acolo cutremurul nu lăsase nici o urmă. Am plecat cu maşina mai departe, am colindat pe nişte străduţe şi am ajuns la Corina şi Nicuşor. Căsuţa lor nu mai avea nici un geam, zidurile erau crăpate, dar slavă Domnului nu căzuseră şi ei nu păţiseră nimic.
Ne-am înapoiat la mine acasă — nu i-am mai lăsat pe Anişoara şi pe Rudi să se ducă la ei, l-am găsit pe Tibi în sufragerie bând ceai. Mă aşteptam să-1 găsesc distrus, desfigurat de nenorocirea care se întâmplase, dar era destul de senin. Mi-a răspuns că este fericit că trăesc şi că trăeşte. Dar pela 5 dimineaţa, a început să-1 cuprindă disperarea. Nu pentru tot ce pierduse, nu pentru garsoniera lui, pentru lucrurile lui, ci pentru oamenii care muriseră; erau printre ei unii pe care îi cunoscuse foarte bine: Un actor «dela Teatrul Naţional şi cu nevasta lui. tinea la ei, imi vorbea totdeauna de bine.
Eram incapabilă să-1 încurajez, să-1 consolez, îmi era rău, îmi era frică, tresărea la cea miai mică sguduitură, tremuram tot timpul. Mă gândeam la ai mei, la mama, la tata, la Ileana, la Mibai, la Radu.
Casa noastră dela Râmnic este foarte ,solidă, e singură în curte, fără nici lin etaj, dar mi-era teamă să nu fi avut tata un atac dec inimă, mă, gândeam să nu fi căzut lampa din dormitor, sau tabloul de deasupra patului lor. Câte nu mi-au putut trece prin minte, Catrinel.
In ceeace te priveşte, eram foarte sigură ca nu ţi s'a întâmplat absolut nimic. Nu ştiu de unde îmi venea siguranţa asta. Tibi spune că 'din dorinţa de a nu ţi se fi întâmplat nimic rău. Dar cum rămâne atunci cu grija pe care am avut-o pentru ceilalţi! E absurd să cred că în subconştient, aş fi dorit să se fi întâmplat alor mei o nenorocire.
Anişoara, care 1-a descoperit pe Freud acum un an şi 1-a înţeles destul de bine, mă înebuneşte uneori cu interpretările complicate pe care le dă lucrurilor celor mai simple şi mai clare.
Dar scumpa mea, mă întorc la tine şi lăsând la o parte presimţirile mele bune — cele rele se îndeplinesc totdeauna! - te întreb ce faci, te întreb — te rog să-mi răspunzi fără întârziere — daca eşti sănătoasă, dacă ai tăi sunt sănătoşi, dacă casa voastră a rămas întreagă.
Sărăcuţul Tibi câte lucruri a pierdut — i sau rătăcit şi câteva dosare, — ce pagubă imensă i-a făcut cutremurul!
Acum caută o locuinţă nouă, vrea să se mute aproape te tribunal, să închirieze o garsonieră mobilată pentru că imediat după ce o să se mai refacă puţin, ne căsătorim. Acum însă are cheltueli mari, a rămas fără haine, fără lenjerie, fără încălţăminte.
Sunt convinsă că dacă anumiţi „salvatori" nu s'ar fi grăbit să ducă lucrurile găsite la ei acasă „spre mai mare siguranţă", nu ar fi rămas Tibi şi atâţia alţi oameni, chiar atât de săraci, după catastrofa din 10 Noembrie. Ar mai fi multe de spus...
Cei doi colegi ai mei, ştii, cei care mi-au interzis să mai vorbesc la telefon cu bărbatul Anişoarei, au avut foarte; multă treabă după cutremur. Au lucrat şi ei la „curăţirea" locului, la scoaterea victimelor, dar mai ales, a obiectelor de sub dărâmături....
Ascultă ,Catrinel, ştii la cine nu m'am gândit deloc, dar absolut deloc nici în noaptea cutremurului şi nici a doua zi — abia azi mi-am adus aminte că nu mi-am adus aminte — la Dinu.
Nu mai ştiu nimic de el, nu mi-a mai scris măcar un singur cuvânt prin care să-mi confirme primirea banilor trimişi.
Catrinel, s'ar putea să am într'o zi nevoie de tine, pentru bărbatul Anişoarei, Cred că înţelegi despre ce este vorba. Nu îţi pot scrie mai mult. S'ar putea să se îngreuneze foarte rău situaţia... înţelegi?
Sunt sigură că pot conta pe tine, în sensul că dacă vom avea nevoe de unchiul tău, să-1 rogi tu să facă tot ce se va putea pentru Rudi. Te-aşi ruga chiar să-i scrii depe acum.
Tibi continuă să-1 sprijine, dar ştiu că va veni o zi când va avea nevoe de un protector mai solid. Scrie-mi curând, draga mea Catrinel. Te sărut,
Aurora.
Ramnicul-Vâlcea, 2 lanuarie 1941.
Iubită Catrinel,
Am sosit aici în Râmnicul Vâlcea în ajunul Crăciunului, după o călătorie destul de grea. Tibi a venit peste două zile. A fost novoe să-1 pregătesc întâi pe tata, căruia deşi ii scrisesem dinainte că mă va însoţi viitorul meu soţ, mi-a răspuns că ar fi bine întâi să stăm puţin de vorbă.
M'a cam nemulţumit scrisoarea lui, dar mi-am spus ca în definitiv, după experienţele triste pe care le-am făcut cu Sandu şi cu Dinu! e şi el în dreptul lui de tată, să vrea să ştie înainte de a-i intra în casă viitorul ginere, cine este şi ce vrea... Tu ştii tata s'a amestecat foarte puţin când m'am logodit cu Sandu, şi deşi am avut impresia că a fost mulţumit când am luat hotărîrea de a mă mărita cu Dinu, am aflat ulterior că nu a fost deloc de acord, dar că 1-a socotit pa Dinu un antidot provizoriu şi atâta tot. Tata e un om foarte dintr'o bucată, simplu şi drept, are o judecată sănătoasă, limpede, nu e nici subtil, nu merge deloc pe nuanţe, dar sesizează totdeauna dintr'o chestiune ceeace este esenţial. Nu ştiu dacă este timid sau poate prea discret sau poate a socotit necesar să mă lase să decid singură în problemele mele sentimentale şi matrimoniale, poate a avut prea multă încredere în mine, cert este însă, că mu mi-a spus nici un cuvânt nici împotriva lui Dinu, nici împotriva iui Sandu. Este drept că a avut faţă de amândoi o rezervă care de multe ori semăna a glacialitate!
Pentru prima oară, tata a ţinut să discute cu mine numai între patru ochi. Am avut puţină emoţie. Nu pentru că mi-era teamă că o să se opună la căsătoria mea cu Tibi, dar pentru că mă gândeam că ar fi destul să-1 simt împotriva acestei căsătorii ca să nu mai fiu mulţumită pe deplin.
Pe mama o ştiam aliata mea, trup şi suflet. Dar mama, de când s'a măritat cu tata nu a ieşit odată din cuvântul lui cu toate că el nu este deloc despotic. E ciudat cum a reuşit să se impună fără să facă niciodată cel mai mic caz de autoritatea lui.
Intrevederea între patru ochi cu tata a fost foarte caldă şi prietenoasă, foarte de la inimă la inimă.
Am stat mult de vorbă cu el, i-am povestit cum l-am cunoscut pe Tibi, cum a început dragostea noastră, i-am mărturisit chiar temerile şi reticenţele mele dela început. Tata mă asculta şi din când în când doar făcea câte o remarcă surprinzător de justă de fiecare dată. După ce am isprăvit de spus tot ce am avut, tata m'a sărutat şi mi-a încuviinţat să-1 chem pe Tibi la noi.
Am fost fericită, i-am dat imediat o telegramă iui Tibi: Vino urgent. Tata 1-a primit foarte cordial
— chiar cu expansivitate — Tibi i-a arătat tot timpul o atenţie specială, s'a întreţinut eu el — erau de acord în tot ce discutau, spre fericirea mea
— şi după ce noi femeile: mama, Ileana şi cu mine nu-am dus la culcare, ei doi au mai rămas lu un pahar de vin. Am aflat a doua zi că i-a apucat orele 3 dimineaţa, făcând politică.
De revelion am avut o mare surpriza: Ileana (s'a făcut superbă Catrinel, parca e un star american: înaltă, sveltă, blondă, i s'au subţiat parcă toate trăsăturile, a devenit mai lină şi tenul care până acum doi-trei ani era destul de urât a căpătat o strălucire, o transparenţa extraordinară), ne-a anunţat că 'se logodeşte cu Cornel Vranieş, băiatul vecinului nostru, un vechi prieten al ei.
Se pare că în seara aceea şi-au declarat amor reciproc, deşi se cunosc de zeci ani, şi el a cerut-o imediat de nevastă.
Vestea logodnei lor a fost primită cu mare bucurie — părinţii mei şi părinţii lui Cornel sunt buni prieteni şi doreau şi unii şi alţii să se facă aceasta căsătorie, dar nu o credeau posibilă pentru că Ileana şi cu Cornel nu aveau deloc aerul nici că se plac, nici că se înţeleg.
Am sărbătorit logodna lor cu multe sticle de şampanie, părinţii băiatului sunt toarte bogaţi şi el este singurul moştenitor (tatăl lui e proprietarul câtorva magazine şi Cornel este mâna lui dreaptă). Au hotărit să facă nunta în vară. Până atunci, Cornel îşi mobilează apartamentul în care va locui cu mireasa lui.
Catrinel, să-ţi fac o mare mărturisire: am fost de două ori fericită că s'a logodit Ileana; întâi pentru că Cornel e drăguţ, simpatic, destul de ager la minte şi pentru că e bogat; apoi în al 'doilea rând, că ştiind-o Tibi logodită, n'o să se uite prea mult la ea.
Catrinel, e foarte urât ce îţi spun eu ştiu, Catrinel, că e şi mai urât că am fost geloasă pe propria mea soră, dar e atât de frumoasă, Catrinel! Este imposibil să nu placă oricărui bărbat...
Să nu crezi că am mers cu gândul prea departe; e drept, eu am o imaginaţie destul de bolnăvicioasă câteodată, dar de data asta nu am luat-o razna prea rău. Nu m'am gândit nici o clipă că Tibi o se îndrăgostească de ea şi o să mă părăsească pe mine, dar mă gândeam că o să facă o comparaţie între mine şi ea şi ea e mai frumoasă decât mine şi... ceva măi tânără.
Ştiu ce mi se poate răspunde: că nimic nu-1 poate împiedica să facă această comparaţie şi acuma când e logodită şi sa-1 socotească poate pe Cornel mai norocos decât el.
Dar nu-mi pretinde să fiu logică! "Sunt prea îndrăgostită, Catrinel... Ştii ce am făcut în noaptea trecută? Ţie îţi spun "toate secretele: după ce s'au culcat toţi şi tata şi mama şi Ileana, după ce am văzut că s'au stins luminile în toate odăile, am traversat hall-ul în vârful picioarelor — scârţâiau mobilele parcă umblam pe cozi de pisici— şi am bătut uşor de tot în uşa lui Tibi.
Nu se aştepta să viu. A fost fericit când m'a văzut, mi-a spus că şi el s'a gândit să vină în odaia mea, dar nu a îndrăsnit, i-a fost frică să nu se întâlnească cu cineva din casă.
Purtam o cămaşă foarte frumoasă, elegantă ca o rochie de seară: din satin alb cu incrustaţii de dantelă ocre. Eram pieptănată cu parul lăsat pe umeri şi stiu mă laud, Catrinel, dar zău eram frumoasă. Tibi zicea dă semăn cu Greta Garbo, dar că bineînţeles eu sunt mult mai bine..,. Nici aşa sa nu o luăm! Dacă ar fi să-1 cred pe Tibi, ar trebui să mă consider cea mai frumoasă femeie de pe glob.!
Am pus un punct, un semn de exclamaţie şi am rămas cu stiloul suspendat deasupra hârtiei.
Nu găseşti, Catrinel, că îţi vorbesc azi cam mult despre fizicul meu"?! Dece am simţit nevoia să-ţi spun că purtam o cămaşă elegantă ca o rochie de seară, că eram frumoasă, că Tibi mi-a apus că o întrec pe Greta Garbo? Dece? Ca să mă conving pe mine însu-mi că, deşi nu sunt atât de frumoasă ca Ileana, pentru Tibi sunt cea mai frumoasă. M'am prins cu mâţa în sac! Ştii ce bine îmi pare când! îmi descopăr „tertipurile"?! Mi le denunţ cu voluptate !
Catrinel, am spus multe prostii in scrisoarea asta? Iartă-mă sunt în vacanţă, îmi fac şi eu puţin de cap.
Poimâine ne întoarcem in Bucureşti... Am întârziat două zile de la birou şi mi-e cam frică să nu mă certe directorul. Ei, la urma urmei, chiar dacă o să-mi facă un mic scandal ce o să fie? Mi-a fost atât de bine în vacanţa asta aici cu ai mei şi cu Tibi al meu, încât sunt dispusă să plătesc ca tribut, şi o amendă!
Am avut un singur regret: că nu au venit şi fraţii mei.
Iris, nevasta lui Mihai, a fost împiedicată de o gripă mai serioasă, iar Dinu şi cu Eliza ne-au scris că rămân la Brăila de sărbătorile astea.
Cred că Elizei îi e frică sa nu-şi vadă rivala de anul trecut. Dacă ar fi ştiut că Ileana s'a certat cu ea, cred că ar fi venit.
Catrinel, fug acum, mă strigă Tibi şi cu Rodica, se dau in curte pe ghiaţă, fac o gălăgie teribilă, mă duc să-i potolesc. Pa, te sărut cu dragoste,
Aurora.
Bucureşti, 5 Februarie 1941.
Am vrut, scumpa mea Catrinel, să-ţi scriu imediat după rebeliune, am şi încercat dar nam isbutit. Nu am isbutit decât să înşir câteva fraze incoerente. Am avut de gând să-ţi trimit o telegramă, dar nici atât nu am fost în stare să fac. Mă dojeneam în fiecare clipă că tu, aştepţi veşti dela mine, că eşti îngrijorată, că te întrebi cu, am trecut şi prin această grozăvie şi îmi juram să-ţi scriu în fiecare zi, dar zilele treceau fără să pot aşterne un rând.
Azi când am primit scrisoarea ta, am deschiso cu jenă, mă simţeam vinovată faţă de tine şi aproape aşi fi fost mulţumită să mă dojeneşti tu cu asprime ca să mă simt mai liberă, ca să mă simt mai bine faţă de tine. Am rămas cu psihologia asta de când eram mică: ori de câte ori făceam un lucru rău, sufeream, aveam remuşcări până la clipa când eram certată sau pedepsită. Din clipa aceea insă, vina mea mi se părea totdeauna mult mai mică, proporţional cu sancţiunea pe care o căpătăm şi dispăreau subit toate părerile de rău pentru greşeala înfăptuită.
Tu însă, nu mi-ai făcut plăcerea de a mă mustra, aşa că trebue să continui să-ţi cer iertare.
Dar scumpa mea Catrinel, crede-mă, multe zile după rebeliune nu mi-am putut reveni, am trecut prin emoţii care m'au sdruncinat puternic, prin spaime care m'au ţinut într'o încordare nervoasă, istovitoare, epuizantă.
Când o să-ţi povestesc tot ce s'a întâmplat, o să mă înţelegi şi o să mă ierţi că abia astazi îţi scriu.
Dragă Catrinel, încă cu câteva zile înainte de rebeliune, ce'i doi colegi de birou ai mei — Ver- zii — erau într'o mare fierbere: veneau, plecau, conspirau — dealtfel dela 19 Septembrie, deveniseră amândoi foarte independenţi, nu mai respectau deloc orele de birou — aveau un regim special pe care şi-1 luaseră singuri, l-am surprins de vreo câteva, ori trimiţându-şi bilete dela un birou la altul — mare abilitate, ma rog da să nu dea prea mult de gândit celorlalţi cu convorbirile lor secrete. Simţeam că se pregăteşte Ceva, eram neliniştită, şi culmea, n'am avut norocul să dau de unchiul tău, deşi l-am căutat cu multă insistenţă.
Dar ceaace m'a intrigat şi mai mult, a fost faptul că înainte cu două zile do rebeliune au lipsit şi unul şi celălalt dela birou. I-am spus lui Tibi: am impresia că se pune la cale ceva,.
El mi-a răspuns că a auzit vorbindu-se şi prin tribunal că ar exista o neînţelegere destul de gravă între mareşal şi legiune.
In seara de 20 Ianuarie, au venit Anişoara şi cu Rudi la mine. Erau foarte alarmaţi, aflaseră dela o vecină a lor care avea un frate legionar că se pregăteşte un mare masacru al populaţiei evreeşti. Tot în curtea în care stau Halterii, stă şi o farmacistă o antisemită înverşunată, cu care Anişoara e de mult în conflict. Farmacista îi strigase cu câteva zile înainte Anişoarei că „ziua răfuelii" se apropie.
Anişoara nu voia să-şi arate îngrijorarea faţă de Rudi, dar mie îmi spunea mereu că nu mai are o clipă de linişte, că nu mai doarme nopţile, tresare la fiecare sgomot şi ca se aşteaptă din moment in moment sa, fie ridicat. M'am sfătuit cu Tibi ce e de făcut — ar fi fost foarte bine să-i ascundem la ei pentru câteva zile dar Tibi nu şi-a găsit încă locuinţă şi stă deocamdată la mama lui.
La un moment dat, m'am gândit să apelez la Sandu... Mi-am spus că el fiind legionar, poate adăposti fără grijă un evreu.. cine o sa-1 bănuiască?
Am fost foarte ispitită să fac o încercare, să-1 întreb dacă vrea sa-mi ocrotească prietenii, dar l-am întrebat pe Tibi dacă îmi dă voe să fac acest demers şi el mi-a interzis categoric.
M'a, amuzat abilitatea cu care şi-a mascat gelozia spunând că nu am dreptul să-i cer lui Sandu să-şi trădeze crezul.
După lungi ore de chibzuială, am hotărît să-i luăm pe Anişoara şi pe Rudi pentru câteva zile 1a mine, dar dupăce am pus la cale şi ultimele amănunte,, Anişoara a spus că ar prefera totuşi să ramână acasă la ea pentru că are o mulţime de lucruri la care ţine si că la urma urmei dacă farmacista are de gând să-i urmărească o să-i găsească şi la mine pentru că ştie că suntem prieteni şi îmi cunoaşte adresa.
Dacă am văzut că e greu să-i decid să se mute la mine, ne-am gândit la o altă soluţie: să se mute! Tibi la ei. pentru câtva timp da să aibă pe cineva care să-i apere.
In dimineaţa zilei de 21 Ianuarie, când au început să se audă primele împuşcături, eu eram pe stradă, mă învoisem dela biro'u ca să fac nistei cumpărături. Mă aflam în străduţa Nicolae Şelari, ieşisem dela biserică şi mă îndreptam spre un magazin, când am auzit împuşcături repetate şi mult mai puternice decât cele dinainte. De data ăsta, m'am speriat. Primul meu gând a fost la Rodica căreia îi dădusem voe să se ducă la o prietenă a ei. insotiţă de Georgeta, Am început să alerg disperată pe străzi, din fericire, am găsit o maşină şi l-am rugat pe şofer să mă ducă pe drumul cel mai scurt, cu viteză maximă, pe strada General Praporgeseu, unde ştiam că stă prietena Rodichii.
Dar când am ajuns acolo, altă emoţie: fetiţa mea plecase doar de câteva minute spre casă. In timpul acesta, împuşcăturile se auzeau din ce in ce mai dese. Am aflat dela şofer că legionarii a'u ocupat prefectura şi alte instituţii. Tot el mi-a spus că o să fie un măcel mare. In sfârşit, am ajuns la mine acasă şi am respirat uşurată când am văzut-o pe Rădica. Au început imediat alte griji: Tibi, Anişoara, Rudi.
Cu Tibi mă înţelesesem să vină să mă ia dela birou, plecasem doar pentru o oră, cu intenţia de a mă reintoarce. Am telefonat imediat unei colege şi a'm rugat-o să comunice lui Tibi că sunt acasă şi că îl aştept.
Aproape de ora 2 a venit Tibi. Fusese în oraş, trecuse pe Calea Victoriei, prin faţa prezidenţiei, asistase la luptele de stradă... Un glonte a trecut pe lângă el, gata să-i atingă urechea.
Am început să-1 implor să nu mai plece, să rămână cu mine. Şi el ar fi dorit să nu mai plece, am simţit, am înţeles, dar făgăduise Anişoarei şi lui Rudi să se ducă la ei, iar eu, cu toate că in clipele acelea devenisem de un egoism îngrozitor, am avut totuşi forţa: să nu mai stărui, când l-am văzut şi pe el atât de îngrijorat că trebue să ne lase singure. Am mâncat în grabă amândoi şi la 3, a fugit in strada Verei, la locuinţa Halterilor.
Pe la 4, când bubuiturile de puşcă şi de mitralieră umpleau văzduhul, nu am mai putut să-mi stăpânesc neliniştea. Mi-am luat fetiţa de mână, am plecat cu ea la Anişoara. De la casa mea până la a lor, nu sunt mai mult de 200 de metri.
I-am găsit pe toţi trei, pe Anişoara, pe Rudi şi pe Tibi destul de bine dispuşi făcând conversaţie pe divan. M'au primit cu urale. Tibi mi-a spus că tocmai se gândea să vină să mă ia şi că îşi reproşa că nu m'a luat de la, început cu el.
Anişoara a pregătit de ceai, dar până să fiarbă apa, Rodica a adormit în fotoliu. Tibi a luat-o în braţe şi a culcat-o in dormitor. El a desbrăcat-o, si i-a făcut patul.
Mă uitam eu câtă tandreţe o învelea şi îi săruta mânuţele, o tandreţe pe care nu a avut-o niciodată faţă de ea, Dinu.
Eram cu toţii în sufragerie când am auzit paşi în curte, apoi o ciocănitură puternică în uşă.
Anişoara s'a făcut albă ca peretele. Rudi a încercat să zâmbească. Ce zâmbet sinistru! Nu am să-1 uit niciodată! Rudi a trecut repede în odaia de alături, aruncându-ne o privire disperată. Imediat am auzit o nouă ciocănitură, de data asta mai puternică.
Tibi s'a ridicat de pe scaun şi a deschis.
Doi vlăjgani in cămaşă verde, cu pistoalele în mână au intrat în casă: — Hm, e cald aici, a zis unul şi mi-a făcut cu ochiul. Celălalt avea, o faţă lată reaţă, fără relief, cu ochi mici şi vârîţi în fundul capului, a mers drept spre Tibi: — Actele dumitale!
Tibi a scos buletinul populaţiei, cartea de membru al baroului, actele militare.
Va să zică nu eşti jidan. Bine, bine....
Celălalt, care se 'uita din ce în ce mai languros la mine, şi-a amintit brusc scopul vizitei lui şi a redevenit solemn: — Actele d'umitale. Am scos şi eu biroul populaţiei. A surâs încântat. I se luase parcă o piatră de pe inimă, când a văzut că nu sunt evreică.
— Avem informaţii că aici stă o familie de jidani, a zis cel cu faţa lătăreaţă.
— Eu locuesc aici, a spus Anişoara cu o voce limpede şi surprinzător de curajoasă. Nu a aşteptat să-i ceară actele, i le-a întins singură.
— O româncă măritată cu un ijdan! a exclamat cel care nu îşi mai lua ochii dela nume, ce ruşine! Românii noştri nu vă mai plac, suntem prea pârliţi, nu? Nu avem buzunarele pline cu bani, nu?
M'am uita, la Tibi şi am simţit că e gata să isbucnească. M'am apropiat de el şi l-am luat de mână.
— Unde îţi e bărbatul, i-a strigat Anişoarei, cel cu ochii duşi în fundul capului.
— Nu e în Bucureşti, e în provincie.
— Minţi.
— Fii cuviincios, Domnule, vorbeşti cu o doamnă.
— Nu primesc lecţii de educaţie dela nimeni, dar mai puţin dela, un jidovii.
— Domnule!!
Când l-am văzut pe Tibi înaintând furios spre legionarul care îi spusese jidovit, am alergat după el, l-am apucat de haină şi am început să-1 trag înapoi.
— II apără muierea, a spus celălalt, privindu-mă de data aceasta, scârbit.
Tibi m'a dat uşor laoparte. Dar legionarul cu faţa lătăreaţă nu avea chel să se bată cu Tibi, i-a întors spatele şi s'a îndreptat spre uşa care da în dormitor. Am alergat după el.
— Al cui e copilul?
'— Al meu!
— Nu e pui de jidan?
— Nu, vă jur, e copilul meiu
Rodica s'a deşteptat din somn. Când a văzut un bărbat necunoscut lângă ea, a început să strige: Mămica, mămico!
Am luat-o în braţe.
Din dormitor, au trecut amândoi legionarii în baie, apoi în bucătărie. Ştiam că Rudi e ascuns în pivniţă. Capacul dela pivniţă este în bucătărie şi ie ascuns sub o rogojină.
Tibi şi cu Anişoara, au venit după mine. Anişoara era lividă.
— Unde e podul? a întrebat cel care se uitase la mine.
Anişoara, 1-a dus pe o săliţă care ducea la cămară şi i-a arătat în tavan capacul podului. I-a adus şi scara.
Cred că Ie-a fost teamă Să se urce sau poatie, siguranţa cu care le-a arătat Anişoara „scara i-a făcut să creadă că într'adevăr nu se ascunde nimeni acolo.
— Pivniţa unde e?
— Nu avem pivniţă, A răspuns Anişoara, avem numai cămară. Şi a deschis cu 'destul sânge rece uşa dela cămară. Unul din ei a pus repede mâna pe o sticlă de rom şi a, băgat-o pe furiş în buzunar. Tibi a surâs! Celălalt a preferat vişinata. Dar deodată s'a înfuriat aducându-şi aminte că cercetările nu au dus la nici un rezultat. A strigat furios: Unde ţie bărbatul? A scos pistolul şi -a, pus în pieptul Anişoarei. A fost un moment îngrozitor. Tibi s'a repezit şi i-a dat una peste mână... Celălalt a scos şi el revolverul. Eu am dat un ţipăt. Rodica, a "început să plângă. Anişoara tremura, îi clănţăneau dinţii.
Şi în clipa în care Tibi se apleca să ridice pistolul depe jos, iar celălalt legionar îi punea o piedică cu piciorul, a intrat pe uşă, al treilea legionar.
Cei doi l-au salutat cu foarte mare respect. M'am uitat la Tibi. Am văzut cum deodată faţa lui îşi schimbă expresia. Cum ochii Iui au o licărire de bucurie.
Legionarul care a intrat, a înaintat spre el cu mâna întinsă:
— Noroc, Tiberiu!
— Noroc, Mişule!
Ceilalţi doi s'au dat deoparte. Eu am respirat uşurată şi am mulţumit în gând lui Dumnezeu că ne-a trimis la, timp un salvator.
Mişu Panait era un fost coleg de clasă al lui Tibi. Un bărbat frumos, bine făcut.
A făcut o anchetă sumară, mi-a cerut mie scuze pentru tot ce s'a întâmplat, apoi a plecat grăbit însoţit de camarazii lui.
Uf! ce destindere ce bucurie! Plângeam cu toţii de fericire. Anişoara fugii să-1 aducă pe Rudi, Săracu, era aproape îngheţat. Nea cuprins pe toţi o veselie aproape isterică. Singurul ponderat, era Tibi. Eu cu Anişoara, râdeam fară rost într'una dar mie, din când în când tot îmi mai clănţăneau dinţii.
Pe la 7 seara, am pornit cu toţii acasă la mine. Am convins-o pe Anişoara să vină cu Rudi, să doarmă cu noi.
Toată noaptea s'au auzit împuşcături. Eu nu am putut închide ochii deloc. Anişoara şi cu Rudi au mai aţipit, erau frânţi de oboseală. Eu cu Tibi am stat îmbrăcaţi în fotolii, cu o sticlă de vin şi cu ţigări în faţa noastră. Pela 4 dimineaţa, Tibi s'a întins pe canapeaua din birou, eu m'am vârît în pat, dar tot nu am putut dormi. Eram foarte surescitară. A doua zi cu toate rugăminţile mele, Tibi a, ieşit totuşi din casă. S'a întors după o oră îngrozit de tot ce văzuse.
Anişoara şi cu Rudi nu au plecat dela mine decât când s'a terminat rebeliunea...
Dumnezeule, ce ne-am bucurat când am citit manifestul lui Sima, de încetare a luptei.
Au fost trei zile groasnice, Catrinel. Câte crime s'au comis, câte jafuri, cât sânge a curs!
Biata noastră ţară, pe ce mâini încăpuse!
Şi Sandu! Am auzit că era mare comandant. L-am chemat la telefon în câteva rânduri — de curiozitate — dar n'a răspuns nimeni. Cred că s'a ascuns bine. poate că a şi trecut graniţa. Ştii, Catrinel, aproape că îmi e necaz că a scăpat, dacă a scăpat! I-am făcut mărturisirea asta şi Anişoarei şi mi-a răspuns că tot îl mai iubesc, că dacă nu l-aşi iubi, mi-ar fi indiferent tot ce i se întâmplă. Că şi ura asta, e tot o formă a dragostei.
Ce absurdă poate fi Anişoara, când se încăpăţânează să fie psiholoagă, până în pânzele albe.
II iubesc atât de plin, atât de mult pe Tibi, atât de total.
Tu mă crezi Catrinel, nu-i aşa? Şi tu înţelegi, nu-i aşa, şi accesele mele de ură împotriva lui Sandu. Poate că nu este nici ură, poate o o revoltă că a stat ani de zile înfipt în inima mea ca un stilet. Dar s'ar cuveni poate să fiu revoltata numai împotriva mea... El m'a lăsat în pace de mult. E'u mi-am întreţinut singură o dragoste pe care tot singură o cerseam.
Mi-e tare dor de tine, Catrinel. Când oare o să te mai văd?
Te îmbrăţişez. Tibi îţi sărută mâinile. Nu-i aici, dar am permis dela el în alb, pentru orice fel de sărutări adresate ţie,
Aurora.
Bucureşti, 15 Mai 1941.
Iubită Catrinel,
M'a bucurat imens scrisoarea ta şi îţi mărturisesc m'a bucurat mai ales pentrucă mi-a adus-o dl. Serge Lupa, unchiul tău. Tu ştii de când il caut şi pentru ce îl caut...
In sfârşit, am putut să vorbesc cu el şi am obţinut promisiunea că pot conta pe sprijinul lui nelimitat, în chestiunea care mă preocupă, Rudi. Am adresa unde îl pot găsi oricând, mi-a dat câteva indicaţii foarte preţioase în caz de primejdie, şi de când am vorbit cu el, sunt mult mai liniştită, iar biata Anişoara nu mai încetează să ne blagoslovească, pe tine, pe unchiul tău, pe mine, pe Tibi.
Cu Tibi sunt iar puţin „en froid".
De data asta, am eu ceva împotriva lui ,,el" nu ştie ce anume, dar simte că se petrece ceva cu mine şi e ciudat felul cum reacţionează: când mă simte mai străină de el, se înstrăinează şi el. Poate că nu se întâmplă exact acelaşi lucru, dar îmi dau seama totuşi că atunci când am eu cea mai mică rezervă faţă de el, fără să-i mărturisesc nimic, fără să-i fac nici o imputare şi fără să dau nici un fel de explicaţie, se portă ca şi când l-aşi fi ucis tot ce am împotriva lui şi în loc să se apere, ia imediat atitudine împotriva mea.
Acum să-ţi povestesc ce s'a întâmplat şi să judeci tu, dacă am sau nu dreptate: acum vreo cateva de zile, ca să-i fiu lui pe plac, am acceptat să ieşim într'o seară la restaurant cu vărul lui Mihnea şi cu Gina. Ştii, fosta lui iubită.
Ne-am dus la Continental, unde, din întâmplare, ne-am întâlnit cu Milus şi cu Ghiţă Slătineanu,
Am făcut masă comună, am fost toţi bine dispuşi, eu am căutat să fiu foarte amabilă cu Gina ea vrând să-mi arate că mi-e binevoitoare mi-a făcut tot timpul complimente şi la sfârşit, ca, o culminare a graţiozităţilor pe care ni le-am servit reciproc, cred cu o egală perfidie, am decis să ne vedem mai des şi ea m'a invitat chiar pentru a doua zi împreună cu Miluş la un ceai intim.
Am avut aerul că accept cu frenezie şi m'am felicitat pentru progresele pe care le-am "făcut în „arta" prefăcătoriei.
Tibi era vizibil încântat de felul în care mă comport în societate! Dealtfel, când am rămas singuri, noi doi, mi-a şi spus că am fost adorabilă fermecătoare, şi că i-a părut sincer rău că era amorezat înainte de mine, pentru că ar fi fost o ocazie grozavă, să se amoreze si în seara aceea!
Pe mine nu m'au încântat aprecierile şi felicitările lui, pentru că am avut împresia că era doar un fel de a-mi fi recunoscător pentru că m'am purtat bine cu Gina, că am fost drăguţă eu ea. Ştii totul pentru Gina!
In sfârşit! Poate sunt eu excesiv de bănuitoare, de geloasă. Nu ştiu... Naiba să mă ia că sufăr ca un câine.
Ascultă-mă mai departe, sunt sigură că o să-mi dai dreptate.
A doua zi m'am gătit ca o lumânare de botez, am pus vulpea pe mine, pălăria cu voaletă, cu broşa, brăţări, cercei. (Mă rog, să o fac şi eu să moară de invidie) am cumpărat şi un buchet de flori; am luat o trăsură şi am pornit la vizită la ceaiful ,en petit comite".
Gina m'a primit într'o rochie de tafta verde jad, cu volane de tuli, ocre. O splendoare de rochie, parcă era, o regină în ea. Are un apartament nu prea, mare, dar mobilat cu un gust desăvârşit: toată mobila Bidermeyer, covoare scumpe, vase şi lămpi de Murano, tablouri de valoare, servicii de argint vechi, etc., etc., etc.
M'a luat tandru de mână şi m'a dus în bucatarie. Toată mobila îmbrăcată în mătase crem, Cu şnurul pernelor şi al divanului verde.
Toaleta doamnei asortară la mobilă! Ce rafinament!! Pe jos, în faţa patului, o blană mare, de leopard. Decor de cinematograf! Mi-a oferit bomboane, glasele, fursecuri, saleuri, prăjituri, ţigări, liqueur, cafea neagră, Mi-a făcut şi câteva complimente: „Ai un ten de fată de 18 ani. Ai o talie şi ca să mă convingă, a deschis dulapul şi mi-a arătat de viespe." Apoi foarte în treacăt şi cu un ton mult prea binevoitor, mi-a spus că ar vrea să mă ducă la croitoreasa ei, să-mi facă un tailleur bine tăiaţi ca să mă convingă, a deschis dulapul şi mi-a arătati o colecţie întreagă de rochii, mantouri, taioane. M'am simţit deodată foarte umilită în costumul meu gris-perle, care numără nu mai puţin de patru ani şi când mi-am văzut blana mea jigărită, aruncată pe un scaun, mi-a venit să plâng.
După ce a observat că m'a indispus suficient cu garderoba ei şi cu sfaturile amicale pe care mi le-a dat asupra felului cum trebuie să mâ îmbrac, m'a întrebat dacă îmi plac fotografiile şi înainte de a-i răspunde, mi-a plasat pe genunchi un album mare de piele. Am început să-1 răsfoiesc şi chiar pe a doua pagină ce văd? O fotografie la ştrand: Tibi al meu, ţinând-o de talie foarte drăgăstos pe Gina. Ca să-i arăt ca nu îmi pasă deloc, i-am spus: „O ce negru era Tibi." Dumneata parcă erai mai grasă decât acum". Ca să-i fac şi ei o mică plăcere!
— Da, aveam cu câteva kilograme mai mult, pentru că aşa îi plăceam lui Tibi, si apoi duceam o viaţă foarte sedentară! Era teribil de gelos nu mă lăsa să ies din casă...
Iţi închipui, Catrinel, ce venin mi-au făcut toate confidenţele astea. Dar au urmat altele şi mai şi. Am vrut să nu mă mai uit în albuţm, dar ea îl răsfoia singură, şi aproape mă silea să mă uit la fotografii: — „Uite ce caraghios e Tibi aici, vezi ce mutră bosumflată are? In seara aceea ne certasem foarte rău pentru că el nu voise să mergem' la o serată dansantă, unde ştia că vine şi un fost flirt al meu... Iar eu, pentru că eram foarte încăpă- ţânată şi autoritară — de aceea ne-am şi despărţit - i-am răspuns că dacă nu vine cu mine, mă duc şi singură. Şi aşa am şi făcut. Numai că tocmai, când începusem să mă distrez mai bine, m'am pomenit cu el! Era pus să-mi facă scandal, dar... aveam eu metodele mele să-1 calmez imediat şi am reuşit să-1 fac să rămână şi chiar să fie bine dispus. Era acolo un fotograf şi ne-a făcut poza asta.
Probabil că ar fi continuat să mă tortureze, dacă nu ar fi venit Miluş, însoţită de o prietenă, aşa că doamna amfitrioană a fost nevoită să facă onorurile şi să schimbe subiectul conversaţiei. Eu am mai stat numai o oră, făcând eforturi supraomeneşti să nu se vadă cât sunt de cătrănită, dar cum am ajuns în stradă am dat drumul ghemului care mi se pusese în gât, am plâns şi am simţit o mare uşurare. Am plâns, Catrinel, tot drumul din Gogu Cantacuzino până în Salcâmilor. Noroc că era întuneric şi ca nu m'a văzut nimeni.
Catrinel dragă, cred că în viaţa mea nu am surferit mai mult...
Nu, n'am uitat ce a fost cu Sandu.. Am suferit şi atunci, slavă Domnului, dar zău că nu se compară! Suferinţa de atunci era, cum să-ţi spun, mai simplă parcă. Asta de acum e savantă, rafinată, subtilă talmudică...
Am început să mă gândesc ca numai pe Gina a iubit-o cu adevărat Tibi, că de Gina! a fost gelos, că de mine e prea sigur, cu sunt prea blândă ca îi impunea prin spiritul ei voluntar şi autoritar. Vezi, Catrinel, el îmi pretinde mie să nu fiu geloasă, dar şi el a fost gelos când a iubit. Mie nu mi-a făcut niciodată o scenă de gelozie!
Ah Catrinel, cum mă chinui ! Am reuşit totuşi să am o mare victorie asupra mea însămi. Nu i-am spus lui Tibi o vorbă. M'a întrebat cum m'am distrat la Gina şi i-am răspuns; — Bine, mersi. Apoi am schimbat din nou conversaţia.
Dar el a insistat. Povesteşte-mi ce ai vorbit cu ea.
Cu greu m'am stăpânit să nu strig: Dar mai isprăveşte odată eu Gina asta! Dacă te interesează aşa de mult tot ea spune şi tot ce gândeşte, n'ai decât să te interesezi personal. Aşa mi-a venit să-i răspund, dar m'am abţinut şi i-am spus că ne-am întreţinut despre toalete şi mondenităţi. A zâmbit maliţios. Nu ştiu ce o fi fost în capul lui, poate s'a gândit că am vrut să insinuez că nu se poate discuta cu Gina decât despre astfel de lucruri.
Dar zău, nu a fost asta intenţia mea.
Ce m'a făcut însă să-mi ies din fire a fost faptui că m'a întrebat cum era îmbrăcată Gina. Atunci am răspuns cam răstit — şi mi-a părut rău: „Era din vină. Regret că nu am avut un aparat fotografic, ţi-aş fi adus „o poză"!
S'a uitat lung la mine. pe urmă m'a apucat de ciuf şi a râs. Eu nu am râs deloc.
De atunci, sunt mereu tristă şi indispusă, dragă Catrinel. Şi cum ţi-am mai spus, ceeace e mai grav, ma simt înstrăinată de el şi îl simt şi pe el înstrăinat de mine. Poate mă înşel, poate de vină nu sunt decât eu cu mania mea bolnăvicioasă de a despica firul în patru.
Dar ţi-am bătut destul capul Catrinel, cu poveştile mele triste. Să-ţi spun şi ceva vesel: Rodica se pregăteşte acum de serbare de fine de an. Pe lângă ea ie premianta I şi cea mai talentată din clasă la cânt şi la jocuri. Toată ziua „repetă", e foarte conştiincioasă şi îi place la nebunie teatrul. E surprinzător ce reflecţii spirituale şi juste face. Am dus-o la un spectacol de balet la Operă şi despre una din balerine, care era într'adevăr greoaie a spus: „Parcă e un fotoliu cu rotiţe". De alta, care avea glesnele foarte subţiri şi pulpele pline, a spus că are picioarele ca nişte sticle de bere.
In clipa asta chiar, îi aud glasul, a venit dela şcoală şi ca deobicei, este foarte înfometată.
Te las, scumpa Catrinel, trebue să-i dau Rodichii de mâncare.
Te rog mult de tot, scrie-mi curând. In starea sufletească în care mă găsesc, numai tu ai putea să mă mângâi şi să-mi dai un pic de curaj.
Te sărut cu vechea şi statornica mea prietenie.
Aurora
Sfarsit
de Sidonia Dragusanu
