Dragoste Rea - partea a III-a

Dragoste rea - partea I-a               Dragoste rea - partea II-a

Dragoste rea - partea a III-a

de Sidonia Dragusanu

A doua zi — spre seară — după masa la care Luky venise foarte tîrziu — către orele patru — părinţii Magdalenei plecară la gară trişti şi demni — scurtîndu-şi — fără să dea explicaţii — cu o zi, şederea lor în Bucureşti.

Îi jignise şi îi nemulţumise întîrzierea la masă a lui Luky şi îi îngrijorase neliniştea, agitaţia în care intrase Magdalena aşteptîndu-l. O văzuseră de zeci de ori ieşind pe balcon şi privind neliniştită în stradă.
Ghiciseră că toată această stare a ei ascunde de fapt o secretă lipsă a unei siguranţe totale, a unei încrederi totale în Luky.
Marta nu se putuse stăpîni să nu-i amintească Magdalenei că Luky se lăsase aşteptat şi la Petroşani, că nu se ostenise nici să mulţumească pentru invitaţie, nici să se scuze că nu o putuse primi...
— Chiar, ce-a fost atunci? Ce-a fost? Că din ce ne-ai scris tu p-ormă... n-am prea înţeles — reveni şi Gherasim asupra acestui subiect destul de neplăcut Magdalenei.
— N-a avut bani de drum... şi s-a jenat să-mi spună— minţi Magdalena.
— Şi are de multe ori obiceiul să te lase să-l aştepţi cu ceasurile? întrebase Marta.
— Niciodată! Probabil i s-a întîmiplat ceva acum, că întîrzie atît... Sau poate din delicateţe, a vrut să ne lase singuri şi la masă — mai găsi ea un argument în care nu credea. Acum — gîndindu-se la graba cu care Luky oferise ospitalitate părinţilor ei — i se păru că descoperă îndărătul bunelor lui intenţii şi un interes personal sau poate numai plăcerea nevinovată de a petrece o seară de holtei cu un vechi prieten?! Vă dcă îmi tot puneţi fel de fel de întrebări care dovedesc că aveţi nu ştiu ce împotriva lui — izbucnise în cele din urmă Magdalena, simţind nevoia să-şi acopere astfel propria ei revoltă, că Luky întîrzia la masă tocmai în ziua în care era aşteptat de către părinţii ei, veniţi anume să-l cunoască.
— Tot ce am fi putut avea împotriva lui ţi-am spus-o de la bun început, răspunse tatăl.
Discuţia se oprise aici, fiindcă în sfîrşit apăruse Luky. Se scuză destul de vag pentru întîrziere, puse un bucheţel de violete în mîna Magdalenei, unul i-l oferi cu o înclinare graţioasă şi ceremonioasă Martei, apoi declară că îi e foarte foame, şi toată lumea se aşeză la masă.
Se schimbară foarte puţine cuvinte în timpul mesei. Apoi părinţii Magdalenei începură să se pregătească de plecare.
Magdalenei îi veni să plîngă cînd se despărţi pe peronul gării de ei. Trenul abia apucase să se urnească, şi Luky o apucă de braţ şi o trase după el.
— Nu-i de-al nostru, Marto. Nu-i! spuse Gherasim, aşezîndu-se în compartiment, pe scaunul îmbrăcat în piele albastră.
— Să nu ne pripim să-l judecăm — îl apără Marta cu gîndul la tristeţea pe care o văzuse în ochii Magdalenei. Poate că a venit tîrziu la masă tocmai ca să ne lase să stăm mai mult singuri cu fata... — cum a zis ea. Ea doar îl cunoaşte mai bine...
— Nu-i numai asta...
Se ridică de pe locul lui. Îşi propti coatele pe pervazul ferestrei deschise a compartimentului şi începu să privească afară, tăcînd.
— Ce-i cu tine — o întrebă nemulţumit Luky, îndată după plecarea trenului.
— O să vorbim acasă pe îndelete — sînt multe de vorbit... răspunse Magdalena fără să-l privească şi instinctiv îşi trase braţul de sub al lui.
— Aha ! făcu el ironic. Înţeleg ! ! Strînse pleoapele şi lungi pasul, distanţîndu-se de Magdalena. Ea tăcea — încărcată cu tot ce adunase împotriva lui. Se stăpînea cu greu să nu izbucnească chiar pe loc, pe stradă.
— Nu vrei să mergem să vedem un film? Propuse el neaşteptat, întorcîndu-se cu faţa spre ea. Poate ne schimbă ideile la amîndoi. Observ că ne sîntem destul de antipatici în momentul de faţă, unul altuia, şi ar fi o imprudenţă să fim lăsaţi singuri, în tete-ă-tete 3 — încercă el să glumească, dar tonul lui rămase acru.
Magdalena ridică spre el o privire mirată şi tristă :
— Nu te supăra... dar prefer să mergem acasă...
— Şi să „discutăm'"? întrebă el provocator.
— E destul de necesar...
— Toujours le necessaire — jamais le superflu4... Întotdeauna ceea ce este necesar... prea înţeleapta mea Magdalena — rîse el, cu melancolie. Şi mă rog despre ce trebuie să vorbim, stărui şi oftă tare, excedat.
— Despre felul cum te-ai purtat cu părinţii mei — îl acuză ea, cu un glas rănit.
— Asta e tot ce ai de spus, pentru că am renunţat de hatîrul lor la o noapte cu tine? Se oprise în loc pe stradă şi se uita la Magdalena ca atunci în hol, după ruptura lor — cu efortul parcă de a o identifica. Asta e tot ce ai de spus, pentru că le-am cedat odaia şi m-am dus să dorm la un prieten?! Părea uluit, descoperind parcă atunci pentru prima oară cît de nerecunoscători pot fi oamenii, în general.
— S-a apreciat gestul tău plin de generozitate şi aplaud eleganţa cu care îl reaminteşti — răspunse ea prost impresionată de argumentul meschin pe care i-l servise Luky. Dar ca să-ţi spun drept, adăugă, n-am avut de loc impresia că faci chiar un sacrificiu, cedîndu-ţi odaia pentru o noapte...
— Nu pricep... se încruntă el. Pricepuse foarte bine ce voise să spună ea.
— Da, mi s-a părut că găseşti destul de seducătoare perspectiva unei seri de libertate... Dar nu despre asta este vorba acum se grăbi să precizeze — este vorba despre o anumită atitudine a ta... despre atitudinea ta lipsită de bun simţ şi de respect faţă de părinţii mei — se înfurie ea, nemaiţinînd seama că se aflau pe stradă.
Neaşteptat, el surise larg:
— Credeam că asemenea conflicte nu sînt posibile între noi... — coborî el glasul. Istorii cu părinţii... cu familia... Văd că ţii cu tot dinadinsul să nu ne abatem de la nici unul din şabloanele clasice ale perfectului cuplu conjugal.

Magdalena se enervă iar:
— Ce ar fi să umblăm după mai puţină „originalitate" şi în schimb, după mai multă bună-cuviinţă! Purtarea ta i-a jignit pe părinţii mei şi m-a jignit profund şi pe mine! Sînt sigură că dacă ei ar fi fost din „lumea ta", nu ţi-ai fi descoperit deodată atîta timiditate, atîta stîngăcie, atîta nepricepere pentru a comunica cu ei — atacă ea direct. Sînt sigură că...
— Ce-i aia „lumea ta" şi „lumea mea" — o întrerupse el. Ce sînt discriminările astea ? Ce sînt barierele astea pe care vrei să le pui între noi? Ce demon te îndeamnă să le născoceşti? Magdalena! — deveni foarte grav — Magdalena, repetă el şi o prinse de mînă. E primejdios drumul pe care ai pornit. Unde vrei să ajungem? De ce ridici false probleme între noi? Cum poţi să-mi faci asemenea procese de intenţie?
0 clipă Magdalenei i se păru că ochii lui rămîn străini de ceea ce spunea el, ca şi cînd ar fi fost ochii altcuiva care n-avea nimic comun cu ceea ce spunea el.
Dar degetele lui Luky le prinseseră pe ale ei şi le strîngeau puternic.
— Cît de rea poţi să fii cu mine — şopti lin, cald, Luky — ca o mîngîiere pe o frunte înfierbîntată. Crede-mă... nici nu ştii ce nenorocit m-am simţit cînd mi-am dat seama cît am întîrziat la masă. Am fost la profesorul de compoziţie — ne-am luat cu vorba — se explica Luky cu un ton de perfectă sinceritate.
— Azi, duminică, ai fost la profesorul de compoziţie?!
— Da. Ce-i de mirare? Ne-am angajat într-o discuţie despre contrapunct... Desigur, este foarte regretabil că am întîrziat, dar sînt şi mai regretabile suspiciunile şi interpretările tale... se enervă el deodată.
Magdalena se învinui că fusese prea aspră, că mersese cu acuzaţiile prea departe.
Tăcură un timp amîndoi, mergînd unul lîngă altul, în acelaşi pas pe stradă.
— Am cîntat azi la pian — la profesor acasă — una din compoziţiile mele recente spuse după un timp Luky. Ei... dacă aş avea un pian... oftă el. Cît aş putea lucra!... suspină şi mai din adînc.
— Da, îmi dau seama, ţi-e foarte necesar un pian — răspunse Magdalena, gata îmbunată şi surîzînd unui gînd secret al ei.
În dreptul unui cinematograf de pe Buzeşti, Luky se opri şi o întrebă din oclii.
— Bine, mergem — consimţi Magdalena şi îşi strecură mîna într-a Sîrzea află evenimentul o săptămînă mai tîrziu de la celebrarea cununiei civile şi de atunci începu să-i spună ostentativ doamnă Stamatin şi-i ceru imediat actul de căsătorie ca să facă rectificarea în fişă, s-o treacă cu noul ei nume prin „mariaj". Scrise imediat sorei lui, la Craiova. Îi comunica cu sarcasm — cu o ironie groasă — (jubilînd în fond, fiindcă nu-i iertase refuzul ei de a mai plăti datoria veche la chirie şi întreţinerea lui Luky) că feciorul ei „s-a căpătuit" — „a dat lovitura" — s-a însurat cu o „heghemonă pur sînge din Petroşani" — „nu e urîtă" — recunoştea el — dar „mocofană" şi, pe deasupra, „insolentă" ca orice parvenită... O sfătuia pe sora lui să evite cunoştinţa cu această intrusă în familia lor, să-i arate, ignorînd-o, că nu o acceptă, că nu o recunoaşte şi o liniştea profetizînd „că noul menaj nu are multe zile în calendar" (nu preciza pe ce îşi întemeia pronosticurile) şi că totul se va sfîrşi cu capitularea lui Luky — întoarcerea fiului rătăcitor acasă — pentru a consuma oaia cea grasă — fata cu vie şi cu livadă...

Pînă una, alta însă — dar asta nu pomenea în scrisoarea lui — Sîrzea era mulţumit că primise trei sute de lei din datoria veche, că avea la mînă scrisoarea de „depozit" semnată de Magdalena şi că fusese şi chiria la zi „onorată" — cum îi plăcea să spună de la o bucată de vreme. Se înfurie însă cumplit cînd sosi pianul! Magdalena îl închiriase fără ştirea lui Luky şi-l adusese acasă cu un camion, într-o după-amiază cînd el era Ia profesorul de compoziţie.
Abia apucară camionarii să părăsească apartamentul soţilor Stamatin şi Sîrzea se repezise în hol să lipească afişul pe care îl scrisese tremurînd de enervare cu creionul roşu şi cu litere de tipar. „Locatarul care a adus în apartament un pian fără consimţămîntul prealabil al proprietarului, este pasibil de pedeapsă pentru abuz de încredere, pentru violare de domiciliu şi pentru violarea regulamentului de ordine interioară. Îi este interzis a întrebuinţa instrumentul muzical în alte oredecît între 10—12 a.m. în zilele de sărbători legale, strict interzis producerea oricărui zgomot muzical. Proprietarul apartamentului 64, Panait Sîrzea.
Magdalena nu citise încă afişul, nu ştia de existenţa lui — află de la Luky, pentru care, astfel, pianul adus în casă nu mai fu o surpriză.
— N-am să te întreb... N-am să vreau să ştiu cît plătim... Poate că e o nebunie ce ai făcut... Dar dacă tu ai fost în stare să o faci pentru mine, înseamnă că poţi într-adevăr totul pe lumea asta pentru mine... Acum pot să-ţi spun că fără pian mă simţeam un infirm...
— Acum te ascult... spuse ea fericită. Ştii cît îmi doresc de cînd ne-am cunoscut să-mi cînţi! Magdalena merse încet spre pianină şi ridică ceremonios capacul.
Luky îşi alese un scaun, dar îl găsi prea jos, îl înălţă cu o pernă după divan, apoi se aşeză, dar nu începu să cînte. Se uita la Magdalena. Ei i se păru apatică privirea lui.
— Ce aştepţi? întrebă ea cu emoţie. Sînt foarte curioasă să ştiu dacă-ţi place sunetul... L-am ales cu un specialist, cu un băiat de la conservator... Maia Lujan m-a pus în legătură cu el... e un văr de-al ei. Hai, cîntă, Luky...
— Nu pot să cînt pentru tine decît un cîntec nou, care n-a mai fost cîntat de către nimeni niciodată ! Lucian Stamatin — strigă el deodată pe un ton de glumă, îngroşîndu-şi vocea — unde e marşul nupţial închinat miresei tale?
— Mi-ai compus un marş nupţial? întrebă Magdalena în şoaptă, copleşită de emoţie.
— De neiertat, maestre! De neiertat — continua Luky dialogul cu sine, păstrînd tonul de glumă. Cum?— se întreba el — Magdalena ta n-are cîntecul ei de mireasă — voalul ei de mireasă ţesut din cîntecele tale? Cum e cu putinţă, maestre — se mustră el, rîzînd.
Magdalena încercă şi ea să rîdă, dar nu-şi găsi rîsul nicăieri:
— Cîntă-mi orice, spuse ea, silindu-se să-şi ascundă dezamăgirea.
Luky deveni deodată solemn. Încercă sunetul pianului cu cîteva acorduri improvizate. Se arătă mulţumit, dar fără entuziasm.
— Acum — se hotărî el — am să-ţi cînt o destul deveche compoziţie a mea... O baladă!... Unica pe care am compus-o... Dar să-i zicem — redeveni el glumeţ — Balada... opus... Opus 105 ! şi începu îndată să cînte. Melodia pornea lină, domoală, sfielnică parcă... cu o ghirlandă de note care răsunau distinct, una cîte una... Apoi deodată, acelaşi motiv melodic trecu amplificat într-un registru grav şi tot ceea ce fusese calm, linişte, seninătate în introducere, deveni acum tumult, amestec de sentimente, de forţe, amalgam de culori, confruntări ale elementelor naturii parcă ! Aşa cel puţin recepta şi interpreta Magdalena muzica pe care o asculta cîntată de Luky.
Urmărea extraordinarul dialog al mîinilor lui pe claviatură — era un dialog aprins în contradictoriu parcă — în care o mînă o acuza cu patos pe cealaltă, o mînă o urmărea cu iubire şi ură pe cealaltă, apoi o ameninţa suspendată în aer ca să coboare pe urmă brusc, dramatic deasupra ei — şi într-o cuprindere tumultuoasă de sunete să-şi exprime durerea şi bucuria totodată a posesiei.
Melodia se continua la pian într-o dezvoltare amplă, într-un ritm allegro...
Magdalena urmărea unduirile trupului lui Luky şi privirile lui cînd triste, cînd visătoare, peste care coborau din cînd în cînd, grele, pleoapele.
Sfîrşind de cîntat, Luky păru el însuşi ajuns la capătul puterilor. Rămase o clipă cu mîinile încremenite pe clape — ca pietrificat — şi cu torsul rigid. Se întoarse apoi cu toată faţă spre Magdalena şi întrebă încet : Ţi-a plăcut?
— Imens, Luky! Imens! Acum sînt sigură — absolut sigură — repetă ea, nemaiputîndu-şi stăpîni entuziasmul — că dacă o să lucrezi o să ajungi un mare compozitor...
— Da. Şi eu cred! rosti el simplu. Ei, dacă o să-mi iasă bine Preludiul la care lucrez acum... Tăcu.
— Cîntă-mi puţin din el, se rugă Magdalena.
— Dar tu ştii ce-i un „preludiu"? întrebă el zîmbind.
— Cred că în general... da — răspunse Magdalena. N-am cultură muzicală... îmi place muzica, o simt... o asimilez... Asta e tot!
— Am atîtea planuri! Atîtea planuri... rosti el şi se ridică brusc de la pian. Aş vrea să transpun în muzică Luceafărul lui Eminescu...
— Ştiu că şi Schumann a compus muzică pentru poemul „Manfred" al lui Byron — răspunse Magdalena cu o grabă şcolărească.
— Ei, Schumann ! făcu Luky — cu un ton din care Magdalena nu înţelese dacă el îl admira sau nu pe acest mare artist. Ştii — explodă Luky deodată — ce rol important a avut în viaţa lui Schumann Clara Wieck... fiica reputatului muzician Friedrich Wieckdin Leipzig?
— Era şi ea muzicantă? întrebă Magdalena cu un înduioşător aer de vinovăţie.
— Clara Wieck? răspunse cu un fel de superioritate, cu un fel de aroganţă Luky — era o mare — o mare pianistă... Ce şansă extraordinară pentru Schumann, să întîlnească o asemenea femeie... Şi să fie femeia vieţii lui! Să-i devină soţie !
— Şi ce nefericire — nu? să fii compozitor şi să te însori cu o medicinistă... replică Magdalena tăios, ţintindu-l în ochi.
Luky izbucni în rîs. 0 sărută repede şi apăsat pebuze, apoi se aşeză pe scaun, în faţa pianului.
— Uită-te în ochii mei, Magdalena... Vreau să compun o odă... 0 odă pentru ochii tăi.
Magdalena îşi trase un scaun lîngă pian.
Mîinile lui Luky începură să alerge iar pe clape şi Magdalena auzi o melodie mică, nu foarte închegată şi parcă cunoscută....
Luky vorbea în timp ce cînta. Magdalena nu mai putea să-şi dea seama dacă muzica lui Luky o vrăjea sau cuvintele pe care i le spunea. Îi spunea că o iubeşte, că ochii ei sînt ireali de frumoşi, că faţa ei are puritatea icoanelor din renaştere, că pietrele necunoscute din care au fost făcuţi ochii ei au fost create de alchimişti, din aur, în care fusese topit cel mai strălucitor diamant.
— Iubita mea, şi totuşi n-am reuşit să fiu prea inspirat... încheie el. Compoziţia e o mică sucursală a ocnei, ca de altfel toată arta. Nu se poate comanda... Dar vei avea trena de mireasă, nu-ţi voi rămîne dator...
— Bine... sînt sigură — se grăbi ea să-I liniştească. Mă bucur că o să te poţi pregăti acum mai bine pentrue xamenul de admitere la conservator...
— Se poate ajunge compozitor şi fără să treci prin conservator, răspunse el.
Magdalena rămase consternată.
— Cum — rosti ea — dar credeam că asta este dorinţa ta cea mai mare... îi aminti de discuţia dintre el şi părinţii lui pe care ea o auzise cu un timp în urmă, de aici — din odaia ei prin peretele de sticlă. Nu-şi strigase el atunci patetic dorinţa de a se consacra muzicii? Nu vorbise despre vocaţia lui?
Şi ei, nu tot astfel îi vorbise de atîtea ori!!
—- Luky — vorbi ea încet, cu dezamăgire — nici nu mi-aş fi închipuit că mai încape vreo discuţie...Eram sigură că vrei să-ţi dai examenul de admitere la toamnă... Şi pe urmă... la conservator ai avea profesori mai buni — pleda ea. Ai putea să lucrezi numai ce te interesează, fără să mai trebuie să te împărţi. Examenul de admitere e în iunie... Sînt sigură că ai să reuşeşti...
— Te rog, iubita mea, nu mă informa chiar atît de amplu, nu mă deposeda de toate!... Lasă-mă pe mine să-mi văd de această problemă... Am să mă gîndesc, şi am destul timp ca să mă decid...
— Ciudat! Acum, cînd ai şi pianul la care poţi exersa, îţi mai trebuie timp să te decizi — se întristă ea.
Îşi aminti că parcă Luky nici nu se bucurase pînă în fundul sufletului — îşi mărturisi ea cu o dezamăgire pe care o simţise din prima clipă dar refuzase să şi-o consemneze conştient — cînd văzuse pianul şi se entuziasmase emfatic şi voit teatral, parcă pentru a ascunde ceva.
— Mi se pare că sînt prea bătrîn — răspunse el cu melancolie şi lăsă să cadă încet capacul peste clape. Apoi începu să-i povestească cum va revoluţiona el clasica şi anosta sonată, cum o va transforma el în cea mai corespunzătoare formulă muzicală modernă.

Magdalena îşi făcuse obiceiul de cînd se măritase să-şi ia în fiecare zi în servietă şi plasa pentru tîrguieli; în drumul spre casă, cînd se întorcea de la cursuri sau de la spital, se oprea întotdeauna în piaţa din cartier.

Într-o dimineaţă, ivindu-se o oră liberă după o probă practică la Spitalul Brîncovenesc, intră într-o Alimentară să facă nişte cumpărături şi socoti că-i mai rămîne timp să dea şi o fugă acasă să lase plasa plină cu pachete. Deschizînd uşa apartamentului, auzi cu surprindere sunetele pianului. Îl găsi pe Luky în pijama, în picioarele goale, ciufulit şi neras, aşezat pe scaunul cu pernă. În odaie, foarte multă dezordine, scrumierele pline de mucuri reci care miroseau acru.
— Ce e cu tine ? întrebă Luky şi începu să rîdă. Ai chiulit şi tu astăzi ?
— De ce nu te-ai dus la slujbă ? întrebă mirată Magdalena.
— Fiindcă n-am avut chef... Am vrut să lucrez şi am rămas acasă... dar am făcut foarte bine, văd că şi tu ai şters-o de la clinică...
— Am avut o fereastră de o oră, şi am adus acasă sacoşa cu cumpărături... mă duc imediat la facultate...Eu nu trag chiulul... spuse ea, indispusă. Puse plasa pe balcon, deşertă scrumierele — făcu la repezeală puţină rînduială în odăi.
— Luky, sînt necăjită că nu te-ai dus la slujbă! Ai toate după-amiezele libere, poţi să lucrezi la pian, eu plec la clinică şi la seminarii, nimeni nu te stînjeneşte... Ar fi foarte grav dacă ţi-ai pierde slujba... cred că îţi dai seama, dragul meu, cred că înţelegi...
— Înţeleg — o întrerupse înţepat Luky, strivind ţigara în scrumieră — înţeleg... şi constat cu cîtă artă ştii să cobori întotdeauna discuţia pe un plan prozaic şi utilitarist... îmi pare rău că uiţi totuşi prea des că nu sînt un conţopist de vocaţie... spuse el cu un aer adînc jignit.
— Ştiu, Luky... dar nu te supăra, am impresia că priveşti totuşi cu o ciudată... uşurinţă o seamă de probleme... Avem datorii de plătit, dragul meu... Îi venea să plîngă că el o silea să fie dură.
— Problemele de ordin financiar... — spuse el — pe cît ştiu, le-ai preluat tu... fără să te oblige nimeni... Dar dacă consideri o măsură economică necesară, taie-mi din mîncare — de pildă — n-am nimic împotrivă, dar nu-mi face procese că nu m-am dus o dată la slujbă...începu să se plimbe nervos prin odaie, apoi izbucni: Gata, ai obţinut ce ai vrut! Trînti capacul pianinei. Nu mai pot să lucrez!... Poţi să te feliciţi: într-adevăr am rămas degeaba acasă! M-ai otrăvit cu discursurile tale contabile... strigă el revoltat. De ce trebuie să-mi aminteşti la fiecare pas — scorni de-odată conştient că-i face o nedreptate — condiţia mea umană mizerabilă?

Magdalena îl asculta uluită şi îndurerată.
El nu-i lăsă timp să răspundă nici un cuvînt, con-tinuă :
— Ai băgat şi tu un capital în mine şi eşti nemulţumită că nu primeşti încă dobînzile?
— E atît de absurd şi de jignitor tot ce spui... în egală măsură şi pentru tine şi pentru mine — spuseea jignită, dar simţi nevoia de a se rezema de perete... Mi-am îngăduit să-ţi atrag atenţia că îţi este totuşi foarte necesară — cel puţin deocamdată — această slujbă a ta. Şi în afară de asta, sînt întotdeauna mîhnită cînd observ la tine, manifestată, sub o formă sau alta, lipsa simţului datoriei...
— Prefer de o mie de ori să-mi lipsească acest simţ— al osîndei — aşa îl numesc eu, nu al datoriei, cum le place conformiştilor să-l numească. Cum le place să-l numească cei care n-au niciodată libertatea interioară de a face ceea ce le place! Şi în schimb, pentru că fac numai ce le dictează alţii sau prejudecăţile lor, sau ale altora, se consideră oameni plini de simţul datoriei ! Da, prefer să-mi lipsească — strigă el — decît să fiu tiranizat de acest sublim simţ, aşa cum eşti tu. Şi află că eu n-am nevoie nici de o pedagogă, nici de o monitoare în viaţa mea, care să mă amendeze, care să mă pună la colţ, cînd găseşte de cuviinţă că n-am fost destul de „silitor" sau de disciplinat! Eu am nevoie de o fiinţă sensibilă, bună, comprehensivă, care să ştie să mă iubească aşa cum sînt, fără ambiţia de a mă „transforma", de a face din mine un exemplu de virtute! Am nevoie de cineva care să mizeze pînă la capăt pe mine, pricepi ? strigă el cu un tremur în glas.

Dar pe Magdalena o sperie răceala privirii lui.
— În fond tu nu crezi în mine! — lovi el din nou. Mori de frică să nu-mi pierd slujba de la Sfatul popular. 0 altă femeie care m-ar iubi cu adevărat s-ar bucura să nu mă mai vadă chinuindu-mă opt ore pe zi intr-o muncă atît de improprie mie, structurii mele. Cînd te-ai măritat cu mine, ai ştiut că nu te măriţi cu un conţopist, ai ştiut că n-o să fie uşor... Dacă ai şi început să regreţi de pe acum... — strînse buzele şi coborî privirea — dacă regreţi... Se opri.
Magdalenei i se păru că el nu putuse să mai continue îngrozit de ceea ce fusese gata să spună şi i se strînse inima de milă, de înduioşare, de remuşcare că îl rănise.
— Nu regret nimic, Luky, şopti ea cu căldură. Eu cred în tine... şi tocmai pentru că cred în tine vreau să ştiu că faci toate eforturile ca barem pînă în toamnă, cînd o să intri la conservator, să-ţi păstrezi slujba... ca să-ţi poţi plăti lecţiile de compoziţie... Ai toate după-amiezele libere... repetă ea, dorind să-l îmbuneze, dar nerenunţînd la punctul ei de vedere.
— Şi ce-i dacă am după-amiezele libere? — se indignă el din nou. Îţi închipui că inspiraţia vine exact între orele cinci şi opt, cînd o convoc eu ? Că e destul să-i dau rendez-vous de azi, ca să-mi bată mîine la uşă, la ţanc, cînd o aştept eu ? Ce ştii tu despre chinurile artistului ? Se uită compătimitor la ea.
— Ascultă, Luky — spuse ea deodată, cu un ton categoric, sever — fă-mi onoarea te rog şi coboară de pe Everestul artei pe care te-ai plasat şi unde nefericiţii ca mine, insensibilii ca mine — sublinie — n-o să te poată ajunge niciodată şi fă-mi concesia de a lua în seamă prozaicele şi utilitaristele mele argumente...oricît ai fi de desgustat de ele — spuse ea — şi inoculează-ţi ceva mai multă responsabilitate...
— „Inoculează-ţi" — o îngînă el declamatoriu. Eşti plină de ticurile verbale ale unei premature deformări profesionale...
— E foarte ieftină satisfacţia ta şi replica ta, la fel. Iar în ceea ce priveşte „rendez-vous"-urile cu inspiraţia — eu ştiu că ea nu vine decît la cei care muncesc.

Fără voie începu să plîngă încet, istovită.
— Îmi pare bine că plîngi — rosti el cu sinceritate, în ochii mei ai preţ numai cînd te văd slabă, femeie, nu cînd mă înfrunţi... Plîngi, îţi stă bine! îi văzu tresărind sînii rotunzi, sub bluza uşoară, şi începu s-o dezbrace cu priviri lacome, pe care Magdalena nu le observa. Se încăpăţînă însă s-o mai lase să plîngă. Ieşi pe balcon cu ţigara în gură. După un timp, cînd o surprinse ştergîndu-şi lacrimile şi înţelese că ea vrea să se pregătească de plecare, veni repede şi îi ţinu calea cu braţe deschise care o cuprinseră îndată.

Magdalena trebui să constate după un timp că se făcuse prea tîrziu ca să se mai întoarcă la facultate. Rămase acasă — profită că era rîndul ei pe „diagramă" la baie — şi spălă cîteva cămăşi pentru Luky. Mai tîrziu, în aceeaşi zi îi spuse:
— Va fi foarte grav în clipa în care mă voi convinge că în loc să intri tu în ordinea mea, mă dizolv eu, în dezordinea ta!
— Ce frumos ştii tu să vorbeşti! Cred că şi Bismark personal te-ar fi putut invidia pentru această foarte frumoasă şi perfect prusacă formulare — îi răspunse el, rîzînd cu buzele strînse.
Magdalena se încruntă :
— Nu ştiu dacă ai să găseşti tot atît de amuzant şi ce am să-ţi spun în continuare — dar n-am să renunţ să-ţi repet că fără respectul pentru muncă, pentru îndatorire, nu se poate trăi...
— Bineînţeles... Bineînţeles că nu se poate trăi... îşi rectifică el pe parcurs tonul care pornise la început parcă drept din arcuirea ironică a sprîncenelor. Ai dreptate — acceptă el. Oftă apoi. — Dar nu ştiu cum se face, draga mea, ori de cîte ori îţi ofer o călătorie cu helicopterul, tu încerci să mă convingi că tramvaiul cincisprezece e mult mai sigur...

Magdalena nu mai apucă să-i răspundă. Auzi în hol paşi care se apropiau de uşa odăii ei şi auzi glasuri cunoscute.
— Rodica şi Geta ! — îi explică repede lui Luky. S-au alarmat probabil că nu m-am mai întors azi-dimineaţă la cursuri...
— Dar eşti sub o adevărată sfîntă tutelă, draga mea! spuse el în şoaptă şi trecu imediat, vexat, pragul în camera lui.
Magdalena nu mai avusese vreme să facă nici ungest pentru a-l reţine. Deschise uşa spre hol şi ieşi să-şi întîmpine colegele. Venise şi Emil Prodan cu ele.
— Ce-i cu tine? Ce ţi s-a întîmplat? De ce nu te-ai mai înapoiat azi, la cursuri ? — întrebă Rodica. Îşi smulse brusc — ca pe o perucă — pălăria din cap şi o aruncă de la distanţă pe pat. Rămase puţin ciufulită, dar nu se sinchisi.
— Ei, dar ce mă iei aşa de repede ? — răspunse Magdalena, încercînd îndată să atenueze cu un zîmbet riposta de protest pe care nu şi-o putuse stăpîni.
— Ştii că ai haz? — făcu Rodica bine dispusă. Cum să nu te iau repede. Sînt sau nu conducătoarea grupei de învăţătură din care faci parte ?
— Eşti! Mai încape vorbă?! Va să zică în calitate de responsabilă a grupei ai venit ? Şi eu care credeamcă ţi-a fost dor de mine — rîse Magdalena.
— Serios, ce-a fost cu tine ? — stărui cu căldură Geta. Mi-a fost teamă să nu ţi se fi făcut rău pe drum...
— La asta m-am gîndit şi eu — zise Emil.
— Într-adevăr, nu m-am simţit prea bine — minţi cu stîngăcie Magdalena.
— Îngrijeşte-te, dragă! Acum vorbesc foarte serios, preciză Rodica. Eşti palidă şi în ultima vreme pari mereu obosită şi parcă faci eforturi disperate să fii atentă la cursuri.
— Poate... poate o astenie de primăvară — se apără Magdalena. Schimbă repede vorba. Începu să strige cu faţa întoarsă spre glasvandul care rămăsese întredeschis de un lat de palmă: Luky! Vino aici, dragă! Avem musafiri!
— Imediat! răspunse el cu o politeţă crispată şi apăru în clipa următoare. Se arătă neaşteptat de afabil faţă de fiecare în parte. Chiar cu un exces de cordialitate faţă de Rodica, pe care o cunoştea atunci pentru prima oară. Magdalenei i se păru forţat fiecare gest, fiecare cuvînt al lui Luky — dar i se părea în acelaşi timp că ghiceşte îndărătul eforturilor lui dorinţa lui sinceră de a capta simpatia colegilor ei. Şi această descoperire o înduioşă.
— Ah, e şi un pian în casă — exclamă Emil.
— Pari foarte surprins, răspunse Luky deodată jignit. I se adresă distant, Magdalenei: Se pare că prietenii tăi nu ştiu despre mine decît că sînt funcţionar la Sfatul popular.
— Ba nu e adevărat — sări cu prea mult zel Rodica să-i ia apărarea Magdalenei şi în acelaşi timp să-l pună parcă la punct pe Luky. Nu e adevărat — repetă ea. Sîntem foarte bine informaţi... Ştim că studiezi muzica. Şi chiar că eşti foarte talentat! Aşa cel puţin pretinde soţia dumitale — adăugă Rodica cu intenţia vădită de a da un ton amical discuţiei.
— Ne-a vorbit chiar despre o compoziţie a dumitale... Despre una foarte frumoasă, de o Baladă... Eu ştiam că aţi închiriat un pian — interveni Geta. Acum lucrezi la un Preludiu parcă... nu ?
— Într-adevăr... sînteţi foarte bine informaţi — sublinie Luky, cu o nuanţă de nemulţumire în glas. Adăugă îndată : Merge greu! Merge foarte greu... Nu se poate crea chiar în orice condiţii...

Magdalena îl privi surprinsă. Nu-l auzise niciodată pînă atunci plîngîndu-se că merge greu studiul sau creaţia lui.
— Îmi rămîne prea puţin timp disponibil pentru munca mea artistică de compozitor — adăugă Luky. Aşa nu se poate! ! Repet: nu se poate crea în orice condiţii! Dacă Wagner — continuă el — n-ar fi fost salvat la timp de către Ludovic... al nu ştiu cîtelea... n-ar mai fi apucat să termine niciodală Nibelungii...
Magdalena se alarmă: Ce avea să mai spună Luky ?
— E adevărat — răspunse Emil — Ludovic alIl-lea, al Bavariei... i-a oferit condiţii de existenţă foarte largi lui Wagner... Numai că atunci cînd regele şi-a trimis şambelanul să-l aducă pe Wagner la Munchen, Wagner compusese de mult Lohengrin şi multe altele...
Prodan nu mai vru să le înşire numele ca să nu pară pedant.
— Regele avea şaisprezece ani — explică Emil mai departe — cînd a auzit pentru prima oară Lohengrin...Şi i-a plăcut aşa de mult încît n-a putut să uite. Şi doi ani mai tîrziu l-a invitat pe Wagner la curtea lui...
— Şi l-a scutit de orice griji materiale! Punctă Luky. Şi aş mai avea de adăugat că dacă Wagner n-ar fi avut-o pe Cozima List... e aproape sigur că n-ar fi scris nici Tristan şi Isolda... Este imens pentru un artist să-şi găsească femeia care să-l înţeleagă... Ei...dacă mai are norocul să-l şi inspire — să-i fie şi muză... făcu el nostalgic.

Magdalena întoarse brusc privirea spre Luky. Înţe-lese atunci că cearta lor din dimineaţa aceea fusese mult mai gravă decît crezuse ea şi cu un substrat mult mai adînc.
— În „Confessions ă mes amis" 5 — răspunse Emil — Wagner mărturiseşte totuşi că marea dragoste a vieţiilui a fost Matilde Wesedenk... E interesant, nu ?
Magdalena ar fi putut jura — după expresia pe care o surprinsese în ochii lui Luky — că el auzea atunci pentru prima oară despre această Matilde — nu-i reţinuse şi celălalt nume — dar îl văzu pe Luky ridicînd din umeri cu un aer uşor blazat:
— Am citit şi eu „Confessions ă mes amis" — şi lucrurile nu stau chiar aşa cum spui dumneata... i se adresă el cu superioritate lui Emil.
— Îmi pare rău că trebuie să te contrazic, replică fără pic de agresivitate Prodan, dar chiar aşa stau !
Magdalena simţi aproape palpabil ostilitatea lui Luky pentru Emil şi dori să se curme cît mai repede orice discuţie şi chiar să-i vadă cît mai curînd plecaţi pe musafirii ei.
— Nu vrei să ne cînţi ceva la pian — se rugă Geta, percepînd şi ea tot ceea ce era apăsător în atmosferă.
— Zău, cîntă-ne ceva — stărui şi Rodica.
— Cîntă Balada ta, Luky — şopti Magdalena. Retrăi cu intensitate, pentru o secundă, emoţia ei de atunci — îl văzu pe Luky aşezîndu-se pe scaunul din faţa pianului.
— Balada ? zîmbi el stins. Bine — acceptă cu greutate — bine, fie şi Balada...
Magdalena alergă să deschidă capacul pianului şi rămase în picioare rezimată de un perete al camerei. Era fericită că prietenii ei vor asculta compoziţia lui Luky şi că ascultînd-o îl vor admira.
În cameră se făcu o tăcere cuviincioasă. Geta seaşeză pe marginea divanului — alături de Emil. Stăteau mînă în mînă.

Rodica şedea în fotoliul îmbrăcat în mătase verde palmier.
Luky începu să cînte. Magdalena îl vedea din profil şi îl găsea foarte frumos. Făcu reflecţia — descoperind parcă atunci pentru întîia oară — că Luky exercita o mare seducţie asupra ei. Că îi place să-l privească şi că se reîndrăgosteşte de el de fiecare dată... Azi-dimineaţă — în timpul certei — îl iubea mai puţin. Şi adineauri, cînd îl auzea vorbind cu infatuare, cu un fel de răutate, cu un fel de venin, i sepărea că nu-l mai iubeşte de loc. Şi acum! Acum îl redescoperea pe Luky, în muzica pe care o crease el. Ce frumoasă era această Baladă a lui...
Magdalena pîndea pe chipurile auditorilor admiraţia pe care o aştepta să vină pentru Luky. Emil asculta cu o expresie de încîntare risipită pe toată faţa lui rotundă şi energică. Îl auzi şoptind:
— Frumos! Foarte frumos...
Geta urmărea ca un copil uimit mişcarea mîinilor lui Luky.
Rodica asculta cu o atenţie inteligentă şi sensibilă.
Luky continua să cînte...
Magdalena se uită din nou la Emil şi văzu în ochii lui o expresie de nedumerire. Îl văzu apoi încruntîndu-se, apoi zîmbind indulgent. Interceptă şi privirea pe care o schimbă Rodica cu Emil.
Luky continua să cînte.
Emil se arătă iar nedumerit. Şi iar zîmbi. Geta îl întreba mustrător din ochi ce se întîmplă. Emil îi făcu semn să stea liniştită. Ascultă mai departe. Cînd Luky sfîrşi de cîntat, Geta începu să aplaude tare, vrînd să compenseze parcă lipsa celorlalte aplauze.
— Mie mi-a plăcut enorm! spuse ea, cu toată sinceritatea.
— Într-adevăr, foarte frumos executat totul — rosti Emil. Şi remarcabilă chiar partea I a Baladei — partea de compoziţie proprie, originală — adăugă el. In partea a doua însă... am recunoscut transportată aproape în întregime o Baladă a lui Chopin. Dacă nu mă înşel... Balada opus 32, în sol major... Ai vrut să ne pui la încercare ? rîse Emil.
— Nu mi-aş fi permis! — răspunse sec Luky. S-ar putea să existe unele vagi asemănări — consimţi el — între compoziţia mea şi Balada lui Chopin la care te referi dumneata. Asemenea contagiuni se întîmplă... Am cîntat mult Chopin în tinereţea mea. Am pretenţia totuşi că balada mea e destul de emancipată de o influenţă propriu-zisă. Poate e străbătută ici-colo de unele ecouri... îţi joacă uneori memoria astfel de feste...
— Să ştii că de data asta ţi-a jucat foarte multe feste — spuse Rodica. Se abţinuse pînă atunci de la comentarii. Sperase că Luky va recunoaşte că încercase — fie chiar cu maliţiozitate — să le joace o farsă. Acum însă începu să se indigneze. Dar nu e vorba de ecouri şi nici măcar de influenţe... — vorbi foarte limpede Rodica. Pînă la un moment dat — continuă ea — ai cîntat balada dumitale — care este foarte reuşită — pe urmă ai continuat cu balada lui Chopin. De ce nu vrei să recunoşti?
Magdalena simţi deodată că îi este foarte cald, că bluza pe care o poartă e prea strîmtă, că tavanul camerei este prea jos, că lumina aruncată din lustrul de Murano din tavan e prea crudă, prea puternică.
— Ce vrei să recunosc ?! Luky făcu o grimasă de dezgust. La urma urmei — continuă el plictisit — nu ţiu de loc să vă conving că sînt un compozitor — nici genial, nici original. N-aveţi decît să credeţi cevă place!!
— Eu continui să cred că ai vrut să te joci puţin cu noi — stărui Emil. În orice caz dacă te-am supărat cu ceva iartă-mă. Poate am făcut o prostie că ţi-am spus... Dar să ne iertăm unul altuia prostiile... este o primă lege a naturii...
— ...Ca în sfînta Scriptură — remarcă cu un ton răutăcios Luky.
— Nu... se scuză jenat Prodan. A spus-o Voltaire...într-un capitol care se numeşte „Toleranţa".
Luky îşi arcui ironic o sprinceană, întîrziind cu chibritul în mînă să-şi aprindă o ţigară.
— Abia acum observ — rîse el fixîndu-l insolent pe Prodan — ce bine semeni cu Caterina de Medicis...
— Dacă ai vrut să fii spiritual, să ştii că ai reuşit...şi chiar cu ceva în plus! — îl săgetă Emil, apoi dădu semnalul de plecare adresîndu-i-se Getei în special: Să mergem, da?
— Să mergem ! Dacă vrei tu... glumi fără chef fata, numai din dorinţa de a încălzi puţin atmosfera. Începu să declame rîzînd şi luîndu-l de mînă pe Emil:

„Ţi-am fost nevastă pururi credincioasă,
Nu ţi-am ieşit din vorbă niciodată
Şi cu nimica nu te-am stingherit..."
— De dumneata sînt versurile astea — întrerupse Luky. Nu aşteptă răspunsul şi completă: Merită să fie scrise cu arnici roşu şi atîrnate deasupra unui aragaz cu trei ochiuri...
— Sînt dezolată!... dar autorul lor e Shakespeare. Versurile sînt din Henric al optulea...
— Ei şi ? o înfruntă Luky. Orice gospodină cinstită putea fi autoarea lor.
— Hai să mergem — rosti impacientată Rodica.
Magdalena se înroşi. Se pomeni îmbrăţişînd-o grăbit, expeditiv aproape pe Geta. Ieşi să-şi conducă prietenii pînă pe palier — după ce aceştia schimbaseră un salut aproape glacial cu Luky.
Cînd Magdalena se înapoie în odaie, îl găsi pe Luky îmbrăcat de plecare.
— Unde te duci — întrebă ea mirată.
— Nu ştiu! Simt nevoia să umblu pe străzi... Singur!
— Preciză el, fără să se uite la Magdalena. Vrei poate să rămîn şi să discutăm despre reuşita reuniune tovărăşească, foarte „culturală" în orice caz — rîse el cu sarcasm — care a avut loc în saloanele noastre?...
— Da, sînt destul de multe de vorbit despre asta...răspunse Magdalena.
— Mă aşteaptă desigur şi o lecţie de bune maniere — nu-i aşa ? — întrebă provocator. N-a fost probabil suficient de servil zîmbetul cu care am înghiţit insultele unor atît de fini şi de rafinaţi cunoscători de muzică, nu ?... Ei bine, da — mărturisi el, zîmbind strîmb, şi îşi încrucişă leneş braţele peste piept — am combinat Balada mea cu a lui Chopin — ca să mă amuz!
— Şi... tot ca să te amuzi, mi-ai cîntat-o şi mie la fel, Luky ? spuse Magdalena nu foarte sigură de ceea ce afirma. Trecuse un timp de cînd ascultase prima oară Balada. Nu era sigură dacă atunci Luky o executase la fel ca astăzi.
— Nu e adevărat! Ţie ţi-am cîntat-o aşa cum am compus-o eu — de la început pînă la sfîrşit... Dar e foarte dureros pentru mine să constat că între prietenii tăi şi între mine — începu el s-o acuze — eşti întot-deauna dispusă să-i alegi pe ei.
— Nu pricep de ce trebuie să fac o opţiune! Tu eşti tu, şi ei sînt ei. Dar nu despre asta este vorba — se enervă ea. Încă n-am reuşit să pricep de ce ai simţit nevoia să „te amuzi" ! Şi dacă în sfîrşit, ai avut o asemenea inspiraţie, nu înţeleg de ce atunci cînd ai fost descoperit, ai negat...
Luky tăcu o secundă. Se uită lung la Magdalena. Faţa lui încercă să se destindă într-un surîs, dar rămase crispată :
— După ce am făcut-o... mi-a părut rău! Mi-a fost jenă să recunosc... — vorbi el moale. Mi-a fost teamă să nu se interpreteze greşit o glumă nevinovată. Să nu creadă prietenii tăi că am vrut să-mi bat joc de ei... Am preferat să mă las eu jignit de ei, decît să-i jignesc eu pe ei... Ei n-au pierdut ocazia... recunosc! N-au ezitat să mă acuze făţiş, de plagiat! Admit... n-a fost o fericită inspiraţie gluma mea... dar iartă-mă, se înverşună deodată — iartă-mă dar... Rodica! Şi s/erfo-doctul ăsta de Prodan al tău... A citit şi el cinci cărţi în viaţa lui — nici pe alea nu Ie-a înţeles bine, dar nu rezistă să nu vorbească în „societate" despre ele!
— Emil Prodan a citit foarte mult şi a asimilat şi foarte bine tot ce a citit — ripostă Magdalena.
— M-aş fi mirat să nu-i iei apărarea — observă Luky.
— Eşti pornit împotriva lui, dar n-ai dreptate, Luky. Crede-mă! Emil n-a vrut să te jignească cu nimic ! Eu îl cunosc foarte bine. E un om dintr-o bucată. Extrem de loial! Extrem de bine intenţionat...
Luky ridică plictisit din umeri.
— Mă duc să mă plimb... Nu te supăra, dar...
— Bine... du-te.
Luky o sărută apăsat pe buze şi plecă.
Magdalena rămase acasă şi se apucă să termine scrisoarea adresată părinţilor ei şi începută cu două zile în urmă. Reciti cîteva rînduri din cele aşternute pe prima coală de hîrtie.
„Sînt fericită cu Luky — ne înţelegem, ne iubim...
Magdalena rămase pe gînduri un timp, apoi continuă scrisoarea. Le mulţumi părinţilor pentru cei opt sute de lei pe care îi primise din partea lor, prin mandat poştal, după ce ea îi anunţase că s-a căsătorit cu Luky.
Din darul lor de nuntă Magdalena plătise lui Sîrzea o parte din datorie, închiriase pianul şi-i cumpărase lui Luky cravata pe care el şi-o alesese mai de mult, într-o vitrină.
Luky se întoarse în seara aceea acasă după miezul nopţii. Îi explică Magdalenei că nimerise la Ateneu în pauză după prima parte a unui concert simfonic foarte interesant şi că văzînd că poate intra fără bilet n-a rezistat.
Mai tîrziu, în aceeaşi seară — cînd se aflau unul lîngă altul în pat şi cînd Magdalena îşi lăsase capul pe umărul lui — îl văzu pe Luky privind fix întunericul, cu ochii larg deschişi.
— Ascultă, Luky — murmură ea — ai vorbit astăzi într-un anumit fel despre Wagner şi despre dragoste...Despre Cozima List şi despre ce a înseninat femeia asta în viaţa lui... Altădată mi-ai vorbit tot... cu un tîlc asemănător despre Schumann şi Clara Wieck...
— Ştiu tot ce am spus — răspunse el, continuînd să privească întunericul. Am vrut să te pedepsesc şi atunci şi acum. Reluă după o pauză: Simt nevoia să te pedepsesc de cîte ori eşti prea aspră cu mine. Mă cuprinde disperarea uneori cînd te surprind într-o carenţă de receptivitate... de sensibilitate... Şi cînd îţi închipui că eu pot găsi compensaţii în luciditatea ta extremă şi îngrozitoare!...
— Probabil... răspunse Magdalena, cu un ton care abia lăsa să se perceapă ironia — sînt o fiinţă mult prea măruntă, mult prea comună... Fără antene şi cu prea puţine resurse pentru a putea înţelege o structură atît de complexă, de artist... Probabil! !
El nu mai răspunse nimic. Îşi aprinse o ţigară şi timpul cît o fumă continuă să tacă, privind un punct fix în întuneric.
A doua zi după-amiază, gata de plecare, Magdalena se apropie în vîrful picioarelor de masa la care lucra Luky şi după ce privi o clipă peste umărul lui, urmărindu-i mîna care înghesuia note minuscule, ca nişte viruşi, pe un portativ — spuse timidă, cu grija de a nu-l deranja:
— Eu mă duc la cămin, să învăţ cu fetele...
Luky tresări şi se ridică brusc de pe scaun, după ce cu un dos de mînă aruncă din faţa lui fila de hîrtie liniată pe care scrisese pînă atunci.
— Ai un fel de... contrainstinct — spuse el cu sarcasm — altă explicaţie nu găsesc ! Vii să mă informezi că mă părăseşti exact în clipa în care reflectam emoţionat ce bine pot lucra ocrotit de tăcerea ta... Vii să mă vesteşti că pleci exact cînd constatam că în sfîrşit ai învăţat să ştii să rămîi... Degeaba! Degeaba! Făcu el, clătinînd de cîteva ori din cap: Nu merge! Nu merge! şi aruncă dezgustat creionul din mînă.
Cîteva clipe Magdalena nu ştiu ce să răspundă. Nu înţelegea cu ce greşise atît de grav faţă de Luky. Nu era prima dată cînd îl lăsa singur acasă şi ea se ducea să înveţe cu grupa la cămin. Bîigui:
— Dar ştii bine, Luky, că trebuie să mă pregătesc pentru examen. Aici, la noi, nu putem învăţa — se explica ea consumîndu-se — înseamnă să te stînjenim şi să ne stînjeneşti...
— Singură nu poţi să înveţi ? întrebă el enervat.
— Ba da... dar cînd exersezi la pian... mi-e foarte greu... Am mai vorbit despre asta şi am convenit doar că soluţia cea mai bună e să mă duc eu, la cămin...Nu ştiu de ce te superi, acum.
— Acolo e de fapt „căminul tău", şi nu aici, ăsta e adevărul — rosti el apăsat, cu vehemenţă şi începu îndată să se îmbrace.
— Ce te-a apucat ? Ce sînt prostiile astea ?
Îi trecu deodată prin cap că reacţia de acum a lui Luky era numai încă un mod de a-şi manifesta resentimentul faţă de Rodica, Geta şi Emil. îşi aminti că şi ieri, în urma vizitei lor, Luky simţise imediat nevoiasă se îmbrace şi să plece de acasă.
— Unde vrei să te duci, Luky? De ce vrei iar să mă necăjeşti ? întrebă ea cu o voce mică şi îi ţinu calea văzîndu-l că se îndreaptă spre cuierul de care îi atîrna paltonul.
— Nu ştiu unde mă duc... n-am o ţintă atît de precisă şi de importantă ca a ta ! Fii satisfăcută că ai să poţi să stai şi să studiezi cît o să-ţi placă cu admirabilele tale colege... Ce importanţă are că în schimb eu mi-am ratat o zi de lucru ? Cum se explică — lămureşte-mă te rog! — că eu nu pot lucra decît lîngă tine — iar tu, numai fără mine ? — acuză el.
— E total falsă concluzia ta — se tîngui Magdalena — luptînd să înţeleagă dacă Luky era numai foarte subiectiv şi absurd sau era cum i se mai păruse şi ieri — şi poate şi altădată — dar nu voise să accepte — de rea-credinţă. — Uite rămîn şi eu acasă — spuse în cele din urmă... 0 să încerc să învăţ singură, fără grupă... 0 să încerc — adăugă cu tristeţe. Dar ai să lucrezi şi tu, da? Da? mai întrebă o dată şi ridică de pe covor creionul pe care îl azvîrlise cu cîteva minuteîn urmă Luky.
Magdalena îşi lăsă colegele s-o aştepte şi în după-amiezile următoare. Peste cîteva zile, grupa o chemă la un fel de judecată. Rodica n-o cruţă de loc.
— La ultimul seminar ai răspuns sub aşteptări!
— Asta i se poate întîmpla oricui — se apără Magdalena.
— Tu ai fost în toţi anii, pînă acum, o studentă foarte bună. Fruntaşă! Acum n-am impresia că te pregăteşti destul de serios pentru examene. Asta e cel puţin părerea mea — spuse tot Rodica.
— Cred că e foarte bine să vii să învăţăm împreună — insistă Geta. Acasă la tine sînt convinsă că ţi-e greu să înveţi... Mai ales cînd bărbatul tău cîntă la pian...
— Poate nu-ţi dă voie el, să pleci de acasă ? intui deodată adevărul Rodica.
— Ce vorbă e asta ? sări Magdalena. Voi credeţi că el, în mod deliberat, vrea să mă împiedice de Ia învăţătură ? — se înfurie ea. E adevărat, e bucuros să fim cît mai mult împreună — asta e altceva. El — de exemplu — lucrează foarte bine cînd mă ştie pe mine în odaia de alături — mărturisi Magdalena cu un fel de mîndrie.
— Poate că mă înşel — şi în orice caz te rog să mă ierţi chiar dacă nu mă înşel — dar trebuie să-ţi spun pînă la capăt ce cred! Eu cred — spuse Rodica — că tu ţii în general prea mult seama de ceea ce îi prieşte lui şi prea puţin de ceea ce îţi prieşte ţie...
— Nu cred... — rosti fără convingere, cu jumătate de gură, Magdalena.
— Te rog să te mai gîndeşti la asta... încheie Rodica. Şi nu uita că examenele sînt foarte aproape...
Magdalena făgădui că din ziua următoare va reîncepe să vină regulat la orele de meditaţie de la cămin.
Se ţinu de cuvînt — o săptămînă în şir — fără să-i fie de loc uşor. Fugise după-amiezele de acasă coborînd pe scara de serviciu pentru a evita întîlnirile cu Luky, care se întorcea cam pe Ia aceeaşi oră de la cantină. Îi lăsase de fiecare dată un bileţel în care îl ruga să nu fie supărat că nu-l putuse aştepta.
Cîteva seri la rînd Luky o primise rece — dar se abţinuse să-i mai facă reproşuri. Apoi începu să dispară de acasă şi să se întoarcă nopţile tîrziu. Magdalena nu putea să doarmă, nu putea să citească, nu putea să facă nimic altceva decît să-l aştepte.
Cînd se întorcea, îi povestea că a rătăcit singur şi dezolat pe străzi, că a stat singur şi deznădăjduit pe o bancă în Grădina Botanică sau că a fost singur în Gara de Nord şi a privit singur şi obosit de atîta singurătate trenurile plecînd...
Urmau discuţii pînă în zori — în care se acuzau reciproc cu violenţă, pînă la epuizare — ca apoi să adoarmă strîns îmbrăţişaţi.
Într-o noapte veni acasă — spre dimineaţă — obosit şi trist. Puse capul în poala ei şi se jelui:
— Să nu mă mai laşi singur, iubito ! Faci o crimă împotriva dragostei noastre ori de cîte ori mă laşi singur.
Magdalena se sperie ca niciodată şi renunţă să mai înveţe cu grupa pentru examene.

Într-o zi, întorcîndu-se de la cantină — mai devreme decît de obicei — descoperi în scrumieră mucuri fierbinţi şi o ţigară arzînd. Magdalena înţelese că Luky lipsise din nou de la birou, dar că fugise de acasă în ultimul moment, ca s-o înşele. Se încărcă toată, pînă la explozie, de nervi şi de furie.
Şi cu o zi înainte găsise prosopul ud trîntit pe pat şi picături de apă pe aparatul lui de bărbierit, ceea ce o făcuse să înţeleagă că Luky nu ieşise de mult din baie. Luky însă negase cînd fusese întrebat, susţinuse că se întorsese mai devreme de la slujbă, că plecase apoi în oraş şi în concluzie se arătase dezgustat de „poliţismele" ei.
Magdalena aruncă mucurile din scrumieră şi ţigara, dinadins ca să nu mai folosească împotriva lui asemenea mărturie şi se hotărî să-l aştepte şi de data asta, să-i pretindă adevărul, fără nici un menajament.
Se uită la ceas : mai avea o oră pînă la lecţia practică de la Clinica Finaniţe.
Cu mîini care tremurau luă ceştile de ceai rămase nespălate de dimineaţă şi porni cu ele spre bucătărie. Pe coridor o întîmpină Florica Măceanu cu ochi scînteietori de o bucurie răutăcioasă!
— Ah, madam Stamatin, trebuie să-ţi spun şi du-mitale! închipuieşte-ţi, Tinel se însoară!...
— Felicitările mele, răspunse repede şi indiferentă Magdalena şi dădu să treacă mai departe. Dar mătuşa geologului o opri:
— Ce fată i-am găsit, madam Stamatin, ce fată! Subingineră electrotehnică ! Şi ce bani frumoşi cîştigă! Ce bani frumoşi! ! Eu am să văd de gospodărie ca să poată huzuri tinerii... Aşa-ţi trebuia şi matale să te măriţi, nu cu toate angaralele pe cap... Te văd eu: ba speli rufe, ba scuturi... Mă mir că nu te mai ajută şi madam Sîrzea, că doar se cheamă că sînteţi neamuri, acum. E adevărat, azi i-a dus o ceaşcă de lapte soţului dumitale spre prînz... şi ieri parcă tot aşa... Da, ieri i-a făcut şi o omletă!... Totuşi e puţin ajutorul ăsta!... Măcar să fi pus mîna să deretice, dar nici ei nu-i prea place ordinea...
Magdalena n-o mai lăsă să continue. Aflase într-o clipă că Luky lipsea într-adevăr de două zile de la Sfatul popular. Bîigui ceva şi dădu să plece, dar se opri: recunoscuse în clipa aceea paşii lui în hol şi-l auzi fluierînd vesel. Îl lăsă să intre el întîi în odaie, apoi veni şi ea.
— Abia acum ai apărut ? întrebă el după ce o sărută repede pe obraz. Văd că n-ai apucat încă nici să strîngi şi să aeriseşti... Nu-i nimic! Mă duc să stau pe balcon pînă e gata odaia mea... Vreau să mă apuc delucru...
— De cîte zile stai acasă, Luky? întrebă ea, privindu-l în ochi.
Luky tăcu. Făcu un gest scurt cu mîna, ridică arogant capul şi-şi umflă nările. Pălise şi o clipă scurtă ochii lui cătară în altă parte. Îşi regăsi imediat siguranţa de sine şi se apropie de Magdalena zîmbind cu degajare, fermecător, arătîndu-şi dinţii mărunţi.
— Iubita mea, să-ţi spun adevărul, stau acasă de vreo patru, cinci zile... Onor Sfatul popular a făcut cu mine o glumă cam stupidă de unu aprilie... m-a concediat...
— Pentru absenţe ? şopti cu glas răguşit Magdalena.
— Sper că ai umor şi nu iei lucrurile în tragic, aruncă el cu perfectă detaşare şi linişte.
— Nu! îţi faci iluzii: nu am de loc umor astăzi, îl repezi Magdalena. De ce mi-ai ascuns ce ţi s-a întîmplat ? De ce m-ai minţit ?
Ochii lui Luky se îngustară şi deveniră mici, numai cît o crăpătură verde, lucioasă. Îşi aprinse o ţigară, trase cu sete din ea şi se trînti pe divan.
— Nu te-am minţit — răspunse el. Nu te-am minţit — repetă cu o lucire crudă în ochi. Cum nu înţelegi că m-am încărcat singur cu toate necazurile, numai ca să nu te amărăsc pe tine. Le-am închis în mine, te-am apărat de ele !... Ce nevoie aveai să ştii ? Am oroare de discuţii, am oroare de tot ce e mărunt, penibil — şi strict practic — ştii bine... Am vrut să tac, să-mi găsesc altceva de lucru şi pe urmă, în treacăt, să-ţi povestesc păţania asta ca pe o glumă proastă...
— Iartă-mă — răspunse cu răceală Magdalena — preferam mai puţină... eleganţă sufletească şi ceva mai multă sinceritate...
— „Iartă-mă" — o îngînă el — dar ce e tonul ăsta? îmi ceri o sinceritate urîtă şi inutilă ? Cum poţi să te îndoieşti de mine şi să iei delicateţea mea sufletească drept o lipsă de loialitate? E un mod... scu-ză-mă! grosolan de a mă judeca... Nu mi se potriveşte... Şi asta nu dovedeşte decît că nu ai nici un fel de consideraţie pentru mine şi că nici nu mă înţelegi... Şi nici nu vrei să mă înţelegi, explodă el.
— Dar e o adevărată scamatorie ceea ce încerci să faci — şi nu e pentru prima oară cînd te surprind cu asemenea „abilităţi" ! Uite şi acum : nesinceritatea ta faţă de mine o întorci împotriva mea, şi o numeşti grosolănia mea faţă de tine...
El începu să zîmbească deodată, dezarmat parcă...
— Ori ai o minte sucită, Luky... — continuă ea — ori... ori... Fusese gata să adauge: ori eşti de rea-credinţă — dar se oprise.
— Dacă nu te-aş iubi, ar trebui să-mi strîng catrafusele chiar în clipa asta şi să plec pentru totdeauna de aici — spuse el foarte domol. Acuzaţii atît de grave n-am mai auzit în viaţa mea de la nimeni... nici de las cumpii mei părinţi ! Eu fac totul ca să te apăr, eu vreau să nu te las mînjită de toată oroarea asta cotidiană... Iar tu... vorbi el coborînd glasul.

Se ridică şi veni lîngă ea. Puse mîinile pe umerii ei şi o privi multă vreme intens în ochi, dar cu o privire care nu se încălzea.
— Ce bine ar fi fost dacă m-aş fi putut lipsi de tine... se tîngui el. Dar nu pot. Mi-ai intrat în sînge şi te suport cu toată proza ta... oribilă... începu s-o sărute cu lăcomie şi patimă, să-i murmure în ureche cuvintele de dragoste, de beţie, care o emoţionau întotdeauna. Magdalena se agăţă de gîtul lui, speriată, înfrigurată, dezorientată. Nu mai ştia ce să înţeleagă despre ea însăşi, nici despre el. Dar braţele lui strîngeau puternic, parcă mai bine decît totdeauna şi ea începea să creadă că putea să existe şi o delicateţe sufletească despre care ea nu auzise încă pînă atunci...
Spre seară, cînd Luky îi ceru să se îmbrace ca să meargă cu el la un concert, Magdalena cuteză să-i spună. Ea se îmbrăca în faţa oglinzii, la el în odaie. El scria ceva pe un portativ.
— Iubitul meu... nu te supăra... Trebuie să ne îngrijim foarte serios să-ţi găseşti o altă slujbă... Ceea ce-ţi spun e comun, banal, prozaic, dar n-am încotro... Noi n-o să ne putem descurca altfel.
Luky lăsă deoparte creionul, închise foarte încet caietul. Se ridică în picioare, îşi încheie haina ca şi cum s-ar fi pregătit să ţină un discurs oficial. O privi cu o străfulgerare nimicitoare, plină de dispreţ.
— Încep să te cunosc din ce în ce mai bine, răspunse el rece. Nu-ţi voi fi în nici un caz povară... Nu mă voi lăsa întreţinut de tine... Nu te alarma !... Nu voi suporta să mă las lezat în demnitatea mea... Utilitaristă pînă-n măduva oaselor dumitale... — scrîşni el.
— Ce am spus ? Ce am spus ? se sperie Magdalena. Simţea că i se învîrteşte capul.
— M-ai auzit tu pe mine că nu am de gînd să-mi caut o slujbă? îi ceru el socoteală. Fii sigură, nu îţi voi atîrna greu pe umerii tăi prea fragili. Fii sigură!
— Nu mai merg cu tine nicăieri... strigă Magdalena revoltată. Iar ai să-mi explici că eu nu cunosc valoarea cuvintelor, că nu fac decît să te jignesc ! Răstălmăceşti totul cum îţi convine ţie ! Ce ţi-am spus în fond ? repetă ea.
— Nimic ! ! într-adevăr... nimic — sublinie el ironic. Nu mai am nimic de adăugat decît că ai o adevărată predilecţie pentru anchete şi procese... încep să cred că ţi-ai greşit cariera, trebuia să te faci procuror...
Îşi scoase cu un gest ostentativ haina, îşi dezlegă cravata, smunci de guler pînă-i rupse un nasture. După aceea se trînti pe pat, înghesuind sub el cuvertura.
Magdalena se aşeză extenuată pe un scaun.
— Îmbracă-te şi hai să mergem, nu trebuie să pierzi concertul... ţineai să-l auzi, spuse ea cu blîndeţe, peste un timp.
— Mă pot lipsi de concert... mă încîntă destul deplina noastră armonie conjugală...
În noaptea aceea Magdalena rămase în odaia ei. După ce stinse lumina şi se culcă, auzi uşa despărţitoare deschizîndu-se. Cu o ţigară aprinsă în mînă, Luky se apropie de patul ei. Rămăsese în picioare şi rosti — în timp ce Magdalena strîngea tare pleoapele şi respira regulat.
— Dormi, animăluţule, dormi! Ai somnul sănătos, ca toţi oamenii simpli şi prea limpezi...
Apoi dispăru. Foarte curînd, Magdalena îl auzi sforăind.
Într-urna din dimineţile următoare — la facultate — Magdalena se pomeni răstindu-se din senin la Maia Lujan care îi ceruse o informaţie în legătură cu nişte probe de laborator.
— Ai devenit de la o vreme de o irascibilitate îngrozitoare — comentă Maia jignită. Eşti de nerecunoscut, Magdalena ! Ce-i cu tine ?
— Este adevărat, eşti foarte schimbată — nu se putu stăpîni să nu observe cu glas tare şi Tavi, care era de faţă. Dar regretă parcă îndată ce spusese şi se uită lung şi duios, cu ochii lui ca două bile cafenii la Magdalena.
— Nu ştiu ce tot vreţi să insinuaţi — se înfurie de-a binelea Magdalena. Ce-ar fi să vă ocupaţi ceva mai puţin de persoana mea ? Izbucni neaşteptat într-un plîns în hohote — cu sughiţuri — sfîşietor — ca de copil deznădăjduit, căruia i se pare că toţi cei din jurul lui — mai ales părinţii — îi vor răul, că-i sînt cei mai aprigi duşmani şi că el — nenorocitul de el ! — nu mai are pe nimeni, pe nimeni în lumea asta de la care să mai aştepte o mîngîiere, o vorbă bună... Dar dacă ar fi întrebat-o cineva de ce anume plînge în momentul acela, n-ar fi ştiut să răspundă exact, ce se întîinplă cu ea. Ştia doar atît că este obosită, cumplit de obosită... în ultima vreme dormea din ce în ce mai puţine ceasuri din noapte — apăsată de grijile care se adunaseră grele şi ameninţătoare asupra ei, de cînd Luky pierduse slujba. Se apropia scadenţa datoriilor la Sîrzea — se apropia plata chiriei pentru pian, plus întreţinerea la bloc pentru două camere... Plus atîtea şi atîtea...

În jurul Magdalenei, care continua să plîngă şi chiar din ce în ce mai tare, cu un fel de disperare tocmai pentru că nu-şi putea stăpîni plînsul, se strînseseră roată Geta, Rodica, Emil Prodan şi alte cîteva colege.
— Lăsaţi-mă în pace ! Lăsaţi-mă în pace ! scîncea Magdalena printre suspine.
Se potoli doar cînd trebui să reintre în sala de cursuri, la seminarul de semiologie, condus de doctorul Gheorghiu, de la Spitalul Brîncovenesc. Magdalena se făcu mică, într-o bancă, ferindu-se să-i vadă profesorul ochii umflaţi de plîns. Totuşi de la începutul seminarului chiar Gheorghiu îşi oprise întîmplător privirea asupra ei întrebînd-o parcă: Ce-i cu dumneata... colega?
Magdalena rămăsese de cîteva ori cu creionul suspendat deasupra caietului de notiţe, fără să mai ştie despre ce vorbeşte profesorul. Pierdea atenţia, nu-l putea urmări.
O stare de plutire, ca în urmă cu luni, după ce fusese bolnavă de gripă — dar o stare chiar mai rea parcă decît atunci. Se simţea neplăcut mai uşoară — dizolvată parcă în aerul înconjurător şi fără puterea de a se aduna. Un seminar ratat, îşi spuse ea cu deznădejde. Un seminar ratat, la o materie atît de grea, la care va trebui să dea şi examen...
— Ce-i cu dumneata ?
Magdalena tresări. Gheorghiu era la cîţiva paşi de banca ei.
— Eşti bolnavă ? Am observat că n-ai prea putut să mă urmăreşti — spuse el, fără nici o maliţiozitate.
— Da... mă simt cam prost — bîigui Magdalena şi simţi zeci de perechi de ochi, din sală, aţintiţi asupra ei.
— Vezi, îngrijeşte-te, vin examenele! îngrijeşte-te — mai repetă el o dată, îndreptîndu-se spre uşă.
Imediat ce ieşi profesorul din sală, Magdalena îşi strînse repede cărţile, caietele, şi le vîrî în servietă.
Seminarul de semiologie închisese programul de cursuri din dimineaţa aceea şi ea se grăbea să plece, ca să evite odiscuţie în plus cu Geta sau cu Rodica.
Îi era ruşine de tot ce i se întîmplase : de cearta cu Maia, de ceea ce urmase, de izbucnirea ei nervoasă şi penibilă în plîns. Îi era ruşine că tocmai profesorul Gheorghiu o surprinsese cu atenţia împrăştiată.
Avea sentimentul cert şi ascuţit al unui fel de regres general al ei. I se păru chiar că a îmbătrînit... îşi aduse aminte cu nostalgie — ca şi cînd ar fi trecut mulţi, mulţi ani de atunci — de gustul extraordinar al zilei aceleia cînd ieşise năucită de fericire pe poarta Spitalului Brîncovenesc — după discuţia cu doctorul Gheorghiu...
Îşi aminti că o aşteptase Tavi, că pornise cu el pe străzi şi că tot în ziua aceea îl văzuse pe Luky jucîndu-se în zăpadă cu ladeş...

Era totul foarte luminos în vremea aceea... Ce se schimbase ? Ce pierduse din tot ceea ce avusese atunci ?! Pierduse ceva din respectul pe care şi-l purta ei însăşi — trebui să recunoască... „Da, asta este... Nu mai convieţuiesc în bune raporturi cu mine însămi", îşi spuse Magdalena.
Îşi făgădui — cu o furie tonică — în care Luky îşi avea implicaţia lui — să nu se mai lase copleşită de îngrijorări materiale, să-şi adune minţile şi să-şi vadă cu tenacitate de învăţătură. Aşa cum făcuse în toţi anii de facultate, pînă atunci. Să se regăsească.
Se simţi reconfortată de hotărîrile pe care le luase şi pe care dorea — şi ca să şi le confirme — să i le comunice lui Luky cît mai repede. Nu-l află pe Luky acasă. Găsi pe taburetul-noptieră bileţelul pe care i-l lăsase el. Îi scria că va lipsi cîteva ore, că are de făcut nişte drumuri, pentru o slujbă care i se promite. Magdalena se bucură, deveni optimistă. Aşadar, Luky începuse să se zbată mai serios pentru a-şi găsi o slujbă. S-ar putea deci să obţină foarte curînd un post şi atunci totul va reintra în normal.
Se duse în bucătărie să-şi fiarbă două ouă — renunţase în ziua aceea la masa de la cantină — unde dădu de Eugenia Sîrzea. Eugenia începu prin a se scuza faţă de Magdalena că are să-i comunice ceva nu foarte plăcut. Insistă :
— Trebuie totuşi să te previn... socotesc de datoria mea s-o fac...
— Despre ce e vorba — se impacientă în cele din urmă Magdalena să asculte o introducere care nu se mai sfîrşea.
Aruncînd mereu priviri spre uşă, Eugenia îi comunică în şoaptă că descoperise în mapa lui Sîrzea o scrisoare de somaţie Ia adresa soţilor Stamatin...
— Dar abia poimîine e ziua de scadenţă — se înfurie Magdalena.
— E adevărat. Dar nu-l ştii pe bărbatul meu ? A pregătit scrisoarea de ieri. Cu toate că nu cred să facă proces de evacuare dacă o să întîrziaţi o zi, două să plătiţi rata din datoria veche... — încercă Eugenia să o liniştească pe Magdalena. Dar în schimb — continuă ea
— e în stare să „compună" cine ştie ce afiş caraghios cu care să te jignească. De asta mă tem, aşa că e maibine să fii punctuală, ca şi pînă acum...
— Fireşte — răspunse Magdalena, fără să întrevadă deocamdată nici o soluţie pentru respectarea angajamentului pe care şi-l luase.
— I-am vorbit şi lui Luky... El a ridicat din umeri. Mi-a răspuns — că ce? nu ştiu că nu mai are slujbă? spuse mai departe Eugenia. Crede-mă — se dezvinovăţi ea cu un aer prea îndurerat — n-am ştiut că l-au scos... E adevărat, l-am tot văzut pe Luky pe acasă, dar mi-am închipuit că e în concediu. N-am vrut să-l întreb, să nu zică... de ce mă bag?
— Da, a fost concediat — răspunse scurt Magdalena
— într-un fel care îi interzise Eugeniei să mai ceară alte explicaţii.
— Dar la pian de ce nu mai cîntă? întrebă ea. De la o vreme nu-l mai aud de loc zdrăngănind dimineţile...
Aşa e el — de fapt — îşi răspunse singură. Ori cîntă prea mult — ori de loc!...
Magdalena tăcea. Ciudat! Se simţea parcă deodată deposedată de puterea de a-l apăra pe Luky.
— Poate s-o fi săturat şi de muzică — conchise Eugenia.
— Nu cred!... Probabil trece acum printr-o stare morală proastă — încercă Magdalena să-i explice Eugeniei. 0 neliniştise ceea ce aflase : Luky nu mai exersa la pian de la o vreme ! Şi nici deasupra portativului pe care începuse să lucreze Preludiul nu-l mai văzuse de mult stînd aplecat. Nu-l mai auzise nici fluierînd frînturile lui de melodie. Replica pe care i-o dăduse cu cîteva clipe înainte Eugeniei — fără să reflecteze prea mult asupra ei — îi răsuna în cuget ca un ecou grav. Da... pesemne că Luky trecea într-adevăr printr-un moment foarte greu... Poate avea nevoie mai miult ca oricînd de asistenţa ei morală... Nu-i făgăduise încă de atunci — de cînd începuse povestea lor — că-l va ajuta întotdeauna? Da, trebuie să-l ajute! Dar în acelaşi timp ea trebuie să înveţe, să înveţe! Trebuie să-şi treacă examenele bine, foarte bine, ca în toţi anii...
Magdalena uitase ouăle în apa clocotită. Le mîncă fără poftă, aşa cum nu-i plăceau — răscoapte. Îşi făcu o cafea neagră, concentrată şi se apucă îndată să-şi recitească ultimele pagini din caietul de notiţe.
Descoperi cu dezolare hiatusuri între fraze sau fraze lăsate neterminate...
Luky se înapoie acasă spre înserat. 0 mîngîie în treacăt pe păr şi trecu cu un aer foarte preocupat în odaia lui.
Magdalena aştepta să-i vorbească despre slujba pentru care avusese de făcut drumuri în după-amiaza aceea. Dar el tăcea. Îl văzu azvîrlindu-şi din picioare pantofii cu care fusese în oraş şi încălţîndu-şi papucii. Îl văzu îmbrăcîndu-şi halatul de casă, trîntindu-se apoi pe pat, cu o ţigară în gură.
Pesemne n-a reuşit nimic — îşi spuse Magdalena. Întrebă sfielnic:
— Luky... pe unde ai umblat azi?
— Nu ţi-am scris în bilet? Tăcu o secundă, apoi zise: Sper să obţin un post foarte bun, foarte interesant chiar!
Magdalena ţîşni de pe divan. Strigă cu entuziasm :
— Spune repede tot, Luky!
El o privi lung — nemulţumit parcă:
— Lasă-mă întîi să am un răspuns sigur şi pe urmă o să-ţi dau toate informaţiile. Cele mai precise. Întîlni privirea dezamăgită a Magdalenei şi adăugă: Dacă n-o să obţin slujba asta — în care mi-am pus toate speranţele — barem să am numai eu decepţia, nu şi tu...
— Bine... dacă crezi că nu trebuie să-mi spui mai mult... consimţi cu părere de rău Magdalena. Ştii, Luky — reluă ea... dar se opri. Voise să-i vorbească despre scrisoarea de somaţie a lui Sîrzea -— despre care aflase — dar se răzgîndise îndată. La ce bun să-l mai amărască şi pe el? Oricum... Luky n-avea de unde procura bani. Ştii, Luky — repetă ea schimbînd tonul — azi m-am certat cu Maia. M-am purtat foarte urît cu ea.
— Probabil că a meritat-o — răspunse apatic Luky.
— Nu, nu-i adevărat. Eu am fost de vină! Începu să-i povestească. Povestea prost, din ce în ce mai prost, mai fără nerv şi relief, simţind că pe Luky nu-l interesează de doi bani relatarea ei. Renunţă jenată, în cele din urmă, şi se întoarse la caietul de notiţe.
Foarte curînd — nu se întunecase încă de tot afară — sosi pe neaşteptate Geta.
— Unde ai dispărut azi, după cursuri? De ce n-ai venit la cantină? o întrebă ea pe Magdalena, îmbrăţişînd-o.
Magdalena răspunse pe un ton evaziv că nu se simte prea bine cu sănătatea.
— Ce-i cu ea? — se adresă Geta de data asta lui Luky, arătînd cu capul spre Magdalena. De ce n-ai mai multă grijă de nevasta dumitale — îl certă ea, cu graţie.
— Nu ştie de loc să se cruţe replică Luky cu un surîs suav-nevinovat. Se oboseşte prea mult! Aleargă la cursuri, la clinici, la spitale. Mai are şi grija mea!
— făcu el şi cuprinse tandru cu un braţ umerii Magdalenei.
— Nu-i mai da voie să aibă atîta grijă de dumneata— răspunse Geta, păstrînd un ton prietenos. Ia-i-o înainte: poartă-i dumneata ei de grijă!
— Ce pot să fac?! Luky oftă: E o împrejurare cu totul specială...

Magdalena se nelinişti. N-ar fi dorit ca Luky să-i vorbească Getei despre concedierea lui de la Sfatul popular.
— De ce specială? — se interesă Geta, fără să-i scape subita posomorîre a Magdalenei.
— De paisprezece zile — de paisprezece, Magdalena, nu-i aşa? — tu eşti cu contabilitatea exactă — tovarăşii de la Sfatul popular s-au dispensat de serviciile mele — rîse Luky. Trebuie să-mi caut altceva...
— Aha... exclamă prea expresiv Geta şi cu prea multe puncte de suspensie. Şi ce ştii să faci? — spuse ea.
— Bineînţeles că nimic, dragă tovarăşă — se înveseli parcă şi mai tare Luky nimic, ca toţi funcţionarii, care ştiu să scrie şi să socotească şi practic nu ştiu de fapt nimic. Dar de ce m-ai întrebat? Ai vreo idee? Ştii pe undeva un post liber?
— Nu... dar o să mă interesez... O să vorbesc şi cu Emil...
— Te rog, Geta, vorbeşte neapărat şi cu Emil — se precipită Magdalena.
Sigur, ceva nu-i plăcuse lui Luky — poate graba cu care rostise ea acel „te rog", poate tonul prea stăruitor... îşi retrase braţul cu care o ţinuse pe după umeri şi făcu doi, trei paşi obosiţi prin odaie. Se duse la fereastră — dădu o clipă perdeaua la o parte, privi afară fără rost, apoi trecu deodată în odaia lui. Închise glasvandul şi imediat începură să se audă repetate frînturi de melodie la pian.
— Trebuie că vă descurcaţi destul de greu fără slujba lui — spuse Geta, aşezindu-se pe divan alături de Magdalena.
— Da... destul de greu!
— Şi de ce n-ai pomenit nimic despre necazurile tale? — o certă Geta. Cu mare lucru nu pot să teajut, e drept — dar două-trei sute de lei am de unde să-ţi împrumut... 0 să mi-i dai înapoi cînd o să ai...Nu e nici o grabă. Mîine ţi-i aduc — îi scot de pe carnetul de C.E.C. — spuse ea repede şi începu imediat să vorbească despre altceva.
Deodată, din odaia de alături, se auzi vocea enervată a lui Luky.
— Magdalena strigă el unde e caietul meu cu scoarţe gri?
— Nu ştiu... trebuie să fie pe birou...
— Vrei să fii drăguţă să mi-l cauţi?

Pianul încetase.
Geta răsuflă uşurată. O năucise monotonia aceloraşi crîmpeie de melodie. Magdalena trecu în odaia de alături unde întîrzie cîteva minute. Căută caietul — îl găsi sub perna scaunului pe care se aşeza Luky cînd exersa.
— Mai stă mult „persoana"? o întrebă el pe şoptite, arătînd cu capul dincolo de prag.
Magdalena înghiţi răspunsul, zîmbi promiţător si ieşi imediat. Se întoarse lîngă Geta.
— Aşa sînt artiştii... — comentă Geta, zîmbind. Se grăbi din delicateţă să adauge: Nu ştiu unde am citit că artiştii rămîn toată viaţa nişte copii mari.
— Chiar aşa e ! Luky e un copil mare! — spuse Magdalena, bucuroasă că găsise o nouă scuză pentru Luky.
— Magdalena ! ! — chemă din nou Luky.
— Ce-i, dragul meu — răspunse ea, agasată, cu exagerată blîndeţe.
— Nu te supăra... te rog... dar...
— Dar ce? întrebă Magdalena vrînd să dea dialogului un ton de glumă.
Urmă o scurtă tăcere, după care Luky întrebă :
— Unde mi-ai ascuns ţigările?
— Eu? se miră Magdalena. Cînd ţi le-am mai ascuns? — rîse ea forţat. Se scuză faţă de Geta: Trebuiesă mă duc să i le caut... Altfel nu se linişteşte. Vorbea despre el ca despre un copil. Descoperi imediat pachetul gol. Luky fumase toate ţigările.
— Nu pot să lucrez fără să fumez! se plînse el. Ce calamitate! Trebuie să mă îmbrac! Oftă ostentativ, tare.
Magdalena tăcu.
— Nu te duci tu? se rugă el. Cumpără-mi „Virginia" sau nu, mai bine „Pinguin". Să mai schimb...
— Bine, consimţi ea fără chef.
Geta începu să răsfoiască cursul de Fiziopatologie, Magdalena îi făcu semn cu mîna s-o aştepte puţin şi dispăru repede. Coborî cu liftul, cumpără ţigările pentru Luky şi se întoarse imediat.
— Aşa-ţi face şi cînd înveţi? o întrebă Geta. Tot aşa te tot cheamă şi te tot trimite?
— Nu — răspunse Magdalena şi schimbă vorba.
Peste cîteva clipe, Luky trase glasvandul şi apăru în prag:
— Aş bea o citronadă, iubito...
Geta se ridică brusc de pe divan !
— Plec... E tîrziu... Mîine... Vru să spună că nu va uita să aducă banii făgăduiţi, dar se opri.
Luky o petrecu ceremonios pînă la uşă. Magdalena ieşi o dată cu Geta. 0 însoţi pînă la lift.
— Iartă-mă, Magdalena, dar am impresia că Luky uită cam des că tu mai trebuie şi să înveţi. De ce nu-i aduci tu aminte? Crede-mă, trebuie! sublinie Geta şi intră în cuşca ascensorului.
În aceeaşi seară, în timp ce mînca, Luky îi spuse Magdalenei, fără să ridice ochii din farfurie:
— Mă tot întreb, cum de reuşeşti tu să te înconjori numai de un anumit soi de oameni... Rodica e o roade-carte, care vă ţine pe toţi din grupă sub opinca ei! Tavi e un imbecil fără pereche! Prodan, un prestidigitator cultural! Scoate citate din mînecă! Iar Geta... o prost crescută şi o intrigantă pe deasupra. Cine are nevoiede sfaturile ei, aş vrea să ştiu? Dar bănuiesc că i te-ai plîns de mine, altfel n-ar fi îndrăznit să mă dăscălească — vreau să sper! !
— Nu m-am plîns nici ei, nici nimănui altcuiva niciodată de tine şi probabil n-am s-o fac nici cînd voi avea mai multe motive decît am azi... răspunse Magdalena cu un calm care îl nelinişti puţin pe Luky. Şi mai vreau să ştii ceva — reluă ea tăios, imediat — nu accept să vorbeşti în termenii ăştia de nişte oameni pe care eu îi preţuiesc şi îi iubesc. Geta e un om admirabil şi de o rară gingăşie sufletească! Rodica e devotată, e dreaptă, e un om de caracter. Iar „opinca" la care te referi... — ridică ea glasul...
— Rectific! E de fapt un condur de mătase — o întrerupse Luky. Iar Tavi... un geniu dublat de un gentlemen. Nimeni pînă la el n-a reuşit performanţa asta! Istoria nu cunoaşte nici un gentlemen genial şi nici un geniu gentlemen. Se pare că este o incompatibilitate de neînvins... Rîdea, amuzîndu-se de ceea ce spusese.
Magdalena se ridică de pe scaun şi începu să strîngă masa în tăcere.
— Ascultă! spuse el deodată şi-i prinse cu un gest posesiv mîna. Deveni grav. Îşi îngustă ochii. Ascultă... cînd o să înţelegi că nu suport să te ia nimeni de lîngă mine? Sînt gelos pe oricine. N-ai înţeles că n-am putut îndura că stăteai liniştită dincolo de vorbă cu Geta şi că de mine uitaseşi? Nu-mi trebuia nici caietul cu scoarţe gri, nici ţigările şi nici citronada, pe care de altfel, în treacăt fie zis, nu mi-ai adus-o nici pînă acum... Proastă mică ! şopti el. Ce puţin înţelegi...
Trecu cu paşi leneşi în cealaltă odaie. Peste un timp o chemă.
— Spune-mi, iubito, tu ştii să faci bine injecţii?
— Sigur că ştiu... ce întrebare? se miră Magdalena şi se aşeză obosită pe pat, începînd să se dezbrace.
— Ţi-am găsit nişte persoane care au nevoie de injecţii la domiciliu. Bineînţeles, injecţii contra plată, preciză el. Sînt de fapt un fel de neamuri prin alianţă de ale mele.
— N-am mai făcut pînă acum injecţii plătite, răspunse Magdalena.
— Dar nu e nimic înjositor... Doar asta ai să facut oată viaţa! Caută în buzunarul jachetei mele de lină, ai să găseşti un petec de hîrtie pe care am notat adresele şi numerele de telefon... Poţi să le începi chiar de mîine, dacă vrei. E şi cineva care are nevoie de o gardă de cîteva nopţi...
— Ni se dă o bursă tocmai ca să ne putem ocupa numai de studiu — spuse încet Magdalena. Şi apoi, şi aşa abia îmi ajunge timpul.
— Da... bine... Iartă-mă... eu credeam că-ţi aduc o veste bună... Iartă-mă — repetă el şi îşi luă un aer foarte detaşat.
— Este drept... avem foarte multă nevoie de bani — murmură mai mult pentru sine Magdalena, amintindu-şi iar de datoria la Sîrzea care devenea foarte presantă. Se gîndi şi că, dacă nu va fi plătită la timp chiria pentru pian, nu-l vor mai putea avea în continuare.
— Totul e să ne putem descurca acum — pînă intru iar în slujbă... Cred că asta se va întîmplă destul de curînd... Aş vrea să profit de timpul scurt pe care îl mai am liber ca să lucrez la Preludiu. Suspină din adînc: Dar am nevoie şi de un anumit climat... Şi de un — cît de cît — confort material... Tăcu un moment. Ştiu — reluă el. Subliniind efortul pe care îl făcea continuînd — ştiu că nu e uşor ce-ţi cer...
Magdalena se întinsese pe pat, cu mîinile aduse sub cap.
Peste cîteva minute, Luky veni lîngă ea; ţinea într-o mînă jacheta lui bej de lînă pe care o tîra pe jos şi într-alta o bucăţică de hîrtie:
— Uite adresele... spuse el neglijent. Nu se urni din loc decît cînd o văzu citind numele străzilor notate de el pe o filă mică de agendă.
Două săptămîni mai tîrziu, Magdalena aţipi cu capul în piept la seminarul de inframicrobiologie. Era după o gardă de trei nopţi şi venise la universitate direct de la bolnavă. Nu avusese timp să-şi cumpere cofeină şi băuse într-un restaurant „expres" o cafea cu lapte, care n-o remontase de loc. Se trezi scăldată de sudoarea rece a spaimei. Maia Lujan o scutura uşor de mînă, ajutînd-o să se trezească. Toată grupa ei era extrem de alarmată; observase şi asistentul că o studentă doarme la seminar. Magdalena încercă să se scuze, spunînd că i s-a făcut rău. Ieşi împleticindu-se încă de somn, urmată de Rodica, care o sprijinea. Se aşezară amîndouă, una lîngă alta, pe o bancă din culoar.
— Mi-e foarte ruşine de ce mi s-a întâmplat —- vorbi Magdalena în şoaptă şi ocliii i se umplură deodată de lacrimi.
— Cred, răspunse scurt şi sever Rodica. Apoi tăcu, ofensată parcă.
— Din cauza mea — grupa noastră n-o să mai fie fruntaşă... începu Magdalena să plîngă încet. Ştiu că sînteţi cu toţii supăraţi pe mine... Aveţi dreptate... Aşteptă un moment cu glasul suspendat, cu o privire care o ruga pe Rodica să-i spună că totul nu este chiar atît de grav.
Dar Rodica nu era dispusă să se lase înduioşată.
— E adevărat... Ai devenit o problemă pentru noi! Magdalena — întrebă ea — de ce eşti atît de anormal de obosită de la un timp încoace? Continuă apăsînd pe fiecare cuvînt: Veşnic obosită, distrată, preocupată — chinuită parcă ! Şi de la un timp mereu în întîrziere! În ultima săptăinînă ai lipsit aproape zi de zi la prima oră. Ai făcut socoteala cîte absenţe ai adunat? Magdalena, cred că ştii că şaizeci de absenţe înseamnă repetarea automată a anului...
— N-o să ajung niciodată în situaţia asta — protestă Magdalena mai mult pentru nevoia de a se convinge pe sine...
— De, ştiu şi eu? ridică Rodica din umeri. Ştiu şi eu ce ai de gînd?! Văd că nu mai vrei să studiezi cu grupa... ai lipsit şi de la unele lucrări practice... De ce ? Ce se petrece cu tine? Vrem să ştim, stărui ea. Poate că putem să te ajutăm cu ceva... Dar dacă tu te ascunzi de noi... Dacă tu...
— Nu mă ascund... răspunse cu un firicel de glas Magdalena şi întoarse capul, să n-o lase pe Rodica săi se uite în ochi.
— Spune — întrebă brusc Rodica — nu te înţelegi cu bărbatul tău, eşti nefericită în căsnicie ? Eu... eu aşa bănuiesc — mărturisi ea şi lovi cu tocul pantofului înduşumea... parcă ar fi vrut să marcheze efortul pe care îl făcuse de a intra brutal într-un subiect delicat.
— Nu, nu sînt nefericită... răspunse Magdalena. Nu e vorba de neînţelegeri... Trecem prin nişte greutăţi... Luky a rămas fără slujbă... Probabil, ai aflat de la Geta... E deprimat... Are din toate punctele de vedere mai multă nevoie acum de mine, ca oricînd... Cred că îţi dai seama... apelă ea la un cuvînt de încurajare din partea Rodichii, care o ascultase foarte atentă.
— Prin urmare, e aşa cum am bănuit... prin urmare e tot din cauza bărbatului tău !
— Dar ce vină are el? — sări Magdalena.
— Probabil că are una, sau chiar mai multe! Probabil că nu-ţi lasă timp să înveţi! El are prea mult timp liber, ca să nu ţi-l confişte şi pe al tău! Sînt unii oameni — dintre cei care nu muncesc — care vor să-i contamineze şi pe alţii... Aşa cum unii ftiziei vor să-ţi dea să bei din paharul lor... Luky de ce nu se gîndeşte că trebuie să te pregăteşti pentru examen ? Dar în fond — se înfurie deodată Rodica — dacă el şi-a pierdut slujba — din vina lui probabil! — tu trebuie să stai acasă să-l ţii de mînă, să-i ţii de urît? Nu pricep!! Se răsuci vivace, cu tot torsul spre Magdalena. — Trebuie să discutăm cu el — decise ea.
Magdalena se încruntă :
— Ce să discutaţi cu el ? De ce vreţi să-l scoateţi pe el responsabil pentru incapacitatea mea de a face faţă unui moment mai dificil ?
— Eu te întreb ce ai de gînd cu examenele — se impacientă Rodica. Lasă pledoariile ! Noi vrem să te ajutăm, şi tu nu te laşi ajutată ! îmi pare foarte rău pentru tine, dar să ştii că ai să fii pusă şi în discuţia comitetului Uteme de an...
De zeci de ori Magdalena îşi spusese că va ajunge aici şi totuşi avertismentul Rodicăi o lovi cu forţa unei veşti foarte rele şi neaşteptate.
Începu să-şi caute în mîneca bluzei, în buzunare, şi absurd — pe bancă — batista — care rămăsese în servietă. Se ridică brusc şi porni pe culoar spre lavabouri. Îşi spală faţa cu apă rece, se privi cu dezgust în oglindă. Era palidă, trasă la faţă. Se găsi urîtă, îmbătrînită şi simţi că se detestă.
Cînd se întoarse acasă, îl găsi pe Luky în pijama, întinzînd cărţile de joc pentru o pasienţă. Patul era desfăcut, nişte reviste ilustrate zăceau răspîndite pe podea şi scrumierele arătau negre, pline de mucuri reci. Fereastra era închisă şi tot aerul din odaie duhnea a trîndăvie.
— Luky, mi s-a întîmplat ceva foarte grav... spuse ea, căutîndu-i ochii. El şi-i ridică leneş spre ea. Azi am adormit la seminar... continuă Magdalena. N-am mai ştiut unde mă aflu, mi s-au închis pleoapele de oboseală, m-a furat somnul...
— Sărăcuţa de tine!... oftă şi aşeză mai departe cărţile pentru pasenţa începută. Chiar, arăţi foarte rău., constată el cu o privire care scotocea dezgustată ca prin nişte rufe murdare, prin pletele ei, spînzurînd prea drepte, peste obrajii supţi...
— Trebuie să încetez cu injecţiile şi cu gărzile de noapte... Aşa nu se mai poate... Am o serie de absenţe... Se opri, apoi se plînse: Mă simt insuficient pregătită pentru examene... Grupa e foarte nemulţumită de mine... Mi s-a atras atenţia — vorbi ea la modul impersonal, ca să n-o implice direct pe Rodica Bobian — că voi fi pusă in discuţia comitetului Uteme de au...îşi luă capul în mîini : Nu ştiu ce am să mă fac, Luky !
— Totul e din cauza mea ! — oftă el iar, şi întinse iar cărţile cîte şase la şir, pe pernă. Eu îţi sînt o piedică în toate... o povară... — spuse el încet. Ce vrei să fac? — ridică deodată ochii îngustaţi spre ea. Ce vrei să fac? Vrei să plec de lingă line? Vrei să plec de tot? Dacă tu vrei...
— Asta e lot ce găseşti să-mi spui — întrebă Magdalena pălind.
— Aproape că mă sileşti să-ţi vorbesc aşa... coborî el glasul. Schimbă brusc tonul — uitîndu-se cu un ochi neiertător la ea. Crezi că mi-e uşor să suport lamentările tale? Crezi că le pot suporta fără să mă simt umilit? Crezi că nu văd şi nu simt că ai obosit să mai lupţi pentru dragostea noastră? Destul un fleac, o cît de mică neplăcere la facultate, ca să fii gata să mă renegi, să mă arunci... Dacă te-ai scruta pînă în adîncul tău — n-ai găsi acolo decît o singură dorinţă vie, întreagă, veritabilă: dorinţa de a scăpa de mine!
— E îngrozitor, Luky, cum ştii să întorci totul împotriva inea. întotdeauna tu eşti cel lezat, cel nedreptăţit. Pînă şi simţul tău estetic este jignit că m-au sluţit nopţile de nesomn, de gardă... alergăturile... grijile...toate la un loc... Văd răceala — obiectivitatea cu care te uiţi uneori la mine! Eu sînt de vină, de lot! Scamatoriile astea avocăţeşti de la cine le-ai învăţat, de latatăl tău? Simţea nevoia să lovească.
— A, perfect — făcu Luky şi începu să amestece pachetul de cărţi de joc — iată şi momentul mult aşteptat — continuă el cu calm cînd este adusă în discuţie şi obîrşia mea !
— Asta e o adevărată dovadă de rea-credinţă din partea ta! — strigă ea.
— Eu te-am întrebat: Vrei să plec de lîngă tine? Făcu o pauză. Apoi neaşteptat, umil: Vrei să plec? Da?
— Nu, să nu pleci, Luky! Să încerci să mă ajuţi! se rugă ea.

Dar dacă ai avea de ales? întrebă el brusc. Între profesia ta şi între mine ? Vrei să faci carieră socială sau să mi te devotezi mie, omul pe care pretinzi că-l iubeşti?
— Te iubesc, dar îţi cer să înţelegi că nu pot să trăiesc cufundată numai în dragostea noastră, că nu pot şi nici n-am voie să ţin seama numai de tine, să uit de toate celelalte responsabilităţi ale mele...
— Foarte bine... consimţi el detaşat — păstrează-ţi-le, dar cu condiţia să nu stînjenească dragostea noastră! Tu nu înţelegi că totul pe lumea asta, în afară de dragoste, e o pedeapsă...
— Dar o dragoste care te claustrează, care te izolează de viaţă, devine ceva monstruos... se chinui să se facă înţeleasă Magdalena. Adăugă : Nu ştiu cine as pus-o, dar e aici un mare adevăr: cei care pun în centrul existenţei lor dragostea, nu sînt şi cei care au şi cea mai mare putere de iubire...
— Eşti de felicitat! rîse încet cu buzele strînse pe dinţi. Continuă apoi cu melancolie ironică: Nu mai gîndeşti cu capul tău... Dacă te-ai asculta şi ai putea să ai şi obiectivitatea necesară, ţi-ai da seama cît eşti de falsificată şi asprită de viaţă... Degeaba încerc eu să te fac să ai destul discernămînt, ca să ştii să deosebeşti principalul de secundar. De pildă pentru tine opinia colegilor tăi este o chestiune esenţială, vitală... Ori grăiesc ei, ori grăieşte însuşi destinul, pentru tine, totuna e...
— Ce vrei tu la urma urmei, Luky ? — se înfurie ea vorbeşti şi nu spui un singur cuvînt de bun simţ...
Parodiezi totul ! Se simţea singură şi foarte departede el.
— Vreau să fiu fericit! Asta vreau! Unde este femeia care să mă facă fericit? strigă el. Începu să se plimbe nervos prin odaie, călcînd peste reviste, trîntind în trecere scaunele, agăţîndu-se de obiecte.
— Şi eu ce sînt? îl opri Magdalena din cursa lui prin odaie, prinzîndu-l de mînă.
— Nu mai ştiu... murmură el. Cîteodată mi se parecă tu eşti femeia mea, predestinată mie ! Că numai tu puteai fi. Numai tu ! Alteori... că n-am greşit niciodată mai mult decît atunci cînd te-am ales... Cum pot să mai cred în tine, cînd te văd plîngînd pentru nişte examene şi nu ai o tresărire de spaimă pentru dragostea noastră care este gata să fie strivită de meschinăriile vieţii, de toată proza cotidiană? Iţi este indiferent dacă va muri? Eşti gata s-o trădezi pentru ambiţia de a culege laude, nişte note bune la examene ? Eu dacă aş fi pus să aleg între a rămîne cu tine pentru totdeauna şi a pierde pentru totdeauna vocaţia mea artistică — şi bagă de seamă ! e vorba de vocaţie, nu de profesie — n-aş ezita o clipă, n-aş sta o clipă la îndoială... pentru că eu te iubesc şi tu-mi ţii loc de tot — pledă el, cu o strălucire în ochi care era o satisfacţie de a fi găsit acest argument.

Magdalenei, strălucirea din privirea lui îi păru flacăra adevărului şi tăcu emoţionată.
Luky începu să se îmbrace grăbit, nervos.
— Unde pleci? întrebă ea.
— Mă duc să mă mai interesez ce mai e cu slujba aia care mi s-a promis — vorbi el echivoc. Starea asta de aşteptare, de tensiune, mă sufocă. Nu mă simt bun de nimic...
— Asta e foarte rău, Luky ! Tu singur spuneai că trebuie să profiţi de timp să lucrezi... In ultima vreme, de cîte ori am venit acasă — se hotărî ea să spună — te-am găsit...
— Făcînd pasienţe! o întrerupse el — cu un rîs scurt, sarcastic. Da... Cu asta mă ocup ! O înfruntă cu o privire verde, tăioasă. Îţi trece măcar prin minte, vreodată... se tîngui el — ce se petrece cu mine? Strînse pleoapele de parcă ar fi strivit o lacrimă între ele şi ieşi repede din odaie.

Magdalena rămase singură acasă. Era epuizată de tristeţe, de oboseală, de griji... Se întinse pe divan cu o pernă sub cap... Nu apucă să aţipească, auzi nişte paşi necunoscuţi, mărunţi şi sacadaţi care traversară holul şi apoi se opriră în dreptul odăii ei ; după o tăcere care părea să fie o ezitare Magdalena se ridică intrigată de pe divan şi deschise brusc uşa. În faţa ei stătea o femeie între două vîrste — cu părul vopsit într-un negru-albăstrui — înaltă şi slabă, îmbrăcată într-un taior croit bărbăteşte, dintr-o gabardină în culoarea nisipului ud.

Magdalena o surprinsese cu o mînă în aer — nehotărîtă parcă — dacă să bată sau nu în uşă.
— Pe cine căutaţi ? o întrebă ea, neliniştită dintr-o dată de presimţire.
— Cred că pe dumneata — răspunse agresiv femeia, cu o voce zgrunţuroasă, guturală, pe care Magdalena ar fi recunoscut-o dintr-o mie.
— Vă rog intraţi... Se dădu deoparte şi îi făcu loc mamei lui Luky, care se opri în prag şi cercetă nemulţumită cele două încăperi, mişcînd nervos capul, la stingă, la dreapta, ca o găină care nimerise printr-o ulucă într-o curte străină.
— Unde e fiul meu ? — întrebă ea, umflîndu-şi vocea, şi îşi încreţi pleoapele privind parcă printr-un binoclu, la teatru.
— Nu e acasă doamnă răspunse Magdalena. Dacă vreţi să-l aşteptaţi...
Trase scaunul de sub poala feţei de masă şi-l împinse spre mijlocul camerei:
— Luaţi loc, vă rog!
0 clipă, ochii galbeni-verzui ai femeii rămaseră provocator opriţi asupra chipului Magdalenei.
— Aşadar, dumneata eşti soţia fiului meu! Spuse ea. Apăsase pe cuvîntul dumneata şi i-l azvîrlise apoi ca dintr-o praştie, drept în faţă Magdalenei. Îşi înfoiase nările şi avea un aer mai mult simulat-ultragiat, care o făcea ridicolă. Sînt aici — şi se mişcă puţin înainte— ca să te anunţ că nu vei fi niciodată acceptată în familia noastră. Niciodată — repetă ea şi îşi strînse buzele pe dinţi, ca Luky.
— Nici nu simt nevoia, doamnă răspunse simplu Magdalena.
A, vrei să spui că îţi ajunge dragostea lui Luky?! Cîntase cu intenţie groasă de parodiere toată fraza, dînd şi ochii peste cap, şi îşi dusese şi o mînă la inimă. Dar pentru că i se păruse pesemene că tonul şi mimica nu exprimaseră destul de bine tot dispreţul ei, sfirşi într-un rîs, amplificat parcă prin megafon.
— Da, doamnă — surise ironic Magdalena. într-adevăr, îmi ajunge dragostea lui Luky!
— Serios? Serios? — rîse ea din nou şi parcă şi mai grosolan. Ei bine, o să mai vorbim noi foarte curînd despre asta, duduie! îmi cunosc prea bine băiatul ca să ştiu că nu trebuie să-mi fac sînge rău ! O să se plictisească de dumneata mult mai repede chiar decît mă aştept! îşi gustă cu satisfacţie replica, aspirînd adinc aerul în piept.
Într-o străfulgerare, Magdalena îl văzu pe Luky întinzînd pe pernă cărţile de joc, apoi ridicînd spre ea o privire rece, obiectivă : „Chiar arăţi foarte rău !" — îi răsunară în urechi cuvintele lui.
Evocarea îi coborî parcă deodată umerii în faţa adversarei. Amalia Stamalin îi simţi clipa de umilinţă şi începu să atace mai cu violenţă :
— Şi în fond, ce-i oferi dumneata, ca să nu se plictisească ? Veni foarte aproape de Magdalena, îşi încrucişă braţele peste piept — cum făcea uneori Luky — şi îşi zvîcni capul înainte, parcă ar fi vrut s-o împungă : Ce-i oferi?! 0 viaţă penibilă, de privaţiuni, cînd un băiat ca el — frumos, inteligent, cult, educat, talentat înşiră ea pe toate degetele de la mînă — de familie excelentă putea să trăiască ca un prinţ, fără nici o grijă însurat cu o fată bogată ! Cine eşti dumneata — de-acasă aş vrea să ştiu ? Cum ţi-ai permis ? începu să-şi piardă cumpătul scoasă din sărite de tăcerea ironică a Magdalenei — şi să vorbească alandala: cînd îl lăuda pe Luky, cînd îl acuza sau chiar de-a dreptul îl invectiva, ca apoi, excedată de tăcerile Magdalenei, să înceapă să strige : Mă sfidezi pe mine ? Pe mine mă sfidezi dumneata ? Ce te uiţi aşa lamine? Crezi că mă impresionezi cu aerele astea ale dumitale, cu aroganţa şi cu insolenţa dumitale?
— Doamnă — vorbi foarte rar Magdalena — nu sînt dispusă să mai ascult nici o necuviinţă din partea dumitale. Întoarse spatele şi ieşi pe balcon. Îi bătea inima foarte tare şi simţea în ochi o arsură.
Auzi în urma ei un torent de insulte, de cuvinte vulgare — apoi o uşă care se închise cu pocnet.
— Am avut plăcerea să fac cunoştinţă cu persoana cu care te-ai însurat...
Amalia Stamatin stătea picior peste picior — aşezată pe patul lui Luky. El cînta la pian un fragment dintr-o piesă mică de Mozart.
Se distraseră pînă atunci pe seama Eugeniei şi a lui Panait Sîrzea, bîrfindu-i bine de tot, împreună.
Luky aştepta tot timpul, cu o prefăcută indiferenţă, momentul cînd mama lui va începe să-l întrebe despre căsătoria lui: era surprins că n-o făcuse încă şi se întreba fără îngrijorare — dar cu curiozitate — ce tactică ascundea această tăcere. 0 găsise pe maică-sa în hol, pîndindu-i întoarcerea, şi nu-i pomenise nici un cuvînt despre ciocnirea ei cu Magdalena, nici că o văzuse plecînd de acasă şi o auzise spunîndu-i Eugeniei că va lipsi două-trei ore.
— A, da? Aţi făcut cunoştinţă? răspunse Luky cu degajare şi cîntă mai departe.
Dragul meu... condoleanţele mele! — spuse ea după o pauză mică, supraveghindu-şi tonul, care reuşi să fie calm şi obiectiv.
— Am rămas cumva orfan de tată — întrebă Luky fără să întoarcă ceafa, ridicînd graţios mîna stingă deasupra clapelor.
— Apreciez că nu ţi-ai pierdut umorul, fiule — răspunse ea ironic şi îşi porunci din nou să fie foarte stăpînită.
Mai avea un ceas şi jumătate pînă să plece la gară şi trebuia să-şi socotească bine toate mişcările, ca un jucător de şah care şi-a propus să nu piardă partida.
— Dar ce ai făcut cu bunul tău gust ? continuă ea. Sau poate m-am înşelat eu şi nu l-ai avut niciodată?!
— Probabil — consimţi cu cochetărie Luky şi schiţă cu mîna dreaptă un început de melodie.
— Această persoană căreia i-ai dat numele tău —
— iartă-mă ! făcu ea — nu e nici măcar nostimă, dragul meu!
— Serios? — păstră el tonul de glumă şi continuă să-şi arate doar profilul.
— E foarte lipsită de stil... foarte oarecare... Sînt dezolată pentru tine, dragul meu...
— Ţi-ai calculat prost acţiunea de subminare — rîse îngăduitor Luky. N-ai să mă poţi convinge că Magdalena nu este o femeie frumoasă! Este atît de indiscutabil, de evident frumoasă — insistă el cu toată vanitatea lui zgîriată — încît mă şi surprinde că perfidia ta nu ţi-a fost o mai bună sfătuitoare...
— Perfidia mea, Luky? păru mai mult îndurerată decît mirată.
— Ei, da! Închipuieşte-ţi! Sînt primul care apreciază această calitate a ta?
— Aii ! cu ce poftă te-aş plesni, Luky, peste gura asta obraznică! Izbutise să spună cu tandreţă toată fraza. Cum poţi să pretinzi că e frumoasă, cînd e atît de îngrozitor de banală? reveni ea.
— Banală?! Are ochii cei mai... neprevăzuţi, cei mai neobişnuiţi, cei mai frumoşi din lume! Te-ai uitat la culoarea lor?
— Te rog să mă crezi că n-aş şti să-ţi spun da căsînt negri, căprui, sau bleumarin! — rîse ea. N-am observat! In schimb pot să te informez că rar mi-a fost dat să cunosc o persoană mai prost crescută ! Mi-a făcut o splendidă primire!!
— A, aţi avut şi timpul să vă certaţi — se interesă Luky amuzat.
— Să ne certăm !? Nu i-am făcut onoarea... Am lăsat-o să-şi debiteze mojiciile. Eii!! se strîmbă ea cu repulsie şi se prefăcu scuturată de un frison.

O deteşti! Asta înseamnă că nu-i ierţi că e frumoasă! Hai, încearcă să fii cît de cît obiectivă: gîndeşte-te puţin cum ar arăta femeia asta bine îmbrăcată!
— Şi drapată în hermină din cap pînă în picioare, tot ar urla neamul prost din ea — ţi-o jur, dragul meu!
— Nu e adevărat — protestă slab Luky... E drept — cedă el —- acum e într-o pasă proastă... E cam neîngrijită...
— Aha se bucură ea deschis — începi să recunoşti că am dreptate... Fii mai bine sincer şi mărturiseşte că ţi-ai făcut mica ta socoteală în toată povestea asta... Dar nu pricep, dacă te-ai hotărît să te laşi întreţinut, de ce nu ţi-ai ales o femeie cu parale? Te-ai vîndut prea ieftin, băiete ! Nepermis de ieftin ! Zău !
Luky tăcea cu o expresie echivocă.
— Spune, fii sincer, nu-ţi pare rău ? I se păru că a cîştigat teren şi stărui găsind şi o inflexiune caldă: Vreau să ştiu, poate că totuşi ai iubit-o? Vreau să înţeleg ce te-a făcut să te însori?
Luky se întoarse pe scaun cu toată faţa spre mama lui. Zîmbi vag.
— în poveştile astea sentimentale totul e întotdeauna destul de neclar... Niciodată nu poţi să ştii a cui e vina ! Nu poţi şti dacă iubeşti fiindcă eşti iubit, sau eşti iubit fiindcă iubeşti. Am avut pesemne nevoie de cineva care să creadă în mine, să mă susţină! Am vrut pe cineva care să mă ajute... Ea mi-a dat toate acestea pînă la un moment dat... A găsit locul, vacant... Eram părăsit de voi... îşi pierdu calmul şi izbucni: Aţi vrut să mă şantaiaţi ! Aţi uneltit cu animalul ăsta de Sîrzea să pierd odaia, să fiu nevoit să mă întorc în gaura de provincie pe care o detest... asta aţi urmărit !
— Nu era mai bine să fi venit acasă să te însori cu fata lui Comănescu ? întrebă blînd mama. Că de altceva, slavă domnului nu eşti bun, cred că vezi şi singur...
A, nu, nu, strigă Luky revoltat. Am dreptul să-mi şi placă femeia cu care mă culc!... Să mai fiu şi obligat să mă culc cu o stîrpitură respingătoare !... De Magdalena am fost un timp teribil de prins, teribil de captivat...
Constat că totul e la trecut, iubitul meu fiu, spuse cu satisfacţie nedisimulată mama. Cum am prevăzut eu... s-a terminat noutatea...
Luky ridică din umeri. Degetele lui începură să alerge pe clape, trezind nişte sunete noi, sprintene...
Amalia se uită la ceas şi se ridică îndată de pe pat.
— Fiule, mă conduci la gară? întrebă ea cu capul lăsat puţin într-o parte.
— Dar nu gratis — răspunse Luky savurîndu-şi cinismul. Te costă două sute de lei... chere maman!6

Încăperea care servea drept sediu al organizaţiei Uteme de an îi era bine cunoscută Magdalenei, familiară. Doar de atîtea ori lucrase aici — asistase la atîtea şedinţe şi numai cu luni în urmă fusese felicitată tot aici, tot de la acest birou de către Florescu, pentru succesele ei la învăţătură... Aceeaşi încăpere acum i se păru deodată parcă mai mare, mai rece, mai oficială, în raport poate cu fiinţa ei pe care şi-o simţi deodată mai mică — măsurată cu sentimentul de vinovăţie pe care îl purta în ea.
Aşteptase în fond ziua aceasta temîndu-se de ea, dar temîndu-se parcă mai mult că s-ar putea să nu mai vie...
Să nu mai vie, pentru că (era una din spaimele ei !) se hotărîse ceva foarte grav cu ea, ceva care îi va fi comunicat într-o singură clipă, lapidar şi irevocabil, ca o veste de moarte năprasnică.

Şi iată că acum se afla în faţa secretarului, convocată de el. Venise ziua! Văzînd-o intrînd, Florescu lăsă din mînă ziarul pe care îl avea în faţă. Se ridică în picioare şi îşi puse amîndouă palmele pe cristalul biroului, sprijinindu-se parcă cu toată greutatea în ele, şi spuse simplu:
— Te-am chemat, Magdalena Gherea, să vedem ce e de făcut cu dumneata ! Trebuie să mă ajuţi să găsim împreună o soluţie!

Îi vorbea ca şi cum ar fi fost într-un impas greu şi aştepta un ajutor din partea ei. Îi arătă un fotoliu de piele- şi o pofti să stea jos. Ieşi de după birou şi îşi trase scaunul lîngă al ei, ţinînd parcă anume să dea un aer de mai multă prietenie convorbirii lor.

0 cercetă cu privirea un moment lung:

- Pari tare obosită şi ai slăbit foarte mult! Eşti cumva bolnavă? Ai fost să te vadă un medic?
— Nu. Sînt sănătoasă! Foarte sănătoasă! Repetă Magdalena, ca să acopere clipa de tăcere care se prelungise.
— Căutam să găsesc o explicaţie pentru situaţia în care ai ajuns... Da — continuă el — e greu de înţeles — o studentă foarte bună — fruntaşă — cum ai fost dumneata... Şi ai fost aşa an de an pînă... pînă acum, la începutul semestrului al doilea... De atunci... Ridică din umeri şi strînse sprîncenele lui foarte negre şi atît de unite încît amîndouă păreau una singură. De atunci... mai spuse el o dată şi rămase aşa o clipă, încruntat şi cu buza de jos posomorită.
— Da. aşa e, şopti Magdalena şi înghiţi atît de tare încît omuşorul căpătă într-un zvîcnet relief.
— Am întrebat-o pe Rodica Bobian ce se întîmplă cu dumneata. Mi-a spus că a încercat să stea de cîteva ori de vorbă cu dumneata... Şi Geta Toma la fel... Ai fost pusă şi în discuţia grupei... Ţi s-a atras atenţia... S-a încercat să se obţină de la dumneata adevărul, adică cei care îţi sînt prieteni, colegi — care îţi sînt foarte aproape — au vrut să te ajute, au vrut să afle ce te face să-ţi neglijezi învăţătura... Să ai întîrzieri, absenţe... Dar încercările lor n-au dus la nici un rezultat... Ba ai lăsat chiar impresia — continuă Florescu — că te fereşti de ei... înstrăinarea asta... survenită în ultimul timp este al doilea motiv de îngrijorare pentru noi.
— Mă feresc de ei ? Mă înstrăinez de organizaţie ? — se auzi Magdalena răspunzînd deodată înspăimîntată.

Tăcuse pînă atunci. Fiecare cuvînt pe care îl auzise de la Floreseu o liniştise într-un fel, îi dăduse sentimentul că totul nu e încă pierdut. Acum acuzaţia asta i se părea mai gravă decît oricare alta. De ce să mă feresc ? Nu am nimic de ascuns — nu am nici o grozăvie de mărturisit — ridică ea glasul. Şi ochii i se umplură de lacrimi.
— Linişteşte-te ! Nimeni nu îşi închipuie că utemista Magdalena Gherea are de mărturisit fapte infamante — „grozavii"', cum spui... Dar o explicaţie trebuie să existe pentru ce se întîmplă cu dumneata... Spune: ai necazuri cu familia ?

Magdalena îşi aminti că la ultima scrisoare pe care o primise de la părinţii ei — în urmă cu mai bine de două săptămîni — nu apucase încă să răspundă... Cînd se mai întîmplase una ca asta ? !

— Nu, n-am necazuri cu familia... sînt sănătoşi, toţi... Tata şi cu mama au fost în Bucureşti să mă vadă... Nu preciză cînd, vorbi mai departe: Am cam lipsit — e adevărat — la unele cursuri... Şi la lecţiile practice — în ultima vreme... Din cauza unor condiţii obiective — se încurcă ea.
— Nu le confunzi cumva cu cele subiective ?
— Poale că da ! — recunoscu ea îndată, bucuroasă în fond că i se oferea prilejul să rectifice ceea ce spusese cu o clipă înainte — fără intenţia de a minţi. Adevărul este ăsta: m-am îndrăgostit! N-am mai fost niciodată îndrăgostită — mărturisi cu o emoţie care i se comunică şi lui Floreseu. ...Şi m-am măritat! Căminul, căsnicia, la început sînt poate mai confiscante... Se opri, apoi adăugă parcă cu spaimă : Dar soţul meu n-are nici o vină că eu mi-am neglijat învăţătura...
— Ce face soţul dumitale, cu ce se ocupă el ?
— El este... El este foarte talentat !... (Ah ce imbecil mă exprim ! — veni un gînd s-o cenzureze.) El se pregăteşte — continuă ea — pentru examenul de admitere la conservator... învaţă compoziţia... înghiţi iarăşi sonor. Cînd m-am măritat, avea o slujbă la Sfatul popular acum nu o mai are... Bineînţeles că ne este mai greu decît înainte, dar la urma urmei dacă se îmbolnăvea sau se întîmpla orice altceva care l-ar fi făcut un timp inapt de muncă, nu ar fi fost normal să lupt eu pentru amîndoi ? pledă ea.
— Fără îndoială, e cît se poate de normală această ajutorare tovărăşească într-o căsnicie. Numai că... Se opri şi sprîncenele lui se uniră într-una singură. Nu-l cunosc pe soţul tău — vorbi el mai departe — dar...îşi aprinse o ţigară şi rămase cu vorba neterminată. Cred că ţie — schimbă el pronumele personal, acordîndu-l, din supleţe sufletească, la tonalitatea discuţiei — nu trebuie să-ţi explic — stărui el, cu delicateţe — tu n-ai să faci greşeala de a lua amestecul nostru în viaţa ta drept o indiscreţie. Tu ai să înţelegi exact ce trebuie : că nouă nu ne poate rămîne indiferent ce se întîmplă în viaţa voastră şi în afară de facultate. De aceea te-am chemat. Ne este tuturor limpede că într-adevăr se întîmplă ceva rău cu tine. Spuse răspicat : Tu ascunzi totuşi ceva... Magdalena. Deveni deodată sever : Dacă îţi este greu să mărturiseşti pricina care te împiedică să te ţii serios de carte ca înainte, nu-ţi rămîne decît să elimini singură această pricină şi să redevii ce ai fost ! Altfel... Altfel, credcă ştii ce te aşteaptă : s-ar putea să-ţi pierzi anul si o dată cu el şi bursa...
— Asta nu se va întîmpla ! Nu, n-am să ajung aici... căută ea să se convingă. Eu nu m-am schimbat... A fost o perioadă mai grea pentru mine — atît doar. Nu mai putu să continue. Abia se stăpînea să nu izbucnească în plîns.
— Haide, arată ce poţi, că tu poţi mult — o încurajă Florescu. Ai fost în stare să-ţi ajungi din urmă colegii în semestrul întîi, după ce ai fost bolnavă... Ai dat atunci dovadă de tenacitate şi seriozitate... Ai fost citată altora drept exemplu ! Organizaţia are încredere în tine...
Magdalena se ridică să plece, dar secretarul o mai reţinu.
— Şi soţul tău nu şi-a găsit încă o altă slujbă ? — reveni el la ceea ce socotea că nu fusese destul discutat.
— Nu. încă nu... îi iau foarte mult timp lecţiile de compoziţie, exerciţiile la pian, începu să-l apere Magdalena, dar nu găsi în glas accentele convingătoare pe care şi le-ar fi dorit.
— Prin urmare — sublinie Florescu — pentru el, studiul, este pe primul plan... Asta este foarte frumos ! Numai că ar trebui să te ajute, să poţi face şi tu la fel ! Sau poate ţi-ai asumat tu, de bună voie, prea multă răspundere ? întrebă el. Poate le-ai preluat şi pe toate ale lui — din dragoste — din generozitate...Iartă-mă — reveni el îndată — consideră aceste întrebări pur prieteneşti şi tovărăşeşti. Pornesc numai din dorinţa de a te ajuta să vezi totul cît mai limpede...
— Da... se prea poate ca eu să fi greşit, cumva — răspunse în şoaptă Magdalena. Privirea ei plutea în vag. I se păru îndată că spusese prea mult, că îl acuzase indirect pe Luky şi se porni repede să explice : El este un artist... E puţin altfel decît sînt oamenii obişnuiţi... Este lipsit de simţ practic... îl scuză ea. Cînd îi cîntă melodiile lui, în cap, nu se poate gîndi că s-au isprăvit macaroanele în cămară. Sigur, sînt griji şi preocupări de care eu am vrut să-l scutesc...le-am luat asupra mea...
— Da — făcu Florescu. Dar îi place să mănînce macaroane, nu ? rîse el. Au de multe ori haz oamenii ăştia, aşa-zişi lipsiţi de simţ practic... în general — vorbi mai departe — oamenii care declară că sînt lipsiţi de simţ practic caută întotdeauna pe cineva care să aibă acest simţ şi pentru ei ! Apoi neaşteptat. întrebă : Ai fost vreodată pe munte şi ai urcat sus, sus de lot ?
— Da... pe Omul... pe Caraiman... Nu prea de multe ori...
— Urcam o dată cu cineva începu să povestească Florescu... Am vrut să-i fac drumul uşor... Consideram că este o fiinţă mult mai fragilă decît mine... mai subtilă şi sensibilă, mai deosebită, care nu trebuie lăsată să-şi poarte singură bagajele ! I le-am luat eu, le-am adăugat la ale mele care erau destul de grele... Tovarăşul meu de drum mergea vesel, uşor, înainte... Cînd s-a încălzit, şi-a scos haina de pe el... Nici nu m-a mai întrebat : şi-a trîntit-o pe umerii mei... Pe urmă jacheta de lînă... Pe urmă, nu ştiu ce şi-a mai cumpărat pe drum într-o cabană, şi a pus tot în rucsacul meu...Pe urmă... a început să-mi reproşeze că eu n-am stări destul de poetice în faţa naturii... Că nu-i ascult versurile pe care le recita... Era o fire de artist ! Dar cînd am ajuns sus de tot, eu am uitat de obseală şi am alergat pe piscul de pe care intrai cu fruntea drept în spicele soarelui... Prietenul meu a apreciat drept mult mai poetică şi mai romantică o omletă cu şuncă şi o sticlă rece cu bere... Nu ştiu de ce mi-am adus aminte de toate astea — încheie Florescu să istorisească întîmplarea pe care o născocise de la un capăt la altul. Iartă-mă dacă te-am reţinut prea mult şi acum mai vreau să-ţi spun că de data asta organizaţia îţi trasează o singură sarcină : să te ţii zdravăn de învăţătură, să te pregăteşti bine pentru examene.

O petrecu pînă la uşă. Magdalena îl găsi pe Tavi, cu care în ultimul timp aproape că nu mai vorbise, afară, în faţa sediului.
— Te-am aşteptat, spuse el. Nu e nevoie să-mi povesteşti... Ştiu pentru ce te-a chemat... Ochii lui bombaţi surîdeau blînd şi trist. Unde alergi toată ziua ? — întrebă el, pornind în pas cu Magdalena. care o clipă îşi trecuse braţul sub al lui, ca pe vremuri, apoi îndată şi-l retrăsese.
— Cum unde alerg ? întrebă ea gata să-l reprime.
— Am aflat fără voia mea de la doamna Sîrzea că faci injecţii, gărzi... E adevărat ?
— Cu ce drept — rechizitoriul ăsta? se înfurie Magdalena.
— Cu un drept pe care n-are să mi-l poată lua nimeni niciodată... răspunse Tavi şi rămase cu privirea încremenită pe chipul ei.
— Dacă am făcut injecţii şi gărzi — începu să se disculpe înduioşată Magdalena — înseamnă că am fost nevoită să le fac. Şi te rog să nu vorbeşti nimănui despre asta !
Tavi tăcea.
— Promite-mi, Tavi, că n-o să spui nimic, nimănui — insistă ea.
— Am fost de foarte multe ori gata să mă duc la organizaţie şi să le dau eu explicaţiile în ceea ce tepriveşte — pe care tu refuzi să le dai...
Tavi ştia tot de la Catinca — pe care Eugenia o oprea de vorbă întotdeauna cînd se întîlneau din întîmplare pe palier — că sînt greutăţi financiare mari în tînărul menaj Stamatin.
— Dar eu am o situaţie specială faţă de tine — sublinie el. Destul de ingrată ! Din care cauză intenţiile mele cele mai bune ar putea fi interpretate drept răbufniri de gelozie, de orgoliu rănit... rîse el jenat. Cred însă că ar fi trebuit să trec peste toate astea, ar fi trebuit să nu-mi pese dacă ai să mă nedreptăţeşti prin ce ai să gîndeşti despre mine ! Ar fi trebuit să fi făcut totul ca să te împiedic să alergi de dimineaţa pînă seara la tot felul de bolnavi ca să cîstigi un ban ! Îmi venea cîteodată să viu să te bat cînd nu te găseam la cursuri !
— ...În fond, toată povestea asta — cu injecţiile şi cu gărzile — nu ţine decît de o lună de zile... Şi pacienţii mei nu sînt nişte simpli pacienţi, sînt rudeale soţului meu — încercă să se apere Magdalena. Adevărul era că doar unul singur era un fel de rudă îndepărtată cu Luky. Nimeni nu te poate împiedica să-ţi începi practica de medic în familie — îşi continuă ea pledoaria — înainte de a fi oficial împuternicit printr-o diplomă ! îi fu deodată ruşine de replica pe care o dăduse. 0 găsi advocăţească — abilă... Şi gîndul îi fugi la Luky. Simţi nevoia îndată să rectifice într-un fel : Am avut foarte multă nevoie de bani, asta a fost ! Dar orice s-ar întîmpla — se încălzi ea — am isprăvit de azi cu pacienţii la domiciliu şi cu orice fel de pacienţi. Mă apuc serios de învăţătură şi las toate celelalte la o parte !
— Asculta, Magdalena, eu am nişte bani... mi i-a dat tata de ziua mea — luase tocmai atunci un premiu pentru un prototip. Nu i-am cheltuit... Parcă am ştiut că or să-ţi trebuie ţie — adăugă el cu candoare.
— Nici nu mă gîndesc să-i primesc, Tavi ! Cu o jumătate de ceas în urmă l-ar fi repezit zdravăn pentru o asemenea ofertă — acum era numai foarte mişcată.
— Cum, nu-mi dai tu mie dreptul să-ţi ofer nişte bani împrumut ? Tavi era foarte jignit şi îndurerat.
— Nu, Tavi. Nu !
— De ce te încăpăţînezi ? — se înfurie el. Trebuiesă poţi veni la cursuri, la clinică. 0 apucă de braţ : Nu te prosti, Magdalena, n-are nici un sens — am rămas doar prieteni.
— Foarte buni prieteni, dar... nu-i iau.
Tavi lăsă capul în jos, înfrînt.
— Îţi mulţumesc, Tavi... Eşti foarte bun. Gîndul ei completă : îmi pare rău, Tavi, că nu te-am putut iubi, îmi pare rău, dar ştiu bine că nu mă înşel : nici n-am să te pot iubi vreodată !
— Să ştii însă dacă o să continui să lipseşti de la meditaţii, o să mă faci să viu să vorbesc cu soţul tău ! Nu se putu stăpîni să nu adauge : Cu toate că nu mi-ar face plăcere de loc !
Merseră pe drum împreună pînă acasă, ca altădată.
Îl găsi pe Luky în pijama, aşezat turceşte pe patul cu aşternutul răvăşit. Avea alături de el o farfurie cu prăjituri de casă şi un pachet abia început de ţigări americane.
— De unde le ai ? întrebă poate prea din prima clipă Magdalena.
— De la un fost coleg, luate pe datorie — minţi el. Plătise ţigările străine din cei o sută de lei obţinuţi de la maică-sa pe peronul Gării de Nord, desprecare nu-i pomenise nimic Magdalenei. Era mai bine dacă aduceam un kilogram de carne, din piaţă, nu-i aşa ? — întrebă el, îngustîndu-şi ochii. N-ai să înţelegi niciodată, infernal de lucida mea iubită — începu el parcă să declame — că viaţa asta slută trebuie din cînd în cînd trasă pe sfoară... Să o faci să plesnească de necaz pentru neruşinatul ei utilitarism ! Să-i strigi în faţă: „Jamais Ie necessaire, toujours le superflu!" Spusese totul pe un ton care-i sună nou Magdalenei — deşi cuvintele erau vechi, le mai auzise — ton care o nelinişti altfel decît de obicei.
— Ascultă, Luky, trebuie să stăm de vorbă foarte serios...
— Cu tine nu se poate sta de vorbă decît „foarte serios'", din păcate — spuse el, surîzînd fermecător.
— Luky — chemă ea cu o gravitate care pentru oclipă îl sperie. Luky, astăzi am fost chemată la organizaţie. Sînt ameninţată să-mi pierd anul ! Mă asculţi ? întrebă ea şi îşi auzi tremurul vocii.
— N-ai să ţi-l pierzi — răspunse el placid, păstrîndu-şi tonul şi surîsul care o nelinişteau pe Magdalena.
— Dacă vreau să nu-l pierd, n-am voie să mă mai ocup în lunile astea două pînă la examene, de nimic altceva decît de învăţătură. Şi aşa voi face ! Orice s-ar întîmplă — rosti ea foarte hotărît.
— Foarte bine... încuviinţă el. Şi acelaşi surîs — amuzant şi parcă obraznic — îi jucă pe buze.
— De azi chiar am încetst cu gărzile, cu injecţiile — anunţă ea cu fermitate, dar continuînd să fie contrariată de expresia feţei lui.
— Foarte bine ! — repetă el şi făcu de dala asta şi o reverenţă. Tăcu şi se uită lung în ochii ei rece şi foarte bine dispus.
— S-ar cuveni să te pedepsesc şi să nu-ţi mai comunic vestea cu care te aşteptam... Întinse mîna şi o trase uşor de o şuviţă de păr.
— Ce veste, Luky ? !
— Dacă n-ai fi intrat cu un aer de judecător de instrucţie în casă, dacă prima ta întrebare n-ar fi fost tot de ancheta : „De unde ai ţigările ? De unde Ie ai" ? o imită el — parodiind — te-aş fi luat în braţe şi ţi-aş fi spus: Iubita mea, plec! Se opri. Ce te-ai speriat aşa ?! Rîse tulburător, încet : Dar tu mă iubeşti serios, nu glumă ! Acum văd... adăugă el cu o satisfacţie care îi scăpă Magdalenei. Vai, ce palidă te-ai făcut dintr-o dată ! Vino repede încoace, prostuţo mică...
Ea rămase pe loc. Nu îşi revenise din spaima cumplită. întrebă :
— Unde pleci, Luky ? El nu-i răspunse imediat, îşi aprinse o ţigară şi, privind flacăra chibritului, zise :
— Mi s-a promis foarte sigur un post pe un şantier care construieşte hoteluri pe malul mării... S-ar putea să primesc chiar în cîteva zile telegrama de angajare.
— Din partea cui ? Era uluită, era fericită şi îndurerată.
— Din partea... Direcţiei Generale a Şantierelor.
Veni lîngă el. Îşi culcă pletele pe umărul lui.
— O să-mi lipseşti mult, Luky, mult de tot ! O să-mi fie foarte dor de tine... Ridică deodată capul şi întreabă : Dar cum ai ajuns la slujba asta, prin cine ?

Luky se uită lung cîteva clipe la ea, cu o privire care Magdalenei i se păru ciudată, ascunzînd ceva care îi rămînea ei insesizabil şi subteran, alarmant.
— Printr-un coleg al meu — răspunse el. Un oare-care Vlădoianu... preciză, după o pauză.
— Şi unde e şantierul ăsta ? Litoralul e mare... în ce loc anume pe litoral, insistă ea.
— Nu ştiu încă ! — zîmbi el strîmb, şi Magdalena înţelese că îl plictiseau întrebările ei, dar nu se putea linişti şi îl chestionă mai departe :
— Şi cît timp ai să stai acolo ?
— Sper... cît mai mult ! Cel puţin pînă în toamnă — adaugă el, şi ea percepu iarăşi în tonul lui ceva căruia nu-i putea spune încă pe nume, dar care o contraria ca o provocare surdă şi continuă cum o contrariase şi o neliniştise zîmbetul lui, la început.
— Dar în toamnă te prezinţi la examenul de admitere, nu-i aşa ?
— Bineînţeles... Bineînţeles ! Vorbind se uita undeva departe, dincolo de pereţii camerei, iar mîna lui se plimba absentă pe braţul ei.
— O să trebuiască să înveţi singur şi foarte serios ! Acolo n-ai să mai ai profesor de compoziţie... — spuse ea, aşteptînd mereu să afle ceva, fără să ştie ce anume.

Luky se ridică să-şi caute pachetul cu ţigări.
O să încerc să lucrez acolo, să compun... Sper să mă inspire şantierul... Trebuie să fie plin de muzele actualităţii ! !...
— Sînt sigură că va fi o experienţă foarte interesantă pentru tine ! spuse ea, trecînd peste ceea ce îi displăcuse în tonul lui. Trăiai prea izolat de viaţă, prea...
— O experienţă foarte interesantă, în orice caz — o întrerupse el. Era întors cu spatele la Magdalena şi ea nu-i văzu privirea senzuală care evoca ceva, strecurată printre ochii îngustaţi, ca de pisică somnoroasă.
— Luky ! strigă ea deodată cu panică, cu nevoia irezistibilă de a-l vedea, de a-l pipăi, de a se convinge că e acolo. Nu-şi putea explica ce anume trezise şi continua să trezească în ea atîta nelinişte.
— Ce-i, ce s-a întîmplat — întrebă el şi se întoarse leneş spre ea.
— Luky ! şopti ca dintr-un vis rău Magdalena. El se apropie şi-i căută fără febră buzele. Braţele lui o cuprinseră nevolnice, lipsite de putere şi de fior.

O săptămînă mai tîrziu, intrînd în odaie, văzu dulapurile larg deschise, rufele scoase din rafturi şi azvîrlite în dezordine pe pat, pe scaune, pe masă. Nişte ziare mototolite zăceau pe covor şi două geamantane prăfuite — pe care nu le cunoştea — stăteau cu capacele ridicate, rezimate de un picior al pianului, exalînd miros de naftalină. Luky fluiera vesel, răvăşind într-un sertar, şi cînd Magdalena intră, el întoarse doar o clipă capul, din profil şi spuse :
— A sosit telegrama ! Continuă îndată să fluiere, iar cînd ea se apropie privindu-l uluită, Luky îşi vîrî degetele resfirate în părul ei şi o ciufuli repede, apoi o sărută din vîrful buzelor pe coada ochiului.
— A sosit telegrama ? îngînă ea încet, ca un ecou trist al cuvintelor lui, înţelegînd din tot ce vedea în jur, că plecarea lui Luky era foarte aproape.
— Am un tren în noaptea asta la douăsprezece. Fă-mi rost, iubito, imediat dar imediat ! de undeş tii zîinbi încîntător — de cel puţin trei sute delei. Ţi-i trimit înapoi de acolo, îndată cum ajung am de la cine să iau! — prin mandat postal! Să n-ai nici o grijă...

Magdalena nu se dezmeticise. Ce carenţă a imaginaţiei — se învinui ea ! Nu şi-ar fi închipuit niciodată că o să vie într-o seară tîrziu acasă, de la clinică, şio să-l găsească pe Luky făcîndu-şi bagajele, fluierînd fericii. Ori de cîte ori se gîndise la plecarea lui —(întîi, nu credea că se va petrece aşa de repede şi atît de pe neaşteptate !) se văzuse pregătindu-l de drum — pe îndelete — două, trei zile în şir spălînd sveterele Iui de lînă, cămăşile colorate — cusînd nasturi, ţesînd şosete rînduind totul frumos în geamantanele din boxă — strecurînd printre lenjuri şi nişte pachete de ţigări şi în fiecare, cîte un bileţel de dragoste...

De toate bucuriile astea mici şi simple se simţea acum deodată frustată, deposedată şi toată despărţirea cădea acum ca un trăsnet.
— Stai, Luky... m-ai luat aşa de repede...
Simţi nevoia să se aşeze şi să se reculeagă puţin, dar nu găsi nici un loc liber : pretutindeni împrăştiate — haine, cămăşi, ciorapi — laolaltă cu cărţile, cu caietele ei.
Luky continua să fluiere vesel, aruncînd în geamantane, cum îi veneau la mînă, lucrurile pe care le lua cu el.
Deodată spuse vrînd parcă să preîntîmpine o întrebare a ei :
— Telegrama a venit pe adresa lui nea Aurică... Să ţi-o arăt — făcu el şi începu să se scotocească prin buzunare. Probabil că am uitat-o acolo — încheie foarte repede şi cu un ton definitiv explicaţiile. Adăugă : nea Aurică mi-a dat şi geamantanele.
Atunci observă Magdalena că erau de piele de porc şi destul de uzate. Îşi spuse că pesemne actualul chelner le avea de pe timpul cînd călătorea mult — în calitatea lui de căpitan al marinei comerciale. Se încruntă fără voie şi se auzi spunînd :
— Iar acest nea Aurică?
— Hai, iubito, hai, fugi şi găseşte-mi banii, nu e timp de pierdut — o mai ciufuli încă o dală — uită s-o mai sărute şi îşi aduse aminte, ca într-un postscriptum, în ultima clipă.
— Luky, de unde vrei să-ţi fac rost de trei sutede lei ? Aşteaptă barem pînă mîine — să încerc să împrumut de undeva... răspunse ea, în timp ce mintea îi galopa după soluţii. Ştii bine că am încasat tot ce am avut de încasat de la foştii mei bolnavi. Şi că de o săptămînă n-am mai fost la nici unul din ei...

Îşi aminti brusc de propunerea pe care i-o făcuseTavi, în ziua în care o convocase Florescu, la organizaţie. Refuzase atunci categoric oferta lui, se gîndise în primul rînd că ar fi fost nevoită să-i tăinuiască lui Luky provenienţa banilor... Avusese o tresărire de dezgust numai la ideea că ar putea exista asemenea minciuni sau chiar numai omisiuni în relaţiile dintre ea şi bărbatul ei. Nu-i ascunsese nimic, niciodată...Pentru o clipă, îi trecu prin gînd să apeleze acum laTavi, dar respinse îndată ideea asta... sigur că Luky nu o va accepta ; de aceea, nici nu i-o comunică.

Mîine trebuie să fiu acolo — stărui el. Aşa mi s-a cerut în telegramă... îmi pare rău că nu o am la mine ca să te convingi...
— Dar în definitiv — reuşi ea să închege brusc în cuvinte o contrarietate vagă interioară, care amestecată cu altele acum abia se diferenţia – tu eşti un om cu identitate precisă, cu un domiciliu... de ce trebuia să primeşti corespondenţe pe adresa domnului Aurică ? M-am săturat pînă peste cap de acest personaj — eminența ta cenuşie ! — izbucni ea.
— Eşti nedreaptă, a fost un timp destul de lung în care — ştii foarte bine — nu l-am frecventat de loc, numai pentru că ştiam că biografia lui n-are viza serviciului tău personal de cadre... Şi află că nu e eminenţa mea cenuşie, e providenţa mea foarte roz bombon -—păstră tonul de glumă Luky. Află că fără nea Aurică nu găseam niciodată slujba asta... care e tot ce-mi poate conveni mai bine !
— Cum aşa ?! Parcă ştiam că e vorba de un fost coleg de al tău, unul Vlădoianu...
— A, da — sigur ! De la colegul meu am aflat că există postul liber ! Dar a fost nevoie să se facă presiuni, intervenţii... Nea Aurică are pe cineva la Direcţia Generală a Şantierului... Dar ce faci ? schimbă el deodată tonul. Nu te hotărăşti să te duci după bani ?
Se uită iar la ceas : într-o oră şi jumătate trebuie să ies pe uşă...
— Unde să mă duc, Luky ? Deodată îşi aminti : Dar azi e sîmbătă ! Ce rost are să ajungi pe şantier într-o zi de duminică ? ! Poţi pleca mîine seară !

O clipă, Magdalena speră că el încurcase zilele săptămînii şi de aceea atîta nestăpînită grabă...
— Şi ce-i dacă mîine e duminecă ? Nu pricepi — se enervă Luky şi glasul, ca un creion roşu, trase o linie groasă dedesubtul fiecărui cuvînt — nu pricepi că mîine trebuie să fiu acolo ?! Se uită iar la ceas : Hai, Magdalena, hai mişcă-te, fă ceva ! e ultimul efort pe care ţi-l mai cer...
— La un singur om aş putea apela — spuse, cu ezitare. Dar nu vreau... nu-mi place să o fac... Şi cred că şi tu te-ai împotrivi — nădăjdui ea.
Luky rămăsese cu o pereche de pantaloni bleumarin de doc în mînă — pe care îi cercetase şi pe o faţă şi pe alta şi-i şi măsurase, punîndu-şi-i în faţă, ca pe un şort — ca şi cînd ar fi fost posibil ca între timp el să mai fi crescut. Aştepta cu o sprinceană uşor ridicată completarea ei :
— Despre cine e vorba ?
— Tavi... Octavian Dobrotea — preciză, jenată.
Îi relată toată scena din ziua aceea cînd el o aşteptase în faţa sediului organizaţiei Uteme.
— Ei, cum, dar găsesc totul savuros — rîse Luky. Cavalerul respingătoarei figuri ! (Magdalena îşi aminti că altădată Luky fusese mai clement, spusese doar „respinsei figuri") îşi sacrifică economiile ca să mă expedieze pe mine la mare ! Dar nu mai întîrzia o clipă, du-te şi fă-l fericit — nu-l priva de această substanţială contribuţie la plecarea mea !
Magdalenei i se păru că discerne multă gelozie învelită în sarcasm în tot ce spusese Luky... Stărui :
— Hai, răimi pînă mîine seară...
— E o ipostază nouă şi în care mi-ar fi fost foarte greu să te imaginez ! rîse el şi azvîrli pantalonii de doc în geamantan. Credeam că o să exulţi de fericire şi o să cînţi şi un imn că soţul tău se duce să muncească pe un şantier ! Credeam că spunîndu-ţi că plec azi, o să mă cerţi că n-am plecat alaltăieri... Ei, cum e posibil?! Pot prima oare vreodată sentimentele, o pot lua ele înaintea datoriei ?! rosti el, vesel, în loc să guşti din plin satisfacţia înaltă — continuă pe un ton de glumă — dragă tovarăşă, că sfaturile şi pildele tale înălţătoare au dat atît de strălucite rezultate — încît eu ard de nerăbdarea de a începe viaţa nouă, care o să-mi servească şi drept muză în muzică ! — tu, tu lăcrimezi ca orice biată femeiuşcă micburgheză — schimbă el ritmul oral.
— Nu lăcrimez de loc — răspunse ea jignită. Dacă vrei să ştii tot, sînt cel puţin mirată că nici o clipă nu te-am simţit nici măcar un pic întristat că ne despărţim — mărturisi.
— În primul rînd, noi nu ne despărţim... niciodată. Niciodată — cîntă el. În al doilea rînd chiar dacă ne despărţim — repudiem formula clasică, pentru că avem prea mult umor — formula clasică de despărţire între soţul ideal şi soția sa nu mai puţin ideală... Cred că ai observat, eu n-am nimic din soţul clasic care plictiseşte etern femeile — vorbi el cu verva nervoasă care nu-i plăcea de loc Magdalenei şi care i se părea că ascunde ceva rău. Te asigur că dacă te-ai măritat cu mine — continuă la fel de exuberant — ai făcut-o tocmai fiindcă nu aveam nimic din farmecul imbecil al soțului ideal ! Dar dacă ţi-ai schimbat brusc preferinţele (ea schiţase un început de răspuns — pe care el i-l oprise cu un gest, prinzînd-o de mînă şi sărutînd-o iar), n-am ce-ţi face! Poate că ai greşit măritîndu-te cu mine... Pentru o căsnicie mult mai liniştită ţi-ar fi reuşit sigur mai bine tovărăşia unui Octavian Dobrotea... Viţelul ăsta blînd nu te-ar fi lăsat niciodată să lăcrimezi singură...
— Cum poţi să mă trimiţi să cer bani de la un om despre care ai o asemenea părere? întrebă ea sever.
— Eroare ! — ridică Luky o mînă în sus, ca o implorare într-un cor antic — n-am nici un fel de părere despre acest personagiu — care nu e nici de operă, nici de operetă — nici de dramă, nici de comedie care e atît de atnorf, atît de lipsit de orice personalitate încît nu e nici măcar antipatic ! Spuse deodată : Aveam şi un slip de lînă bleumarin, unde e ?
— Cred că în cufărul din boxă... Dar de ce-ţi trebuiesc atîtea costume de baie ? Am văzut că ai pus două în geamantan... Doar te duci acolo să munceşti, nu să te plimbi pe plajă, la fiecare oră în alt slip...
— Iubita mea prozaică şi lucidă... Sigur, sigur că mă duc acolo să muncesc, dar totuşi, acolo sînt valurile... Dacă nu o să mă duc eu la ele, or să vină ele la mine !... — cîntă el. Acolo e nisipul. Dacă nu o să mă duc eu la el — gesticula larg — o să vie el la şantier, să mă facă şniţel pane şi să mă servească pe masa lui Poseidon ! Nisipul e foarte răzbunător ! Şi acolo e şi soarele ! Sper că nu crezi şi tu în prostia asta că există un unic soare pe cer pentru tot Universul şi pentru toţi oamenii !... Soarele de la mare...
Ei, cum o să fie acelaşi cu bădăranul care topeşte caldarîmul aici? E ca şi cum l-ai confunda pe Ulise cu un hamal din Gara de Nord ! Se încruntă uitîndu-se pe cadranul ceasului din odaie : Magdalena — ia bani de la cine vrei — dar nu mai întîrzia o secundă ! Te rog ! — porunci el.
Magdalena ezita încă să se ducă la Tavi. Se hotărî în cele din urmă — deşi şi aceasta îi era destul de puţin plăcut ! — să apeleze la soţia lui Sîrzea. Eugenia rămase uluită auzind-o pe Magdalena că îi cere împrumut trei sute de lei. Trei sute ! Ar fi fost mai puţin consternată dacă i-ar fi cerut s-o înlesnească pîn ămîine, poimîine, cu o girafă, sau cu un tun...
— De unde să am ! De unde ! N-am o para chioară — se jeluia ea ca o contesă — într-un film — fin de siecle — care călătorind într-o caleaşcă cu patru cai, era silită de bandiţi mascaţi — călări — bineînţeles — să-şi predea viaţa sau punga în mîinile lor.
Ca să fie mai convingătoare, Eugenia îşi întoarse pe dos buzunarele fustei ei prea largi şi rămase foarte surprinsă cînd printre firimiturile de pîine care căzuseră pe jos văzu o agrafă de păr şi un bănuţ de cinci bani.
Se jură — şi spunea adevărul — că de cînd se măritase cu Panait Sîrzea, el făcea piaţa întotdeauna, el îi cumpăra pantofi, rochii...
— Îmi dă bani de tramvai numai cînd ştie că mă duc la dentist sau în altă parte. Altfel zice că ce-mi trebuie ? El, are... Panait are... poate dacă te-ai duce; personal să-i ceri, nu te-ar refuza, că a văzut că eşti foarte corectă şi punctuală... Ai plătit pînă acum de fiecare dată şi din datoria lui Luky şi chiria şi întreţinerea la zi — pentru amîndouă odăile... Cred şi eu că nu e uşor !
— Nu, mulţumesc... nici nu mă gîndesc să-i cer domnului Sîrzea... 0 să încerc la doamna Măceanu...
0 găsi pe mă tuşa geologului în bucătărie.
— Soţul meu trebuie să plece chiar în seara asta pe şantier — începu ea (la fel i se adresase şi Eugeniei cu trei minute înainte ; demersul îi fusese într-adevăr penibil — singura salvare că putuse rosti cu aceeaşi mîndrie fraza în mijlocul căreia flutura ca unstindard cuvîntul „şantier" pe care acum i-o repeta Florichii Măceanu) — a primit telegrama de angajare... Ne lipsesc banii de drum — continuă, cu neîndemînare. Ne-am gîndit că poate dumneavoastră ne-aţi putea împrumuta... Declară suma de care avea nevoie — fixă termenul de restituire, spunîndu-şi că va mai lua eventual de la Geta nişte bani, pînă la sosirea mandatului de la Luky.
— Vai, dragă madam Stamatin, ce rău îmi pare că Tinel nu e în Bucureşti ! Zău, te-aş fi servit cu toată plăcerea... Stai să-ţi arăt fotografia logodnicei — o am la mine... Scoase din sîn un plic în care îşi ţinea buletinul de populaţie, poate o sută, două de lei, vreo reţetă de la doctor şi printre toate astea, fotografia. Era a unei femei tinere de vreo treizeci-treizeci şi doi de ani — cu ochii rotunzi, mari şi miraţi ca de madonă, cu albul lor întins şi limpede, cu un nas coroiat, evadat parcă de pe alt chip şi o gură mică, subtilă, înghesuită sub nările bărbăteşti.
— Ce spui ce tip de frumuseţe ! — îşi supse amîndouă buzele bătrîna, uitîndu-se peste umerii Magdalenei la fotografia pe care i-o pusese în mînă.
— Da, e foarte drăguţă... Plecă grăbită. Se întoarse lîngă Luky cu mîinile goale.
— N-avem încotro ! Trebuie să-ţi amîni plecarea pînă mîine... N-am găsit bani...
— Dumnezeule! strigă el cu disperare şi îşi luă capul în mîini începînd să şi-l clatine : Nu pricepi că este imposibil ? îi păru parcă rău de ceva. Se apropie de ea şi mîngîindu-i grăbit obrajii cu amîndouă palmele o întrebă : Ai încercat şi la Dobrotea ?
— Nu... Numai la Eugenia şi la cealaltă...
— Hai, hai, iubito... lasă scrupulele absurde, du-te la Tavi, doar sînteţi amici, colegi... Propunerea a venit din partea lui, nu văd de ce ai atîtea reticenţe...
Magdalena oftă şi ieşi pe uşă.
Nu-l găsi pe Tavi acasă — află de la maică-sa că era la cinematograf cu Maia Lujan — dar îşi luă inima în dinţi şi se rugă de Catinca — era şi bărbatul ei, Traian Dobrotea, acasă — s-o împrumute cu trei sute de lei. Făcuse introducerea necesară :
— Soţul meu a obţinut o slujbă pe un şantier, pe litoralul mării.
Obţinu îndată banii şi alergă să-i ducă lui Luky, uitînd într-o clipă sentimentul de umilinţă cu care îi ceruse.

Trecînd prin hol, văzu un afiş nou — cu o caligrafie mult mai puţin îngrijită decît de obicei, era clar că fusese scris în mare grabă — care purta titlul: „Atenţiune". Dedesubt stătea scris: Locatarii care se deplasează în staţiuni balneo-climaterice — în sezonul de vară — sînt rugaţi a-şi retragă din urnă semnele particulare pentru a nu induce în eroare pe cei care rămîn stabili în Capitală.
Proprietar Panait Sîrzea."
Îl găsi pe Luky îmbrăcat de plecare în faţa celor două geamantane închise. Primi banii cu o plecăciune teatrală. Se împotrivi să fie petrecut la gară, spuse că despărţirile au întotdeauna ceva foarte penibil.
În faţa consternării ei, găsi explicaţia :
— Iar n-ai priceput nimic! N-ai înţeles nimic din veselia mea falsă, construită! N-ai simţit eforturile pe care le-am făcut ca să nu las să transpară suferinţa mea!... Suferinţa că trebuie să mă smulg de lîngă tine !... Dacă aş fi amînat pe mîine — n-aş mai fi găsit poate în mine puterea de a pleca niciodată... Şi trebuie să plec!... O să te poţi ocupa de aci înainte liniştită de colocvii, de examene, de clinici... N-o să te mai mustre nimeni din cauza mea! Gîndeşte-te ce s-ar fi întîmplat dacă nu sosea telegrama asta ! îţi eram o povară... Ştiu... o povară, repetă el. O mîngîie pe păr, cu un aer melancolic, o strinse la piept tare, apoi se îndreptă graţios spre uşă. Simţi privirea ei urmărind-ul şi se întoarse brusc din drum, o sărută mărunt pe toată faţa, întîrziind pe pleoapele ei ude, apoi ieşi îndată fără să se mai uite înapoi. Magdalena nu înţelese dacă el se despărţise foarte uşor de ea sau dimpotrivă, foarte greu şi se apărase în toate chipurile, cu o risipă de veselie stridentă, de glume, de indiferenţă simulată, să se arate cît este de îndurerat...

Peste trei zile Magdalena primi o ilustrată înfăţişînd hotelul Rex de la Mamaia, umplută cu scrisul lui Luky în care fiecare literă era învăluită de cea care îi urma. Îi scria: „O mare magnifică, rece incă, dar plină de făgăduinţe, m-a primit cu adierea ei sălbatecă şi mă simt încă ameţit! Mi-e dor de tine cînd privesc norii care aleargă pe cer, ca nişte cerbi fugăriţi de un vînător la curtea unui rege feudal".

Nici o adresă. Nici un cuvînt despre ce făcea el acolo — nimic despre şantier, despre munca lui...Nici un cuvînt despre banii pe care îi datora lui Traian Dobrotea...
„Mi-e dor de tine — îi scria Luky — ori de cîteori privesc norii care aleargă pe cer"... De ce îi e dor numai în asemenea clipe, şi nu în altele... la urma urmei — tot atît de convenţional — semnificative sau simbolice! — se porni ea să se întrebe cu o ironie care nu-i cruţa nici propria-i persoană. Cuvinte căutate, livreşti, gratuite! Cuvinte făcute numai să umple sau să orneze nimicul — se indignă ea.
...Dar dacă Luky evită să pomenească despre şantier pentru că nu-şi găsise încă un rost acolo ? se întreba ea cu un ceas mai tîrziu după ce îi trecuse furia. Cum de nu se gîndise la asta de la început ? Dacă Luky ar fi fost angajat undeva... ar fi avut grijă să menţioneze pe cartea poştală o adresă. Ştampila poştei era de la Eforie. Magdalenei i se strînse inima. Poate Luky era foarte singur acum şi foarte deznădăjduit, începu să-şi facă mustrări. Îi răsunau în urechi cuvin-tele lui : „îţi eram o povară — ştiu, o povară !"
Peste o săptămînă sosi o scrisoare. Ştampila era tot a poştei de la Eforie.
„Exişti ? — întreba Luky. Mi-e rău fără tine — mi-e bine fără tine, exact în aceeaşi clipă — cu aceeaşi intensitate — în aceeaşi măsură ! Te afirm şi te contest în aceeaşi clipă. Nu te întreba cum este cu putinţă. Este cu putinţă !... Sînt singur cu marea şi numai simt nici o constrîngere. Hohotul valurilor ei e crud, dar nu mă loveşte, nu mă umileşte. Tunetele ei de orgă nu mă pot înăbuşi. Imensul cenuşiu albastru, cu sclipiri verzui, mă priveşte ciudat, mă cheamă cu mii de scări şi arcade în care se scufundă ochii mei... Şi uneori parcă simt că nu mai am nevoie de nimic, îți sărută mîinile,
Luky".
P.S. Scoate din casă pianina — debarasează-te de ea

— n-are sens să plăteşti chirie în absenţa mea care poate se va prelungi mult — nu se ştie niciodată cît de mult!"
Magdalena sfîrşi de citit scrisoarea într-un hohot deplîns. Ce semnifica scrisoarea asta ? Ce ascundea ? Ce-i anunţa ? De ce o lăsa iar Luky — şi sigur dinadins!
— cu atîtea întrebări fără răspuns ? Unde lucra ? Unde locuia ? Ce prevesteau cuvintele : „Absenţa inea se va prelungi mult — nu se ştie niciodată cît de mult". Ce avea de gînd Luky — se cutremură Magdalena. Reciti iar scrisoarea. I se păru că înţelege mai limpede ca oricînd că Luky o părăsise sau că se pregătea să opărăsească. „Nu mai am nevoie de nimic" — scria el.
Nu mai am nevoie de tine — înţelese ea.
Zile şi nopţi Magdalena vorbea cu Luky în gînd. Îi răspundea la acuzaţiile lui nedrepte, găsea argumentele care îi lipsiseră avîndu-l alături, îi denunţa vehement reaua credinţă, abilităţile lui stilistice şi retorice. Îl descifra — rănindu-se şi pansîndu-se apoi singură, cu înduioşare faţă de el şi faţă de sine. Îl judeca, îl mustra, îl certa în toate aceste interminabile convorbiri, dezbateri şi procese cu el, ca în cele din urmă, epuizată, răpusă că trebuie să constate că îi este totuşi nesfîrşit de dor de el. Uneori, dorul o însoţea pretutindeni, calm, liniştit, fără chemări fierbinţi, se statornicea ca un cer peste care se înscriau toate întîmplările zilei. Şi cu acest fel de dor, Magdalena se simţea bine intrînd în odaie, unde găsea lucrurile în ordinea în care le lăsase. Erau totuşi clipe în care se bucura că e liberă, că poate învăţa netulburată nici de sunetele pianului, nici de irascibilităţile lui Luky sau pretenţiile lui, deghizate sau nu, de a fi slujit.

Se aruncase acum în studiu, învăţa cu o stăruinţă de care nu se mai ştiuse capabilă. Dar absenţele ei de la cursuri şi de la lecţiile practice se răzbunau acum, îi făceau cîteodată destul de anevoioasă înţelegerea teoretică. Adesea, Magdalenei i se părea că mintea ei nu mai avea parcă deschiderea, receptivitatea dinainte, nici elasticitatea. Se îngreunase, se încetinise — refuza parcă să se pună mai viu în mişcare.

Erau zile cînd se simţea plină de remuşcări că îşi ţine colegii din grupă pe loc; ei îşi cheltuiau timpul ca s-o ajute, obosindu-se peste măsură. O vedea uneori pe Geta, pe Rodica plecînd istovite de la lecţiile lor de recapitidare în comun, în care atîtea probleme trebuiau să-i fie explicate Magdalenei, pe îndelete, de la început pînă la sfîrşit. O apuca disperarea de fiecare dată cînd îşi mai descoperea o lacună foarte importantă în informaţie — sau cînd recitind o pagină de cîteva ori — în care existau referiri la lecţiile practice — trebuia să constate cît de greu asimilează. Începu să se gîndească tot mai des la ceea ce îi apărea ca o unică soluţie de salvare: să se prezinte numai la o parte din examene. Dar ce motive, ce raţiuni putea invoca? Ce să spună? Că într-un fel sau altul căsnicia ei cu Luky îi fusese o stavilă ?... Şi atunci... la început...cînd se dezlănţuise pasiunea lor, cînd nopţile erau întotdeauna prea scurte pentru cîte aveau să-şi comunice... Şi mai tîrziu... Nu, nu putea mărturisi nimănui că Luky o împiedecase, în numele unei continue şi tiranice nevoi de prezenţa ei, să participe la orele de recapitulare de la cămin... Nu putea mărturisi că atunci cînd i se împotrivise lui Luky el se arătase atît de disperat încît rătăcise nopţile pe străzi... ca în cele din urmă s-o implore să nu-l mai lase niciodată singur. Şi apoi... urmase episodul cel mai grav: Luky îşi pierduse slujba... Şi-o pierduse din vina lui — e drept — dar cui putea vorbi tocmai despre asta, cu toate implicaţiile... Nu putea vorbi nimănui, nu voia să-l acuze, să-l diminueze în faţa nimănui... Nu putea vorbi despre grijile şi răspunderile multe şi grele pe care Luky i le pusese pe umeri şi o lăsase să le poarte singură...

Toate astea nu puteau fi povestite... Nu putea vorbi nimănui nici că Luky o lăsase cu datorii... Că fusese nevoită în cele din urmă să li se adreseze părinţilor ei... Camuflase adevărul, improvizase multe şi vagi şi penibile explicaţii!... Primise un mandat poştal de la mama şi cîteva rînduri pline de îngrijorare, care o făcuseră să plîngă de ruşine şi de remuşcări... Nu, toate acestea nu puteau fi povestite...

Şi cui să-i spună că trecuseră zece zile de cînd primise scrisoarea aceea derutantă, echivocă, a lui Luky şi că nici o alta nu-i mai urmase ? Unde era ? Ce se întîmpla cu el ? Mai exista ea oare pentru el ? Existase cu adevărat vreodată ? Nu mai ştia!

La capătul unor eforturi necompensate de rezultate destul de bune — Magdalena se văzu într-adevăr nevoită să-şi lase pentru la toamnă două examene din şase : examenul total de microbiologie — la care proba practică era eliminatorie — şi cel final, la clinica chirurgicală... 0 aştepta o vară grea, în care trebuia să înveţe, să înveţe tot timpul ca să nu piardă anul.

— Va trebui să te iau pe răspunderea mea... — faţă de organizaţia de bază — îi spusese Florescu, după ce auzise şi pledoariile lui Emil Prodan şi ale lui Octavian Dobrotea : „O luăm pe garanţia noastră : în toamnă o să vie la examene foarte bine pregătită". Adăugase şi Rodica Bobian : ,,0 cunoaştem cu toţii, ştim că e serioasă şi muncitoare, ştim că e un om de cuvînt".
— Ce s-a întîmplat — acoperi cu delicateţă Geta Toma fără o altă referire la trecut — n-o să se mai repete!

Florica Măceanu scosese din cutia de scrisori plicul violet adresat Magdalenei şi-l ascunsese în sîn, după ce constatase foarte nemulţumită că ar fi fost cu neputinţă să-l dezlipească fără să nu rupă la jumătate timbrele plasate exact pe triunghiul de închidere.

Murea de curiozitate să ştie în ce relaţii sînt soţii Stamatin. Plecarea lui Luky din Bucureşti i se păruse de la început suspectă — bănuia că ascunde un conflict conjugal grav — în ale cărui secrete Eugenia Sîrzea era desigur vîrîtă pînă în gît, dar nu sufla o vorbă, numai ca să facă pe interesanta şi ca să marcheze intimitatea ei cu Magdalena...

Între timp, Aritina, logodnica lui Tinel, îi devenise iremediabil antipatică: o descoperise mult mai personală, mult mai puţin supusă şi docilă decît îi făcuse impresia la început şi grozav i-ar fi plăcut s-o „lucreze" luxînd-o subtil, dirijînd atenţia şi interesul nepotului asupra Magdalenei — care, abandonată de soţ, putea deveni barem pentru un intermezzo, ceva mai accesibilă...

Nu trebuia deci să-i scape nici un prilej care însemna posibilitatea unei comunicări directe cu studenta; luase plicul din cutie gîndindu-se că are pretextul cel mai bun pentru a-i bate în uşă şi pentru a se instala la o conversaţie, după ce mai întîi va avea grijă să-i urmărească atent şi fără jenă reacţiile revelatorii la lectura scrisorii. Dar trebuia să folosească ocazia aceasta şi pentru a-i face puţin în ciudă cuiva...

— Au sosit veşti de la Luky — anunţă ea triumfătoare, intrînd în bucătărie după Eugenia Sîrzea, şi-i flutură pe sub nas plicul violet — apoi îl vîrî din nou, cu şi mai mare grabă decît prima oară, în corsaj.

— Vreau să i-l predau personal — sublinie provocator, vrînd parcă să lase să se înţeleagă că îşi face o datorie de onoare din a apăra de indiscreţia altora „corespondenţa" venită pe numele Magdalenei...

Eugenia îi aruncă o privire piezişă şi începu să zgîlţîie energic, de coadă, tingirea în care prăjea cartofi. Răsuci brusc butonul aragazului şi ieşi din bucătărie, fără să spună un cuvînt.

O pîrî fără remuşcare lui Panait, pe Măceanca:

— Cu ce drept scoate ea din cutie scrisori care nu-i sînt adresate? Cu ce drept?!

— Asta poate fi interpretat drept viol de corespondenţă — jubilă Sîrzea şi începu îndată să-şi ascută cu din ce în ce mai mult elan creionul roşu, în timp ce aşcliiile fragile ieşite de sub lama briceagului zburau în toate părţile.

Peste o jumătate de oră, Florica Măceanu, vînătă de indignare — citea următorul afiş — prins în trei pioneze deasupra uşii de la bucătărie:

„Erijarea în factor poştal fără calificarea necesară este o impostură ce nu poate fi trecută sub tăcere, în caz de recidivă. P.S."

Florica îşi pierdu cumpătul — se sperie chiar — şi uitînd de toate planurile ei alergă la Tinel să i seplîngă de persecuţiile soţilor Sîrzea.

Tinel era grăbit — avea întîlnire cu logodnica. O repezi pe mătuşă-sa şi îi ceru agasat şi categoric să pună plicul la loc, în cutia de scrisori.

Florica o detestă din clipa aceea şi mai mult pe Aritina şi nu-şi putu stăpîni o reflecţie răutăcioasă cu privire la vîrsta ei. Tinel plecă furios; ea plînse foarte puţin — apoi o strigă pe Eugenia, şi în prezenţa acesteia scoase ostentativ din sîn — cu un aer de demnitate ultragiată — scrisoarea şî o azvîrli cu un gest larg — ca şi cînd şi-ar fi jucat în zaruri destinul — sub uşa Magdalenei.

„Iubita mea — îi scria Luky — Magdalenei.

„E un ceas tîrziu din noapte acum — cînd singur cu tine şi cu mine — obosit pînă la voluptate, de munca unei zile începute o dată cu zorile — m-am întors între nişte patru pereţi ai mei — unde mă aşteaptă odihna. Pînă mîine! E un mîine de care în fiecare azi mi-e dor. Da, Magdalena! Şi vreau să ştii că niciodată n-ai avut rivală mai primejdioasă, mai captivantă şi mai fascinantă decît această muncă a mea de aici. Numai ea te întrece, în tot ce-mi dărui tu în plinătate, ca împlinire. Explică-ţi astfel şi tăcerea mea din ultimele trei săptămîni: a fost timpul de iniţiere, cu surprize extraordinare faţă de propria-mi receptivitate şi sensibilitate. Eu, plus eu, uimit de propria mea uimire — pură, întreagă — total deschisă spre universul de aici.

Aş vrea să-ţi povestesc despre toate îndeletnicirile mele, care sînt multe. Aş vrea să mă laud cu fiecare în parte, să-ţi spun că: „euu aduc căruţe cu ciment, cu var, cu pietriş, că „eu" le împart — şi mă simt în fiecare zi un nabab! — Nu adun în coloane seci cifre — adun stive de lemne, stive de cărămizi din care eu învăţ să clădesc case. Ce poate fi mai emoţionant decît să-ţi clădeşti cu mîinile tale o casă — cu un acoperiş să te apere — înăuntru, cu ferestre care să te lase să vezi afară! Să-ţi clădeşti o sobă de care să te rezemi!

Viaţa este extraordinară, Magdalena. Cum de n-am ştiut ?!

Îţi voi scrie mult şi despre toate cînd îţi voi putea indica o adresă precisă... Sînt cerut la Năvodari — unde am mai lucrat cîteva zile la început, de probă — la fel ca şi la Eforie. Acum sînt la Medgidia — de unde s-ar putea să plec. Nu ştiu sigur unde şi cînd. Probabil, în curînd, la A gigea.

Iartă-mă că nu sînt încă în stare să-ţi trimit banii: autoadministrarea în condiţiile noi m-a cam descumpănit. Etapă la ora asta depăşită, aşa că acordă-mi numai puţină păsuire încă.

Te îmbrăţişez şi te mîngîi cu palmele mele aspre care te cunosc şi te recunosc pe tine şi numai pe tine!

Ultimele rînduri ale scrisorii, Magdalena le dibui mai inult — prin ceaţa lacrimilor — voalate, nesigure, schimbîndu-şi parcă locul, forma şi dimensiunea.

Scrisoarea lui Luky îi aducea o fericire pe care încetase de mult s-o mai aştepte. Era năucitoare această fericire. Magdalenei îi trebui să se reconstituie sufleteşte, să se repună în condiţiile de receptare ale unei asemenea fericiri.

Acum, cînd îl crezuse pe Luky năruit în ea, el venise să se afirme întreg — şi mai puternic decît oricînd — cerîndu-şi mai pe drept decît oricînd dreptul la dragostea şi la respectul ei...

Era ceea ce îşi dorise întotdeauna: să-l poată iubi respectîndu-l — să-l poată respecta iubindu-l. Să-l poată iubi necontestîndu-l. Să-l poată iubi cu adeziunea eit otală. 0 dragoste purtată cu capul sus. Şi-o dorise — şi Luky i-o dădea acum...

Alergă cu scrisoarea — pe care o ducea ca pe un stindard — la Eugenia. Simţea o nevoie de nestăpînit să vorbească imediat cu cineva despre Luky, despre Luky al ei, despre ce devenise Luky, de fapt, despre ce fusese întotdeauna în esenţa lui Luky... — îşi spunea.

— Am veşti extraordinare de la soţul meu, doamnă Sîrzea — năvăli Margareta în bucătărie. Închipiiiţi-vă. S-a făcut atît de util acolo, încît îl cer şi cei de la Năvodari, şi de la Eforie şi de la... am un lapsus de moment

— nu-i veni în minte nici Medgidia, nici Agigea şi i se păru că această omisiune sărăceşte relatarea ei de un amănunt preţios care îl păgubeşte de un merit pe Luky. Ştiţi, doamnă Sîrzea — continuă ea — Luky este îndrăgostit de munca lui — îndrăgostit — aşa îmi scrie

— rîse ea emoţionată de ceea ce simţea, jenâtă de exuberanţa pe care şi-o găsea infantilă şi de prost gust. Dar nu se putu opri totuşi să nu-i facă şi Catincăi Dobrotea o vizită. Nimeri familia în plenul ei.

Niciodată ochii lui Tavi nu-i părură mai bombaţi, cu mai multe virguliţe aurii în ei, mai melancolici şi mai de neiubit decît în seara aceea.

A doua zi — după ultimul examen din sesiune — Magdalena îi spunea Getei:

— Vezi... eu am avut dreptate numai atunci cînd am crezut deplin în Luky — şi am greşit, am greşit grav, cînd am început să mă îndoiesc de el! Şi voi toţi — acuză Magdalena — aţi fost împotriva lui! Am simţit întotdeauna că vă uitaţi pieziş la el...

— E adevărat — recunoscu Geta. Era gata să dea nişte explicaţii — dar le găsi lipsite de delicateţă în momentul acela. Mai spuse o dată: E adevărat... Apoi deschise larg braţele şi exclamă : Cu atît mai bine dacă ne-am înşelat! Şi tu o să vii să stai o parte din vacanţă la mine, acasă, la Constanţa... Să fii mai aproape de Luky al tău !

Magdalena primi cu chiote de entuziasm invitaţia Getei. Hotărî să mai rămînă în Bucureşti cîteva zile — spera să-i vie pînă atunci o nouă scrisoare de la Luky, cu adresa lui nouă şi stabilă.

Magdalena o zări de la fereastra vagonului pe Geta, care o aştepta în gară. Arăta mai înaltă parcă — aproape blondă, şi atît de bronzată încît albul ochilor ei părea de var. Purta un pantalon îngust, de doc cenuşiu, părul legat la spate cu o fundă şi o bluză decoltată galbenă. Îi sări de gît Magdalenei, povestindu-i repede că Emil fusese şi el la Constanţa pentru cîteva zile, că înotaseră împreună în larg cu un sentiment de sudură, de apartenenţă reciprocă totală, care şi-l mărturisiseră apoi aproape în aceeaşi clipă şi cu aceleaşi cuvinte unul altuia! Magdalena o asculta, privind puţin năucită un cer limpede şi foarte intens, înalt, cu o dungă palidă de trandafiriu care fugea spre orizont; simţea un miros de alge care venea de undeva de foarte aproape, adus de o boare de vînt. Privea casele, oamenii. I se părea că străzile coboară în pantă, numai pentru că se grăbeau să ajungă în mare. Paşii îi deveniră mai repezi, goneau şi ei în pantă... Nu bănuia că marea putea fi atît de aproape : din gura unei străduţe înguste începea o piaţă la capătul căreia se vedea o imensitate mişcătoare, verzui-cenuşie, verzui-scînteietoare. În stînga se înălţa un minaret, iar în spatele lui se înţepeniseră catarge de vapoare.

Cotiră pe o altă stradă şi mai coborîtoare, dar marea continua să le urmărească, şi mirosul răscolitor de algă devenea tot mai persistent, tot mai pătrunzător.

— Am ajuns — spuse Geta şi intră prima într-un gang întunecos, care dădea într-o curte mare, unde se înălţa o casă lungă cu cerdac de zid, vopsit în culoarea zmeurei proaspete.

— Asta-i casa părinţilor tăi ? întrebă Magdalena încîntată de colorit, de intrarea misterioasă prin care pătrunseră.

— E o casă turcească, bunicul meu a cumpărat-o de la un turc şi mama o păstrează ca pe vremuri... N-a schimbat nimic... Şi mie-mi place aşa, răspunse Geta.

Urcară pe pridvor şi imediat cele cîteva uşi care dădeau pe balconul scund de sub coloane se deschiseră. Apăru mama Getei, o femeie mărunţică, bătrînă, căruntă, cu pielea arsă de soare. Purta papuci cu talpă de lemn care la fiecare pas clămpăneau cu zgomot sec pe balcon. 0 îmbrăţişă pe Magdalena, ca şi cum ar fi cunoscut-o din totdeauna şi îi spuse :

— Ai să te întremezi la noi, ştiu de la fata mea că ai fost un timp bolnavă şi că a trebuit să munceşti mult pentru examene, dar că le-ai trecut cu bine... Mi-a vorbit tare frumos de dumneata şi Emil... Femeia arătă cu capul spre Geta, ca şi cînd ea ar fi fost Emil. A venit împreună cu Geta de la Bucureşti... îndată după ce aţi isprăvit examenul. A stat la noi cîteva zile. Adăugă îndată : Nu e dînsu' prea vesel, da-i deştept — şi se vede că-i om serios! îndoi mîinile de la cot, ridicîndu-Ie în sus, mişcă pumnii strînşi de parcă ar fi vrut să-i facă să sune şi îşi încleştă puternic fălcile umflîndu-le puţin, izbutind astfel să redea izbitor de plastic tot ce avea foarte robust şi hotărît logodnicul fiicei ei, în înfăţişarea lui.

În clipa următoare, Magdalena făcu cunoştinţă cu cumnata Getei, o femeie brună, planturoasă. O chema Vana şi era jumătate italiancă, originară tot clin Constanţa, unde tatăl ei fusese meşter pietrar. Era măritată eu fratele Getei, inginerul Niculae Toma, căruia ea îi spunea Nicco.

Camera în care îşi lăsase valizele era perfect pătrată, nu prea luminoasă fiindcă cele două ferestre ale ei dădeau spre pridvorul de sub coloanele de zid vopsite în zmeuriu. Dar penumbra era plăcută, aducea răcoare şi poleia parcă mobila proaspăt înnoită cu duco. Totul era demodat, dar arăta frumos şi foarte curat.

— E surpriza pe care mi-a pregătit-o Vana, spunea Geta. A vopsit ea singură mobilele în alb!... Să ştii, e o femeie incapabilă de cea mai mică răutate, dar te previu, uneori e lipsită de tact, vorbeşte vrute şi nevrute... Fratele meu ţine foarte mult la ea. De altfel şi eu... Face toate gafele cu cele mai bune intenţii...— Dar spune-mi — întrebă deodată Geta — ce-i cu Luky ? Mă aşteptam să-l întîlnesc la gară... Nu l-ai anunţat că vii ?

—- Nu... O să mă duc să-l caut mîine dimineaţă, la Medgidia... De acolo mi-a trimis ultima scrisoare... El mă crede plecată la Petroşani, la ai mei... se grăbi să adauge, acoperind în faţa Getei adevărul, că nu mai primise nici o altă veste de la Luky în ultimele aproape două săptămîni.

La ora prînzului, Magdalena făcu cunoştinţă şi cu tatăl Getei, care deşi nu mai era tînăr, mai lucra şi acum în port. Fuma pipă, purta un basc de pînză albă, espadrile şi era foarte ars de soare. Venise acasă cu doi barbuji lunguieţi, fiecare la cîte o subsuoară, pe care îi puse imediat într-o căldare şi-o coborî în fîntîna din fundul curţii, ca să se răcorească. Urcă apoi încet, dar de loc bătrîneşte — cu un ritm egal — care exprima o pondere robustă — cele cîteva trepte ale cerdacului. Intră în camera din mijloc a casei şi cu mişcări care păreau a fi în fiecare zi aceleaşi se îndreptă spre aparatul de radio. Îl deschise la maximum şi întoarse repede spatele, îndreptîndu-se spre încăperea din dreapta. Avusese aerul că deschide aparatul de radio doar dintr-o obişnuinţă, care-i intrase în reflex. În cameră răsună glasul baritonal al unui crainic care anunţa cîntece ale compozitorilor noştri — închinate celui de al şaptelea Festival Mondial al Tineretului... Magdalenei îi plăcu să-şi spună că poate la cel de al optulea festival se va cînta un marş al tineretului mondial compus de Lucian Stamatin...

Îndată după-amiază Magdalena plecă cu Geta la plajă. Pe Magdalena o speria puţin apa vie şi schimbătoare a mării, care urca pe nisip, înspumată şi neastîmpărată, furînd mereu din mal şi momind-o parcă, pe ea anume, spre larg. Rămase întinsă pe nisipul încins — în timp ce Geta se avînta printre talazuri — şi i se păru că niciodată nu putuse să se gîndească atît de bine şi de tihnită la Luky ca în această voluptoasă toropeală, sub soare.

Ţinea ochii închişi şi se lăsa furată încet — trasă la fund ca de o apă — de un somn cu un gust deosebit, ca un fel de ameţeală, după un vin bun, în care gîndurile începeau să se învălmăşească, să-şi piardă conturul propriu, să se schimbe în imagini fragile şi colorate — mai ales portocalii, fiecare cu o durată de o clipită. Adormise de tot, sau numai pe jumătate — n-ar fi putut-o spune — cînd auzi aproape de ea un glas femeiesc, gălăgios, cunoscut. O văzu pe Vana, de jos în sus. Purta un costum de baie roşu, de nylon elastic, care îi modera cu bunăvoinţă expansivităţile formelor.

— Am venit după voi — spuse Vana. Rămăsese în picioare şi începuse să semnalizeze, agitînd un braţ, spre Geta, care se apropia înotînd. Magdalena se smulse greu, cu părere de rău ca dintr-o îmbrăţişare — din somnul în al cărui miez îi plăcuse să coboare, cu ştiinţă şi neştiinţă.

— Am o idee grozavă ! Să mergem la Eforie! —— vorbi prea tare Vana, adresîndu-se de data asta şi Getei, care ieşise din apă şi dîrdîia puţin, sub soarele foarte fierbinte.

— N-am nimic împotrivă — răspunse Geta. Tu ce zici ? Să ştii că ai ce să vezi! E pur şi simplu superbă Eforia acum! Vrei să mergem — întrebă ea şi atinse cu vîrful piciorului încă rece şi ud coapsa încinsă a Magdalenei.

Magdalena dădu un ţipăt scurt şi se ridică în capul oaselor.

— Sigur că da, acceptă ea îndată cu entuziasm, gîndindu-se că întîmplarea ar putea face să-l întâlnească acolo pe Luky. Mărturisi această speranţă şi Getei şi Vanei. Începură toate trei să se îmbrace foarte repede, cu o grabă copilărească — parcă toată soarta lor ar fi depins de plimbarea care se proiectase la Eforie. Merseră în trap, pînă cînd întîlniră o birjă. Vana îi făcu un semn energic birjarului, să oprească.

— Eu plătesc! — anunţă ea trăgînd-o pe Magdalena de mînă şi împingînd-o pe Geta din spate, spre scara trăsurii.

— La gară! — comandă Vana, aşezîndu-se pe canapea, picior peste picior. Avea picioare pline, lungi şi îndrăzneţ arcuite.

Magdalena făcea pentru prima oară cunoştinţă cu Eforia. Nu ştia cum arătase înainte, ca să poată aprecia cît se schimbase, dar rămase uluită de neaşteptatele, de neînchipuitele frumuseţi cu care se întîlnea. Vana vorbea tot timpul:

— Tot ce vezi e făcut în ultimii ani — de ai noştri— explica ea, folosind un termen foarte des utilizat de bărbatul ei. Uite, ăsta e restaurantul Neptun — are trei terase! Ah, dar să te duc să vezi restaurantul „Perla Mării". E o nebunie! Nu-i aşa, Geta? Ăsta a fost construit din octombrie anul trecut pînă la 1 Mai anu' ăsta... La 1 Mai a fost predat... A lucrat şi Nicco pe şantierul de aici... Nu-i aşa, Geta? întrebă ea fără rost.

Magdalena pornise înainte pe digul asfaltat ca un bulevard somptuos — care înainta în mare pe o distanţă uriaşă. Din direcţia cealaltă venea un tînăr cu statură atletică, cu profil roman. Purta ochelari verzi de soare şi Magdalena nu-l recunoscu de la început. Văzu că-i zîmbeşte şi că grăbeşte pasul spre ea.

— De cînd eşti aici ? Cînd ai venit ? strigă Ştefan Paulian — studentul pe care i-l prezentase la Petroşani Doru Popa, în vacanţa de iarnă.

Magdalena observă că Ştefan este emoţionat şi că nu face nimic pentru a-şi ascunde bucuria de a o fi întîlnit.

— Sînt numai în plimbare la Eforie... Stau la Constanţa — la o prietenă a mea. Uite-o că vine...

Geta se apropia, singură. Vana rămăsese de vorbă cu o femeie tînără, elegantă, cu părul cărunt-argintiu.

Magdalena făcu prezentările. Paulian le însoţi o bucată de drum, în timpul căreia Magdalena avu grijă să-l informeze că venise pe litoral să se întîlnească cu soţul ei — care lucra pe undeva, pe un şantier. Paulian receptă cu o dezamăgire nedisimulată vestea nouă, rea şi neaşteptată pentru el. Îşi luă rămas bun şi plecă îndată, spunînd că e aşteptat la cantină, de către Doru Popa — cu care venise împreună de la Bucureşti.

— Cine era junele ? se interesă Vana venind într-o fugă. M-am bucurat, am crezut la început — cînd te-am văzut că te opreşti cu el — că e Luky. Deşi mi-am zis că dacă ar fi fost el, i-ai fi sărit îndată de gît! Eu nu mă jenez: îi sar de gît lui Nicco oricine ar fi de faţă. Nu-i aşa, Geta? Continuă, fără pauză: Ştii cine era aia cu care am stat de vorbă ? Geta ridică din umeri. Stela Pancu! — continuă Vana, ţi-am vorbit eu de ea, prietenă bună cu lima Iuraşcu... — o pomiţăă ! ! —Vana îşi însoţi ultimul cuvînt cu un fluierat. Nevasta „englezului", explica ea mai departe, în timp ce Geta o întreba pe Magdalena de ce plecase atît de grăbit şi de subit întristat tînărul cu care făcuse cunoştinţă adineaori pe dig.

Îşi continuară toate trei plimbarea pe bulevardul dintre restaurantul Perla Mării şi Neon. Trecură şi prin faţa blocurilor noi, muncitoreşti.

— Şi la astea a lucrat Nicco — spuse Vana. Dar numai întrebă: Nu-i aşa, Geta?

Începuse înserarea şi o dată cu ea feeria culorilor şi a luminilor fluorescente. Magdalena îl căuta pretutindeni pe Luky.

A doua zi plecă la Medgidia. Găsi repede trustul de construcţii. Se afla într-o casă veche de care se lipiseră şiruri lungi de barăci de lemn, pline de oameni, zgomot, vehicule şi praf. Undeva pe aproape trebuie că exista un depozit de materiale, fiindcă se auzea larma descărcării unor camioane.

La serviciul personalului dădu peste un mustăcios, care o pofti să aştepte. Crezuse că venise pentru angajări. Pe urmă îi spuse că auzise şi el, parcă, de un dispecer cu numele de Lucian Stamatin. Dar parcă nu mai lucra la trustul lor... Unde locuia? Asta nu avea de unde să ştie... Angajaţii erau mai toţi sezonieri, uniil ocuiau în barăci, alţii la gazde particulare. La birouri, o secretară îi spuse că dispecerul Lucian Stamatin fusese de mult concediat de pe şantierul Medgidia, dar că poate acum era angajat pe un altul. Magdalena vru să creadă că secretara nu-l ştia, că nu vorbeau despre aceeaşi persoană, şi porni mai departe să-l caute. În barăci, unde spera să găsească pe cineva care să-l cunoască, nu erau decît nişte îngrijitoare care nu auziseră de niciun Stamatin Lucian.

Nu mai înţelegea nimic. Nimeni nu era în stare să-i dea o informaţie precisă! Nu încape îndoială, secretara se înşelase — făcuse o confuzie — o foarte regretabilă confuzie — se înfurie Magdalena. Nu fusese vorba de concediere — aşa cum, cu atîta uşurinţă şi indiferenţă, declarase tovarăşa aceea, ci desigur de o transferare... aşa cum scrisese Luky. O căută din nou pe secretară. Primi aceleaşi referinţe ca prima dată.

— Concediat ?! — refuză să creadă Magdalena.

În încăperea în care se afla sună telefonul. Secretara ridică receptorul şi se angajă într-o discuţie de serviciu — după ce cu o înclinare adîncă a capului răspunse de două ori afirmativ la întrebarea Magdalenei.

Magdalena era consternată. Cum putuse să fie concediat Luky dintr-o muncă în care el se avîntase cu atîta participare, cu atîta entuziasm ?!

Ştia ultima lui scrisoare pe dinafară. Şi-o făcu să-i sune în memorie cuvînt cu cuvînt. Părăsi baraca cu secretară, cu telefon, cu tot, convinsă că Luky nu putea fi decît angajat în altă muncă, la Năvodari, ori la Agigea.

O oră mai tîrziu, Magdalena se afla din nou în gară. Era obosită, îngrijorată, deprimată... mai mult decît îşi îngăduia să o recunoască.

Aşteptînd trenul, îi scrise Eugeniei Sîrzea cîteva cuvinte pe o carte poştală ilustrată. Adăugă cu grijă adresa, rugind, dacă vor veni veşti de la Luky, în lipsa ei, să-i fie trimise recomandat expres la Constanţa. Îşi fixă pentru a doua zi, ca itinerar, Năvodarii.

— Dacă ai noroc şi bărbatu-meu, Nicco, soseşte mai repede din deplasare, îl descoperim noi în doi timpi şi o mişcare pe Luky al tău — o consolă seara, la întoarcere, Vana. Hai, nu te necăji!... Ai să-l găseşti... Aici pe litoral toată lumea se întîlneşte... Apoi o întrebă, vrînd desigur s-o înveselească: îţi place să dansezi ? Cînd e Nicco acasă, mergem destul de des la cazinou... Am tras-o şi pe Geta după noi, cînd a fost aici Emil... Acum nu vrea să mai meargă!... Poate s-o convingi tu...

Aparatul de radio era deschis la maximum, se transmitea cota apelor Dunării. Tatăl Getei citea „Informaţia" — într-un jilţ, pe cerdac.

Vana începuse să strîngă vasele.

Magdalena simţea privirea Getei îndreptată cercetător asupra ei. 0 stînjenea această privire. Ar fi dorit să fie undeva singură, între patru pereţi, cu gîndurile ei. Pe care şi le simţea transparente pentru Geta. Ar fi vrut să n-o mai întrebe nimeni nimic despre Luky. Nu mai ştia singură ce să creadă despre el. Tot mai des se oprea la prezumţia că între timp i se întîmplase ceva rău acolo unde fusese angajat după ce plecase de la Medgidia şi fusese nevoit să se înapoieze la Bucureşti. Întoarcerea lui coincidea probabil cu plecarea ei... Dar să fi fost concediat, în-tr-adevăr, de la Medgidia? Nu, nu se poate: îi scrisese limpede că este cerut şi la Năvodari şi la Eforie. Asta însemna că îşi dovedise capacitatea, priceperea, că îsi făcuse un nume bun. Magdalena începu iar să recitească în gînd scrisoarea lui Luky.

— Iartă-mă, dar nu pot să înţeleg — spuse de-odată Geta, întîntindu-se pe canapea lîngă Magdalena — nu pot să pricep — continuă ea în şoaptă, după ce stinse brusc aparatul de radio fără ca tatăl ei să observe — Luky nu ţi-a indicat o adresă precisă, nu te-a informat unde anume lucrează...

Magdalena bîigui fără vlagă nişte explicaţii palide.

Geta explodă :

— Omul ăsta — într-un fel sau altul — prezent sau absent — te blochează. Îţi dă probleme... ba chiar se pare şarade de dezlegat!

— începi să semeni din ce în ce mai des cu Rodica — răspunse rănită Magdalena. Iesi din casă şi se plimbă singură un timp prin gangul cenuşiu care primea o lumină vînătă, încercuită cu aur, de la becul din ceardac.

Nici la Năvodari, nici la Agigea nimeni nu auzise de dispecerul Lucian Stamatin, venit de la şantierul Medgidia şi de nici un fel de Lucian Stamatin, în general. Pretutindeni în aceste locuri Magdalena întîlnise oameni grăbiţi, prinşi în munca lor, prea puţin dispuşi să întîrzie într-o discuţie cu o necunoscută, despre un necunoscut.

Ce se întîmplase cu Luky ? Unde era ? Poate la Bucureşti o aştepta o scrisoare de la el cu toate explicaţiile. Poate Luky se afla aici, undeva pe litoral — angajat într-o fabrică... Litoralul e mare... Faptul că ea nu-l descoperise încă nu dovedea că el nu există şi că nu are o muncă aici. De la Medgidia plecase să lucreze într-alt loc — e limpede. Aşa sugerase şi mustăciosul, de la serviciul personalului... Şi secretara parcă spusese: „Poate să fie acum angajat pe un alt şantier"... Poate la Medgidia nu mai avuseseră nevoie de el şi într-adevăr îl concediaseră. Sau poate după entuziasmul primelor zile, Luky... Dar nu, nu se poate...Scrisoarea aceea i-o trimisese Luky după mai bine de o lună de la plecarea lui din Bucureşti... Niciodată — şi despre nimic pe lume, nici despre muzica lui — nu-i vorbise Luky cu atîta înflăcărare, cu atîta bucurie... Cu slujba de la Sfatul popular fusese cu totul altceva... Niciodată nu spusese Luky că-i plăcea ce lucra el acolo. Totuşi... — se împotrivi Magdalena — un anumit simţ al datoriei, al responsabilităţii ar fi trebuit să-l oblige şi acolo... „Simţul osîndei!" — îşi aminti ea — cu un val de indignare — cuvintele lui Luky.

Se revăzu pe ea alergînd la cursuri, la injecţii, la gărzi, în timp ce Luky...

Memoria îi înfăţişa nişte scrumiere negre, pline cu resturi de ţigări... O odaie cu toate lucrurile răvăşite... Nişte cărţi de joc întinse pe pernă — şi în faţa lor, Luky, în pijama, învăluit — în aerul îmbîcsit din încăpere — într-un nour albăstrui de fum... Pe acest Luky, Magdalena simţea şi ştia bine că nu l-ar mai putea iubi. Venise celălalt, din scrisoare, şi o repusese în incandescenţă...

Magdalena îşi simţi inima obosită — smucită în toate părţile de prea multe întrebări.

După patru zile de căutări asidue, zadarnice, încetă, la îndemnul repetat al Vanei, investigaţiile.

— Astîmpără-te, ai puţină răbdare, ce Dumnezeu — o certa ea — pînă vine Nicco. 0 să vezi — el ţi-l găseşte imediat pe Luky. Nu există să nu ţi-l găsească. Pe Nicco poţi să te bizui, el dacă promite ceva, sau dacă se apuca el de o treabă... Spune şi tu, Geto, nu-iaşa ?

Rămase la Geta şi în zilele următoare. 0 însoţise dimineţile la plajă şi în plimbări lungi, seara după asfinţit, cînd marea pare violacee, iar cerul îşi pune o armură de oţel. Privise pescăruşii, ascultase muzicile apelor ample şi solemne, venind parcă dintr-o catedrală... Era pustiită şi tristă. Peste tot îl căuta pe Luky. Mînca la masă neştiind ce i se pune în farfurie, mulţumea foarte mult şi prea des, ca oamenii să nu înţeleagă că era total absentă la viaţa care o înconjura. Geta era foarte îngrijorată. Într-o seară, izbucni iar:

— Vino-ţi în fire, Magdalena! Vrei să-ţi pierzi anul? Acum nu mai există nici o altă alternativă... Dacă nu te prezinţi bine, s-a sfîrşit, trebuie să repeţi anul... Ce dezastruoasă poate fi uneori dragostea! Ce fel de om este Luky ăsta al tău, dacă eşti atît de nesigură de el?

Drapată într-un capod alb de stambă cu floricele mov, care o arăta parcă şi mai grasă, Vana intră fără să bată în uşă în odaia Getei. Avea în mînă o trusă de manichiură şi în cealaltă oja roşie de unghii. îşi trase un scaun şi se aşeză lîngă patul pe care stăteau cele două fete.

— Mîine vine Nicco, gunguri ea fericită. A vorbit la telefon cu biroul şi Voinea a trecut pe aici şi mi-a spus... O să vezi tu, Magdalena, cum o să ţi-l aducă el pe Luky al tău! începu să-şi pilească unghiile şi să şi le privească cu mare atenţie. Stai, dragă, că am uitat! strigă ea deodată şi începu să se caute repede în buzunarul halatului. Trase afară un plic : E pentru tine, Magdalena...

Era o scrisoare de la Eugenia Sîrzea — care se grăbise să-i răspundă. Citi:

„Dragă Magdalena, de ani de zile n-am mai scris cu atîta plăcere o scrisoare. Cînd eşti bătrîn şi amărît, chiar o simplă ilustrată poate fi o întîmplare tare plăcută şi neobişnuită. Mi s-a încălzit inima cînd am văzut că nu m-ai uitat. Dar n-am prea multe de povestit despre mine! Cu sănătatea o duc la fel ca mai înainte. Numai că mă chinuiesc mai tare cu căldurile. Ni s-a stricat hidroforul şi nu prea avem apă... Mă scol noaptea şi strîng apă în găleţi şi în baie, dar mi-o ia Florica Măceanu. Am văzut-o pe fata care se mărită cu Tinel. E cam trecută, dar pare la locul ei. Nu prea cred eu că o să se împace cu Florica Măceanu, care are pretenţie să meargă la cinematograf cu logodnicii, la restaurant şi chiar şi la ştrand, după dînşii. Nu-i lasă o clipă singuri şi o dăscăleşte pe tînără, că, zău, mă şi mir cum nu i s-a urît încă! Cred că pînă la urmă fata fuge deTinel şi de mătuşă-sa. Fiindcă eşti drăguţă, m-ai întrebat şi de soţul meu Sîrzea... E cum îl ştii, numai că acum are o meteahnă nouă: merge în fiecare dimineaţă la Cişmigiu să bea acolo apă minerală. L-a învăţat alt pensionar care suferise de ficat şi s-a făcut bine. Din cauza asta, dumnealui nu mai pleacă la Olăneşti şi n-am un pic de vacanţă. Mai răsuflăm şi eu uşurată cînd era plecat. Acum se deplasează numai pînă la Cişmigiu...Cum petreci la mare ? Vezi-ţi de sănătate şi dă-le încolo de griji. E sfatul meu părintesc, să ştii, Magdalena, eu ţin la dumneata, mai mult în orice caz decît la Luky.Te îmbrăţişează, mătuşa dumitale prin alianţă, Eugenia Sîrzea. P.S. îmi pare rău, dar pînă acum n-ai primit, în lipsa dumitale, corespondenţă de nicăieri".

Magdalena împături scrisoarea şi oftă prea tare — fără voie.

A doua zi de dimineaţă sosi Nicco, fratele Getei. Era un om spătos, cu tîmplele cărunte, trecut de prima tinereţe, cu ochi foarte albaştri şi naivi.

Cînd Magdalena îl întrebă dacă aflase cumva întîmplător pe unde lucrează un anume Lucian Stamatin — care era soţul ei — Nicco avu un fel de tresărire, un licăr scurt, de o clipită al memoriei, care apăru în privirea lui. Într-adevăr, numele pe care îl auzea nu îi era străin... De unde îl ştia ? Nu-şi putea aminti... Zadarnic îşi adunase toată fruntea într-o cută adîncă, verticală.

— ÎI cunoaşte! — sări Vana şi începu să bată din palme cu un entuziasm care o făcea uşor ridiculă. Nicco e extraordinar, cunoaşte pe toată lumea ! — se repezi şi-l sărută.

Nicco surise stînjenit de aceste efuziuni, dar se uită la Vana blajin şi iertător.

— Numele pe care l-aţi spus — se adresă el Magdalenei — este sigur că l-am mai auzit undeva, dar nu reuşesc de loc să-mi aduc aminte unde şi în ce împrejurare.

— Aminteşte-ţi, Nicco, aminteşte-ţi — te rog! Repeta cu o persuasiune patetică şi comică Vana — parcă se afla pe o scenă, ea hipnotizatoare — şi el medium-ul.

Nicco clipea des — memoria lui făcea eforturi vizibile — nu izbutea să plaseze numele evocat într-un context.

— Nu ştiu, nu ştiu, bîigui el... dar asta n-are importanţă — o linişti pe Magdalena — dacă e aici, în regiune, sigur îl găsesc eu...

Îi ceru apoi nevesti-si să-i dea repede ceva de mîncare şi o cămaşă curată. Se duse să se spele în curte, lăsîndu-se gol pînă la brîu. Nu mult după aceea plecă la treburile lui petrecut de braţ, pînă la poartă, de Vana şi de cicăleala ei drăgăstoasă:

— Să nu vii fără Luky acasă — auzi, scumpule? Să faci ce-oi şti, şi să-l aduci. Viu sau mort — te priveşte ! Biata Magdalena, suferă ca o martiră — ca o martiră— repetă ea dramatic şi-l sărută apăsat pe gură.

Nicco se întoarse acasă pe la trei şi jumătate — însoţit de Vana, care ieşise spre ora prînzului în oraş, după nişte tîrguieli. Fusese şi la dentist, trecuse după aceea să-şi ia bărbatul de la slujbă — cum obişnuia să o facă destul de des.

Curînd veni şi tatăl Getei, deschise aparatul de radio şi se aşezară cu toţii la masă. Mama Getei pregătise o cantitate uriaşă de peşte proaspăt prăjit. Bătrînul Toma muşca din ardeiul iute ca din pîine. Lăcrima şi muşca mai cu poftă.

Vana era neobişnuit de tăcută şi Magdalenei i se păru de cîteva ori că îi ocoleşte privirea. Şi Nicco i se păru de asemenea că se fereşte să i se uite în ochi.

Raţional, îşi spunea că poate bărbatul Vanei nu avusese încă timp să se intereseze de Luky şi din pricina aceasta se simţea puţin jenat în faţa ei. Avu grijă să nu-l stânjenească cu nici o întrebare. Nu putu însă să mănînce nimic. 0 scutura ca frigurile o mare nelinişte, care se agrava inexplicabil, clipă de clipă. Nu-şi putea stăpîni un tremur interior. Ce o aştepta? Ceva rău, altfel de ce această spaimă, elementară, dezlănţuită deodată în toată fiinţa ei? Era toată atenţie încordată, pîndă. O surprinse pe Vana şoptindu-i ceva Getei, la ureche. Geta răspunse cu un semn scurt al capului.

După masă Vana şi Nicco se refugiară imediat în camera lor. Geta îi urmă.

Magdalena simţea cu o ascuţime din ce în ce mai mare că i se ascunde ceva. Se simţi străină de toţi din casa aceea — părăsită de toţi. Îşi luă costumul de baie, cărţile, caietul cu notiţe şi plecă la plajă.

În drum, îi zări de departe pe Doru Popa şi Ştefan Paulian alergînd spre staţia de autobuz care făcea cursa la Mamaia. Ştefan o văzu pe Magdalena în ultima clipă, după ce maşina în care se urcase se pusese în mişcare. Îi trimise de pe scară un salut jignit parcă şi prea deferent.

„Ciudaţi sînt oamenii" — reflectă Magdalena şi porni mai departe.

Stătu întinsă pe nisip ore nesfîrşite, fără să poată citi un singur rînd. Reconstitui de zeci de ori, desfăcută în moment cu moment şi în mişcare cu mişcare — ca pentru un desen animat — scena de la masă: tăcerile Vanei... schimburile de priviri între ea şi Nicco...schimburile de cuvinte şoptite la ureche între Vana şi Geta... La fiecare reconstituire creştea în ea convingerea că aceşti oameni aflaseră ceva grav în legătură cu Luky — ceva atît de grav încît trebuiseră să se închidă între patru pereţi, să ţină sfat dacă să-i fie sau nu comunicat ei, Magdalenei, ceea ce ştiau, ceea ce aflaseră — şi dacă da, în ce fel anume... Se gîndi cu recunoştinţă la ei... Fusese nedreaptă cu ei...

Despre ce putea fi vorba? Dacă... dacă Luky... dacă se înecase în mare... Se înecase... şi murise? Nu, nu asta se întîmplase! Nenorocirile au picioare lungi, ştiu să alerge şi să sune din trîmbiţe... Atunci ce se întîmplase? Ce? Ce avea să afle de la Geta, de la Nicco, de la Vana?

Cînd se înapoie acasă, aproape de apusul soarelui, era epuizată de căldură, de tensiunea nervoasă, de gînduri, aceleaşi şi aceleaşi gînduri. Încercă iarăşi să citească pentru examene. Degeaba!...

Află de la Vana, care-i păru din nou Magdalenei ciudat de reticentă pentru volubilitatea-i obişnuită, că Geta e într-o plimbare cu Emil, sosit de la Bucureşti cu vreo două, trei ore în urmă.

Se întoarseră amîndoi la masa de seară. Se arătară deosebit de afectuoşi eu Magdalena — ceea ce pe ea o nelinişti şi mai rău.

— Avem de vorbit... îi spuse după cină Geta şi îi făcu semn s-o urmeze pe ceardac. Emil, veni şi el.

Pe ceardacul cu coloane de zid roz-vînăt ardea un bec electric care arunca o umbră, ca o aripă neagră, drept la picioarele fotoliului de paie în care stătea Magdalena. Ceva mai încolo se afla chaiselong-ul gol, pe care îl părăsise numai cu cîteva clipe în urmă Geta. Foarte aproape de chaiselong, scaunul pliant pe care tot pînă mai adineaori şe zuse Emil, bătînd încet cu talpa sandalei, în podea.

Casa toată se ascunsese în întuneric. Strada părea să fi adormit şi ea. Magdalena rămăsese singură... îşi amintea... Avem de vorbit îi spusese după cină Geta şi-i făcuse semn s-o urmeze aici, pe ceardac, unde se află acum. Apoi Geta începuse să-i vorbească. Magdalena rămăsese un timp fără suflare şi fără cuvînt. Degetele unei mîini îi încremeniseră ca într-o capcană, în împletitura de paie a jilţului. Încercase să şi le scoată deacolo cu o mişcare bruscă şi şi le rănise. Pe urmă îşi frecase în neştire degetele care o usturau, ca trecute prin flacără. Flăcări simţea că îi ies şi din creier.

Pe urmă auzise ca printr-o ceaţă glasul Getei:

— Ce cauţi tu, cu tot ce eşti tu — lîngă un astfel de om?

Pe urmă Geta îi acoperise cu palma cealaltă mînă care rămăsese pe braţul fotoliului, cu degetele lipite, crispate, ca într-o mănuşă prea strîmtă.

Şi din nou glasul Getei, de data asta răsunînd limpede :

— Ce cauţi tu, Magdalena, lîngă un astfel de om? Ce poate avea comun cu tine — cu noi, un astfel de om?

Ultimele cuvinte fuseseră rostite rar, răspicat — cu pauze între ele — şi cu vocea din ce în ce mai scăzută — pînă aproape de şoaptă.

Magdalena avusese pentru o clipă imaginea lui Luky stînd în faţa ei — cu buzele strînse pe dinţi, privind-o cu verdele murdar, cu verdele incert al ochilor lui şi îşi smuci brusc capul într-o parte, ca şi cînd Luky ar fi fost într-adevăr acolo, şi ea nu i-ar mai fi putut suporta nici o clipă în plus prezenţa. 0 asemenea înstrăinare — totală — ireversibilă, ca moartea, nu mai simţise pentru nimeni niciodată; îi fu amar spunîndu-şi că-i fusese rezervată trăirea unui asemenea sentiment tocmai pentru omul de care se simţise o vreme atît de aproape. Dar se întreba dacă fusese vreodată atît deaproape de Luky, pe cît de departe de el se ştia acum...Nu simţea nici măcar nevoia satisfacţiei de a-i putea striga tot ceea ce aflase despre el. Nu mai simţea nevoia să-i strige că îl cunoştea acum aşa cum era, o minciună, pînă în ultima lui fibră. Nu mai simţea nici măcar nevoia să afle ceea ce îi rămînea inexplicabil: scopul scrsorii aceleia... Magdalena o ştiuse o vreme pe dinafară — dar acum nu-i mai venea în minte un rînd din ea. Memoria o repudiase, o azvîrlise.

De ce fusese nevoie s-o mintă că lucrează pe şantierul de la Medgidia, că e fericit, că e solicitat pe alte şantiere, cînd adevărul era — Nicco făcuse toate cercetările —că Luky obţinuse la început un angajament de probă la Medgidia — de unde fusese concediat, după primele două săptămîni, pentru indisciplină, pentru aroganţă, pentru dispreţ faţă de muncă. Nici măcar nu avea scuza că scrisoarea data din perioada aceea — a începutului!... Fusese concepută şi expediată după ce Luky nu mai lucra nicăieri şi renunţase să-şi mai găsească un plasament...

Pentru ce deci această farsă? Rămînea la fel de inexplicabil mobilul celeilalte minciuni: pregătirile lui pentru examenul de admitere la conservator cînd în realitate el pierduse acest drept o dată cu excluderea din toate facultăţile pentru atitudini duşmănoase, huliganice... Ce fusese adevăr — la urma urmei — din tot ce trăise cu Luky — începu să se întrebe îngrozită Magdalena... Toate faptele se luminau acum altfel... cu o semnificaţie nouă... Se revăzu cu scrisoarea lui în mînă — cu prima lui scrisoare... cea primită la Petroşani... Pe urmă cealaltă — de „adio", în preajma unui întîi martie... Şi apoi ultima... Fiecare determinase un episod — un început... Fiecare fusese o minciună cu perversitate ticluită — o şarlatanie...

*

Cîteva zile mai tîrziu, Magdalena, căutînd printre cursurile Getei, deschise fără să vrea un caiet, din care se prelinse, căzînd la picioarele ei, o scrisoare. O ridică, cu ochii pe caligrafia care îi apăru cunoscută şi înainte de a înţelege că nu-i aparţine, apucă să citească nişte rînduri scrise de mîna Rodichii: „Ai grijă de Magdalena, apăr-o cum ştii, cum te pricepi mai bine, dacă o vezi iar în primejdie... dacă o vezi iar slabă în faţa acelui măsluitor de sentimente — în faţa acelui scamator. Ai grijă să se pregătească serios pentru examene, dar ai mai ales grijă de moralul ei. Nu uita că tu răspunzi pentru tot ce se întîmplă cu Magdalena cît este acolo, la tine. Pe urmă, o să fie mai uşor, o s-avem toţi grijă de ea... o să fim toţi în jurul ei......„Alors on pourrait faire une ronde autour du monde Si touts Ies gars du monde vaulaient s'donner la mam '

Geta — mai ţii minte filmul — întreba Rodica înscrisoarea ei. Dacă nu mă înşel l-am văzut împreună — adăuga ea.

Magdalena puse încet scrisoarea la loc. Un val cald de sînge îi urcase fulgerător în obraji. Ceea ce simţea — era înduioşare, era emoţie, era recunoştinţă şi, dominant peste toate acestea, un sentiment de culpabilitate...

În clipa aceea intră Vana în odaie; avea tot părul răsucit în melci mici prinşi în agrafe şi faţa abundent unsă cu o cremă grasă, care mirosea puţin a camfor.

— Mergem cu toţii la cazinou ! îmbracă-te repede — se prefăcu ea, din tandreţă, că-i porunceşte Magdalenei.

Magdalena schiţă un început de refuz; n-avea chef de nici un fel de mondenităţi — dar Vana n-o lăsă să continue :

— Nu se admite! Nu se discută! Mergi cu noi! Ordin! !

Terasa cazinoului se umplea treptat de lume. Lampioanele mari, mate, ardeau puternic şi-şi aruncau reflectarea tremurătoare de-a dreptul în apele mării, care vuia numai la vreo cîţiva metri mai jos. Vana vorbea tot timpul, spunea tot felul de banalităţi inofensive, discuta despre nişte oameni pe care numai ea îi ştia şi marea ei plăcere era atunci cînd se ivea un cunoscut care îl saluta: îl comenta imediat, în genere cu simpatie, povestea tot ce ştia despre el. Nicco o asculta cu o atenţie puţin forţată, dar fără să pară de loc agasat. Geta şi cu Emil surîdeau cu îngăduinţă schimbînd priviri între ei. Magdalena constata că nu se plictiseşte de loc, ba chiar că-i făcea plăcere ambianţa în care se găsea.

— Vezi ce bine am făcut că am venit la cazinou devreme? se felicită Vana. Uite, acum nu mai ai unde să arunci un ac... Şi nici nu s-a început dansul... Să vedeţi ce o să fie mai tîrziu... Odată, ne-am pomenit cu nişte bucureşteni care ne-au cerut voie să se aşeze la masa noastră, deşi nu ne cunoşteau... Eram singuri, numai noi doi, ţii minte, Nicco, ce bine ne-am distrat?

Orchestra începu să cînte pentru dans. Vana porni imediat să se mişte în ritmul melodiei, pe scaun; era veselă, plină de exuberanţă şi vorbea fără să obosească. Deodată ochii îi rămaseră căscaţi:

— Ia priveşte, Nicco, cine a venit — spuse ea şi arăta cu capul spre un grup care începuse să înainteze printre mese.

Era un grup alcătuit din trei bărbaţi şi o femeie. Femeia era blondă, un blond obţinut printr-o mare risipă de perhidrol, dar scînteietor şi foarte îngrijit. Era zveltă, mai curînd slabă şi scundă. O eşarfă de tul îi înfăşura gîtul, un mantou amplu, alb, lăsa să se vadă o rochie cu apele şi culoarea sidefului, stropită cu pete mari, verzi şi argintii. Fusta mergea parcă înaintea femeii, care călca pedant, studiat, pe vîrfurile unor papuci cu tocuri înalte. Se sprijinea de braţul unui bărbat tînăr, blond, subţire, foarte bronzat, îmbrăcat în alb, care-i vorbea aproape de ureche, zîmbind puţin, cu buzele strînse pe dinţi, ca şi cînd avea să-i comunice ceva ce nu trebuia să afle decît ea, şi numai ea.

Magdalena cunoştea acest surîs... Era doar mirată că poate înregistra totul chiar cu atîta calm. Luky n-o zărise.

Grupul se aranjă la o masă suplimentară pe care o căraseră în grabă pe terasă doi chelneri. Luky se aşeză alături de femeia blondă. Se apleca mereu spre ea, era atent la fiecare mişcare a ei. Îi aprinse ţigara şi se uita lung, printre gene, în ochii femeii blonde, într-un fel în care Magdalenei îi era foarte cunoscut.

— Ăsta e probabil noul amor al Ilmei — comentă Vana, cu un tril scurt, de rîs, parcă gîdilat. Cine e tipul, întrebă ea imediat, întinzîndu-se peste masă şi zgîlţîindu-l de mînecă pe Nicco, care tocmai îşi ducea la gură furculiţa încărcată cu cartofi prăjiţi.
— Nu ştiu, răspunse el fără să se uite decît tot în farfuria lui. Continuă să mănînce.
— Ei, cum nu ştii? — se supără Vana, dar se îmbună îndată, bău paharul cu şpriţ pînă la fund şi începu să-i explice Magdalenei: La marginea din dreapta a terasei e o masă la care sînt patru persoane. 0 femeie foarteblondă, cu o eşarfă de tul verde la gît... 0 vezi?
— O văd — răspunse stins Magdalena, fără să întoarcă ochii spre femeia de lîngă Luky.
— E lima Iuraşcu — a patra nevastă a ăluia bătrîn cu pipa în gură... care stă vizavi de ea... El e fostul armator naval, Bazil Iuraşcu. Pe vremea cînd eram copii se spunea „englezu" — fiindcă a studiat în Anglia. Geta, trebuie c-ai auzit şi tu de el...
Geta ridică din umeri, destul de absentă la tot ce spunea Vana. Asculta ce-i vorbea Emil.
— Nicco, cîţi ani să aibă Iuraşcu ăsta? Vreo şaizeci şi cinci, nu? Vana se aplecase iar peste masă şi răsturnase din greşeală solniţa.
— N-are mai mult de cincizeci şi opt — răspunse Nicco.
— lima n-are decît treizeci-treizeci şi doi — maximum. Şi ălălaltu' — ăla negriciosu', cu cămaşa neagră şi bărbuţă neagră — are şi un automobil mic, negru — continuă Vana să-i explice Magdalenei — e un arhitect cu care ştiu că e încurcată mai de mult lima. Dar asta n-o împiedică să aibă şi alţii... E o mare neruşinată lima asta... — se strîmbă cu dezgust Vana.

În clipa aceea Luky se ridică în picioare şi se înclină graţios în faţa femeii blonde. Ea îşi lăsă pe scaun mantoul alb şi fîşul transparent şi, numai în rochia cu fusta foarte umflată, porni alături de Luky, după ce îşi strecură un braţ pe după al lui. Curînd se amestecară printre celelalte perechi, pe pista de dans. Dansau cu obrajii lipiţi, şuşotind ceva, zîmbindu-şi unul altuia.

Bărbatul cu pipă îşi pusese o mînă pe scaunul pe care rămăsese mantoul alb. Cel cu bărbuţa neagră, deasă, retezată scurt, urmărea nervos — de la masă — perechea blondă, în alb, care dansa.

— Geta, tu o ştii pe lima Iuraşcu, nu? A — exclamă deodată Vana — şi fără să aştepte răspuns la întrebarea ei continuă — probabil — ăsta blondul e compozitoru', cu care a făcut cunoştinţă în primăvara asta, la Bucureşti, într-o sală de concert. El s-a îndrăgostit nebuneştede ea din primu' moment. Au fost cîteva nopţi împreună şi pe urmă au rămas în corespondenţă... Ştiu totu', de la Stela Pancu — care e prietena intimă a Ilmei.

...Erau aşadar nopţile cînd Luky lipsea de acasă şi-i povestise apoi că umblase singur şi pustiu pe străzi. Magdalena îşi aminti că într-o noapte cînd Luky venise spre zori acasă — deznădăjduit şi obosit — îşi culcase capul pe pieptul ei şi o rugase să nu-l mai lase singur... Luky rămăsese singur... fiindcă plecase lima... Pentru lima aşadar venise aici, la Constanţa... Acum i se dezlega totul. Magdalena simţi că i se strîmbă pe dinăuntru gura într-un rîs amar şi tăcut.

Vana povestea mai departe: lima făcuse patru ani de detenţie — pentru delict de drept comun — trafic cu aur — şi cînd ieşise din închisoare se măritase cu Iuraşcu. Iuraşcu era un încornorat liber consimţit, jovial şi senin... îl înşelaseră deschis, public, pe rînd toate nevestele... Se pare că de fapt nici nu-l prea interesau femeile...

— Dar despre ăsta blondu' aflu eu mîine, sigur, totu', de la Stela Pancu — spunea din nou Vana, lingînd linguriţa cu care mîncase foarte repede felia de tort.

Geta asculta distrată pălăvrăgeala Vanei, plimbîndu-şi privirea pe locul de dans. Deodată, tresări şi se făcu palidă; căută pe sub poala feţei de masă mîna lui Emil şi i-o strînse foarte tare — cu un spasm.

— Ce-i — întrebă Emil, receptînd alarma care i se comunica.

Dar nu mai avu nevoie să întrebe nimic. În clipa aceea îl văzu şi el pe Luky şi în aceeaşi clipă repera şi Luky masa la care se afla Magdalena. Bătu repede din pleoape. Nu salută. Continua să danseze cu femeia blondă. Dar nu mai era acelaşi dans. Perechea îşi irosise de la o clipă la alta aerul de beatitudine şi de strălucire — pierduse brusc ritmul.

Geta şi Emil se uitară amîndoi deodată la Magdalena. Nu ştiau dacă ea văzuse, dacă ea ştia...

— Să plecăm — hotărî brusc Geta — şi mai cătă pentru o ultimă oară, cu coada ochiului — scîrbită — la Luky, care continua să danseze acum încruntat.

— Da, să mergem, rosti Emil. Şi printre dinţi îi scăpă: Secătura ! Să mergem — repetă el şi prinse deşervetul alb pe care îl ţinea sub braţ pe ospătarul care îi servise şi care trecea tocmai prin dreptul mesei lor; Plata, te rog!

— De ce să plecăm? protestă Vana. Vreau să dansez! Nicco, nu dansăm noi doi tangoul ăsta? îl luă pe Nicco de mînă şi îl ridică de la masă.

Geta era cu toată atenţia concentrată asupra Magdalenei. O vedea calmă, sub o tristeţe adîncă, gravă, care sigur nu era a momentului aceluia — nimic din impulsivitatea, din vehemenţa, din agitaţia care ar fiputut fi a momentului aceluia şi care şi-ar fi avut într-un fel tonicitatea ei, ca a oricărei furii.

— Ce importanţă mai are trădarea aceasta — pe lîngă cealaltă — cea cu adevărat, de neiertat — spuse încet, Magdalena...

Nu mai putu să vorbească nimic despre Luky. Îşi simţea ochii uscaţi şi gura la fel, ca după o febră mare.

A doua zi dimineaţă se urcă în trenul de Bucureşti.

Iulie era cam pe la jumătatea lui. Un soare orbitor lenevea pe frunzele copacilor ca şi paşii oamenilor. Serile nu veneau cu răcoare, aduceau un aer stătut, de staul închis în care plutesc aburii calzi ai mînjilor sau viţeilor abia fătaţi. Zidurile caselor exalau fierbinţeală prin toţi porii lor; oraşul tot părea sub un clopot uriaş de sticlă.

Odaia Magdalenei ca şi cealaltă erau în bătaia soarelui de cînd se urca pe cer şi pînă cobora; geamurile scînteiau cu rotiri ca un lac în care cineva a aruncat o piatră.

Balconul — cu betonul lui fierbinte părea mai mare, cu un aer de pustietate în lumina prea crudă a zilei.

Odată Magdalena îşi luase cărţile şi caietele şi se aşezase în hol — pe un fotoliu înalt, de lemn negru — ca un tron — hotărîtă să încerce să înveţe acolo cîteva ore, unde era mai răcoare decît în odăile ei, dar o văzuse Sîrzea şi, după ce tuşise de trei ori în şir, ostentativ şi obscen, semnalîndu-şi parcă prezenţa în alt loc, reintrase trîntind uşa în dormitorul lui, ca să reapară peste zece minute cu un afiş în mînă. În faţa Magdalenei îl prinse cu o ţintă de un perete, tuşi iar tot de trei ori şi dispăru.

Magdalena se ridică din scaunul incomod şi citi rîndurile scrise cu cerneală violet şi cu peniţă rondă:

„Se interzice locatarilor de ambe sexe transformarea holului apartamentului în sală de lectură sau orice altceva aproximativ asemănător. Urma apoi o definiţie: Holul este un loc comun de trecere, şi nu de staţionare clandestină, fie chiar în scopuri intelectuale.

Proprietar al apartamentului 64P. Sîrzea."

Din ziua aceea Magdalena începu să plece după-amiezile cu servieta la subsuoară şi să poposească prin parcuri, sub umbra copacilor.

Se întorcea acasă cînd se lăsa întunericul şi continua să înveţe cu îndîrjire în odaia ei, după ce o separa de cealaltă, închizînd glasvandul.

Dintr-o scrisoare a Getei aflase că Luky venise la Constanţa s-o caute într-o seară — cam la patru zile după ce ea se întorsese la Bucureşti. Se arătase foarte jignit nemaigăsind-o — comenta Geta — refuzase orice discuţie şi dispăruse cu un salut glacial şi plin de „distincţie".

Geta încheia : „Vana a aflat că lima e pe cale să-l concedieze pe strălucitul compozitor L. Stamatin, căruia i-a oferit pină acum, în casa soţului ei, ospitalitate foarte completă. Nu te informez, crede-mă, de dragul colportajului picant, vreau să te previn doar! Instinctul de conservare îl va pune iar în stare de efervescenţă faţă de tine, pe incomparabilul mim, pantomim — iluzionist şi transformist sentimental Luky!...

Sînt sigură că eşti blindată cu destul dezgust pentru el încît să nu mai ai nici măcar gustul de a-l asculta, oricît de „frumos" ar încerca să-ţi vorbească..."

Magdalena se grăbi să-i răspundă Getei: „Episodul lima este — cum ţi-am mai precizat şi altădată şi cum n-am nici o îndoială că ai înţeles şi m-ai crezut —neesenţial — mai precis -— cum ştii — nu el a fost determinant în hotărîrea pe care am luat-o în deplină conformitate cu mine — cu convingerea la care am ajuns : că există o incompatibilitate de fond, de clasă, de principii, de etică, între mine şi el, care ne situează pe mine într-o lume a mea — a noastră! — pe el într-o lume a lui — a lor!

Spun că este neesenţială trădarea, nu fiindcă eu aş fi putut trece peste ea, dar fiindcă o asemenea trădare nici n-ar fi putut să existe dacă Luky nu ar fi fost ce este. Deci fii fără grijă. In plus, te informez că am decis să mă întorc în toamnă la cămin — să lichidez cu locuinţa din apartamentul 64 şi cu tot restul. Pînă atunci voi face şi un drum în curînd la ai mei, la Petroşani. Altfel, învăţ, învăţ cu spor, cred că n-o să vă fac de rîs la examene!

Într-o zi, Eugenia comenta pentru sine: „Ce mică e lumea!"

Aflase de la mecanicul blocului care se întorsese de la Vasile Roaită — unde fusese să-şi trateze cu băi de nămol reumatismul — că îl întîlnise la plajă, în cîteva rînduri, pe Luky în tovărăşia unei doamne blonde, foarte elegantă.

I se făcu foarte milă de Magdalena şi se duse să-i bată în uşă, cu o tavă în mînă, pe care se afla o farfurioară cu dulceaţă proaspătă de caise şi un pahar cu apă de la gheaţă.

Îşi trase un scaun pe balcon, unde o găsise învăţînd, cu filele unui curs pe genunchi, şi încercă să provoace o discuţie neutră despre Luky, fără referire la ceea ce aflase. Magdalena schimbă îndată vorba. Atunci Eugenia începu să-i povestească despre o fină a ei, Elvira, măritată de curînd „dintr-o dragoste nebună, ca înfilme" — care venind o dată mai devreme decît de obicei acasă, de la slujbă, îşi prinsese soţul „în intimitate" cu o vecină — o văduvă!

— Nu şi nu, că ea dă divorţ! — o dezaprobă prin ton Eugenia, pe fina ei. Vino-ţi în fire, drăguţă, i-am spus eu, dacă pentru atîta lucru ar divorţa femeile, n-ar mai rămîne una măritată. Femeia, dacă vrea să-şi păstreze bărbatul, trebuie în primul rînd să fie şmecheră, trebuie să ştie şi să mai închidă ochii din cînd în cînd. Eu puţine am răbdat de la Sîrzea — se întrebă ea. Frumos n-a fost niciodată şi nici măcar să zici că îl avea pe vino-ncoace, mai curînd, zău, pe du-te-ncolo — dar s-au găsit destule care n-au făcut nazuri... Cu o dactilografă de la el de la serviciu a trăit un an jumătate ! Ei, cîştiga bani frumoşi pe atunci, era administrator financiar... Dar mie şi atunci îmi număra francu' pînă la centimă. Aşa sînt toţi: cu nevestele meschini, cu metresele galanţi — asta s-o ştii de la mine! În orice caz — nu e bine să-ţi laşi bărbatul singur... ţinu ea să pună concluzia. Deştepte sînt femeile care se ţin scai de ei! Ca să-ţi spun drept, în locul dumitale, eu aş fi rămas acolo la mare, cu Luky...

Eugenia întîlni privirea ulcerată a Magdalenei şi i se păru deodată că şi faţa ei e mai albă şi mai transparentă.

— De ce te-ai întristat, drăguţo? — întrebă ea, tot nădăjduind că Magdalena i se va mărturisi şi îi va da astfel prilejul să o consoleze cu sfaturi şi cu alte exemple reconfortante...

— Nu... nu m-am întristat... sînt numai puţin obosită... Şi — adăugă ea — îmi permit să vă spun că nu sînt de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Nu, femeia nu este făcută să rabde, să uzeze de viclenii ca să-şi ţină bărbatul şi nici să închidă ochii... Nu, eu cred că în numele nici unei dragoste de pe lume, ea nu are voie să se piardă pe sine, ca om ! Şi eu nu cred că aşa sînt toţi bărbaţii... cum spuneţi dumneavoastră. E şi o chestiune de educaţie...

— Da... sigur că nu... — bîigui Eugenia — totuşi...Se opri, rămase gînditoare cîteva clipe.

Se întreba dacă închisese etanş uşa de la răcitor cînd pusese la loc sticla din care turnase apă în paharul pe care i-l adusese Magdalenei. Dintr-o asemenea neglijenţă i se trăsese cu două zile în urmă un scandal cu soţul ei, care de atunci nu îi mai adresa cuvîntul. Funcţiona iar mapa cu corespondenţă — chiar cu un ceas mai devreme găsise pe masă un bilet de la el, cu următorul text: „Binevoieşte şi nu-mi mai expedia papucii în fundul subpatului! De asemenea, ai putea să-mi spui unde a dispărut tirbuşonul?
P. Sîrzea"

Eugenia îi pusese pe masă obiectul reclamat, pe care îl găsise în sertarul din dreapta al bufetului din bucătărie, acolo unde îl ţinea întotdeauna, dar Sîrzea uitase şi îl căutase enervat printre tacîmuri.

— Ascultă, drăguţo — reveni liniştită Eugenia din tresărirea de spaimă prin care trecuse (reconstituise cu precizie momentul cînd se întorsese din drum, ca să mai controleze o dată dacă ferecase bine răcitorul) —cred că Măceanca o să trebuie s-o ia din loc, n-o suportă Aritina — nevasta lui Tinel. Eram de faţă azi în bucătărie — bătrîna o tot cicălea pe a tînără: „Fă ciorba de roşii cum te-nvăţ eu, că aşa-i place lui Tinel! Fierbe tăiţeii cum te-nvăţ eu, că aşa-i place lui Tinel!"— pînă s-a-nfuriat odată a tînără — a trînit lingura în oală de au sărit stropi pe toţi pereţii şi i-a spus: „Dacă într-o săptămînă nu te muţi în camera pe care ţi-am găsit-o, plec eu de aici şi ţi-l las pe Tinel de tot, să-l dădăceşti dumneata cît o să-ţi placă, pînă la sfîrşitul vieţii..."

Magdalena nu o mai asculta... Eugenia observă curînd şi se ridică de pe scaun.

Din stradă, Magdalena se auzi strigată de Maia şi deTavi, care o văzuseră citind în balcon şi o întrebau dacă e dispusă să-i primească pentru cîteva clipe. Veneau dintr-o plimbare de la şosea.

Maia folosi tot timpul în discuţie pluralul — noi — vorbind despre ea şi despre Tavi — dar el avea în ochi aceeaşi melancolie care o înduioşa şi o enerva pe Magdalena, în egală măsură.

De la o clipă la alta, soarele pierise de pe cer, ascunzîndu-şi parcă pentru totdeauna faţa : un întuneric ca de înserare coborî în plină zi în parcul în care Magdalena stătea singură pe o bancă ocupată toată de cărţile şi caietele ei şi prin frunzişul pomilor parcă se zbătu o pasăre uriaşă, a cărei greutate crengile nu o mai puteau îndura.

Începu să curgă din norii negri învălmăşiţi unii într-alţii stropi de ploaie mari, care se lăţiră pe nisip şi pe rochia Magdalenei, apoi se porni o grindină albă, spectaculoasă, ca şi cînd prin văzduh zburau mii de mingi de ping-pong într-o apoteoză, a unui meci universal.

Magdalena îşi salvă filele cursurilor şi ale caietelor, ascunzîndu-le cu grabă în servietă, şi o porni alergînd pînă găsi un adăpost, sub balconul unei case din apropiere. Trebui să rămînă acolo mai bine de jumătate de oră — cu rochia ei albastră de poplină udă, lipită de trup, ca şi cînd atunci ar fi fost scoasă din albia de rufe — şi cu servieta strînsă la subsuoară.

Tot atît de neaşteptat cum dispăruse se ivi iar soarele, dar cu o lucire sticloasă, în timp ce din norii ce se pulverizau se mai scurgeau picături rare şi călduţe de ploaie.

Magdalena porni spre casă necăjită că un capriciu al naturii o silise să se întrerupă din citit.

Intră în odaia ei şi nu o surprinse nimic: toate lucrurile erau la locul lor şi glasvandul închis, aşa cum îl lăsase. Îşi trînti servieta pe divan, îşi aruncă din picioare sandalele încă jilave. Cînd îşi ridică ochii, în uşa care dădea spre balcon stătea Luky. Purta pantalonul de doc bleumarin pe care ea i-l ştia şi torsul îi era mulat într-un tricou alb. În faţa ca de bronz — ochii aveau verdele jadului. Se îndrepta extrem de încet spre ea, cu paşi elastici şi moi ca de pisică, în timp ce fuma un rest dintr-o ţigară pe care o ţinea între degetele cu unghiile foarte albite — ca nişte scoici spălate nesfîrşit de spuma mării — şi se uita fără zîmbet şi fără clipire la Magdalena.

— De ce ai plecat? întrebă el încet, după o tăcere.

Ea strînse sprîncenele şi îşi duse mîna la gît, deasupra omuşorului, fără să poată răspunde nimic.

Luky intră în cameră.

— De ce ai plecat — repetă el cu o deznădejde perfect jucată.

Ea se întoarse uşor şi porni în neştire spre fereastră.

— Magdalena... trebuie să mă laşi să-ţi vorbesc... Am nevoie — urcă el glasul — cu asta încep şi cu asta voi sfîrşi; am avut întotdeauna nevoie de tine şi tu n-ai ştiut să înţelegi... ai dezertat de atîtea ori şi cel mai grav poate, acum, ultima oară... Am venit întotdeauna spre tine ca un halucinat, ca un orb pe care îl ghidează o undă magnetică. Şi tu, tu n-ai înţeles nimic, niciodată...

Pe măsură ce vorbea, glasul lui devenea mai patetic,acuzator.

Magdalena se întoarse brusc, cu toată faţa spre el.

— Totul se petrece aşa cum mi-am închipuit — exact aşa! rosti ea stăpînă pe sine. Am ştiut că va venişi ziua asta şi că nu vei găsi altceva de spus decît exact ceea ce ai spus! Rîse amar: Eşti lipsit pînă şi de imaginaţie... Totul e lamentabil!

— Bagă de seamă! ameninţă el. Strînse buzele pe dinţi şi cutele gurii i se adînciră bătrîneşte. Bagă de seamă! — repetă — nu m-am întors ca să aud replici dintr-o piesă ieftină de salon! Nu-ţi face un panaş din prostul tău gust! Şi pentru ce toate acestea?— strigă. Pentru că mi-am permis o aventură de sezon cu o damă oarecare — măritată cu un proxenet? Pentru o scurtă nebunie?

Magdalena auzi scrîşnetul de ură şi de orgoliu rănit în fiecare cuvînt al lui. Înţelese deodată că ruptura de lima se făcuse violent — cu jigniri pentru el.

— Nebunie? — întrebă ea ridicînd umerii. Nu, nebunia este o boală cinstită!... Nu eşti tu vrednic de ea!

Luky făcu o mişcare ca şi cînd ar fi fost gata s-o lovească. Magdalena se lipi de uşa balconului.

— Ţi-a fost frică? — rîse el înveselit. Nu... n-am vrut să dau în tine... Am vrut să te iau în braţe... Nu ştiu bine dacă să te sărut, sau să te strîng puţin de gît...

— Ca să mă convingi că nebunia ta este curată, spuse ea gîfîind uşor. Îşi simţea pulsul bătînd nebuneşte — îşi auzea bătaia sîngelui în tîmple. Îi era teamă de el, de privirea lui ciudată.

— Draga mea... draga mea... şopti Luky. Strînse pleoapele ca şi cînd ar fi strivit sub ele o lacrimă — şi se prăbuşi pe pat, cu capul între mîini... Dacă m-ai putea ierta — murmură el. Dacă ai şti cît m-a durut cînd nu te-am mai găsit... Am vrut să viu la tine în noaptea aceea — după întîlnirea nenorocită de la cazinou — să-ţi explic... N-am făcut-o numai ca să te cruţ. Lima este o descreierată — o isterică... m-a ameninţat... era capabilă de orice... Pe ea un scandal public nu o jenează... Nu are ce pierde! Dimpotrivă... îi convenea publicitatea... Se opri, apoi continuă pe alt ton: în felul ei, totuşi, lima m-a iubit... mă iubeşte şi acum! Ca să scap... a trebuit să fug... Am fugit ca să viu la tine, iubito! Deschise ochii deodată simţind pustiul din tăcerea din jur şi văzu că Magdalena nu mai era acolo. Se retrăsese pe balcon. Privea în stradă.

— Magdalena — se tîngui Luky — Magdalena, strigă el, cu un tăiş al glasului — nu fii canalie, Magdalena...Pricepe...

— Ascultă — spuse din uşa balconului Magdalena, cu un ton implacabil. Ascultă... îşi dădu seama că nu-i putea pronunţa numele. Şi înţelese şi mai bine cît de străin îi devenise.

— Taci, te rog taci! — o întrerupse el mizînd pe inflexiunile glasului său suplu, pe privirea tulbure cu care încerca s-o învăluie. Cînd vrei să spui prostii — şopti el tandru — nimeni nu te întrece! Pe lima n-am iubit-o... Numai pe tine!...

Cînd ajunse în dreptul Magdalenei, deschise larg braţele. 0 întîlni ţeapănă, crispată — refuzîndu-i-se, cu o repulsie nedisimulată. Luky lăsă să-i cadă braţele. Îi atîrnau moi de-a lungul trupului. Şi umerii îi erau căzuţi.

— lima n-a semnificat nimic în viaţa mea — continuă el. S-a intersectat accidental, pe traiectoria existenţei mele... îşi căuta cuvintele. Am cunoscut-o întîmplător, prin soţul ei, la Constanţa.

— Ai cunoscut-o la Bucureşti, într-o sală de concert — nu se putu stăpîni să nu replice Magdalena. Îi păru îndată rău că se angajase într-o asemenea discuţie.

— Ce importanţă are unde am cunosout-o, de vreme ce ea n-a existat pentru mine? — strigă el. N-a existat, scandă el şi începu să se plimbe agitat prin cameră. Ştii bine — reluă el după ce răsturnă din greşeală un scaun — ştii bine — de data aceasta cu un mic tremolo teatral în glas — am plecat pe şantier ca să muncesc, ca să nu-ţi fiu o povară... Am plecat ca să te pot păstra... Am vrut să muncesc... Se opri deodată ars parcă de privirea Magdalenei. Ochii ei erau două faruri: în fascicolele lor de lumină violetă, Luky se zbătea nevolnic. Da... să muncesc, bîigui el.

— Mi-ai trimis faimoasa scrisoare — strigă ea — cînd nici măcar nu mai erai la Medgidia! Erai de mult concediat pentru... pentru tot ce eşti tu — îi strigă ea cu dispreţ. Ai fost necinstit, necinstit de la început pînă la sfîrşit! Ai trişat în totul! Mi-ai spus cîndva că ai fi putut fi un arhitect sau un inginer cu o diplomă cinstită în mînă — dar un arhitect sau un inginer excroc, care nu crede în meseria pe care o face. Dar înainte de orice trebuia să fii un om — cu o diplomă cinstită de om în mînă, şi asta n-ai fost în stare. Nu eşti decît un... Nu putu rosti cuvintele excroc — i se părea că o maculează pe ea această rostire.

Luky îşi îngustă ochii. Toate trăsăturile lui se înăspriră. Privirea lui era acum, descoperit, rea. Buzele invectivau, mute — într-o tăcere plină de ură.

Spuse încet şi rar:
— Ai primit scrisoarea pe care o meritai. Da, scrisoarea a fost o parodie construită în ,.cinstea" ta! În cinstea fiinţei limitate care eşti! 0 fiinţă care se guvernează după legi „morale" şi „sociale" — care n-are nimic mai bun de pus în centrul existenţei ei decît munca. Dacă ai fi avut cît de cît ureche muzicală, ai fi auzit hohotul de rîs dindărătul fiecărui cuvînt din scrisoare! Dindărătul fiecărei litere! Am compus scrisoarea „soţului ideal", care „munceşte în plin avînt socialist pe un şantier" — adresată soţiei lui, medicinistă şi „utemistă de frunte!" Asta aşteptai de la mine, să delirez de entuziasm că mă spetesc muncind ! Nu m-ai înţeles niciodată — clamă el acuzator. Nici nu-i de mirare — sublinie îndată — pentru resursele tale, nu-ţi puteam rămîne decît inaccesibil...

— E adevărat — rosti cu linişte ironică Magdalena — nu te-am putut asimila total nici o clipă. Da, te-am contestat interior, mai mult, mai adesea decît te-am acceptat şi decît am vrut să o ştiu. Am simţit întot-deauna că mă poticnesc de ceva — care îmi rămînea „inaccesibil" ! Era falsul, minciuna, ticăloşia ta şi a lumii din care vii tu!

Magdalena observa că lui Luky începuse să-i tremure de o furie neputincioasă buzele. Îl găsi dezgustător.

— Uite cui am vrut eu să-i închin toate cintecele mele — clătină el din cap... Uite cui!... O compătimi pe Magdalena, cu o privire care o măsura din creştet pînă în tălpi. Am venit cu atîtea gînduri bune... îşi muie iar glasul şi strînse pleoapele. Am venit să dau examenul de admitere la conservator... Fără tine n-am să mai cînt niciodată. Veni aproape de Magdalena. Rămîi lîngă mine, cel puţin pînă dau examenul...Vreau să cînt, să învăţ, să studiez... nu mă lăsa tocmai acum... Dacă mă părăseşti, mă prăbuşesc... ştiu sigur. Dacă rămîn fără tine, pentru cine să mai cînt?

— Eşti într-o mare carenţă de imaginaţie: repeţi o parodie proastă! Eşti un ticălos, un duşman! — strigă ea, şi îşi duse amîndouă inîinile la gît, căutînd parcă să-şi regăsească vocea care se spărsese. Trădarea asta nu ţi-am putut-o ierta. Înţelegi? înţelegi? În trădarea asta stă tot ce ne desparte şi ne-a despărţit de fapt, de la început!

Luky se încruntă. Părea enervat pe sine — ca un jucător de cărţi, care jucase prost. Se uita la Magdalena pe sub gene. Îşi aprinse un rest de ţigară înnegrită,apoi deschise lent glasvandul, trecu în paşi egali, măsuraţi parcă — vroiţi solemni — dincolo — dar lăsă parcă din nebăgare de seamă comunicarea liberă între cele două odăi.

Magdalena se ridică şi trase pînă la capăt glasvandul, de data asta definitiv, ireversibil, ca o barieră dintre viaţă şi moarte.