de Sidonia Dragusanu
Magdalena auzi deodată paşi în odaia de alături. Auzi şi uşa dulapului care dubla bariera de sticlă a peretelui despărţitor — deschizîndu-se şi închizîndu-se de cîteva ori. Îl auzi apoi pe Luky scuturînd puternic o haină — apoi parchetul scîrţîi iar, sub călcătura lui.
Tot timpul acesta i se păru Magdalenei lung şi prevestitor de rele. Luky venise acasă, sau fusese dinainte acasă, şi n-o căutase, nu se arătase dornic s-o vadă, nu avusese nevoie de ea ! Şi acum ce făcea ? Se pregătea să plece ? Singur ? Poate s-o fi plictisit să se plimbe pe străzi cu o fată care îi vorbeşte tot timpul despre examenele ei, despre clinică, colege... sau să stea cu ea ceasuri pe balcon ? Poate tocmai pentru că nu mai voia să vină de loc să-i vorbească îi strecurase scrisoarea sub uşă...
Poate!... Poate...?!
Asta este dragostea — se revoltă ea — asta este? Un chinuitor joc al ipotezelor? O nelinişte continuă? Frica teribilă, continuă şi secretă de a înceta de la o clipă la alta să mai exişti pentru celălalt ? Revelaţia bruscă pe care o ai că tot ce a început în tine tocmai s-a sfîrşit în celălalt? Asta e dragostea?
Magdalena se lăsă moale pe marginea canapelei — istovită de atîtea gînduri... Acum, dincolo, nu se mai auzea iar nimic. Să fi plecat iar Luky ? ! încercă să fiemai rezonabilă: Poate a avut o treabă foarte importantă, foarte urgentă... Poate...
Prin pîsla acestei jumătăţi de amăgire îi veni aproape de ureche un ciocănit uşor în uşa balconului şi într-o clipă se ridică în picioare.
Luky era îmbrăcat într-o haină cenuşie, bine tăiată, pe care Magdalena nu i-o ştia.
— Mă primeşti în vizită ? întrebă el din pragul uşii pe care o deschisese cu grabă fata. Se prefăcu indiferent la uimirea ei.
— Pofteşte! Dar unde te duci, gătit ca un... se încurcă neştiind dacă trebuie să-l compare cu un ginere sau cu un actor în seara premierei. Eşti foarte elegant — adăugă, cu o îngrijorare pe care nu putu să nu şi-o trădeze.
— Eleganţa mea este confecţionată dintr-o haină foarte veche a bătrînului — răspunse Luky. Am scos-o azi de la croitor! Am avut noroc că în douăzeci şi şapte se purtau haine şi veste la un rînd. Nu-i aşa că sînt destul de prezentabil? glumi el, căutînd cu ochii oglinda din camera Magdalenei.
Magdalena şovăi — încercînd să-şi reprime tristeţea — apoi spuse :
— Nu mi-ai răspuns unde te duci... îi păru rău îndată şi se ruşină că nu-şi putuse stăpîni alarma şi deveni subit veselă şi prea voit degajată. Te rog, ocupă cel mai frumos şi unic scaun din odaie, îl pofti ea. Sau te grăbeşti? — îndrăzni cu un glas destul de anemic. Şi întrebă îndată : Tu mi-ai adus scrisoarea? Şi arătă cu capul plicul de pe mesuţă.
— Da, eu... Am primit şi eu o lungă şi patetică epistolă din Craiova — de la părinţii mei... Se căută prin buzunare, dar scoase o cutie de chibrituri şi un pachet de ţigări „Carpaţi". îşi aprinse una, păstrînd în mînă chibritul şi aşteptînd să se consume pînă la capăt, îmi scriu — urmă el — mă imploră — mă somează adică — să viu la Craiova — unde mi-au găsit — zic ei
— „fericirea" — o slujbă foarte bună şi pe Mimi — fata lui Comănescu — amic cu tatăl meu — fost mare moşier... Au învîrtit împreună pe vremuri multe afaceri. Luky debitase totul pe un ton amorf — lipsit de orice transparenţă. Nu se putea ghici care era reacţia lui intimă la programul de viaţă pe care i-l organizaseră părinţii lui. Sfîrşind, îşi oprise ochii pe chipul Magdalenei — într-un fel de aşteptare care era mai mult o pîndă.
Ei i se oprise inima în loc. Putu după o tăcere să spună doar atît:
— Şi?...
— Şi ce îţi închipui că voi face ? i se adresă el. Mă interesează să ştiu şi ce, şi cum gîndeşti despre mine — şi cît mă cunoşti...
Ea îşi înălţă sprîncenele negre — perfect arcuite. Îşi simţi ochii trişti.
— Nu ştiu ce vei face — zise ea.
— Nu ştii? pălii el parcă dezamăgit. Dar îţi închipui măcar că eu aş putea să...
Magdalena avu sentimentul că a devenit deodată imaterial de uşoară — că dacă ar încerca acum să zboare...
— ...Deşi... — vorbi el mai departe — Mimi Comănescu este o fată destul de atrăgătoare, pentru unii chiar frumoasă — completă cu un fel de mîndrie.
— Pentru tine numai atrăgătoare — sublinie Magdalena, surîzînd stins. Nu e chiar puţin... şopti ea.
Văzu în ochii lui Luky o strălucire.
— Află că e totuşi prea puţin — răspunse el. Dovada că deşi ne cunoaştem din copilărie... şi deşi ştiu că ea ţine la mine de mult... eu... Eu! ! — desfăcu larg braţele şi îşi scutură scurt şi energic capul dintr-o parte în alta —- nu voi primi slujba de la Craiova şi nu mă voi însura cu domnişoara Comănescu. Magdalena aştepta şi o altă explicaţie; ar fi voit să-l audă spunîndu-i cănu-l interesează nici acea Mimi şi nici o altă fată din lume, pentru că exista ea, Magdalena, pe care el o iubea. Dar Luky nu mai adăugă nimic. Întrebă : Şi veştile pe care le-ai primit tu de la ai tăi cum sînt ? Mi-am permis să cercetez ştampila poştei... E o indiscreţie pe care te rog să mi-o scuzi...
— Da, veşti bune, răspunse Magdalena. De altfel...se opri. Se pregătea să-i spună lui Luky — şi nu-i venea uşor — că va pleca după sesiunea de examene acasă — în vacanţă. 0 reţinea şi acum — ca şi de alte cîteva ori cînd voise să-l anunţe că în curînd se vor despărţi vremelnic — aceeaşi teamă de a nu-l dezamăgi.
— De altfel, ce ? stărui el intrigat.
— De altfel, îi voi revedea foarte curînd pe părinţii mei. Peste cîteva zile intrăm în vacanţa de iarnă şi voi pleca la Petroşani.
— Şi cît ai să stai acolo? se încruntă el.
— Ca de obicei... cît ţine vacanţa...
— Ca „de obicei" — repetă el ironic. Pentru tine, totul e şi a rămas ca de obicei, numai pentru mine totul e altfel de cînd ne cunoaştem.,,
— Abia mă aşteaptă şi mama, şi tata... și Veronica, sora mea mai mică — începu să explice Magdalena. Mi-ar place s-o auzi o dată cum cîntă la armoniu...Am şi un frate — are nouă ani, îl cheamă Pavel... continuă ea să vorbească, mai mult decît ar fi dorit, încercînd să acopere cu volubilitatea, cu exuberanţa momentul de bruscă înstrăinare a lui Luky, de ea.
— Spune-mi, draga mea prietenă, vrei să te invidiez şi pentru familia pe care o ai? o întrerupse el, parcă agasat.
— Dar pentru ce mă mai invidiezi ? întrebă Magdalena, înroşindu-se.
— N-aş avea pentru ce ? se miră el. Toate sînt atît de limpezi şi de curate, de bune, de liniare în tine şi în preajma ta... Toate... Şi ca să mă umileşti pînă lacapăt, mai ai şi o familie model şi chiar o soră care cîntă la armoniu !
— De ce eşti rău ? — se întristă Magdalena.
— Sînt rău? se prefăcu el mirat. Era palid şi colţurile gurii îi erau din nou adîncite, amare, bătrîneşti. E un concert al orchestrei Radio în seara asta — schimbă el vorba îndată. Dirijează un tînăr cu care am fost coleg de liceu... Era pe vremea aceea — şi e greu de presupus că e altfel acum — banal, destul de anost, destul de limitat şi îndrăznesc să spun — făcu el, îndoindu-se puţin de mijloc, cu o reverenţă la propria-i persoană — ceva mai puţin talentat decît subsemnatul... Totuşi diseară el dirijează şi îşi cîntă o compoziţie proprie, iar eu... Eu îl voi asculta din sală şi voi avea dreptul să-l aplaud — dar asta numai dacă mă însoţeşti! — rosti cu grabă, schimbînd uluitor de repede tonul. Am două locuri... Azi mi-am luat chenzina... din care închipuieşte-ţi ce a mai putut rămîne după ce mi-au reţinut şi zilele în care am lipsit...
— De ce ai lipsit? — întrebă intrigată Magdalena. Ai fost bolnav?
— Bolnav de plictiseală! Zi de zi, aceleaşi hîrţoage, aceleaşi fizionomii caragealeşti... Nu e locul meu acolo! Sînt ca o cămilă călare pe un scuter! — zvîrli el cuvintele — şi rămase mai departe în picioare în mijlociii odăii.
— De ce lipseşti de la slujbă — îl dojeni ea. Dacă o s-o pierzi, ce ai să te faci? Cu ce ai să-ţi mai plăteşti lecţiile? La asta nu te gîndeşti?
— Foarte severă... foarte intransigentă... rîse Luky, urmărind vag cu privirea fumul ţigării lui. Dacă mă dă afară de la Sfatul popular, o să mă duc într-o altă instituţie... O leafă ca a mea se poate obţine destul de uşor... Şi barem, noua slujbă va avea farmecul noutăţii... Nu? făcu el, strivind între gene un surîs.
— Nu?! îl îngînă Magdalena, imitîndu-i tonul, care avusese ceva de piruetă zglobie. Nu, şi să nu te mai aud vorbind aşa — spuse ea cu fermitate. Îmi displace, da, îmi displace teribil felul ăsta al tău de a vorbi ! Vreau să cred că nu gîndeşti serios ce spui... Ce-i aia „farme-cul noutăţii"? Dacă mai repeţi de multe ori asta, am să ajung să cred că şi prietenia noastră... După ce îşi va irosi farmecul noutăţii ce o să-şi mai păstreze — făcu ea şi suflă în fumul ţigării lui, care se interpusese ca o perdea între ei doi.
— Ai mania de a generaliza... răspunse Luky. Ce legătură are una cu alta ? Am avut atît de puţine lucruri pe care mi le-am ales eu, cu mîna mea, dintr-o liberă consimţire, sau dorinţă... Dar hai, mai bine îmbracă-te... Zvîrli ţigara pe balcon, cu o mişcare nervoasă. Nu ştiu dacă nu cumva te-am invitat să mergi cumine, mai ales ca să nu-mi fie prea greu să asist la triumful fostului meu coleg de liceu... Mă va sufoca invidia şi am nevoie de cineva care să mă asiste... spuse el rîzînd.
— Atunci du-te singur, răspunse Magdalena.
— Ba ai să vii cu mine — rosti el. Ochii i se îngustară şi o priviră intens, cu o sclipire vie, verzuie, lichidă.
— Dar nu ca să te asist la o criză de invidie... Deşi ca medic — rîse ea — ar trebui să te previu că invidia poate provoca şi un icter — la nevoie!
Luky se strîmbă, se întunecă — apoi dintr-o dată păru vesel chiar.
— E curios — ţinu parcă dinadins să mărturisească — ai un fel de a fi dură — sau sinceră, dacă vrei ! care nu mă supără şi nu mă lezează niciodată...
— E adevărat? — se bucură ea. Repetă: E adevărat, Luky? Să ştii — am să fiu întotdeauna aspră cu capriciile tale ! Şi n-am să surîd întotdeauna la toate elucubraţiile fanteziei tale! N-am să fiu indulgentă nici cu „cămila călare pe scuter" ! Te rog să nu mai lipseşti de la birou!... Şi ca să-ţi spun totul, pînă la capăt, nu-mi plac nici expresii ca asta: „hîrţogărie" — „figuri caragealeşti".
— Exemple multe şi frumoase mi-a dat în seara aceea prietenul meu Magdalena Gherea, dar uitase că venisem s-o invit la concert... o întrerupse el. Întîrzia să se îmbrace şi eu stăteam ca pe ghimpi şi-mi imaginam că de fapt nu dorea să meargă cu mine... Luky veni mai aproape de Magdalena : Cu ce te îmbraci ? — întrebă el.
— Am o fustă neagră de tafta, şi o bluză frumoasă, albă, răspunse Magdalena. Du-te la tine în cameră, pînă mă schimb... Am tot ce-mi trebuie, şi pantofi de antilopă şi ciorapi frumoşi... Am să fiu foarte elegantă, am mai purtat lucrurile astea de cîteva ori la reuniunile noastre şi ştiu că-mi vin bine, aşa că nu-ţi face griji... Am să fiu destul de prezentabilă... stărui ea cu subînţeles.
— Dacă mai spui un singur cuvînt pe tonul ăsta, n-am să mă supăr, dar n-o să mai mergem nicăieri, şi am să prefer să-mi explici de unde-ţi vine ostilitatea cu care mă execuţi... răbufni Luky.
— Mi-am amintit că-ţi plac numai lucrurile armonioase, că îl iubeşti pe ladeş numai fiindcă este un cîine de rasă, un exemplar reuşit... Ţi-am spus-o ca să-ţi calmez eventualele nelinişti...
— La nenumăratele mele păcate, nu are rost să-mi faci cadou şi unul pe care nu-l am... Ce vrei, să-l iubesc pe ladeş pentru felul strălucit în care şi-a însuşit istoria religiilor? începu să rîdă, uşurat şi parcă foarte mulţumit de sine. Ai o memorie care mă înfricoşează... Dar îmbracă-te mai repede... o zori el şi ieşi imediat prin uşa balconului.
Magdalena rămase singură în odaie, aprinse lumina şi începu să se îmbrace. Ar fi avut nevoie de un fier de călcat ca să mai împrospăteze fusta amplă, dar nu mai avea timp pentru asemenea retuşuri.
Dorind să se îmbrace foarte repede, i se părea că totul dimpotrivă, durează foarte mult. Luky ciocănea din cînd în cînd în geamul uşii despărţitoare, silind-o tot timpul cu semnale precipitate să se grăbească.
— Sînt gata, mi-am pus şi paltonul, strigă parcă puţin excedat în cele din urmă Luky prin uşă. Te aştept în hol...
— Aşteaptă-mă mai bine în stradă, răspunse Magdalena. Sînt gata în cinci minute...
Fata putu să termine abia acum, în linişte, să se îmbrace. Ieşi din casă, coborî scările şi regretă pe loc cănu-l rugase pe Luky s-o aştepte mai departe de casă. Se temea să nu se întîlnească cu cineva din bloc — mai cu seamă cu Catinca Dobrotea sau cu Tavi, de care s-ar fi jenat.
Îl găsi pe Luky fuinînd.
— Am întîrziat? întrebă Magdalena. Nu mai ştiu cît e ceasul, mi l-am uitat în odaie...
— Nu, n-ai întîrziat, răspunse el. Dar trebuie să ne grăbim, o să luăm troleibuzul, n-avem încotro!
În toate cele cîteva plimbări ale ei cu Luky, el o prinsese de braţ, cu un gest firesc, care stabilea imediat o intimitate, acum Luky umbla lîngă ea la distanţă şi nici nu-i vorbea.
— Ce-i cu tine? întrebă Magdalena după cîteva clipe — îngrijorată.
— Nimic... făcu el cu un fel de agresivitate. Uite-l, vine optzecişipatru, dacă alergăm îl prindem... Luky se smulse din loc şi cu salturile lui graţioase de gimnast o luă înainte. Se urcă pe scară şi întinse o mînă spre Magdalena, care îl ajunsese din urmă. Rămăseseră amîndoi în picioare în fundul maşinii. El nu vorbea nimic, dar stătea lipit de ea, încordat, ca un arc întins.
— Simpatic băiat Octavian Dobrotea, spuse deodată, cu enervare, Luky. Ţîşneşte din el spiritualitatea !...Cînd l-am văzut cu tine pe balcon am regretat că n-am nişte ciorapi de împletit, i-aş fi pus în mînă...
— Ce ţi-a venit ? Ce-ai cu Tavi ? îngăimă uluită Magdalena. Te-ai întîlnit cu el ? întrebă ea îngrijorată.
Da... Ne-am întîlnit faţă în faţă adineaori...Ţiu minte cum umbla atunci pe balcon după tine cu un fular în mînă şi ţinea morţiş să ţi-l pui la gît !...Era bosumflat ca un pepene crăpat, şi tutelar ca o doică bătrînă... Dar ce importanţă au toale astea la urma urmei ? Gusturile sînt foarte diferile — vorbi el mai departe — şi tot ce mi se pare mie mic şi ridicol, poale părea altora magnific, admirabil... Pentru ochiimei — o dădacă — pentru ai tăi — probabil o superbă deschidere spre nesfîrşit... Nu ? ! — întrebă el — provocator — şi îşi încleştă degetele, posesiv, pe braţul ei.
— E adevărat, nu e mintea cea mai cutezătoare... gîndeşte destul de obişnuit... recunoscu foarte neliniştită Magdalena, neînţelegînd de ce trebuia neapărat să vorbească cu Luky despre Tavi. Dar e un bun prieten, care... Se întrerupse şi se uită lung la Luky, încercînd să desluşească din expresia feţei lui mai mult decît izbutise din cuvinte.
— Din filantropie umbli cu el? întrebă printre dinţi Luky, cu toate trăsăturile tot atît de încordate ca şi muşchii trupului.
— Asta-i o prostie !... El şi... cu mine, adică noi doi, am fost foarte buni colegi şi... prieteni... pe urmă s-a întîmplat ceva şi... nu mai sîntem, chiar aşa, ca înainte, se încurcă Magdalena în explicaţii.
— El are voie în schimb să te aştepte sus, în holul apartamentului, cu el pleci ziua în amiaza mare pe uşă ! Nu te sfieşti — aruncă el. V-am văzut şi azi-dimineaţă...
A! Deci asta era! Magdalena tăcu, după ce respiră adinc, foarte adinc. Inima-i bătea atît de tare acum, încît i se părea că i-o aude toată lumea din maşină şi-i era puţin ruşine că se poate bucura atît de nebuneşte penlru ceea ce descoperise : Luky era gelos ! Gelos pe Tavi, şi tot ce şuşotea acum în urechea ei, încălzindu-i cu răsuflarea lui fierbinte părul şi fruntea, nu era altceva decît o explozie de gelozie.
Coborîră din troleibuz fără ca Magdalena să fi apucat să-i răspundă un cuvînt. Luky mergea cu paşi mari,elastici, alături de ea. Nu o privea şi nu-i vorbea!
— Degeaba ai fost nedrept cu Tavi, începu cu un ton de scuză Magdalena. E un băiat bun... se poartă foarte prietenos cu toate colegele, nu numai cu mine!...
— Ai să-mi spui acum că aleargă în fiecare dimineaţă să-şi conducă, pe rînd, toate colegele de facultate? Reuşeşte să vă escorteze pe toate? Şi-a comandat cîteva încarnări speciale, ca să-şi poată face meseria de paj zelos?
— Nu ne conduce pe toate... continuă să se scuze copilăreşte Magdalena, ca şi cum ar fi fost într-adevăr foarte vinovată. Plecăm împreună fiindcă locuim în acelaşi bloc... înainte, cînd stăteam la cămin, nu mă conducea decît seara... dacă întîrziam cu el în oraş... spuse ea şi regretă imediat că-i dăduse lui Luky acest argument împotriva ei.
— E deci vorba despre o preferinţă... tocmai ce spuneam şi eu... o preferinţă şi din partea ta, nu numai a lui... Puteai să-ţi alegi oricum mai cu grijă admiratorii... să fii ceva mai pretenţioasă... o dăscăli Luky cu un ton care se dorea detaşat şi părintesc, dar care nu ascundea destul de bine enervarea.
— Nu l-am ales... se apără ea. A fost o întîmplare... Ne-am trezit învăţînd împreună... Pe urmă s-a ivit fără voia mea sau nu cu destulă grijă din partea mea o mică complicaţie pe care am lămurit-o... Ştie că nu-l iubesc... că nu l-am iubit niciodată — preciză ea — cu efort. Nu mai am ce să-ţi spun în plus, dacă mă cunoşti cît de cît, ştii că nu mint... încheie în şoaptă, jenată că ajunsese să-i vorbească lui Luky despre dragoste şi relaţiile ei cu Octavian Dobrotea.
— Sigur, nu minţi, dar cred că nici ţie nu-ţi sînt total limpezi sentimentele tale faţă de el !... răspunse Luky.
Magdalena se întristă... Dacă n-ar fi existat această nereuşită poveste sentimentală, Luky n-ar fi ajuns poate să creadă că ceea ce se întîmplă între ei doi nu era pentru ea decît repetiţia unor alte întâmplări similare. De unde să ştie Luky că apropierea dintre ea şi el, venită atît de neaşteptat şi cu atîta intensitate, era unică în viaţa ei. Dar cum de nu ghicise singur? Dar dacă l-ar întreba şi ea pe el, n-ar descoperi în viata lui poveşti trecute ? Poate unele mai existau şi acum ? Ar fi dorit să afle, să ştie, dar o durea dinainte inima, şi o voce din adînc pe care nu şi-o cunoştea îi şoptea să se astîmpere, să nu întrebe nimic, ca să nu gonească fericirea clipei acesteia...
Porniră repede pe Bulevardul Bălcescu.
— Dă-mi mîna, Magdalena, nu vreau să te pierd — spuse deodată Luky — e o îmbulzeală în care părinţii îşi pierd copiii!... îi căută mîna şi-i strînse cu putere degetele. În prima seară cînd ne-am plimbat cu ladeş, nu aveai mănuşi... M-am luptat un timp cu ispita dea-ţi lua degetele, să ţi le încălzesc, dar mai ales ca să mă împrietenesc cu ele... Nu fi atît de preocupată, o să ajungem la timp, avem bilete cumpărate, n-o să ne dea plasatorii afară din sală. În onoarea ta, vom sta pe fotolii plătite cinstit...
— Ar trebui să-ţi iei un abonament la concerte, ca să nu mai... spuse emoţionată Magdalena numai ca să spună ceva.
— ...Poate dacă am să mă iau după sfaturile prietenului meu Magdalena, am să pot face rost şi de unabonament... într-adevăr mi-e extrem de necesar!... A început să mă deranjeze, de la o vreme, să intru fără bilet... începe în general să mă deranjeze mizeria!...în rest mă simt aproape bine... rîse el amuzat.
— Ce se cîntă azi? întrebă Magdalena mirată că nu ştia la ce concert merge. Niciodată pînă atunci nu i se întîmplase să ajungă pînă aproape de intrarea unei săli de concert să nu cunoască încă programul.
— În prima parte — Suita I-a romînească în primă audiţie, de fostul meu coleg de liceu, Anton Velculescu...Pe urmă, Menuet de Mozart, şi Bolero de Ravel... Vezi deci că sînt şi compensaţii... Programul e destul de interesant, va putea fi sper suportat chiar eu un asemenea dirijor... Şi pe urmă e prima dată cînd ascultăm muzică împreună — e un act foarte intim — şi de fapt îmi pare rău că vom avea atît de mulţi martori... Sînt foarte curios, continuă el strîngînd-o tare de braţ dacă eşti un corp bun conducător, sau rău conducător, de muzică...
Se aflau acum în spatele sălii mici de concert a Ateneului şi se amestecau în mulţimea adunată la intrare.
— Nu ştiu... răspunse puţin speriată Magdalena. Pînă în clipa aceea nu se gîndise că acest concert la care o lua Luky putea deveni un examen la care o supunea el. Şi dacă vei descoperi că n-avem afinităţi muzicale ne vom despărţi ca doi străini la sfîrşitul concertului? încercă ea să glumească.
El surîse vag, absent — deodată preocupat de altceva. Publicul împingea, era multă gălăgie şi fata se lăsă purtată de şuvoiul care se îmbulzea spre sală. Luky o ţinea de mînă. Degetele lui i le strîngeau pe ale ei, îi semnalizau într-un cifru tulburător că el e acolo, înfiorat, lîngă ea.
Concertul începu foarte curînd după ce-şi ocupară locurile din fundul sălii. Luky îşi încrucişă braţele peste piept, se rezimă bine de spătarul fotoliului, ca un om care fiind într-o călătorie lungă şi plictisitoare caută cel puţin să-şi asigure un maximum de confort. Magdalena ghicea emoţia dirijorului şi-i era milă de el; dorea să placă suita lui, dorea ca tînărul să aibă succes. Era înalt şi descărnat, puţin adus din spate, miop şi cu o gestică de dirijor, destul de bruscă şi inelegantă.
Deodată Magdalena remarcă prin penumbra sălii de concert că Luky era foarte palid. Melodia care la început fusese doar un împrumut, rudimentar prelucrat, dintr-o melopee populară, devenise pe nesimţite personală, cu un ritm nou şi foarte expresiv. Magdalena se uită mai atent la Luky şi observă că era trist şi văzu mîna lui căutînd ceva în buzunarul hainei, apoi nu-i scăpă nici gestul obosit cu care el îşi şterse fruntea cu batista.
— A luat cît a putut — şopti el aplecat spre urechea Magdalenei — din Rapsodia a Il-a în re major, a lui Enescu.
Ea nu răspunse nimic. Asculta mai departe suita care îi plăcea. Auzise de cîteva ori, transmisă la radio, Rapsodia lui Enescu, dar nu identificase de loc asemănările pe care le descoperise Luky. Dădu iar toată vina pe lipsa ei de pregătire. În partea ultimă a suitei — violoncelul reluă singur un motiv melodic, evocînd o idilă în care natura animată era martora cu participare. În urma violoncelului păşeau parcă una cîte una, foarte distincte — ca nişte vorbe rostite rar — notele pianului. Apoi deodată intrară impetuos toate instrumentele. Se făcu pe urmă o mică pauză, pe care Magdalena o luă drept final şi fu gata să aplaude, dar Luky îi acoperi mîinile la timp cu ale lui şi o privi surîzător — cu un fel de îngăduinţă protectoare.
— Nu are talent, îi şopti el, dar nu e chiar total lipsit de muzicalitate. În orice caz e mult mai mult decît mă aşteptam. Se simte că nu are fantezie, dar în schimb are ceva tehnică, ceva meşteşug! Orchestrat după o reţetă clasică, totul foarte banal...
— Mie mi se pare frumos — murmură Magdalena...Dar simţi îndată că nu cuvintele astea le aşteptase el. Sînt sigură că tu... sînt sigură — reveni îndată ea, lipindu-şi umărul de al lui. Îşi puse mîna pe braţul lui şi-i căută degetele. Erau puţin jilăvite şi tari ca nişte vergele de oţel.
— Poate că eu am prea multă originalitate şi fantezie, spuse el, fără să răspundă chemării din privirea învăluitoare a Magdalenei. Conformismul, platitudinea sînt mult mai apreciate...
— De către cine?
Luky nu răspunse şi Magdalena înţelese că e mai binesă tacă — înţelese că Luky era foarte nervos acum, că totul îl contraria, îl nemulţumea. Dar neaşteptat, el începu să-i vorbească, calm, cu o prăfuire de tristeţe înglas:
— Compoziţia nu e o algebră pe care o înveţi singur, cu creionul şi manualul !... Am nevoie de un pian, de discuri, de partituri... Se întrerupse şi începu iar să asculte.
Magdalena era atentă numai la reacţiile Iui. Ea se gîndea că de aci înainte va trebui să-l ajute să muncească, da, asta era datoria ei, dacă voia să-i arate că are încredere în talentul lui.
De cîteva clipe ea nu mai asculta concertul, dar auzind aplauzele, înţelese că s-a terminat. Luky sărise în picioare şi bătea din palme cu prea multă frenezie, cu prea mult entuziasm. Magdalena constată că e mai palid, mai încercănat.
— Prin urmare ţi-a plăcut — spuse el cercetînd-o cu privirea.
— Nu mă pricep bine, dar mie mi s-a părut interesant — începu ca un răspuns în care primase totuşi necesitatea de a fi onestă.
Nările lui Luky fremătară o clipă, camuflînd parcă un hohot caustic, de rîs.
Magdalena simţi nevoia să adauge imediat:
— Repet, eu nu mă pricep... Deci părerea mea nu contează... Tăcu, observînd că în sală încetase orice zgomot. Concertul se continua cu Menuetul de Mozart. Luky asculta acum destins — cu privirea înseninată.
— Ce spui ce farmec, ce graţie... o întreagă epocă evocată — comentă el, cu glas foarte scăzut. În pauză îi spuse : îţi vine bine bluza şi fusta e frumos tăiată...Cînd te-am văzut prima oară pe balcon şi purtai celebrata fustă cu pliuri mari, m-am întrebat cum ţi-ar veni o rochie neagră strînsă în talie şi foarte amplă... Mi te-am imaginat exact ca acum... Cînd ai plecat cu colegii tăi şi ţi-ai pus în cap fesul dungat, am ieşit tiptil pe balcon şi am privit în stradă... M-am ascuns, să nu mă vezi... Erai foarte nostimă, cu ceva copilăresc, inge-nr. şi totuşi foarte feminin... Mi-am spus atunci că lîj tine şi un naufragiat ca mine s-ar simţi renăscînd...Se opri — cu regretul parcă de a fi mărturisit prea mult.
O oră mai tîrziu — poate şi mai mult — se aflau amîndoi pe Bulevardul Magheru în drum spre casă. Magdalena vorbise pînă atunci — aprinsă — fără să-i mai pese dacă cuvintele ei aveau sau nu ceva comun cu lexicul muzical — despre acea muzică pe care o auzise la concert. Îi rămăsese în urechi crîmpeie din Boleroul lui Ravel, pe care începu să-l fredoneze ; Luky intervenise, o corectase şi continuase el, fluierînd foarte just ceea ce începuse ea stîngaci, nesigur.
Ajunseseră în dreptul cinematografului Republica — unde se terminase tocmai ultimul spectacol — cînd în mulţimea care se răspîndea pe Bulevardul Magheru Magdalena o zări pe Geta Toma de braţ cu Emil Prodan. Instinctiv — Magdalena schiţă gestul de a se feri de ei — apoi se întrebă, supărată pe ea, de ce o făcuse şi îi zîmbi Getei, care îi făcu semn cu mîna.
— Stai un moment, Luky — spuse ea. Şi îi explică repede pentru ce se oprise în loc şi pe cine aştepta.
Magdalena făcu stîngaci prezentările şi porniră în acelaşi rînd toţi patru, mai departe.
Luky tăcea cu o reţinere care i se păru Magdalenei neprietenoasă şi care o irită.
Geta era volubilă — se interesă de unde venea la ora aceea prietena ei — povesti cu haz o scenă nostimă din film — aruncă din cînd în cînd o privire cercetătoare spre Luky. O întrebă la un moment dat pe Magdalenadin ochi ce e cu tînărul care o însoţea ; ea îi răspunse tot din ochi că nu era momentul potrivit să-i dea explicaţii.
În dreptul străzii Batiștei — cele două perechi se despărţiră. Luky şi Magdalena cotiră spre dreapta.
— De ce ai fost aşa de morocănos — întrebă după primele clipe cînd rămăseseră singuri — Magdalena.
— Morocănos? se arătă mirat Luky. E drept, nu sînt un individ dintre cei mai sociabili, răspunse el. Nu prea mă pricep să fac conversaţii mondene de circumstanţă. Relaţiile noi mă inhibă, în general.
Magdalena tăcu, nemulţumită de răspunsul lui; îşi aminti de felul destul de sigur de sine în care i se adresase Luky atunci pe balcon, prima oară — şi la fel, cînd o întîlnise pe stradă. Nu se putu opri să nu spună:
— Mie nu mi-ai făcut impresia asta nici măcar atunci — preciză ea — cînd te-am văzut pentru prima oară — cu dogul, în hol...
— Ştiu şi eu ce să-ţi răspund?! făcu el deodată parcă plictisit. Dar de ce mă analizezi atît, de ce mă pui mereu sub lupă? Şi cum vrei să semăn eu, cel care mă aflam atunci în faţa ta — cînd am avut revelaţia ta — cu cel de acum, în faţa unor oameni străini? Tu nu mi-ai fost străină nici o clipă. Cum de nu înţelegi?
Se uită în ochii ei, îi luă mîna şi i-o vîrî — încleştînd-o într-a sa — în buzunarul paltonului.
— Prin urmare pleci la Petroşani ! Prin urmare mă părăseşti — suspină el. De ce pleci ? îi ceru cu bruscheţă socoteala şi se întoarse cu toată faţa spre ea. De ce nu rămîi? De ce? De ce? De ce? repetă, oprind-o în loc.
— Nu pot, Luky... Eu sînt foarte legată de ai mei. Nu pot. Nu te supăra — se rugă ea.
Luky părăsi deodată mîna pe care o ţinea strînsă într-a lui. Îşi aprinse leneş o ţigară.
— Bine, pleacă ! rosti el — cu o indiferenţă care i se păru Magdalenei jucată.
Îşi mai vorbiră foarte puţin pînă acasă.
Magdalena se trezi dimineaţa tîrziu, în sunetele armoniului. Recunoscu îndată Arieta lui Couperin pe care i-o cîntase Veronica de bun sosit, duminică seara. 0 cînta şi acum — ca şi atunci, nuanţat — cu delicateţă dar puţin prea repede.
Magdalena zvîrli plapuma de pe ea şi sări din pat drept în papucii albi de pîslă, cu pampon albastru, lucraţi de mama ei. Îşi trecu degetele răsfirate prin plete, le netezi cu palma şi ieşi din odaie — aşa cum coborîse din aşternut — îmbrăcată în pijamaua ei nouă, cubuline mici bleu.
— Bună dimineaţa... rosti ea puţin cîntat, puţin alintat, intrînd în bucătărie, unde o găsi pe mama ei vînturînd cu un polonic laptele dintr-o cratiţă mare, roşie, trasă pe marginea plitei. Era şi Pavel acolo — cu o pisică tărcată şi grasă în braţe.
— Te-ai odihnit bine? întrebă Marta Gherea — lăsînd polonicul din mînă. Veni lîngă fiica ei şi îi ciufuli cu dragoste părul lucios şi negru care arunca o umbră de catifea peste ochii ei mov.
Fata îşi lăsă capul pe umărul mamei :
— Grozav m-am odihnit ! Grozav ! făcu ea şi căscă cu poftă, gonind parcă cu regret aburii calzi ai somnului răspîndiţi încă în toată fiinţa ei.
— Ai mai fi dormit pe semne — spuse mama — dacă nu te deştepta Veronica... Aşa-i?
— Eu i-am zis să se astâmpere, să nu mai cînte, că doarme Magdalena... vorbi parcă îmbufnat Pavel, săltînd pe genunchi pisica. Dar n-a vrut să mă asculte, completă băieţelul şi ridică spre sora lui mare o privire candidă, care părea că aşteaptă o recompensă.
— Zău, n-a vrut să asculte de poveţele tale ? rîse Magdalena şi se aruncă pe salteaua acoperită cu o pătură a patului de campanie din bucătărie. Se ghemui într-un colţ, cu genunchii aduşi sub bărbie. întinse un braţ şi-l cuprinse pe după gît pe Pavel.
— Cînd pleci la Bucureşti, Magdalena ? întrebă băieţelul.
— Nu sînt decît trei zile de cînd am venit — glumiea — şi vrei să şi plec?
— Nuu ! Nu vreau să pleci — protestă Pavel cu seriozitate. Vreau să stai aici mult, mult de tot. Un milion de zile — preciză — dar i se păru pe semne prea puţin şi reveni îndată : O sută de milioane de zile ! Se lipi de Magdalena, dar în clipa următoare se smulse de lîngă ea şi începu să alerge prin bucătărie după pisica roşcată care îi zbughise din braţe, făcînd să danseze şi să zăngăne vasele din dulap.
— Potoleşte-te, Pavel ! Potoleşte-te odată — strigă mama. Decît să te ţii de coada pisicii, mai bine ţi-ai mai citi o dată lecţia la gramatică — spuse ea şi aruncă o privire spre ceasornicul deşteptător care stătea pe o policioară, lîngă dulap.
— Trebuie să mă zoresc să le dau masa — îi explica ea Magdalenei. La ora unu trebuie să fie şi el şi Veronica la şcoală. Dar pînă una alta să-ţi dau ţie cafeaua cu lapte... Ei, unde îţi sînt gîndurile — întrebă Marta deodată, surprinzînd privirea melancolică şi plutind în vag a Magdalenei. Ce-i cu tine ? Vorbeam şi cu tata aseară... nu eşti tu în apele tale... am băgat de seamă de cînd ai venit! Nu eşti tu ca altădată... nu ştiu ce-i cu tine — oftă ea.
— Nu-i adevărat... n-am absolut nimic — se apără Magdalena. Probabil puţină oboseală în urma examenelor... Atîta tot! Tăcu şi încercă să gonească imaginea lui Luky. Îi revenea mereu aceeaşi imagine : Luky pe peronul Gării de Nord — cu mîinile în buzunarele paltonului, privind-o rece, înstrăinat, spunîndu-i nişte cuvinte oarecare — convenţionale. Doar în ultima clipă cînd ea se urcase în vagon, el îi ceruse adresa din Petroşani — dar nu spusese că-i va scrie şi nici nu-i ceruse să-i scrie ea lui. Se prefăcuse oare atît de distant, atît de indiferent numai ca să-şi poată ascunde mai bine tristeţea? Dar şi cu zile în urmă la fel se purtase cu ea: apatic — rece. Ochii lui îşi pierduseră incandescenţa, glasul lui, acea vibraţie care o emoţiona atît, întotdeauna. Ceva se stinsese, murise parcă în el, din seara aceea pe stradă cînd se întorseseră împreună de la concert şi cînd vorbiseră despre plecarea ei la Petroşani. Da, se produsese o schimbare de intensitate, de tonalitate, de vibraţie. Se isprăvise oare totul, după înfrigurarea cu care se avîntaseră unul spre altul? Dar dacă ea greşise şi luase altceva drept dragoste? Dar ce anume: altceva? se chinuia Magdalena să înţeleagă. O prietenie — numai o simplă prietenie — sau chiar o mare pornire de prietenie să-l fi mînat pe Luky către ea, ca apoi dezamăgit... să-şi reprime această pornire... Dezamăgit poate pentru că se izbise uneori de o anumită asprime — de o anumită intransigenţă a ei... Dezamăgit că ea nu îşi revocase plecarea... Dar dacă putuse să-l îndurereze atît o vremelnică despărţire... înseamnă totuşi că nu fusese vorba doar de o prietenie...
Magdalena căuta în amintirea ei un singur cuvînt de dragoste — adevărată — mărturisită — de care să seagaţe — pe care să i-l fi spus măcar o singură dată Luky. Nu-l găsea...
Nu cumva fiecare cuvînt al lui aruncat la întâmplare fusese absorbit cu prea multă sete de ea şi îmbogăţit cu un înţeles adînc care răsunase grav în inima ei, păstrîndu-şi prea îndelung ecoul... Şi fiecare privire a lui — răsfrîntă în ea — se multiplicase ca într-un joc de oglinzi?
— Hai, vino de mănîncă — o îndemnă mama, punînd pe muşamaua cu care era acoperită masa din bucătărie o cană de lut smălţuită umplută cu lapte colorat cu puţină cicoare. Tăie şi două felii mari depîine — le unse cu magiun. Magdalena se ridică de pe pat. Se sili să pară veselă. Se simţea vinovată că nu-şi mai regăsea bucuria întreagă, rotundă ca altădată, de a se afla acasă între ai ei.
— Vreau şi eu pîine cu magiun — se miorlăi Pavel. Magdalena îi întinse o felie din cele două pe care i le pregătise mama. Din odaia alăturată continua să se audă sunetele armoniului.
— Veronica e în mare progres — spuse Magdalena, învîrtind distrată linguriţa în ceaşca cu lapte.
— Da... dar îi dă prea mult de lucru profesorul — se plînse cu o mîndrie abia ascunsă Marta. O îndeamnă să se prezinte la concurs la şcoala de muzică... Dar cum s-o trimit la Timişoara ? Spune şi tu... e aşa de mică...
Mama veni lingă Magdalena s-o supravegheze parcă cum îşi bea cafeaua cu lapte.
— Tata e la lucru? întrebă fata.
— Nu, e prin magazie, trebăluieşte, meştereşte pesemne pe acolo ceva. Nu-l ştii ? rîse mama cu aceeaşi mîndrie ascunsă cu care se plînsese în urmă cu cîteva minute că profesorul Veronicăi e prea pretenţios. Azi e în tură de noapte — mai spuse ea şi se duse repede să scuture de toartă o cratiţă în care fierbea înăbuşit mîncarea. Nu-ţi pregăteşti ghiozdanul, Pavele ? se întoarse deodată spre băieţel. Ia vezi, să nu mi te întorci ca ieri, într-un suflet de la şcoală — să-ţi iei penarul...
Uşa se deschise şi Veronica apăru ţopăind, săltîndu-şi pe umeri codiţele ei negre. Era îmbrăcată în uniforma de şcoală şi se opri ca vrăjită în dreptul Magdalenei.
— Ţi-a plăcut cum am cîntat? întrebă ea cu timiditate.
— Foarte mult, iubito. Vino să şezi aici lîngă mine...
— Vreau şi eu să stau lîngă tine — se repezi Pavel şi ocupă scaunul spre care se îndreptase Veronica.
Fetiţa se aşeză pe genunchii Magdalenei :
— Na, sîc — spuse ea strîmbîndu-se la Pavel şi se ghemui la pieptul sorei ei.
Se auziră paşi pe culoar. Magdalena îi recunoscu — erau paşii tatălui ei. Un bărbat brun, de statură potrivită — tînăr încă — intră în bucătărie. Mama îşi pironi privirea pe chipul lui. Nu-i plăcuse încruntarea dintre sprîncene pe care i-o văzuse din prima clipă.
— Ce-i, Gherasime? întrebă ea îngrijorată. Te doare cumva ceva?
— Nu mă doare, dragă, nu mă doare nimic — răspunse el domol şi se aşeză pe marginea patului. Scoase o tabacheră masivă de metal, din buzunar, o deschise şi trase de sub elasticul ei o ţigară Mărăşeşti.
Magdalenei i se părea că tatăl ei o priveşte într-unfel ciudat.
— Şi cum mai e pe la Bucureşti ? întrebă el de-odată.
— Cum să fie — răspunse Magdalena — totul cum ştii... Mă simt bine în odaia în care m-am mutat — repetă ea ceea ce mai spusese în cîteva rînduri, din seara sosirii.
Tatăl tăcu şi iar o privi lung. Rosti neaşteptat, după o pauză :
— Şi mă rog, Luky cine e ?
Magdalena simţi, brusc, o văpaie în obraji.
Mama se uită nedumerită cînd la Magdalena, cînd la Gherasim.
— Luky?! Ce nume! rîse Veronica. Şi Pavel începu să rîdă şi el foarte amuzat.
— De ce mă întrebi — rosti aproape fără glas Magdalena. Prima ei intuiţie fu că Luky venise, că era în oraş, că o căutase, că vorbise cu tatăl ei.
— Zi n-am voie să te întreb — răspunse tatăl. Făcu iar o pauză, apoi li se adresă Veronicăi şi lui Pavel : Duceţi-vă la voi în odaie, copii.
Fetiţa şi băieţelul ieşiră imediat — fără un cuvîntde protest — din bucătărie.
— Ai o telegramă — spuse încet tatăl. Am deschis-o din greşeală. Am crezut că e pentru mine — se scuză el.
Mama se uită la Magdalena, care se făcuse deodată foarte palidă, luînd telegrama cu mîini care tremurau.
— De la cine e? se interesă puţin alarmată Marta.
Magdalena nu răspunse.
„Căzut la examenul singurătăţii. Te iubesc! Te iubesc!Te iubesc! Luky!" citi ea şi se simţi copleşită de o fericire prea mare, pentru care nu fusese pregătită. Ochii i se umplură de lumină. Genele-i băteau încet, în timp ce gura ei uşor întredeschisă şoptea parcă un nume.
— Ce-i cu fata noastră, Gherasim ? întrebă tare mama.
Magdalena nu putea vorbi.
— Un tînăr îi telegrafiază că o iubeşte, rosti tata cu privirea aţintită asupra fiicei sale. De trei ori scrie: te iubesc, te iubesc, te iubesc, nu face economie...
— Fuseşi cu cineva în dragoste? De ce n-ai suflat nici un cuvînt ? o dojeni mama, emoţionată şi speriată parcă de această descoperire.
— N-am ştiut că mă iubeşte... abia acum mi-a mărturisit-o... izbucni Magdalena, uşurată că poate spune adevărul, şi nespus de mîndră, de triumfătoare... Telegrama pe care am primit-o... E prima dată cînd mi-o spune...
— Şi cine e tînărul ? E un coleg de al tău ? — stărui Marta.
— Nu — nu sîntem colegi — el e slujbaş la Sfatul popular şi studiază muzica. Vrea să se pregătească să intre la conservator. Tăcu o clipă parcă încurcată. I se păru că nu spusese destul şi continuă îndată: E talentat, e un om cu totul deosebit — sfîrşi ea cu un tremur de emoţie şi de fericire.
— Dar tot nu înţeleg — reveni iar mama — de ce a trebuit să-ţi telegrafieze?
Fetei i se aprinseră din nou obrajii.
— Cu toate că sîntem vecini, îi preciză ea din adins, locuim în aceeaşi casă, n-a fost pînă acum între noi nici măcar o singură vorbă de dragoste... Acum e prima oară... A îndrăznit în telegramă... înţelegeţi?
— Sînteţi vecini ? se nelinişti mama. Păi asta nu-mi prea place. Poate ar fi mai bine să te muţi înapoi la cămin...
— De ce să mă mut înapoi la cămin? începu să se enerveze Magdalena.
— Nu te supăra aşa de tare — încercă s-o calmeze mama. Mă gîndesc şi eu... Numai să fie serios, şi cu respect faţă de tine... adăugă ea jenată.
— Nici eu nu sînt o uşuratecă şi nici el — răspunse aproape tăios Magdalena.
Se lăsă o tăcere pe care o curmă după cîteva clipe tatăl:
— Bine că ştim acum barem de ce rămîneai mereu pe gînduri — surise el.
— Da, asta era — mărturisi Magdalena. Mă chinuiam cu fel de fel de întrebări — rîse ca cu emoţie. Nu ştiam dacă mă iubeşte şi el...
— Şi de cînd vă cunoaşteţi — întrebă mama.
— Nu de mult... Din decembrie... A pornit totul foarte frumos, cu o mare sinceritate din partea lui — se avîntă Magdalena. Mi-a făcut destăinuiri — simţi ea nevoia să o spună — pe care sînt sigură că nu le-ar fi făcut nimănui altcuiva ! E un suflet foarte zbuciumat, nu are pe nimeni... Nu mă are decît pe mine — şopti ea şi strînse fără voie telegrama la piept.
— N-are părinţi? N-are familie? se interesă tatăl.
— Ba da... dar ca şi cînd n-ar avea, oftă Magdalena şi începu din nevoia de a-l apăra pe Luky să povestească tot ce ştia despre el — tot ce aflase din cearta aceea dintre el şi părinţii lui — pe care o auzise fără să vrea — şi tot ce-i spusese apoi Luky — ei.
— Ei, bietul băiat — se înduioşă Marta. Bietul băiat — mai rosti o dată şi se opri căutînd în ochii bărbatului ei o aprobare pe care n-o găsi.
— Va să zică... trase tatăl concluzia cu o dezamăgirepe care nu căută să şi-o ascundă — tînărul şi-a pierdut vremea de pomană pînă acum...
— Din cauza părinţilor lui — sări ca arsă Magdalena. Doar v-am explicat, se necăji ea. Am crezut că aţi înţeles — îşi pierdu deodată răbdarea.
— Lasă c-am înţeles eu ce-i de înţeles — răspunse tatăl. Nu zic că părinţii lui n-au o vină în ce s-a întîmplat cu el, dar şi el dacă ar fi fost mai hotărît n-ajungea aici — asta s-o ştii!
— Dar ce putea face? se revoltă Magdalena. Depindea de ei! Era foarte tînăr... Acum s-a rupt de ei. Acum cîştigă singur... Acum... nu-şi mai găsi cuvintele — simţind în continuare aceeaşi rezistenţă din partea tatălui ei. Se întoarse cu ochii înlăcrimaţi spre Marta : Mamă de ce-mi puneţi pietre pe inimă ? Altceva aşteptam dela voi — se tîngui ea.
— Are dreptate fata, Gherasime — izbucni Marta. Ce, nu s-au mai văzut cazuri dintr-astea? Băiatul a fost silit să facă voia părinţilor — n-a avut încotro. Vorba Magdalenei, ce putea face? N-ai auzit că părinţii lui au încercat să-l şi însoare cu o fată bogată — pledă ea cu foc — şi că el nici n-a vrut să audă de aşa ceva ? Păi asta nu înseamnă că băiatul e cinstit? Că e altă plămadă decît maică-sa şi taică-su — preciză ea, înţelegînd mul tmai adînc decît Magdalena tot ce gîndea bărbatul ei şi în fond tot ce o o prise şi pe ea să se bucure din plin de alegerea pe care o făcuse fata ei.
— Văd că are avocat bun în maică-ta... rosti tatăl mai înseninat, fără să pronunţe numele lui Luky cu care nu se putuse împrieteni. La vară în vacanţă — continuă el — să-l aducem aici să-l cunoaştem şi noi, dacă nu ne-om repezi noi, pînă atunci la Bucureşti...
— Să veniţi, să veniţi cît mai curînd — se entuziasmă Magdalena. Vreau să-l cunoaşteţi şi să vă liniş-tiţi ! Vă rog să aveţi încredere în mine. Ştiu tot ce vă datorez — vorbi ea din inimă. Şi să nu te temi, tată — intui ea în clipa aceea că acestea erau cuvintele pecare le aştepta tatăl din partea ei — că am să uit vreodată că părinţii mei sînt muncitori şi comunişti şi că eu sînt comunistă. Dacă l-aş fi simţit pe Luky străin de noi... fiţi siguri... fiţi siguri — repetă ea.
Veronica şi Pavel intrară amîndoi pe uşă. Marta începu să aşeze repede farfuriile şi tacîmurile pe masă.
— Mi-a plăcut cum ai vorbit — spuse parcă deplin împăcat tatăl. Ei — acum aşază-te şi bate-i şi tu o telegramă — glumi el. Ţi-o duc eu la poştă dacă vrei.
— Ce telegramă? se interesă Veronica.
— Ce telegramă — o îngînă Pavel. Mă duc eu Iapoştă, tată. Mă duc eu! începu el să sară într-un picior.
Gherasim Gherea aruncă o singură privire de fel încruntată — dar fără drept de replică — spre fiul lui şi acesta tăcu şi se linişti pe loc.
Magdalena nu-i telegrafie lui Luky — deşi în prima clipă la asta se gîndise : să alerge la poştă, să scrie pe un petec de hîrtie cîteva cuvinte : „Te iubesc pentru totdeauna" — şi să le expedieze fulger — să-l scoată pe Luky din orice nelinişte, să-i dea certitudinea dragostei ei întregi şi definitive. Uitase în primul elan că în casa în care locuia Luky exista Panait Sîrzea şi ceilalţi. Telegrama putea ajunge, în lipsa lui Luky de acasă, putea nimeri în mîini străine, lacome de a cotrobăi în viaţa altora. Şi-l închipui pe Sîrzea jubilînd, dosind „documentul", păstrîndu-l pentru a fi pus sub ochii părinţilor lui Luky... Puteau ieşi de aici foarte multe neplăceri şi complicaţii...
O scrisoare recomandată expres cu timbrele lipite pe triunghiul plicului era oricum mai greu de violat...
Magdalena se aşezase în faţa mesei din odaia ei — gata să înceapă să-i scrie lui Luky, cînd mama apăru în prag cu un plic în mînă.
— Ţi-a venit şi o scrisoare. Întîi a tăcut, acum s-a pornit cu telegrame şi scrisori! ! spuse ea, parcă nu prea încîntată.
Magdalena înşfăcă plicul, îl desfăcu repede, trase afară o hîrtie umplută cu un scris mărunt — dar nu începu s-o citească. Îi aruncă o privire contrariată mamei ei, care se aşezase pe marginea patului, şi întrebă :
— Vrei s-o citesc cu glas tare ?
— Vreau şi eu să pricep de ce-i aşa de grăbit... asta-i tot, răspunse cu linişte Marta. Nu-l cunosc pe Luky şi aş vrea să văd şi eu cum scrie... Tu nu te supăra, şi înţelege-mă... Mi-e frică să nu te zăpăcească de cap — mărturisi ea... Telegramă, scrisoare — una după alta... Cînd e grabă din asta...
— Ce grabă — se supără Magdalena. Nu e firesc să-mi scrie? Bine — poftim — stai şi ascultă —- consimţi ea, înţelegînd că mama era îngrijorată, că nu-i venea uşor să fie insistentă şi indiscretă. Începu să citească cu glas mic, sfielnic :
„Cine eşti tu, Magdalena ? Eşti visul meu sau eşti realitatea mea ? Nu ştiu. Aş vrea să o aflu şi îmi tremură sufletul de spaimă să o aflu. Ţin ochii strîns închişi, mi-e frică să nu mi se strecoare printre gene visul, mi-e frică să nu mi-l fure, să nu mi-l destrame lumina prea puternică a zilei. Mi-e frică să nu mi-l furi tu, chiar, care eşti lumina. O lumină albastră şi prea crudă uneori. Neîndurătoare.
Stau suspendat în vid, încremenit într-o uriaşă spaimă în faţa ta şi te întreb halucinat : Cine eşti tu, Magdalena? Vreau să te văd şi nu vreau. Vreau să ştiu şi nu vreau.
Te-am smuls din visul meu, într-o noapte a nopţilor te-am smuls pentru dubla respiraţie şi pentru visele paralele aşa cum spune un mare poet al dragostei şi cum o spune şi nevolnicul de mine.
Vino, Magdalena, să-mi dovedeşti că exişti — dacă exişti într-adevăr — dacă nu eşti numai o nălucire a mea. Vino, dacă eşti cîntecul întreg şi rotund ca însăşi perfecţiunea şi nu numai un crîmpei de melodie, înşelător.
Vino, sau mai bine nu veni — nu mai veni niciodată— lasă-mă cu Magdalena mea din vis, cu Magdalena plăsmuită pentru mine şi numai pentru mine, de în-chipuirea mea înfierbîntată — bolnavă poate...
Luky"
Sfîrşi de citit Magdalena epuizată şi nu cuteză să se uite în ochii mamei ei.
— Ce scrisoare e asta, Magdalena ? întrebă cu spaimă glasul Martei.
Fata nu-i răspunse şi nici nu ridică privirea. Mama tăcu şi ea. Magdalena ar fi vrut să-i explice, dar nici ea nu era prea sigură că scrisoarea lui Luky semăna într-adevăr cu o scrisoare de dragoste.
— Poţi să mi-o dai să mă uit o dată prin ea, ceru Marta Gherea, cu tonul omului care, ştiindu-se sănătos, doreşte să-i transmită celuilalt, bolnav, ceva din vitalitatea lui. Magdalena întinse scrisoarea, simţindu-se deodată diminuată, dezarmată.
Mama citea cu atenţie, clătinînd din cînd în cînd din cap a mirare. Se opri mai îndelung asupra ultimei pagini, reveni asupra ei. Magdalena era nevoită să-i dea dreptate. Totul era confuz, haotic, incert, dezolant...
— În toate e aşa de nehotărît băiatul ăsta? Întrebă mama, sfîrşind lectura. Ce-i asta, că ba te cheamă, pe urmă se răzgîndeşte şi nu te mai cheamă ? Ce vrea el ? Să vii sau să rămînă singur? Din ce a scris nu prea se vede...
— N-aş vrea să-l înţelegi greşit... răspunse jenată Magdalena. El mă crede mai bună decît sînt... A fost foarte lovit de viaţă, nedreptăţit de oameni, şi de aceea se teme... Mă iubeşte cînd nu sînt acolo — e un fel de a spune — fiindcă şi eu l-am certat, şi eu n-am fost destul de înţelegătoare cu el... L-am judecat destul de aspru pentru toate nimicurile... în timp ce-i vorbea mamei, Magdalenei i se părea că găseşte în sfîrşit şi pentru ea o dezlegare a scrisorii.
— O fi aşa cum spui tu, dar eu ştiu că omul întreg spune ce are de spus, aşa ca să-l poţi şi pricepe — stărui cu blîndeţe mama. dar plină de noi aprehensiuni. Dar cine ştie, poate că la el în casă or fi vorbind toţi aşa de încurcat... Tăcu, îşi mai aruncă ochii pe ultimele rînduri : Asta-i scrisoare de om neînvăţat cu rînduiala şi cu munca... Mie aşa mi se pare — spuse ea şi rămase pe gînduri.
— Luky e un suflet chinuit... E doborît de singurătate... Dacă mi-a scris aşa, e numai fiindcă nu l-am înţeles la timp... Nu l-am ajutat destul — se pierdu Magdalena în explicaţii. Fiecare cuvînt o durea.
— Ce greu trebuie să-ţi fie, oftă cu compătimire mama. Dar eu tot nu pricep... poate greşesc, dar numai un om deprins cu răsfăţul poate să se tînguie aşa... Nici nu-i şade bine unui bărbat să se arate aşa de puţin curajos. Uite tata... Dar ce prostii spun eu!... Mă gîndeam că tata n-ar fi scris niciodată atîtea lucruri care se bat cap în cap...
- Nu... nu... n-ai dreptate... a scris într-o clipă de disperare, dar nu e lipsit de curaj, se luptă din greu cu viaţa, protestă fierbinte Magdalena, dar nu mai găsi nici un fel de alt argument. Se întrebă cu spaimă dacă era adevărat tot ce ghicise mama ei. Nu... Nimic nu era adevărat... Erau numai neliniştile mamei, fiindcă nu-l cunoştea încă pe Luky...
— Să vedem ce o să zică şi tata... Să ne sfătuim şi cu el. Doar ştii prea bine că noi nu-ţi vrem răul şi nici nu dorim să-ţi stricăm viaţa... Dar trebuie să deschizi bine ochii. Reveni : Ba îţi scrie să vii... ba să nu mai vii niciodată...
— Te rog, mamă, să nu înţelegi greşit, nu mă îndeamnă să nu vin înapoi, dimpotrivă, mă cheamă... Dar îi e teamă, să nu-l dezamăgesc şi eu... la fel ca ceilalţi...— descoperi Magdalena un nou argument şi pentru sine.
— De! făcu mama neîncrezătoare şi se ridică de pe divan. Şi vrei să te întorci la Bucureşti? întrebă neaşteptat.
Magdalena îi zîinbi recunoscătoare şi dădu din cap.
— Eu zic să nu te grăbeşti... Dacă te iubeşte, o să teaştepte... Nu e bună fierbinţeala — ca de boală. Dragostea adevărată nu se trece de la o zi la alta, ca o floare... Să-i dăm şi tatii să citească scrisoarea...
— Nu. Te rog, mamă, nu! protestă cu spaimă Magdalena.
— Dar cum ? — se încruntă Marta — să-i ascundem că ţi-a scris ? Nu i-am ascuns niciodată nimic... Nu mă pune să mint... — sfîrşi ea, jignită.
— Nu e nevoie să minţi ! îi voi spune eu tatii că am primit o scrisoare de la Luky. Tata n-o să-mi ceară să i-o citesc! Am să-i spun că Luky mă roagă să viu mai repede în Bucureşti...
— Dar de ce nu-l chemi să vie el aici ? Să vie sîmbătă şi să stea pînă duminică seara... Socotesc că aşa ar fi mult mai potrivit...
Magdalena sări de gîtul mamei — dar parcă surprinse în ochii ei o lucire umedă şi tristă...
— Scrie-i că părinţii tăi vor să-l cunoască — adăugă Marta, în timp ce Magdalena îi acoperea obrajii cu sărutări.
— Dar tata ce-o să zică?
— Lasă, asta o aranjez eu... tu apucă-te şi fă scrisoarea...
Mama ieşi din odaie. Magdalena începu să scrie cu o mînă care tremura de grabă. Alergă la poştă şi expedie scrisoarea recomandat expres. După socoteala ei, Luky trebuia să o primească vineri. Asta însemna că sîmbătă putea pleca cu primul tren de după-amiază spre Petroşani.
Luky nu sosi sîmbătă, cu trenul de seară. Magdalena îl aşteptase la gară. Îl căutase cu ochi febrili printre călătorii care coborau din vagoane. Fugise apoi ca o vinovată de pe peron ca să scape de întrebările lui Doru Popa — un prieten din copilărie — care înţelese că ea aşteptase pe cineva care nu venise.
Porni dezamăgită spre casă, păşind repede pe podul de la gară. Se întîlni în centru cu cîţiva studenţi de la Institutul de Mine din Petroşani pe care îi cunoştea, dar nu se opri de vorbă cu ei. Dorea să ajungă cît mai repede acasă. Poate că sosise între timp o telegramă de la Luky sau poate — păstra ea nădejdea absurdă — el venise totuşi şi ea nu-l văzuse în gară.
Apropiindu-se de casă, auzi din stradă glasul potolit şi grav al armoniumului. Sora ei cînta sărbătoreşte, desigur din îndemnul mamei. Intră din curte direct în bucătărie. Mama o privi mirată.
— Singură ? întrebă ea.
Magdalena oftă şi desfăcu braţele cu un gest de neputinţă.
— N-a venit... spuse ea într-o şoaptă. Nu mai înţeleg nimic.
— Lasă că vine mîine dimineaţă — cu personalu'. S-o fi gîndit că e mai ieftin cu personalu' — căută Marta s-o consoleze. Dar Magdalena remarcă imediat că dezamăgirea mamei era la fel de mare ca a ei.
Armoniumul încetă dintr-o dată şi se auzi tropăitul paşilor Veronicăi prin apropiere. Magdalena se smulse din loc şi intră în odaia ei. Prin uşă auzi totuşi şi mirarea Veronicăi. Toată casa îl aşteptase, toată casa ştia că Luky trebuia să sosească. Ce se putuse întîmpla cu el? Poate că nu primise încă scrisoarea?
Surprinse deodată pe culoar paşii mamei. Îşi făcea de lucru în faţa uşii ei, neîndrăznind de bună seamă s-o tulbure. Magdalena se duse şi deschise. Mama îşi dezbrăcase rochia bleumarin şi era din nou în ţinuta ei obişnuită de casă, legată la cap cu un fişiu alb de lînă. Arăta obosită.
— Nu-ţi face griji... păcat că nu l-ai rugat să telegrafieze... Vino în bucătărie, nu vreau să stai singură... Şi mai lasă scrisoarea asta... Te repezi mereu s-o citeşti...
Magdalena puse mirată scrisoarea la loc pe măsuţa de lîngă căpătîiul patui. Nici nu-şi dăduse seama cînd o luase din nou în mînă. Ce dorise să facă cu ea? Doar o ştia aproape pe de rost...
Tata sosi mai tîrziu. Era proaspăt bărbierit şi adusese cu el şi două sticle cu vin.
— Poate n-a primit încă scrisoarea sau poate n-a avut bani pentru biletul de drum — spuse el aflînd că Luky nu venise.
— Sau poate s-o fi socotit că n-are rost să vină pentru o zi, două... azi, mîine doar se termină şi vacanţa ta... dar de ce n-a scris? întreba mama nemulţumită. Dacă-ţi scria barem, ştiai şi tu ce să faci sau poate că l-a speriat poftirea noastră... continuă ea, coborînd, jignită, privirea. Sînt unii tineri cu frică de răspundere... cît li se pare că e joacă, merg înainte, orbeşte, cu capul în zid... cînd trebuie să-şi ia răspunderi, se trag mai la umbră... să nu li se mai vadă nici vîrful nasului... Şi la asta e bine să te gîndeşti. Foc de paie s-a mai văzut...
— Potoleşte-te, Marta, n-o mai amărî, interveni scurt şi poruncitor tata. Se vedea că-i era foarte milă de Magdalena, care se uita cu o privire îndurerată la maică-sa şi nu avea ce să-i răspundă. Se învinuia că îşi amestecase părinţii în toată această poveste a ei, că îi împovărase cu griji noi, că le stricase liniştea, îi silise să se pregătească, să aştepte... Ce vacanţă stricată! Nici o zi, nici măcar un ceas, Magdalena nu izbutise să fie întreagă, a familiei ei. Pînă şi Veronica şi Pavel au simţit-o că ea este altfel decît de obicei şi au înţeles fără să trebuiasca să le explice nimeni nimic că de data asta au dreptul la mai puţină atenţie, la mai puţină tandreţă din partea sorei lor mai mari. Altfel îşi imaginaseră toţi această vacanţă.
— Îmi pare foarte rău pentru tot ce s-a întîmplat — spuse Magdalena.
— Nu s-a întîmplat nici o nenorocire — curmă discuţia tatăl. 0 să aflăm de ce n-a venit... că doar n-o să ţină secret — încercă el să glumească. Ai să te lămureşti tu dacă motivul a fost serios sau nu... pînă nu ştim, să nu ne grăbim să osîndim omu' degeaba... Aşa-i, nevastă ? întrebă el mirat, neînţelegînd de ce nu-i mai ia Marta apărarea lui Luky.
— Aşa-i — răspunse ea, nu prea convinsă — gîndindu-se la scrisoarea pe care o citise.
Luky nu sosi nici a doua zi...
Doru Popa veni seara s-o invite la plimbare şi la cinematograf. Era însoţit de Ştefan Paulian — un coleg al lui de la Politehnică, un tînăr blond, cu profil roman şi statură atletică pe care Magdalena îl cunoscu atunci pentru prima oară. Marta o îndemnă să se ducă şi Magdalena se supuse, dar fără nici un chef. Nu reuşi să înţeleagă nimic din film şi nici să se înveselească în tovărăşia celor doi tineri. Prietenul lui Doru, Ştefan Paulian, era foarte deştept, citise mult, avea o deosebită ascuţime de judecată, văzuse mult teatru, avea gusturi precise, povestea plăcut, dar Magdalena nu-l putea urmări decît cu efort. În timp ce se plimba cu ei, revenea stăruitor în gînd la cuvintele mamei : „Sînt unii tineri cu frică de răspundere... cît li se pare că e joacă..."Poate că Luky se jucase cu dragostea, aşa cum se jucase cu ladeş în zăpadă. Sărituri graţioase, spectaculoase, clar nimic mai mult decît un joc... Un joc atrăgător...dar care oboseşte... nu-l poţi juca mult timp cu aceeaşi ardoare, ţi se taie respiraţia... Poate într-adevăr că mama avea dreptate... Tot ea spusese că sentimentele mari nu sînt cele care se lasă consumate sub tirania febrei rele, devoratoare...
Oricare ar fi fost pricina care îl reţinuse pe Luky în Bucureşti —- de ce această tăcere ? De ce nu telegrafiase că vine ori nu vine? Purtarea lui dovedea nu numai lipsă de seriozitate, dar şi de respect. Pesemne el nu preţuise drept o cinste şi drept o dovadă de încredere invitaţia care i se făcuse — altfel ar fi avut măcar buna-cuviinţă de a răspunde într-un fel.
— Eşti tot timpul foarte absentă — remarcă Ştefan Paulian. Ce e cu dumneata ? Ce te frămîntă ? — stărui el şi pentru o clipă doar o prinse de mînă.
— Nu, n-am nimic... adică ba da, o migrenă de care nu scap — minţi ea.
— Să te conducem acasă. Da? întrebă Doru.
Magdalena se uită la ceas. Peste cincisprezece minute sosea un ultim tren din Bucureşti. Ar mai fi avut timpul să se repeadă la gară. Se imagină pe peron, singură la această oră tîrzie din seară, alergînd ca într-un vis rău, de la un capăt la altul al unui tren din care coboară cîţiva călători străini, semănînd fiecare pentru o secundă cu Luky. Se văzu apoi pornind singură spre casă... Nu, mai bine s-o pornească acum — însoţită deDoru şi Ştefan.
— Da, să mergem, zise ea...
Tot drumul, Ştefan Paulian insistă pe lîngă Magdalena să-şi potrivească data întoarcerii la Bucureşti după a lui şi a lui Doru. Cursurile se reîncepeau la toate facultăţile peste patru zile. Fata consimţi fără să se întrebe ce însemna stăruinţa lui. Totul îi era indiferent, şi reîntoarcerea în Bucureşti o speria, nu o mai bucura de fel. Nu o aşteptau nici explicaţii, nici înfruntări cu Luky. N-o mai aştepta nimic... Nu fusese nimic... Nu însemnase nimic pentru el... Vinovată era doar ea fiindcă se crezuse noul sens al vieţii lui...
Ajunse în faţa casei şi se despărţi repede de Doru şi de Ştefan Paulian. Văzu din stradă bucătăria cufundată în întuneric. Îi găsi pe părinţii ei în odaia lor de culcare, ascultau o piesă de teatru la radio. Copiii dormeau.
— N-ai primit nici o veste... spuse mama, puţin jenată.
— Ei... mai e şi mîine o zi — adăugă tata. Caută să te odihneşti bine... lasă gîndurile! Hai, linişteşte-te... Ai să mergi la Bucureşti şi ai să stai cu el de vorbă... Noi o să-l cunoaştem la vară... Poţi să-i spui de pe acum că e poftit la vară, în concediu, la noi... dacă o vrea să vină — se înţelege !
— Eu m-am gîndit să plec mîine, spuse Magdalena,luînd în clipa aceea o hotărîre care o uimi cea dintîi pe ea însăşi. Trebuie să plec mîine — repetă ea — vă rog să nu vă supăraţi!...
— Ţi-am zis eu, Gherasime, că n-o să mai aibă răbdare să stea ? spuse cu amărăciune mama. Dar decît să stai aici, chinuită, cu gîndul la... la Bucureşti — ocoli ea un nume care nu-i putuse deveni familiar — e maibine să te duci. Aşa-i, Gherasime ?
— Oricum, peste trei zile se isprăveşte vacanţa — încercă Magdalena — cu o voce mică — să se scuze.
— Sigur... o aprobă tatăl şi nu mai adăugă nici un cuvînt.
— Noapte bună — rosti în şoaptă Magdalena şi ieşi repede din odaie, închizînd uşa, auzi vocea mamei :
— E prima ei dragoste... şi tare mă tem că...
Mai departe, Magdalena nu mai auzi şi nici n-ar fi dorit să mai audă.
Nu putu să închidă ochii toată noaptea imaginînd în zeci de feluri întîlnirea cu Luky. Dar trecînd peste toate temerile, peste toate incertitudinile, îşi făcuse loc bucuria de a-l revedea, de a fi curmat cu hotărîrea pe care o luase — chinul aşteptării...
O ninsoare întîrziată şi neputincioasă începu încă din tren, cînd rapidul trecu de Ploieşti, către orele unsprezece dimineaţa. Oamenii păreau parcă mai posomoriţi şi mai grăbiţi, înciudaţi pe această fulguială cleioasă şi neplăcută picată spre sfîrşit de iarnă.
Ajunsă în Bucureşti, Magdalena se urcă într-un taxi cu toate bagajele cu care o încărcase mama. I se părea că în lipsa ei oraşul devenise mai mare şi mai impunător; îl iubise întotdeauna, îl iubise şi înainte de a-l fi întîlnit pe Luky, dar acum recunoştea străzile pe care umblase cu el şi le descoperise datorită lui... Odată, într-o plimbare lungă, într-o seară, după un examen, cînd el o aşteptase fără Iadeş, ca să se poată plimba mai în voie, umblaseră mult pe jos şi el îi arătase bisericile vechi, casele construite la începutul secolului trecut, casele care se legau atît de strîns de istoria Bucureştiului ; dezgropase pentru ea tot ce citise sau auzise despre curţile domneşti, despre mînăstirile şi clădirile vechi ale oraşului.
Deodată, amintindu-şi tot ce-i povestise el atunci, memoria secretă a auzului ei îi flutură pentru o clipă în gînd glasul lui Luky, cu o intonaţie care atunci nu-i revelase nimic dincolo de sensul imediat al cuvintelor ; acum, în glasul Iui reînviind trecutul Bucureştiului, descoperea parcă o nostalgie, regretul de anu fi trăit în acele vremuri... Luky era într-adevăr un dezrădăcinat parcă din vremea lui şi parcă de pretutindeni... singur o mărturisise. Dar ea îl va ajuta — îl va ajuta cu tot ce este în ea putere şi încredere în viaţă să trăiască ! îl va ajuta... Magdalena privi din nou afară prin geamul maşinii. Văzu din capătul străzii blocul în care locuia. Văzu balconul care unea camera ei cu a lui Luky şi inima începu să-i bată puternic, plină de nelinişti.
Intrarea ei în casă stîrni o oarecare senzaţie. Fata simţi imediat ochişorii mici, ca de viezure, ai lui Sîrzea aţintiţi asupra geamantanelor ei, vrînd parcă să le străpungă cartonul, să le răscolească conţinutul.
— De ce s-a întors aşa de curînd stimata tovarăşă din concediul ei de vacanţă şcolară? o opri în hol proprietarul, cu întrebarea, cerîndu-i parcă socoteala.
— Nu vă bucuraţi? se prefăcu Magdalena, foarte naivă.
— Nu... dar ne-aţi indicat la plecare o altă dată a înapoierii dumneavoastrtă, pe care mi-am notat-o — răspunse el şi se căută repede în buzunarul de la vestă. Nu am la mine carneţelul — se scuză el — dar puteţi să mă credeţi pe cuvînt...
— Dacă am priceput bine — începu să se enerveze Magdalena — nu urmează decît să vă cer iertare că mi-am permis să mă întorc mai curînd decît mă aşteptaţi... Domnule Sîrzea — se înfurie ea de-a binelea — mă obligaţi să vă spun că vă arogaţi nişte drepturi... care...
— Îmi pare rău că vă exprimaţi aşa — răspunse el cu o voce subit foarte respectuoasă. Sînteţi liberă să intraţi în spaţiul dumneavoastră locativ — o invită cu un gest larg şi concesiv şi se retrase demn din drumul ei.
O uşă se deschise imediat şi mătuşa geologului apăru repede în hol, îmbrăcată cu acelaşi capod vişiniu de diftină. Părul îi era mai prost vopsit decît altădată, jumătate de culoarea portocalei, jumătate de culoarea frunzelor veştede de toamnă. Îşi făcu ochii mici, îşi ţuguie buzele şi întrebă cu glasul ei subţirel şi sîcîitor ca o picătură de apă care curge fără oprire dintr-un robinet:
— Gata ? S-a şi terminat vacanţa studenţilor ? Vai, dragă, nici n-ai plecat bine şi uite că te-ai şi întors, ca să te speteşti iar muncind! Bine ai venit... Dar cîte bagaje ţi-ai adus, domnişoară !... Ai plecat numai cu o valijoară mititică şi uite cu ce ditamai geamantanele te întorci. Ţi-ai adus lucruri pesemne să-ţi mai îmbraci odaia... Bine ai făcut, prea era urît şi pustiu la dumneata... — se strîmbă ea — cu toate că n-ai restituit obiectele — ţinu să sublinieze. Magdalena nu-i făcu plăcerea de a-i răspunde.
Dinspre bucătărie se auziră nişte paşi tîrşiţi şi curînd apăru Eugenia Sîrzea. Se opri în uşă. Nu se apropie de Magdalena, o salută cu o mişcare repetată a capului şi cu un zîmbet, apoi dispăru îndată.
Fata o ajunse din urmă, pe culoar, lăsînd-o pe Florica Măceanu lîngă Sîrzea să-i cîntărească împreună din ochi bagajele.
— De ce aţi fugit ? o întrebă surprinsă Magdalena.
— Era dumnealui şi sîntem — şovăi femeia — certaţi ! Iarăşi nu ne vorbim ! Iar comunică cu mine numai prin corespondenţă. Dar bine ai venit sănătoasă şi voinică. Să lăsăm socotelile mele cu bărbatu-meu, rîse ea silit... Au mai fost şi tot or să mai fie!
— Ce s-a mai întîinplat pe aici, cît am lipsit eu... Nu cuteza s-o întrebe de-a dreptul ce se întîmplase în absenţa ei cu Luky, deşi pentru această pricină se aflaacum lîngă Eugenia.
— Toate, cum le ştii... Dacă pleacă dînsul din hol, te mai ajut şi eu la valize... Nu vreau să afle că nu stau în bucătărie cînd fierbe mîncarea, o să-mi găsească dinadins pricină că n-am nimerit-o bună, fiindcă am făcut vizite pe la chiriaşi, şi o să mă bombardeze cu bileţele! Dar dacă vrei să scuturi, să aeriseşti odaia... pot să-ţi dau şi peria de şters pereţii, o am jos, n-a apucat să mi-o urce în pod... Te mai ajuţi cu ea, ajungi peste tot... Pe urmă vin şi eu să mai stăm de vorbă... Să ştii că mi-ai lipsit... M-am obişnuit cu dumneata, aici în casă... Mă crezi? întrebă ea cu o privire tristă, lihnită după o vorbă bună.
— Şi eu m-am gîndit la dumneavoastră şi măbucur că vă revăd... Magdalena reuşi să se stăpînească şi să nu întrebe nimic de Luky.
Intră grăbită în odaia ei şi se repezi să deschidă uşa dinspre balcon. Aerul umed năvăli în odaie şi fata plecă să-şi aducă valizele din hol. Rămase uluită găsind pe unul din geamantanele ei un afiş.
„Este interzis a se depozita orice fel de bagaje, colete, valize etc., în mijlocul holului de trecere! Administraţia apartamentului 64''.
Mătuşa geologului era tot acolo şi-i pîndea reacţia; Magdalena nu rosti nici un cuvînt, numai un zîmbet dispreţuitor îi apăru în colţul buzelor. Florica Măceanu se apropie repede de fată, se ridică în vîrful picioarelor şi-i şuşoti la ureche :
— L-a scris repede, aici pe colţul mesii. Are pregătite la el în mapa care o poartă la subsuoară hîrtii, şi în buzunar, creionul... Eu zic să nu-l laşi aşa... Ce drept are să-ţi trîntească afişe?
Magdalena rupse încet afişul în bucăţele mici, le zvîrli în coşul de hîrtii aflat lîngă uşă şi nu răspunse nimic. Ridică două valize şi porni cu ele spre odaia ei. Simţi în spate paşii bătrînei.
— Nu e nevoie să vă osteniţi... spuse ea peste umăr şi-şi continuă drumul, îndoindu-se sub greutatea bagajelor.
Florica Măceanu luase geamantanul cel mic şi-l tîra în urma ei.
— Eşti o fată delicată, lasă că te ştiu eu, nu mă lasă inima să nu-ţi ajut — oftă ea, compătimindu-se pentru cît era de bună şi de simţitoare. Ce-ai adus, drăguţă, că sînt aşa de grele şi umflate? Serioasă zestre trebuie că ai, domnişoară...
Îndată intră şi Eugenia. Cele două bătrîne se priviră cu antipatie.
— Hai să te ajutăm la despachetat, o zori domnişoara Măceanu. Se vedea că nu mai poate, că moare de curiozitate să afle odată ce conţineau valizele. Bătrînele începură să sporovăiască ceva între ele. Magdalena le auzea prin perdeaua gîndurilor ei. Încă nu se decisese cum să-l aştepte pe Luky, în ce chip să-i dea un semn al prezenţei ei, atunci cînd îl va auzi intrînd în camera lui. Să-i bată încet în uşa care-i despărţea ? Să fluiere una din frînturile de melodie pe care le învăţase de la el şi care deveniseră chemările lor? Sau mai bine —fără nici un semn — ca să-i poată citi imediat în ochi indiferenţa sau poate... poate bucuria proaspătă de a o vedea — să intre la el prin uşa de pe terenul lor comun şi neutru... „de pe insula lor" ! Magdalena ieşi pe balcon. Se afla acum în dreptul camerei lui Luky. Ştia că la ora aceia el nu venise încă acasă, că era încă la slujbă. Aruncă o privire repede înăuntru. Pe un scaun tapisat cu mătase verde palmier, îmbrăţişîndu-i întreaga rezemătoare, stătea haina lui Luky, cea pe care o îmbrăcase în seara concertului. Patul era desfăcut, o jumătate din plapumă atîrna pe parchet. Scrumiera plină de ţigări fumate pînă la limită se afla pe policioara demodată din lemn de trandafir.
Magdalena fugi repede, jenată de propria ei indiscreţie. Pasul i se împiedecă pe ciment de un plic albastru, rupt, cu eticheta roşie: Recomandat expres. Era spălat de ploaie şi lapoviţă, dar Magdalena îşi recunoscu scrisul şi putu să citească pe ştampila Gării de Nord data sosirii scrisorii în Bucureşti. Deci o primise latimp. Dovada era în mîna ei.
Fata stătea nemişcată privind mereu în neştire plicul. Luky citise probabil cu indiferenţă scrisoarea şi pe urmă zvîrlise plicul pe balcon, cu aceeaşi indiferenţă...Nu găsise cu cale nici măcar să-i răspundă... Ce se întîmplase cu el ? De ce nu voise să vină ? Nu exista decît o singură explicaţie: se ferise să se angajeze... Mama avusese dreptate...
— Ai să răceşti! se auzi din odaie glasul Eugeniei Sîrzea.
— Cu siguranţă ai să răceşti dacă stai atîta pe balcon şi te uiţi în stradă... supralicită şi Florica Măceanu, numai ca să arate că şi ea îi poartă de grijă fetei. Nu ştiu, zău, ce au tinerii din ziua de azi — se miră ea —de le place atît să se tot uite pe fereastră... Şi Tinel — aduse dinadins vorba despre nepotul ei — cum se trezeşte după somnul de după-amiază, se uită pe geam. Zice că stăm într-un cartier frumos. Eu, una, n-am remarcat.
Magdalena se hotărî să deschidă geamantanul, altfel nu putea spera să scape de Florica Măceanu.
— Mi-a dat mama un covor lucrat de ea, spuse fata, descuind o valiză mare... Să vi-l arăt...
— Lucrează şi pentru clienţi sau lucrează numai pentru familie ? Tinel vrea — dacă se însoară — să-şi comande la mînăstire nişte covoare frumoase sau la un meşter particular, să fie sigur că e lînă-lînă, şi nu iută...
— Nu cumva să se păcălească! Să ai grijă, să fii cuochii în patru — o înţepă Eugenia Sîrzea.
Florica se făcu că nu aude.
— Dar asta nu-i o scoarţă simplă ! strigă ea — aproape revoltată — ca şi cînd făcea acum descoperirea că fusese indusă în eroare — pernei covoraşul persan lucrat de mînă, pe care Magdalena îl pusese la vedere.
Bătrînele întinseră după gustul lor covorul pe parchet, lipit de divan. Florica îi critică dimensiunile, nu pierdu ocazia să spună că probabil la Petroşani nu se cunoşteau odăi de patru metri pe patru, ci numai de doi pe doi, şi deci pentru asemenea încăperi fusese calculat covorul.
— Nu ştiu ce credeţi dumneavoastră — îi răspunse excedată Magdalena — dar casele de astăzi ale muncitorilor nu mai seamănă de mult cu magherniţele pecare le ştiţi dumneavoastră... Tata cîştigă destul de bine... Aşa că o casă de muncitor miner nu rămîne pustie, dacă s-a scos din ea un covoraş...
Florica Măceanu bîigui puţin speriată, că nu dorise să spună nimic rău despre traiul muncitorilor, că fusese prost înţeleasă...
— Să lăsăm fata să se odihnească, interveni Eugenia Sîrzea. Hai să mergem, madam Măceanu ! Eugenia se strecură pe lîngă pereţi, ştergînd tencuiala cu fusta ei prea largă şi se opri o clipă în uşă, vrînd parcă să mai spună ceva — apoi ieşi repede în urma celeilalte bătrîne, care avea un aer foarte jignit.
Magdalena se uită la ceas. Mai era mult pînă la ora cînd ştia că Luky se întoarce de obicei acasă de la cantină. N-avea răbdare să stea în odaie şi să-i pîndească sosirea. Era prea istovitoare emoţia asta a aşteptării. Se îmbăie, îşi schimbă rochia, făcu ordine în odaie, puse pe o farfurie nişte prăjituri cu nuci şi albuş bătut, făcute de Marta, şi porni în vizită la familia Dobrotea. Veni să-i deschidă uşa mama lui Tavi. Avea un şervet pufos pe un braţ — mirosea proaspăt a săpun de toaletă parfumat cu levenţică. Se pieptănase, îşi udase părul cu apă şi zulufii i se încreţiseră pe la urechi. Era o femeie scundă, robustă şi avea ochi blînzi — puţin bulbucaţi ca ai lui Tavi. O primi pe Magdalena cu explozii de bucurie. O sărută, o cercetă cu atenţie ţinînd-o de ambele mîini, o îndepărtă şi o apropie de dînsa ca s-o vadă parcă mai bine.
— Nu ştiu ce-i cu tine... Ai crescut, sau ai slăbit...dar nu-ţi vine rău... orice ai face, tot frumoasă rămîi...spuse ea în încheierea examenului.
— Tavi unde e? se interesă Magdalena.
— Îl trezesc... s-a culcat acum puţin pînă Ia ora cînd vine taică-său la masă. Barem în vacanţă să mîncăm cu toţii împreună.
— Nu, vă rog, nu-i stricaţi somnul! o opri Magdalena.
— Bine, să-l mai las puţin... Dar să nu pleci!! Am avut aseară petrecere aici — continuă ea — de ziua lui Tavi... S-a dansat, s-a rîs, a fost distracţie mare!
Magdalena tresări. Cum de uitase? Se cunoşteau de trei ani ; în cele două ierni care trecuseră expediase de acasă, de fiecare dată, calculind ca să ajungă la 10 februarie, o telegramă de felicitare pentru Tavi... în 1957, în 1958... dar iată că acum, în 1959, uitase complet...Sărmanul Tavi, nu avusese de loc timp să se gîndească la el în toată vacanţa asta. Îi părea cu adevărat rău...
Catinca deschise uşa balconului şi trase de acolo o cutie mare de tinichea.
— E frigiderul meu pe timp de iarnă... Nici n-am ştiut eu pentru cine păstrez feliile astea de tortă... Da' bine am făcut! Le-a plăcut grozav copiilor... O ştii pe Maia Lujan?... Colega voastră transferată de la Iaşi...Drăguţă fată...
— E cea mai mică din grupă... nu ştiu dacă are nouăsprezece ani, spuse zîmbind Magdalena.
— Să fi văzut cum dansa Maia cu Tavi !... — povesti Catinca. E ca un fulg, mititică şi delicată... Au dansat vreo zece dansuri la rînd... nu ştiu ce rămăşag au pus cu Puiu Stoica...
Magdalenei nu putea decît să-i pară bine că Maia Lujan îi plăcea Catincăi Dobrotea şi că dansase cu Tavi zece sau chiar douăzeci de dansuri la rînd !
— Cine a mai fost dintre colegii noştri? se interesă ea după o clipă de tăcere.
— Şi Virgil Marian. Dar au fost şi nişte studenţi de la chimie, un student de la arhitectură, o fată şi un băiat de Ia conservator... Au făcut înregistrări pe bandă de magnetofon, m-au înregistrat şi pe mine, Tavi a ţinut un discurs, l-au scris şi pe el pe bandă... Am rîs cu lacrimi cînd m-am auzit... Nu mi-am recunoscut vocea... Ce curios, omul nu-şi cunoaşte vocea fiindcă nu şi-o aude niciodată... Am trăit s-o aflu şi pe asta...
Catinca Dobrotea îi puse pe o farfurioară felia de tortă şi o îndemnă să mănînce.
— Dar Emil Prodan n-a fost? întrebă Magdalena.
— Nu ştiu pe unde-i... parcă la schi, cu Asociaţia Studenţească, ba nu, acu mi-aduc aminte că am auzit-o pe Maia vorbind aseară cu Tavi, cum că Emil s-ar fi dus cu Geta acasă la ea, în oraşu' Constanţa, unde-şi are fata familia... Din cîte am înţeles, s-au dus să se logodească... Aşa că nici el nici Geta n-au fost aseară aici, dar au venit alţii noi, dacă cei vechi s-au împrăştiat care încotro, spuse cu intenţie Catinca. Fetele de la chimie erau tare drăguţe, aia de la conservator mai băieţoasă, tot Maia era cea mai frumuşică... Şi-mi place că vorbeşte moale, moldoveneşte, cum vorbea o prietenă de a mea care s-a prăpădit în timpul bombardamentelor...
— Da, mi-aţi povestit despre ea... îmi amintesc — răspunse de departe Magdalena, plecată pe urmele Getei şi ale lui Emil... Îmi amintesc foarte bine — întări ea, ca să-şi ascundă absenţa. Nu mai era acolo, în sufrageria Calincăi Dobrotea — se afla la logodna Getei, asista fără invidie la fericirea ei — dar cu sentimentul eşecului propriu, mai umilitor decît oricînd.
Tavi intră brusc în odaie. Se trezise atunci din somn, auzise glasul Magdalenei şi într-o clipă fusese în picioare. Îşi trecuse o singură dată mîna prin păr, îşi încălţase repede, repede nişte pantofi de vară şi se repezise spre uşă.
— Stai, Tavi — îi strigă Catinca — nu te mai las să-mi calci prin casă cu pacostele astea de pantofi cu tălpi de cauciuc. Îmi ştampilezi cu dunguliţe, dunguliţe tot parchetul... Te-am rugat să-ţi pui papucii, dragă...
Octavian părea că nu o aude — rămăsese cu privirea aţintită pe chipul Magdalenei.
— Te-ai întors! exclamă el eu emoţie. Magdalena citi în ocliii vii o bucurie naivă şi francă. Ţi s-a făcut dor de clinică, vrei să mi-o iei înainte ? întrebă, reţinîn dîntre mîinile lui palma suplă şi îngustă a fetei.
— Şi pentru asta... dar mai am şi alte treburi... răspunse Magdalena evaziv şi puţin încurcată. Tu ai mai fost pe la clinică? Sînt cazuri noi?
— Am dat numai cu nasul pe acolo... dar am umblat mai mult pe la Babeş, la microscopie... sînt acolo nişte medici tineri şi m-au lăsat să stau cît am vrut! Dacă ar fi să-mi aleg o specialitate, zău că asta aş face!
— Dar la clinica de chirurgie operatorie se mai poate pătrunde?
— Nu m-am interesat, mie mi-a fost suficient de două ori pe săptămînă practica de la disecţie... Niciodată nu m-a atras... nu că aş fi sensibil, dar microscopul şi laboratorul sînt de-a dreptul pasionante... Dar tu poţi să încerci mîine dimineaţă la clinica de la Finanţe...Dacă vrei să mergi mîine, fă-mi un semn, viu şi eu, se oferi cu prea mult zel Tavi.
— Bine... Dacă o să mă hotărăsc... făgădui Magdalena cu jumătate de gură. Acum o să mă duc acasă...mi-am lăsat valizele în mijlocul odăii — se scuză şi se ridică îndată de pe scaun. Auzise ascensorul urcînd, apoi oprindu-se la etajul cinci... Poale în clipa aceea Luky sosise acasă...
— Eşti foarte grăbită... comentă Tavi cu un ton care o făcu pe Magdalena să presupună îndată că el ştia şi de ce îşi scurtase ea vacanţa la Petroşani şi pentru ce se hotărîse brusc acum să plece, auzind zgomotul liftului.
Catinca Dobrotea o petrecu pînă pe palier şi Tavi de asemenea, dar fără să mai adauge un cuvînt.
Ascensorul staţiona gol la etajul cinci. Magdalena era aproape sigură că nu putuse fi decît Luky.
Răsuci cheia în broască cu un zvîcnet al mîinii prin care se repercutase ca şi de-a lungul picioarelor şi al braţelor tremurul inimii. Trecu prin hol ca o nălucă, se repezi în odaia ei şi de acolo pe balcon. Se opri, îşi adună puterile răsuflînd din adinc, apoi fluieră o dată — o singură dată — scurt şi timid, şi aşteptă. Timpul trecea foarte încet...
Deodată, Magdalenei i se păru absurdă şi ridicolă această aşteptare pasivă, fără certitudinea măcar că Luky venise într-adevăr acasă, că aprehensiunea ei din urmă cu cîteva minute nu o înşelase.
Stătu pe gînduri: să repete fluieratul (nu, era un joc care nu se mai potrivea cu momentul acesta), să se întoarcă în camera ei şi de acolo să pîndească paşii lui Luky (nu, n-avea puterea să se supună la o nouă încordare), să se ducă pînă în dreptul celei de a doua uşi de pe balcon şi pur şi simplu să bată ? Din cîţiva paşi fu în dreptul camerei lui. Bătu, din sfială, prea energic, de două ori la rînd. Luky intrase chiar în clipa aceea. Deci nu el coborînse din lift cu cîteva minute în urmă. Se apropie imediat de uşa dinspre balcon, dădu perdeaua la o parte şi un moment o privi ţintă pe Magdalena.
— Ei... în sfîrşit ai venit — spuse el, cu un glas stins. Chipul lui nu se destinse, îşi păstra mai departe o expresie chinuită. Făcu un gest teatral cu mîna — poftind-o pe Magdalena înăuntru.
Fata păşi peste prag, strîngîndu-şi înfrigurată paltonul în jurul trupului. Cînd trecu pe lîngă Luky, el îi prinse o mînă, o ridică şi o duse la buze. Atinse numai vîrful unui deget, lăsă mîna ei să alunece în jos, ca şi cînd i-ar fi aruncat-o ca pe un lucru netrebuincios.
— De ce n-ai venit ? rosti fata, căutînd să vadă ce spun ochii lui.
— N-am venit ? se miră cu oboseală Luky, vorbind foarte tărăgănat. Nu e adevărat că n-am venit... E vina ta dacă nu m-ai văzut... Am fost acolo, cum ştiu eu să vin... După ce am primit scrisoarea ta, mi-am făcut bagajul... Pe urmă mi-am spus că trebuie să văd cum voi fi primit... M-am aşezat în fotoliul ăsta...
— Nu vrei să vorbeşti serios ? întrebă fata dezamăgită.
— Nu fac decît asta... vorbesc plictisitor de serios...
Luky se trînti pe divan şi-şi strînse picioarele sub el. Părea foarte slab şi fragil.
— Bine, te ascult... poate am să înţeleg ceva... Am să mă străduiesc, în orice caz — spuse Magdalena şi se aşeză în fotoliu.
— Ai să înţelegi fără efort... sper ! E destul de simplu... adică simplu în măsura în care există ceva simplu pe lumea asta ! Ochii lui verzi, lichizi, avură deodată o lucire veselă gălbui-chihlimbarie, ca o flacără mică şi obraznică. Casa nu ţi-o descriu, dar crede-mă, n-am greşit adresa. Prefer să-ţi spun ce mi s-a întîmplat în scurta mea vizită la Petroşani, ca să-ţi dai seama de ce am fugit atît de repede de acolo...
— Ai fost într-adevăr la Petroşani — întrebă uluită Magdalena. Cînd? Cînd? repetă ea.
— Ce importanţă are „cînd" ? Destul că am fost — zîmbi el cu buzele strînse pe dinți. Nu-ţi aminteşti ? Mi-am trîntit haina pe masă... sau mi se pare pe un pat acoperit cu o cuvertură lucrată din aţă pescărească... O femeie respectabilă, cu ochi ageri de gospodină care remarcă imediat totul, a încruntat din sprîncene şi a oftat ostentativ. Am căzut la examenul ordinei ! Pe urmă am cutezat să vorbesc. Nu mai ştiu ce am spus. Am vrut să fiu afabil şi politicos, dar am nemulţumit un om, cu obrazul zbîrcit, viril şi sever. A înţeles că nu ştiu cît produc minerii, dacă au depăşit planul... Am făcut impresia unuia picat din lună şi am căzut la examenul de patriotism cetăţenesc cotidian... Pe urmă am pus degetele mele blestemate peste clapele armoniumului. S-a isterizat imediat... nu era obişnuit decît cu bătrînii, cu austerii, plini de principii... sau cu copiii... A scos nişte sunete care au îngrozit pe toată lumea... Am căzut şi la examenul de muzică !... Şi atunci nu mi-a mai rămas decît să fug, îngrozit, ca o potaie pripăşită din greşeală într-o curte străină.
— Ce sînt speculaţiile şi elucubraţiile astea absurde ? făcu îndurerată Magdalena.
— Vrei , să spui că tatăl tău nu m-ar fi întrebat ce fac în viaţă ! se întărită el agresiv.
— Sigur că te-ar fi întrebat ! Dar unde-i răul ?
— Un ratat, cel puţin din punctul de vedere al unei mentalităţi comune — sublinie el — nu are ce răspunde la o întrebare brutală, ca aceea pe care ţi-am dat-o ca exemplu. Un căzut la examenul vieţii nu mai poate avea credit în ochii unor oameni ca părinţii tăi, desigur, plini de un bun simţ mai neiertător decît bisturiul cu care o să spinteci tu oamenii într-o zi. Nu se poate călca într-o casă ca a voastră, unde totul e echilibrat, măsurat, socotit, decît în mînă cu o diplomă de calificare într-o meserie sigură! Te-am urît pentru că doreai să mă împingi la o umilinţă pe care nu voiam s-o suport!... Tendinţa de a ţine capul sus o am şi eu... Ai vrut să mă aduci acolo, ca să mă vezi mic, neînsemnat, strivit de propria mea nerealizare, şi trebuind s-o recunosc în faţa părinţilor tăi... o acuză el, cu un glas foarte calm.
— Sînt în general mai mult singur, fiindcă fug de îngăduinţă, de comizeraţie... continuă Luky, zîmbind strîmb. Aşa că nu te mai întreba de ce n-am venit... De două ori m-a îndemnat demonul să plec spre gară,de două ori m-a întors înapoi bruma de raţiune pe care o mai am... Ce să cauţi tu acolo ? m-a întrebat ea. I-am răspuns că pe tine, de care-mi era dor !... Da, mi-a fost dor. Credeam că ai să simţi, că ai să înţelegi şi o să te întorci, fără să te mai chem eu... Aveam nevoie numai de tine... De nimeni altcineva... Cum de n-ai priceput ? Tăcu fără s-o privească. Apoi adăugă : Pe urmă... n-am mai avut nevoie de nimeni ! Pe urmă n-a mai fost nimic !... Şi funcţionarul Stamatin Lucian s-a dus conştiincios la birou şi a înşirat mai departe cifre pe hîrtie.
Luky închise ochii pe jumătate, ca o pisică, şi se strînse şi mai mult.
Fata şedea în fotoliu. Se uita la el.
— Luky... — şopti ea... Şi se opri. Apoi repetă încet cuvintele lui: „Pe urmă n-a mai fost nimic"...
Luky ridică din umeri, cu o dezolare ironică.
— Dacă a fost adevărat ce mi-ai scris în telegramă — dar probabil că n-a fost — preciză ea cu o stîngăcie de neînvins de care era conştientă.
— Poate că n-a fost adevărat — o întrerupse el. Erorile cele mai grave le fac oamenii cînd încep să-şi analizeze sentimentele...
— Deci, recunoşti — sublinie ea îndurerată — că a fost o eroare... Şi rămase în aşteptare.
Luky se încruntă:
— Recunosc că vrei cu tot dinadinsul să recunosc în faţa ta că sînt nevrednic de tine — răspunse el şi avu iar în ochi o strălucire derutantă pentru Magdalena.
— Ascultă — strigă ea, simţind nevoia de a se apăra — nu te-am socotit nevrednic de mine, poate chiar prea vrednic — ca să mă joc şi eu cu cuvintele cum îţi place ţie. Dar mie nu-mi place. E un joc facil şi străin mie, adăugă ea şi înfruntă surîsul ambiguu, din ochii lui Luky. Vreau să ştii: nu te-a chemat nimeni ca să te supună la umilinţe şi nu mă îndoiesc că ştii dealtfel destul de bine lucrul ăsta, şi nu pricep de ce ai avut nevoie de un voiaj imaginar ca să refuzi ceea ce nu-ţi mai convenea probabil să accepţi Ia un momentdat. Despre asta este vorba, şi în rest găsesc toată discuţia asta falsă — continuă ea pe acelaşi ton — violent, acuzator.
— Falsă? întrebă el subit parcă, amuzat.
— Da, pentru că cel puţin unul din noi doi e de reacredinţă — atacă ea direct şi se simţi deodată mai bine. Aş fi apreciat ca un gest de lealitate din partea ta dacă după prima ta telegramă de iresponsabilitate — mi-ai fi trimis-o pe a doua de rectificare: „M-am înşelat — m-am înşelat, m-am înşelat" ! Tot de trei ori în şir, pentru echitate şi simetrie !
— Îţi stă foarte bine furia — remarcă placid Luky îţi luminează ochii... Uite acum sînt ca nişte faruri.
Dar pentru bezna mea — prea multă lumină... glumi el. Spune — schimbă tonul deodată, strivind ţigara de marginea scrumierei — cum de ai mai putut rămîne o clipă acolo — după ce-ai primit telegrama mea? Ridicola mea telegramă — vorbi el cu dinţii strînşi — o telegramă de bîlbîit mintal şi sentimental, care repetă de trei ori în şir aceleaşi cuvinte — cum de n-ai venit cu primul tren?
„Îmi pare rău că n-am venit — răspunse în gînd Magdalena. Da, trebuia să viu." Buzele nu i se deschiseră.
Se lăsă o tăcere. Luky îşi aprinse o ţigară. Închise ochii pe jumătate.
— Luky... murmură din nou. Nu fu în stare să mai adauge nimic şi se ridică din fotoliu.
— Da. Ce-i? răspunse glasul lui. Ochii rămăseseră tot semiînchişi.
— Nimic... Mi s-a părut că dormi... se scuză ea, înspăimîntată de calmul şi indiferenţa lui.
— Nu dorm... răspunse el cu o neaşteptată vioiciune. De ce nu povesteşti cum te-ai amuzat în vacanţă? Trebuie să fi avut o activitate grozavă: vizite, rude, prieteni, istorii cu cumetrii, ospeţe...
— Întîi a fost Magdalena din vis... rîse silit fata, acum e o Magdalenă foarte razantă cu pămîntul... „cumetrii" — „ospeţe"...
— Cea mai primejdioasă rivală a unei femei este propria ei imagine, răsfrîntă în visul bărbatului care o iubeşte — enunţă Luky dinadins emfatic, aşa cel puţin percepu Magdalena din tonul lui. Apoi după o nouă tăcere: Hai povesteşte-mi, spune-mi ceva despre tine... stărui el, fără însă nici o vibraţie de interes.
— N-am nimic palpitant de povestit — îngăimă Magdalena cu jumătate de glas. Simţea o durere în piept, ca o arsură care se intensifica, urca pînă în gît. Nu ştiuse, nu crezuse că exista o asemenea durere, cu intensitatea şi acuitatea aproape a uneia fizice. Despre astfel de dureri nu învăţase în cărţile de medicină.Te las... — şopti ea după un alt moment lung de tăcere care trecu greu. Şi ieşi din odaie imediat, tîrîndu-şi după ea paltonul care îi alunecase de pe un umăr.
Luky nu făcuse nici un gest — nici măcar unul de simplă politeţe, ca s-o reţină. Nu mai simţise nevoia nici unei explicaţii în plus. Deci totul se isprăvise! Dragostea lui din vis — poate în realitate nu o trăise niciodată — murise fulgerător... Magdalena îşi ascunse faţa în mîini. Începu să plîngă încet, înăbuşit — tresărind Ia fiecare zgomot care-i venea din camera vecină, îl auzi peste un timp, pe Luky, plecînd de acasă. Şi Magdalenei i se păru atunci că înţelege şi mai bine, şi mai adînc că totul într-adevăr se sfîrşise...
Pe Luky nu-l mai văzuse de loc „de atunci" zile înşir. Acest „atunci" rezuma lapidar pentru Magdalena sfîrşitul legăturii ei sentimentale cu Luky, acest „atunci" exprima convenţia cu sine însăşi de a nu-şi mai îngădui comentarii sterile, inutile — ajunsese cu un efort de luciditate şi disciplină interioară la această hotărîre severă — pe marginea a tot ce fusese
— sau mai degrabă nu fusese ! între ea şi Luky. Acest „atunci" punea o piatră de hotar între trecut şi prezent fără să poată opri însă ţîşnirea anarhică din memorie a unei imagini obsedante: Luky, ghemuit pe pat, cu picioarele strînse sub el — cu pleoapele lăsate grele pe jumătate, peste ochii care nu o petrecuseră nici măcar cu o singură privire de părere de rău cînd ea plecase „atunci" din odaia lui.
Nu-l mai căutase de atunci... Şi nici el nu o căutase de atunci... Ea îl auzea uneori cum se plimbă prin odaie
— cum răscoleşte prin dulap — cum mută parcă anume din loc un scaun, pentru a-şi marca prezenţa.
Odată, într-o seară — două zile după întoarcerea ei de la Petroşani — i-a numărat paşii, răsunînd distinct pe ciment.
În cameră la ea ardea lumina şi uşa care comunica cu balconul era întredeschisă, dar Luky nu s-a apropiat, n-a venit să-i vorbească. 0 aripă subţire de fum cu miros aromat de ţigară i-a fîlfîit Magdalenei cîteva clipe pe dinaintea ochilor. Aerul serii îi aducea ceva din prezenţa lui Luky, ceva foarte intim: Magdalena putea respira fumul ţigării din care trăgea acum Luky privind în stradă. N-ar fi avut decît de trecut un prag şi s-ar fi găsit lîngă el, foarte aproape de el. Nu se clintise însă din loc, încremenise pe marginea canapelei şi aşteţitase s-o cheme, cu aprehensiunea certă că nu o va chema. Nu se înşelase. Peste un timp a auzit din nou paşii lui pe ciment şi pe urmă scîrţîitul uşii închizîn-du-se. Atunci s-a speriat iraţional de puternic, ca şi cînd ar fi primit încă o dată dovada implacabilă a ireparabilului dintre ei. Pînă noaptea tîrziu nu făcuse decît să se gîndească iar la tot ceea ce fusese de la început cu ea şi Luky şi pe măsură ce relua în dezbatere fiecare moment din scurta lor istorie se convingea că însemnase foarte puţin pentru el şi se ruşina pentru cît de mult putuse uneori nădăjdui că însemna. Memoria ei păstrase fiecare cuvînt rostit de Luky şi i-l restituise în noaptea aceea de zbucium, cu înţelesuri tot mai dureroase — la care nu se gîndise pînă atunci — străine poate chiar de intenţia lui Luky. Adormise spre zori— istovită de atîtea tălmăciri şi răstălmăciri — cu o inimă grea în piept, ca de pămînt.
A doua zi — în drum spre clinica de la Finanţe — se întîlnise cu Rodica Bobian care o luase pe neaşteptate:
— Ce-i cu tine? Nu-mi place cum arăţi! Vezi, vino-ţi în fire, de mîine încep seminariile, probele practice. Avem un semestru greu şi interesant. Grupa noastră trebuie să fie fruntaşă ! Nu uita că se face media de la examenele de microbiologic şi inframicrobiologie şi că trebuie să luăm foarte bine — debitase ea repede şi autoritar.
— Totid e foarte frumos — răspunsese Magdalena contrariată — dar nu pricep de ce mi-ai spus „să-mi vin în fire". Din ce să-mi vin în fire — stărui ea neliniştită, vrînd să afle imediat la ce se referise Rodica.
— Nu ştiu ce ţi s-a întîmplat — n-am obiceiul să trag pe nimeni de limbă, dar am obiceiul să mă uit atent la oamenii care nu-mi sînt indiferenţi şi să-i observ! În ceea ce te priveşte — nu mi-a fost greu să observ că te chinuieşte ceva... O bătuse pe Magdalena pe umeri şi repetase: Vino-ţi în fire! Ascultă ce-ţi spun: dacă e o dragoste care te chinuieşte, azvîrle-o din drum, e o piedică în toate ! O dragoste trebuie să-ţi priască — aşa ca aerul bun şi curat. Ţi-am spus că nu-mi place cum arăţi: ai o privire abătută... Şi în felul cum mergi pe stradă se vede că eşti obosită sufleteşte, ca după o dezamăgire...
Intervenise şi Geta :
— Crede-mă, Magdalena, nu i-am spus nimic mai mult Rodichii decît că te-am întîlnit într-o seară cu...cineva pe stradă. N-am făcut comentarii... nu sînt indiscretă — dar acum pot să-ţi mărturisesc că te-am simţit şi atunci... nu ştiu cum... altfel decît de obicei...Dar numai cu Emil am discutat despre asta... E adevărat, Rodico, că ţie nu ţi-am spus nimic?
— Nu, decît despre întîlnire... Cine-i acest Stamatin, în definitiv — stăruise Rodica.
— Vecinul meu. A fost între noi un fel de... de început de idilă care... a murit — de fapt — înainte dea se naşte — explicase Magdalena cu efort.
— Şi asta te-a deteriorat atîta sufleteşte? Întrebase cu o uşoară bruscheţă în ton Rodica.
— Bine, dacă s-a iluzionat asupra lui — sărise s-o apere Geta — e normal să nu înregistreze numai statistic că s-a înşelat, nu?
— Dar poate că l-am dezamăgit eu, pe el... Şi asta e posibil, nu? răspunse Magdalena, dorind imediat să-l acopere pe Luky.
— Nu ştiu ce s-a întîmplat... şi nu sînt mare amatoare de dezlegat şarade — replicase Rodica — dar în nici un caz n-am de gînd să te las să te consumi pentru un amor neizbutit. Din cauza ta, din cauza lui, n-are importanţă — lichidase ea lapidar discuţia. Principalul e să-ţi aduni minţile şi să-ţi vezi de carte ca şi pînă acum.
— Mulţumesc pentru sfaturi! Sînt foarte preţioase...
Se supărase atunci puţin pe Rodica, dar pe urmă îi fusese recunoscătoare — admisese că îi făcuse bine tot ce-i spusese ea chiar cu tonul acela puţin prea tranşant şi expeditiv — aparent insensibil la nuanţe. Îi dăduseră de gîndit cuvintele Rodichii şi rezultatul fusese hotărîrea de a-şi veni într-adevăr cu străşnicie în fire, de a nu-şi mai lăsa voinţa, energia paralizate de valurile de tristeţe şi înduioşare care veneau peste ea. Avea nevoie de voinţă, de energie ca să înveţe — o aştepta un semestru greu şi important. Din ziua următoare începu să vină la orele de meditaţie organizate la cămin de grupa condusă de Rodica.
Se întorcea dinadins destul de tîrziu acasă, stingea lumina repede în odaia ei şi se culca. Îşi interzicea să se mai intereseze ce se întîmplă dincolo de uşa de sticlă. Dar nu de puţine ori trebuia să-şi tragă cu furie plapoma peste cap ca să nu mai tresară la fiecare mişcare din camera vecină, sau să nu mai numere paşii cunoscuţi.
I se mai întîmplă uneori şi în timpul seminariilor, cînd vorbea profesorul şi ei i se părea că este foarte atentă şi că ia notiţe, să se trezească cu creionul suspendat în aer. Luky se insinua în mintea ei pe neaşteptate. Dar erau şi ceasuri din zi cînd Magdalena uita să se mai gîndească la el.
Pentru părinţii ei încropise într-o scrisoare nişte referiri evazive la Luky, din care nimeni n-ar fi putut înţelege dacă relaţiile dintre ea şi el mai continuau sau nu. Magdalena avusese însă grijă să compenseze lacunele, omisiunile din scrisoare, cu un ton foarte optimist, cu o risipă de veşti bune în legătură cu sănătatea ei, cu învăţătura, cu locuinţa şi chiar cu luna februarie care îşi trăia ultimele puteri de viaţă.
...într-o după-amiază Magdalena se întoarse acasă mai devreme decît de obicei; venise să-şi ia nişte caiete de care avea nevoie la cămin. Traversă holul îndreptîndu-se spre odaia ei, cînd din coridorul care ducea spre baie apăru Luky. Se opri în loc şi o privi lung, cu o expresie ciudată : părea că face efortul de a o recunoaşte !
Magdalena se fîstîci şi o porni repede înainte, dar Luky se grăbi s-o ajungă din urmă şi o prinse de mînă.
— Stai, porunci el. De ce fugi de mine ?
Magdalena nu răspunse. Făcu o tentativă anemică de a-şi elibera mînia dintr-a lui.
— Te-am aşteptat într-o seară pe balcon... Ştiai că te aştept, nu-i aşa ? De ce n-ai venit ? De ce nu ştii niciodată să vii cînd te chem, şopti el, privind-o intens, tulburător. De ce ?
— Nu ştiu... nu mai ştiu nimic — apucă ea să îngaime şi se opri. Prin deschizătura unei uşi apăru părul vopsit al Florichii Măceanu.
Magdalena încercă să se smulgă de lîngă Luky, dar el o trase înapoi, ţinînd-o strîns de mînă. Bătrîna se ivi imediat în hol, făcîndu-şi drum spre bucătărie. Se uită ţintă la Magdalena, o salută cu glas tare, neascunzîndu-şi încîntarea de a fi văzut dintr-o dată atît de mult.
— Răspunde-mi de ce n-ai venit, se enervă Luky. Dă-i dracului pe toţi, ţi-ai găsit de cine să-ţi pese... N-ai ştiut să vii niciodată cînd am avut nevoie de tine ! strigă el.
Uşa dinspre odaia lui Sîrzea se deschise brusc, capul ciufulit al bătrînului apăru pentru o clipă, după care se retrase.
— Să plecăm de-aici, se rugă Magdalena. Ne dăm în spectacol...
— E foarte interesant la ce te gîndeşti... observă cu dezgust Luky. Sîntem din nou pe două lungimi de undă diametral opuse ! ! ! Mie mi se păruse că te-am reîntîlnit, ca după o trezire dintr-un somn letargic, iar ţie îţi pasă că ne-a văzut madam Măceanu sau domnul Sîrzea !... 0 deosebire gravă de tonalitate... adăugă el cu un ton pedant pe care Magdalena nu îl percepu înclipa aceea.
Florica Măceanu traversă din nou holul, cu ochii aţintiţi asupra lor. Nu închise bine uşa şi Tinel Măceanu apăru cu prosopul de baie pe braţ. Trecînd pe lîngă ei, se opri ca în faţa unui tablou la o expoziţie şi întrebă :
— Nu ştiţi, e apă fierbinte pentru baie ?
— Şaizeci de grade Celsius, îl repezi Luky şi făcu o mişcare bruscă, întorcîndu-i spatele. O trase pe Magdalena după el şi o aşeză cu forţa pe un scaun din hol.
— De ce n-ai venit ? Din ce aluat eşti plămădită ?Cum de nu ai ştiut să simţi ? Cum de ai putut să nu răspunzi la chemarea mea ? Nu se poate să mă fi înşelat pînă într-atît... sau se poate foarte bine ! Un înveliş înşelător, nimic mai mult, asta eşti tu, spuse el ca în febră, privind-o deodată cu ochii stinşi, morţiparcă în secunda aceea.
— Încep să nu mai înţeleg de ce ne-am întîlnit... Şi tot atît de puţin înţeleg şi de ce ne-am despărţit — răspunse ea, intrînd mimetic în stilul lui oral, ambiguu.
— Poate că ne-am întîlnit numai ca să ne despărţim... rîse Luky încet. Nu găseşti că-i de ajuns? Sînt regrete care te scutesc de alte regrete, punctă el enigmatic cu un gest în aer. Pe urmă brusc, trrîngîndu-i cuputere degetele, rosti tare: Mai voiam să-ţi spun ceva ! dar... Se întrerupse şi privi spre deschizătura uşii în care apăruse iar capul de viezure al lui Sîrzea : Acum cred că te-am compromis definitiv şi nu-mi mai rămîne decît să te cer în căsătorie ! Rîse, văzînd uimirea de pe chipul Magdalenei. Se întoarse şi cu pasul său elastic de gimnast părăsi holul.
Magdalena intră în odaia ei. Ochii păstrau imaginea unei guri amare, iar în urechi îi răsuna un rîs care i se părea voit cinic, voit nepăsător !
Simţi nevoia să se întindă imediat pe pat, să stea aşa o vreme, să se odihnească, să iasă din toropeala rea, care se întinsese în ea ca o aripă de doliu. I se părea că o suflare bolnavă, străină, răspîndise toxine în toată fiinţa ei. Îşi simţea inima aprinsă parcă în reţeaua unui păianjen.
Închise ochii. Îl vedea pe Luky în faţa ei, zbuciumat, cerîndu-i socoteală de dezastrul legăturii lor.
Nu i se întîmplă pentru prima oară să observe că atît timp cît era lîngă Luky, cît el îi vorbea şi o scălda sau o otrăvea cu unduirile apelor ochilor lui incerţi — fie că ea primea cu o consimţire interioară ceea ce îi spunea el, fie că respingea cu o mişcare de protes tlăuntrică, reacţia în exterior, nu varia prea mult : rămînea într-un fel, contrariată întotdeauna, foarte derutată. Acum, după purtarea atît de ciudată din hol, a lui Luky, cu explozii de dragoste şi ură, Magdalena — pentru a nu ştiu cîta oară — se întreba cum se numeşte legătura asta a lor.
Dar dacă totuşi dragoste se numea ceea ce era între dînşii, atunci grele de îndurat erau chinurile ei.
Dragostea trebuie să te secătuiască de energie, de putere pentru tot ce mai ai de făcut în viaţă ? Dragostea e o tumoare dureroasă care îţi prinde inima şi capul?
Nu, există şi alt soi de iubiri. Iubirile bune, limpezi, sănătoase. Pentru prima oară termenul acesta — care i se păruse altădată prozaic, inestetic, sanitar şi discrepant, împerecheat cu dragostea (de cîte ori nu ridicase din umeri: Cum vine asta? Dragoste sănătoasă?!)— acum îi descoperea semnificaţia, îl înţelegea pînă la capăt.
Da, există iubiri sănătoase, limpezi, fără tenebre, fără schimonosirile feţei şi ale sufletului, fără pînde ca între tîlhari. Iubiri care nu-ţi împiedică mîinile să muncească — mintea să lege gînduri întregi — ochii să deosebească lumina de întuneric. Iubiri stenice — da — stenice...
Dragostea dintre doi oameni se verifică prin rezultatele ei ; sînt iubiri care construiesc vieţi, sînt altele care năruiesc... Cînd vezi doi oameni care şi-au legat vieţile — îi spusese nu de mult tatăl ei — şi vrei să ştii dacă i-a unit o dragoste bună, învaţă să te întrebi ce au realizat împreună. 0 asemenea dragoste i-a legat pe părinţii ei, dovadă tot ce au putut înfăptui împreuna, cu puterile lor unite. Dragostea îi apropie pe oameni — îi spusese mama — dar numai încrederea îi uneşte.
Între ea şi Luky exista o atracţie care îi făcea să se caute, dar în acelaşi timp şi să-şi arunce parcă dinadins piedici în drum pentru a face cu neputinţă întîlnirea. De ce? Fiindcă lipsea încrederea pesemne. Ce fel de om era Luky? De ce nu avea un singur răspuns limpede pentru întrebarea asta, ci o sută, încîlcite, care o zăpăceau, din care nu putea înţelege pînă la capăt nimic ?
Şi toate acuzaţiile lui Luky nu pornesc din acelaşi izvor otrăvit, al neîncrederii ? Cum îşi putuse închipui că îl chemase la Petroşani ca să-l supună unui rechizitoriu brutal şi grosolan, la capătul căruia trebuia să primească sentinţa de falit? Crezuse pesemne că tatăl ei îl va smuci de guler şi îl va zgîlţîi bine ca pe un chefliu într-o circiumă, cerînd un răspuns foarte exacit, la o singură întrebare: „Cît cîştigi dumneata pe lună, tinere?", continuînd după aceea bineînţeles, cu apostrofele caragieleşti: „Coate goale"... etc., etc. şi totul strigat cu un glas de tunet, cu o faţă întunecată ca şi cărbunele.
Ce îşi închipuise Luky, că familia ei o să-l expună în fereastră şi că o să vină tot orăşelul să-i numere mirelui de bilei firele de păr din cap, dinţii şi nasturii ? De ce nu-i spusese toate astea lui Luky, atunci cînd el îi relatase „eşecurile" — căderile la examen — în acea imaginată călătorie la Petroşani ?
De ce nu-i strigase : în familia noastră există un respect pentru om — o sobrietate, o decenţă, o discreţie pe care tu n-ai de unde s-o cunoşti — n-ai întîlnit-o...în familia ta — tu singur mi-ai spus-o — oamenii ştiu să-şi facă numai socoteli ; în familia ta oamenii se acuză, se invectivează, se dispreţuiesc şi toate astea nu-i împiedică să aibă interese comune! Sentimentele nu interesează pe nimeni şi nici ce gîndeşte unul despre celălalt ! De ce nu-i spusese nimic din toate astea şi tăcuse cu un nod în gît? Fusese laşă — voise să se cruţe pe sine sau să-l cruţe pe el ? Nu, rămăsese uluită în faţa unor explicaţii care veniseră să contrarieze tot ce era în ea respect pentru adevăr şi pentru bunul simţ al adevărului. Rămăsese paralizată în faţa unor acuzaţii care păreau inventate pur şi simplu cu reacredinţă. Acesta fusese sentimentul pe care îl încercase „atunci" şi pe care abia acum şi-l putea descifra în faţa unor noi învinuiri ale lui Luky — tot atît de nedrepte.
Şi acum, în hol, nu-i dăduse voie să răspundă nimic — după ce o făcuse să simtă fierbinţeala degetelor lui uscate, strîngîndu-i-le pe ale ei... Plecase uşor — dispăruse în culise, ca un actor, care îşi rostise replica şi ieşise grăbit să se demachieze în cabină.
Dar ce voise să spună Luky cu cuvintele astea, parcă aşa spusese, nu ? „Nu-mi mai rămîne altceva de făcut decît să te cer în căsătorie !" Pomenise şi ceva că o compromisese... îi oferea deci în zeflemea o reparaţie morală.
Totul în zeflemea !
Dar de ce îl comparase cu un actor ? De ce culise...? De ce machiaj şi demachiaj ? Poate o reminiscenţă...Poate remarca pe care o făcuse Tavi despre Luky atunci cînd amîndoi îl văzuseră în hol — pentru întîia oară — atunci cînd cu Iadeş...
Dar de ce — iată, sînt aproape două ore de cînd stă întinsă pe divan cu ochii închişi şi o singură clipă mintea ei n-a respirat liberă de presiunea gîndurilor care toate se învîrtesc pînă la ameţeală în jurul lui Luky? Ce-o fi făcînd el în tot timpul ăsta dincolo, în odaialui ? L-a auzit un moment mişcînd scaunul. Acum cunoaşte bine locul fiecărei piese din camera lui — şi-a rafinat auzul, discerne distinct sunetele — le diferenţiază, nuanţat şi subtil — le interpretează — au devenit un limbaj expresiv, care îi comunică nu numai mişcări, dar şi stări sufleteşti.
Ştie cînd un scaun a fost mişcat din locul lui cu calm, pentru a primi pe spetează îmbrăţişarea unei haine; ştie cînd, plictisit, Luky l-a împins în mijlocul odăii la întîmplare, ca să se aşeze pe el şi să fumeze o ţigară cu ochii pe pereţi... Sau cînd el îşi trage liniştit scaunul lîngă pat...
Acum n-a mai urmărit de loc cu atenţie ce se întîmplă dincolo. La început l-a auzit pe Luky foindu-se puţin prin odaie, apoi îşi mutase scaunul în faţa biroului. Citea ? Luky nu prea citea. Nu avea decît foarte puţine cărţi în odaie. Zicea că are acasă, la Craiova, o bibliotecă a lui personală, foarte mare.
„...La chair est triste, lielas et j'ai lu tous Ies livres..." 1 citase el blazat din Mallarme, într-o seară.
Tot atunci mărturisise că nu mai reuşeau să-i ţină trează atenţia decît eseurile, studiile despre muzică sau romanele poliţiste.
Spunea că profesorul lui de compoziţie — cu care are discuţii foarte pasionate despre muzică — este un om extrem de cultivat, de rafinat... Că ascultă împreună discuri rare — concerte. Şi ce mai ştia despre Luky? Dar ce face el acum, dincolo ? Magdalena sări drept în picioare. Auzise uşa odăii lui Luky care comunica cu balconul deschizîndu-se cu o mişcare repezită. În clipa următoare el îi bătea în geam. Era îmbrăcat cu paltonul, avea şi fularul lui verde ca mătasea broaştei, la gît. Ţinea un plic. I-l îndesă Magdalenei în mînă, privind-o în ochi cu o singură străfulgerare de duioşie.
— Hai, zîmbeşte — spuse el încet. 0 să-mi fie mai uşor să plec. Dispăru îndată.
Magdalena rămase năucită — ţinînd scrisoarea între degete. Ce-i putea aduce acest mesaj decît ceva rău, ceva foarte rău. Ştia dinainte. Rupse plicul în timp ce trecea peste prag, în odaia ei, şi din el căzu un mărţişor: o inimioară roşie, gravată în metal, legată cu un şnur, pe care Magdalena avu timpul s-o prindă în palma umezită de emoţie. Rămase în picioare lîngă fereastră şi despături hîrtia acoperită cu scrisul lui Luky şi citi :
„Te-am întîlnit străină de mine — atît de departe de mine şi încă o dată am înţeles că nu mi-ai fost aproape decît în visele mele nebuneşti, în exaltările mele ridicule — care toate au ţîşnit din aceeaşi nepotolită sete de o comunicare întreagă, totală, cu un om pe care să-l pot iubi nesfîrşit cu tot ce e iubire latentă, neconsumată în mine — cu toată flacăra pură şi albastră pe care am purtat-o în mine. Te-am ales pe tine din sute de mii de alte femei şi n-ai simţit şi n-ai intuit cutremurătoarea revelaţie pe care am avut-o în faţa ta — n-ai priceput că te-am ales pe tine şi numai pe tine, pentru că am crezut că numai cu tine pot realiza acea iubire unică şi absolută după care tînjea biata mea inimă bolnavă.
Faptul acesta de o însemnătate atît de adîncă şi de copleşitoare pentru mine — sensibilitatea ta l-a înregistrat ca pe unul divers şi oarecare, nevrednic măcar de a fi înscris pe agenda ta de cheltuieli mărunte.
Tu eşti lucidă, tu eşti sănătoasă şi menită fericirii simple de fiecare zi — mie îmi trebuie o fericire dincolo de limitele clipei şi ale fiinţei mele pămînteşti. Nimic nu mai răsună în mine astăzi — sînt singur ca un vînt de toamnă care rătăceşte nebun pe străzi şi zgîlţîie pomii, zidurile, ferestrele caselor, implorînd să-i înţeleagă zbuciumul, disperarea...
Dar zidul e din piatră şi pomii au rădăcinile prea adinc înfipte în pămînt şi uşuraticele lor frunze nu se pot decît înfiora frivol în faţa unei suflări reci care este a morţii.
Magdalena, eu plec. Plec pentru totdeauna să găsesc uitarea totală, somnul lung fără vise şi trezire.
Va fi o dispariţie anonimă, a unui anonim —' nu va cădea nici o stea, pentru că steaua mea n-a existat niciodată. Mi-am rătăcit ochii pe cer într-o seară cînd mergeam tăcut alături de tine şi atunci mi s-a părut că undeva licăreşte steaua mea — dar am înţeles mai tîrziu că luasem pămîntul drept cer şi poate un licurici, drept o stea.
Să nu-ţi faci remuşcări, Magdalena. Există o putere miraculoasă a dragostei — numai ea îţi dă deschiderea— receptivitatea aceea extraordinară faţă de celălalt — numai ea te face să vezi dincolo de ceea ce văd toţi ceilalţi ochi din lume. Cu puterea asta auzi suspinul iubitului chiar cînd se stinge în pieptul lui. Cu puterea asta îi asculţi chemarea şi nimic nu te mai poate opri să i te împotriveşti.
Tu n-ai auzit tăcerile mele care te strigau, te chemau, te voiau numai pe tine. N-ai ştiut să vii spre mine, Magdalena, aşa cum te aştepta aşteptarea mea toată, în-cordată, pentru a te primi pe tine. N-ai avut această putere miraculoasă — doar visurile mele nebuneşti te-au investit cu ea.
Mie, alături de tine, nici o umilinţă, nici o înfrîngere nu mi-ar fi fost prea grea de îndurat. Ai fost mîndria, bucuria şi nădejdea mea, singura nădejde după prăbuşirile şi după falimetul total al existenţei mele. N-ai înţeles şi tot ce vei înţelege de aici înainte va fi prea tîrziu, Magdalena.
Îţi las un mărţişor — un umil dar care să-ţi povestească despre primăvara care a venit. Păstrează-l —- sau mai bine nu-l păstra. Nu te împovăra cu amintiri. Trăieşte-ţi senină viaţa. Tu eşti o senină, Magdalena... Treci senină şi peste această anonimă dispariţie a unui anonim.
Îti ating buzele tale pe care numai în vis le-am atins. Luky."
Magdalena mai citi o dată — acum prin plasa tremurătoare a lacrimilor — cuvintele ultime: „Dispariţie anonimă, a unui anonim" — şi simţi că nu mai are putere nici să respire. Un foc îi băuse respiraţia, sîngele parcă uscase, pîrjolise totul în ea! Îi secase şi gîtlejul. Avu deodată spaima ciudată că îşi pierduse graiul, că se mistuie şi el în arsura din piept, că nu va mai fi înstare să mai vorbească niciodată. În scurta nebunie a unei clipe, se pomeni rostind tare — cu nevoia de a-şi dovedi — „Dispariţie anonimă..." Apoi îşi apăsă tare cu palma fruntea în neştire — privind în neştire afară pe fereastră. Pe urmă avu brusc o tresărire de cumplită spaimă. Îşi spuse că fiecare secundă care trecea îl apropia poate pe Luky de împlinirea hotărîrii lui — „definitive" — da — aşa scrisese „definitive..."
Începu să se îmbrace repede, cu mişcări mecanice, care parcă nu erau ale ei. I-ar fi fost cu neputinţă să reconstituie cînd smulsese paltonul din cuier, cînd îl îmbrăcase, cînd îşi înnodase fularul la gît. Se pomeni ieşind pe uşă. Uită s-o încuie — uită să stingă lumina în odaie. Coborî scările în goană. Nu avu răbdare să aştepte ascensorul. Realiză abia în stradă că trecuse un timp decînd Luky îi lăsase scrisoarea. Încotro s-o pornească? Unde să-l caute? „Să nu-mi pierd capul — să nu-mi pierd capul", începu ea să-şi repete.
Deodată îi veni ideea să se ducă şi să-l caute pe nea Aurică ! Da, să-l caute la restaurantul din care îl văzuse odată pe Luky... în seara aceea... în prima lor seară — ieşind cu Iadeş. Să-l întrebe ce ştie despre Luky. Poate acest Aurică cunoaşte şi alte relaţii ale lui Luky. O să-l roage să se ducă să-l caute. Să-l găsească. Să-l împiedice să facă nebunia îngrozitoare... „Dispariţie anonimă... a unui anonim". Magdalena porni în fugă pe stradă. Nu avu răbdare să aştepte nici troleibuzul în staţie — i se părea că nici un vehicul de pe lume n-ar putea merge cu o viteză mai mare decît a neliniştei, a nerăbdării, a dorinţei ei de a-l găsi pe Luky.
Ajunse la restaurantul cunoscut gîfîind. Era o oră cînd mai toate mesele erau înconjurate de scaune pustii. Ospătarii — vreo patru-cinci — stăteau de vorbă cu şervete albe în mînă, în faţa unui frigider-bufet.
Magdalena intră, se apropie de un chelner şi îl întrebă dacă îl cunoaşte pe „nea Aurică". Cel căruia i se adresase era un bărbat între două vîrste, cu o mustăcioară scurtă, blondă. Ridică din umeri :
— E unu', Aurică... Aurică Manta — sau Mantu — parcă aşa ceva — răspunse el. E în schimbul ălălalt...Intră tocmai mîine la prînz...
— Aurică Mantu? — interveni un alt ospătar, cu ofigură distinsă, de diplomat. Pe dînsu' îl căutaţi?
— Nu ştiu, bîigui jenată Magdalena.
— Nu, că nici n-ar mai fi căzu', fiindcă dînsul a fost schimbat la altă unitate, de alaltăieri... Dumnealui nu ştie — adăugă el, indicîndu-l cu un zvîcnet al bărbiei pe cel cu mustăcioară.
Se văzu deodată înconjurată de patru-cinci bărbaţi străini — în haine albe — cu şervete albe în mînă — care o întrebau pe rînd : Care Aurică? Cum îi mai zice? Pe ce stradă locuieşte?
— Nu ştiu... nu ştiu — răspundea din ce în ce mai confuză Magdalena. Nu-i veni în minte să pomenească de Iadeş. Află în schimb că în afară de Aurică Mantasau Mantu sau Monta existaseră — cum spusese altcineva— încă alţi doi: unul, de fapt, Aurescu Constantin, nu chiar Aurică, un al treilea, asupra căruia însă existau nişte dubii... Mai lucra acolo ? Parcă nu ! Se iscă o discuţie în contradictoriu între ospătarul cu cap de intelectual care susţinea că cel de al treilea Aurică era în concediu de boală şi între un altul, total chel — care pretindea că nu mai lucra acolo de mult.
Ieşi din restaurant mai buimacă decît intrase — fără să fi aflat nimic despre Luky. Porni înapoi spre casă. Poate între timp se întorsese, poate se răzgîndise... La mobilitatea psihică a lui Luky nimic nu mai trebuia să surprindă.
Ajunsă în odaia ei, luă scrisoarea şi o mai citi o dată. Înţelese şi mai bine că Luky o făcea pe ea principala vinovată de prăbuşirea lui totală... Din cauza ei îl părăsiseră şi melodiile... Totul din pricina ei! Ea fusese firul de pai... Firul de pai de care se agăţase. „N-ai ştiut să vii spre mine, Magdalena, aşa cum te aştepta aşteptarea mea toată" — îi scrisese Luky. ,,Ai fost mîndria — bucuria şi nădejdea mea — singura nădejde după prăbuşirile şi după falimentul total al existenţei mele..."
Asta deci făcuse ea! îl împinsese pe Luky la moarte?Fusese oarbă, limitată şi crudă — rezulta din toate acuzaţiile lui.
Oarbă, fiindcă nu înţelesese cît de jinduit este Luky după dragostea ei. Limitată, fiindcă redusese la limitele ei, cele ale unei fiinţe cu totul obişnuite, sentimentele unui om cu totul neobişnuit! se învinovăţi ea, cu nevoia de a-şi face rău, de a se pedepsi. Crudă pentru că îl părăsise pe Luky atunci cînd avusese nevoie de ea.
Da, crudă, limitată şi opacă pentru că nu înţelesese din telegrama lui cum o aşteptase el! Cîtă nevoie avusese de ea! Meschină pentru că judecase totul la proporţii meschine — se judeca Magdalena, înnebunită deremuşcările cu care o încărcase Luky. Trăia în puritatea conştiinţei ei cu atîta intensitate sentimentul responsabilităţii, al contribuţiei ei la dezastrul sufletesc şi moral al lui Luky, încît uită fără voie — dar uită cu desăvîrşire, ca şi cînd n-ar fi existat niciodată, cealaltă scrisoare a lui Luky, cea care urmase telegramei. Scrisoarea, care cu acelaşi cuvînt o chema şi o respingea. Scrisoarea care îi semăna atît de bine lui Luky.
Magdalena nu-şi mai aducea acum aminite nimic din ceea ce l-ar fi putut acuza pe Luky şi ar fi putut-o absolvi pe ea.
Se gîndea că în acele ceasuri cînd ea stătuse întinsă pe divan, cu ochii închişi împresurîndu-l pe Luky cu întrebările ei, ca nişte santinele dintr-un pluton de execuţie, el îi scria alături, la cîţiva paşi distanţă, scrisoarea ultimă — scrisoarea de adio ! Cum de nu simţise nimic? Cum de nimic din ea n-o avertizase că în ceasurile acelea Luky îşi hotăra singur sfîrşilul... Luky o aşteptase — o aşteptase şi de data asta ! Şi ea — şi de data asta — nu ştiuse să vină la timp ! Ratase ultima înlîlnire şi cea decisivă — dintre ea şi Luky.
Luă scrisoarea şi o mai citi o dată, impunîndu-şi calm, pondere, luciditate. Nu se pricepea la grafologie, dar făcu totuşi observaţia că Luky caligrafiase cu răbdare şi ordine fiecare cuvînt, ca un om care ştie că mai are mult, mult timp înaintea lui! Nu era caligrafia unui disperat — a unui sinucigaş, a unuia care se grăbeşte spre staţia terminus. Îi trecu deodată prin minte ideea că poate Luky voia numai s-o sperie — s-o sperie ca s-o pedepsească — şi se văzu aruncîndu-i-se de gît şi plîngînd pe pieptul lui în clipa reîntoarcerii lui. Avu deodată sentimentul că Luky exista, că nu se întîmplase cu el nimic iremediabil.
Ieşi pe balcon şi rămase acolo pînă tîrziu după miezul nopţii, aşteplîndu-l cu o speranţă încăpăţînată. Numai cînd o prinse frigul intră în odaie, dar rămase îmbrăcată, stînd pe întuneric şi continuînd să-i pîndească paşii — ca şi cînd dintr-o clipă într-alta ar fi trebuit să se întoarcă.
A doua zi dimineaţa nu mai avu puterea să se ducă la facultate. Abia aştepta să se facă o oră cuviincioasă ca s-o poată căuta pe Eugenia Sîrzea şi să-i ceară numărul de telefon al lui Luky de la Sfatul popular. Mai avea o nădejde: îl va găsi poate acolo.
Nu dădu de Eugenia în bucătărie şi atunci se hotărî s-o caute chiar în dormitorul ei. O făcea pentru prima dată. Evita întotdeauna să se expună mojiciilor lui Sîrzea. Bătu la uşă. O găsi singură pe proprietăreasă.
— Iertaţi-mă... Trebuie să-i comunic ceva foarte important lui Luky — se explică Magdalena, căznindu-se să pară stăpînă pe sine. Vă rog să-mi daţi numărullui de telefon de la slujbă...
Eugenia nu păru surprinsă de nimic.
— N-a venit în noaptea asta acasă, aşa-i? — oftă ea. Bietul băiat... E tare amărît... E plin de necazuri...
Clătină din cap şi aruncă speriată o privire spreu şă.
— Să caut carneţelul cu numere, pînă nu vine dînsul...
— Vă rog... Magdalena îşi opri pe buze întrebarea : Despre ce necazuri vorbea Eugenia? Ce ştia ea în plus, sau la ce anume se referea?
Eugenia răscolea nervoasă, într-un sertar al mesei.
— Ah — făcu ea cu năduf — a ascuns şi carneţelul! Cine ştie unde l-o fi închis ! Dar stai... stai că mai e undeva notat numărul... Într-o scrisoare pe care ne-a trimis-o cumnată-mea... ne-a rugat să ne interesăm ce leafă are Luky la Sfatul popular... Dar bineînţeles eu am refuzat să fac controlul ăsta... Da' Panait, atîta a aşteptat... Luky are un salar de nouă sute de lei, ştii, drăguţo? — o informă ea pe Magdalena. Dar are reţineri, datorii multe... Ah, unde e scrisoarea aia?...
Eugenia scotocea acum într-o cutie pe care o scosese din şifonierul care rămăsese cu amîndouă uşile larg deschise, arătînd teancuri de rufărie albă, aşezate într-o ordine perfectă, ca nişte stocuri de hîrtie velină, pe rafturile cu danteluţă pe margine.
— Uite-o, am găsit-o, exclamă ea după o tăcere în care fata se ridicase şi se aşezase pe scaun de cîteva ori.
Magdalena îşi notă numărul pe un petec de hîrtie. Nu mai avu vreme s-o întrebe nimic pe Eugenia — o văzu agitată, privind mereu spre uşă, temîndu-se desigur să nu se întoarcă Sîrzea din piaţă şi s-o găsească stînd de vorbă cu o chiriaşă.
Magdalena se întoarse de la farmacia din colţ de unde telefonase şi mai abătută. Aflase că Luky lipsise de la slujbă. Lipsise şi cu o zi înainte !
Ce-i mai rămînea acum de făcut ? Unde, unde să-l caute ? Cu cine să se sfătuiască ? Să mai vorbească o dată cu Eugenia... Să-i spună ei ce se întîmplase... Să-şi facă din ea un ajutor în investigaţiile care trebuiau începute de urgenţă! Să-şi facă din Eugenia o aliată.
O pîndi şi o trase la ea în odaie.
— Nu e la slujbă... mi s-a răspuns că n-a venit azi...Vorbeaţi de nişte necazuri... Vreau să înţeleg ce s-aîntîmplat cu el. Mi-a lăsat o scrisoare care mă îngrijorează foarte tare... explică Magdalena repede, cu o voce care tremura de un plîns abia stăpînit.
— Se şi vede, după faţa dumitale, că eşti foarte necăjită... Ţi-a lăsat o scrisoare? Ce spune în ea? Despre scandalul de ieri dimineaţă cu unchi-său?
— Nu... nu ştiu nimic despre scandal... E un fel descrisoare de... despărţire... se hotărî ea să spună şi se îngrozi de propriile ei cuvinte.
— Ţi-a lăsat o scrisoare de adio? V-aţi certat? îndrăzni Eugenia şi se îmbujoră de emoţie că Magdalena îi arăta încredere.
Magdalena tăcu cîteva clipe. Întrebarea Eugeniei Sîrzea îi arăta limpede că relaţiile ei cu Luky nu erau un secret pentru nimeni, dar trecu foarte repede şi cu indiferenţă peste această constatare.
— Nu ne-am certat... Dar n-am ştiut să mă port cu el cum trebuia... Toţi ne-am purtat rău cu el, toţi, adăugă ea, dintr-o nevoie de a nu se şti atît de singură.
— Nu sînt vinovată cu nimic, se jelui Eugenia. Eu nu-i sînt duşmancă, o ştie toată lumea... Şi n-am stat niciodată deoparte, cînd a fost să-i fiu cu ceva pe plac... Dar parcă dumneata nu ştii că puterile mele sînt tare mici? Cu ce pot eu să-l ajut? Mie îmi sînt legate mîinile — şi le încrucişă ca şi cînd purta cătuşe la ele. Poate că ţi-am părut uneori şi eu rea, sau nesimţitoare, să ştii însă că... Se opri, apoi spuse cu simplitate : Adică nesimţitoare — să fiu sinceră —cred că am devenit, dacă stau să mă gîndesc mai bine, peste cîte pot să trec acu', fără să mă mai doară, fără să-mi pese... Obişnuinţa e uneori tot un fel de nesimţire, zise ea... Omu' se deprinde uneori şi cu rău', şi ajunge aşa de departe cu nesimţirea, că nici nu mai vrea binele... — filozofă ea, fără să observe că Magdalena dădea toate semnele de nerăbdare... Uite, eu la început cînd m-am măritat cu Sîrzea...
— Ce scandal a fost între el şi soţul dumneavoastră? Iertaţi-mă că insist, dar vreau să ştiu — o întrerupse destul de brusc fata.
— Luky e cu chiria şi întreţinerea neplătită, începu Eugenia după o mică reticenţă, în care îşi consumase contrarietatea de a fi fost repezită şi în care spaima se lupta cu simpatia ei faţă de Magdalena. Te rog însă să nu mă spui că am divulgat secretele de familie... Dacă află soţul meu... Luky nu putea să-şi plătească singur datoria şi părinţii lui au promis că or să trimeată ei banii. Sîrzea nu i-a făcut proces de evacuare fiindcă a tot aşteptat mandatul de la soră-sa. Ei, acum în loc de mandat, a venit o scrisoare de la părinţii lui, că-i dau mînă liberă lui Sîrzea să-l evacueze pe Luky, cu proces, cu ce-o vrea el! După ce au fost la Bucureşti s-au răzgîndit să-i mai plătească chiria. I-au găsit o partidă bună. Fată cu avere. Are vie frumoasă şi livadă. Cumnata i-a scris deschis că într-adins nu mai trimite banii, ca Luky să fie nevoit să se întoarcă acasă şi să se însoare. La servicii din astea, şi mai ales că e chestie de parale, Sîrzea a sărit îndată să facă pe placul soră-sii. Luky l-a rugat să-l păsuiască... Nimic...Sîrzea vrea banii şi camera liberă...
Eugenia se întrerupse şi-i ceru Magdalenei să-i toarne un pahar de apă din carafă. Bău încet, cu înghiţituri mici, ca şi cum vorbele care le rostise o secaseră de puteri. Magdalena tăcea.
— Şi ce s-a mai întîmplat? întrebă fata. Spuneţi-mi vă rog tot.
— Nu... nu s-a mai întîmplat mare lucru... Sîrzea i-a spus nişte vorbe foarte grele... Luky s-a aprins, i-a răspuns... Atunci Sîrzea l-a dat afară. Aşa cum n-am eu cuvînt în faţa lui Sîrzea, dar tot m-am împotrivit..Ce e aia să-l strîngi cu uşa ca să-l sileşti să se însoare ? Şi fiindcă nu vrea, să-l goneşti pe drumuri? Mai ales că fata pe care vor să i-o vîre pe gît e urîtă, ca o broască rîioasă. I-am văzut fotografia... Poate că dacă era mai frumoasă... De... — adăugă ea, fără intenţia de a o îndurera pe Magdalena. Continuă îndată: Cu toate că eu nu cred că Luky s-a dus să-şi pună capăt zilelor... Cum îl cunosc eu — nu-l văd s-o facă... Cred că a strigat că n-o să-l mai vedem niciodată mai mult ca să-l sperie pe Sîrzea... Şi drept e că... nici dumnea-lui n-a dormit prea liniştit astă-noapte... Şi cînd s-a dus spre ziuă şi a controlat în vas şi n-a dat de semnul lui Luky, i-o fi intrat şi lui un ghimpe în inimă...
— V-a spus aşadar şi dumneavoastră că n-o să-l mai vedeţi niciodată. Şi scrisoarea pe care mi-a lăsat-o mie este o scrisoare de adio — mărturisi Magdalena, Fata e urîtă? întrebă fără voie. Îşi aminti că altfel îi vorbise Luky despre acea Mimi Comănescu sau Comăneanu...Spusese că e frumoasă... Poate era vorba acum de o alta. Dar ce importanţă mai au toate astea acum — se mustră ea, cu glas tare. Se apropie de uşa balconului şi o deschise — avea nevoie de aer. Simţea că-i plesneşte inima.
— Dar nu înţeleg ceva... făcu cu sfială Eugenia. Nu înţeleg de ce n-a venit să-ţi spună în ce situaţie este şi tot ce i s-a întimplat... Şi să vă sfătuiţi împreună...aşa ca între doi tineri care se iubesc... Sau poate i-o fi fost ruşine... Sau poate dumneata i-ai respins dragostea? întrebă Eugenia şi înainte de a primi răspuns, continuă: Da' nici asta nu-mi vine să cred... şi nici că te-ai purtat rău cu el... Te-am cîntărit eu de mult, mi-am dat seama ce fel de fată eşti, i-am spus şi lui Sîrzea... dar el e cu ideile lui... N-am ce să-i fac...
Eugenia se ridică de pe scaun, îşi strînse cu mîna fusta prea amplă care fura din trupul ei descărnat. Se apropie de uşă.
— Magdalena, mă duc... nu vreau să ştie dumnealui de ce am fost aici... şi aşa, cînd a văzut cum se apără Luky de partidă, i-a venit în gînd că e din cauza dumitale... Ar fi încîntat să te scoată ţap ispăşitor... E în stare s-o anunţe pe soră-sa — numai asta ar mai lipsi, să pice cumnata cu cumnatul... Şi să te ţină pe dumneata de rău că... Eugenia se opri. Se uită lung la Magdalena — cu milă. Drăguțo, nu te pierde cu firea. Ascultă ce-ţi spun : nu e Luky omul să facă una ca asta... Cre-de-mă, şi nu mă întreba mai mult! E mai deştept decît noi toţi la un loc! Nu ştiu cu ce ţi-oi fi închipuind că ai greşit faţă de el, dar...
— Eu ştiu mai bine — reteză Magdalena.
— Mă tem că tare te înşeli — rosti Eugenia şi ieşi repede, în vîrful picioarelor.
Spre seară Magdalena se pomeni cu Rodica şi cu Geta. Veniseră amîndouă alarmate, să se intereseze de ce lipsise dimineaţa de la cursuri. Rodica ceru imediat să se facă mai multă lumină în odaie.
— Eşti foarte palidă — spuse ea, examinînd-o pe Magdalena cu un ochi profesional. Ce ai? Ce simţi? Ce te doare?
— 0 stare generală proastă... Cam asta e tot!
— Să nu fie ceva hepatic — îşi continuă examenul Rodica.
— Eu am bănuit imediat că eşti bolnavă! Nu lipseşti tu decît dacă într-adevăr nu mai poţi să te ţii pepicioare. Dar n-ai chemat un medic? întrebă Geta Toma. A, pardon — făcu ea cu liaz — scuză-mă, colega...uitasem că eşti aici... Se înclină reverenţios în faţa Rodichii.
— „Persoana" asta de cînd e amorezată a devenit primejdios de spirituală! Dacă aş şti că dragostea are asupra tuturor asemenea efecte, mai că m-ar ispiti şi pe mine, răspunse Rodica.
— Mai, ai timp, mai ai timp! glumi în continuare Geta. N-ai zis tu că pînă nu-ţi termini studiile... Vezi numai să apuci să te măriţi pînă la patruzeci de ani... Pune-ţi asta în planul tău de muncă pe viitorii douăzeci de ani, altfel o să uiţi...
Magdalena surise stins. Recunoştea că îi făcea totuşi bine tovărăşia fetelor ăstora! Ce gînd bun le mînase să vie la ea!
— Febră ai? se interesă Rodica imediat, după ce o clipă strînsese comic buzele, prefăcîndu-se supărată. Prinse încheietura mîinii stingi a Magdalenei şi începu să-i numere bătăile inimii.
— N-am febră, n-am — se apără Magdalena şi încercă să-şi tragă braţul.
— Ba pulsul e cam accelerat. Află dumneata! Hai dezbracă-te şi bagă-te repede în pat — ordonă Rodica.
— Să-ţi fac un ceai? 0 limonadă? 0 frecţie?...
Magdalena răspunse la toate nu, cu o legănare molatecă a capului. Rodica şi Geta o siliră să se întindă pe divan. Îi traseră pantofii din picioare şi o acoperiră cu pledul pînă sub bărbie.
Magdalenei îi era ruşine de comedia pe care era nevoită s-o joace, dar sinceritatea ar fi costat-o în clipele acelea un efort de care nu se simţea în stare.
— Povestiţi-mi ce s-a mai întîmplat azi la cursuri — ceru ea. Le rugă să-i lase caietele de notiţe.
— Ţi le dăm mîine. În noaptea asta să te culci devreme şi să dormi bine. Ai auzit? ordonă Geta, pastişînd cu umor tonul Rodichii.
— Nu prea pot să dorm — îi scăpă Magdalenei.
O ia o linguriţă-două de Passifloral. Ce zici? Dacă n-ai, cobor eu la farmacie să-ţi cumpăr, spuse Rodica şi se şi repezi spre uşă. Dar deodată se opri. Rămase aşa o clipă, cu spatele la Magdalena şi Geta, apoi se întoarse destul de brusc şi întrebă: Dar de ce nu poţi să dormi? Ce-i cu tine, Magdalena? Ţi-am mai spus eu ţie odată — ceva... Ţii minte? pe stradă, în prima zi după vacanţă... Ce se întîmplă cu tine. dragă ?
— Nimic. Probabil o astenie de primăvară... Glumi: Voi aţi aflat că a venit primăvara? îşi aminti, şi inima i se prăbuşi parcă în piept, de scrisoarea lui Luky, de mărţişorul lui...
— Mie nu mi-a spus încă nimeni anul ăsta că a venit — răspunse Rodica. Am chiar de gînd s-o revoc... Dar eu te-am întrebat altceva... Veni şi se aşeză pe marginea divanului: Ce-i cu tine? Nu vrei să vorbim odată foarte deschis şi pînă la capăt despre tot ce se petrece cu tine de la o vreme?
— Ba da... Magdalena întinse mina, o căută pe a Rodichii şi i-o mîngîie. Ba da — repetă mişcată. Dar nu acum. Iartă-mă. Nu acum. Întoarse repede faţa spre perete, ca un om care voia să moară fără să supere pe nimeni.
— Te duci sau nu după Passifloral? interveni Geta, dinadins, cu o tonalitate străină momentului acela.
— Da, sigur. Îndată. Şi o şi porni spre uşă.
— Ce face Emil — o întrebă Magdalena pe Geta cînd rămaseră singure.
— Bine! Foarte bine! O să vie să mă ia de aici. Sîntem invitaţi la un văr de-al lui căsătorit, care îl cunoaşte foarte bine pe tatăl lui Tavi...
— Cine îl cunoaşte? Magdalenei îi fugise iar gîndul la Luky, nu o putuse urmări pe Geta.
— Văru' ăsta al lui Emil. E şi el mecanic de precizie... Lucrează şi el tot la prototipuri, la Academie — ca Traian Dobrotea... Vorbeşte de tatăl lui Tavi cu o admiraţie extraordinară !
În capul Magdalenei iar se încurcase ceva. Nu pricepea: cine vorbise despre cine cu atîta admiraţie?Vărul lui Emil sau bărbatul Catincăi? Dar se jenă să ceară lămuriri. Spuse după o tăcere : Eşti fericită, nu-iaşa?
— Ua — răspunse plin Geta, şi obrajii ei frumoşi cu pomeţi ridicaţi, se încordară parcă cu un fel de mîndrie. Tu ştii ce om întreg este băiatul ăsta? Norocoasă fală sînt, exclamă. Surprinse în ochii Magdalenei o melancolie care o făcu să-şi reprime pe loc exuberanţa. întrebă : Ce e cu tine, dragă ? Tu ascunzi ceva... Asta e şi părerea Rodichii...
— Ştiu, răspunse abia mişcînd buzele Magdalena.
— Eşti foarte schimbată — continuă Geta. Iartă-mă că insist... dar ne-am sfătuit cu toţii...
— Am devenit un caz? — se încruntă Magdalena. În fond, ce v-a alarmat aşa — încercă ea să se apere, dar ochii i se umplură deodată cu o ceaţă. Şopti: Mi-e foarte greu să vorbesc acum... deşi sînt sigură că şi tu, şi Rodica m-aţi putea ajuta... Dar nu pot... îşi duse mîna la gît şi-şi apăsă nodul de lacrimi de care se împiedica fiecare cuvînt.
— Răspunde-mi doar la întrebarea asta : Este o poveste de dragoste?
Magdalena se uita drept înainte, nu clipea.
— Tînărul... cu care te-am întîlnit atunci seara, cînd eram cu Emil?
Magdalena mişcă încet capul.
— Vecinul tău... — făcu Geta şi rămase un moment cu privirea aţintită pe geamul de sticlă pe care parcă atunci îl descoperea. Ei, ce-i cu tine şi cu el? Reveni ea, după o tăcere. V-aţi despărţit — aşa am înţeles din ce mi-ai spus mie şi Rodichii ultima oară.
— Da, gemu aproape Magdalena.
— Dar de ce, de ce, dacă vă iubiţi, protestă Geta cu pasiune, ca şi cînd ar fi avut de apărat propria-i dragoste şi toate dragostele de pe pămînt, totdeodată.
— Din cauza mea, răspunse Magdalena... Fără să ne dăm seama — făcu ea o introducere stîngace la subiect— comitem greşelile cele mai grave... Din egoism — din indiferenţă — nu ştim să ne întrebăm la timp, ce dăm în schimb, cînd ni se dă toiul... Şi într-o zi cînd sîntem chemaţi la răspundere pentru speranţele false pe care... — se înăbuşi şi nu putu să continue decît după o pauză — ... atunci e prea tîrziu...
Geta o urmărise cu o atenţie încordată.
— De ce e prea tîrziu? Cînd doi oameni se iubesc, nimic nu e iremediabil! spuse ea. Sper că nu faci o problemă de orgoliu... Dacă te simţi vinovată cu ceva faţăde el, spune-i-o !
Magdalena nu răspunse. Nu se simţise în stare să rostească ceea ce îi venise pe buze: Nu mai am cui spune nimic!... întrebă după o pauză:
— Toate iubirile sînt atît de chinuite, atît de zbuciumate?
— Nu — clătină larg capul Geta. Între mine şi Emil totul e limpede, senin. Frumos! — întregi ea cu o lumină în ochi.
— Nu mi-ai povestit niciodată cum a început dragostea voastră — se învioră pentru o clipă Magdalena.
— Nici nu ştiu... Ştiu doar atît că atunci cînd a început am avut sentimentul că a existat din totdeauna...Ştii... continuă ea — după ce rămase o clipă visătoare— Emil credea că poate eu mai ţiu la Puiu Stoica — cu care m-am plimbat de cîteva ori primăvara trecută la şosea. Asta a fost tot! Primăvară — vorba Rodichii. Se poate constata o adevărată recrudescenţă a amorului... în care parfumul teilor înfloriţi îşi are partea lui de vină: declanşează lirismul, tot Rodica pretinde — rîse Geta dezvelindu-şi dinţii mari, bombaţi — în doze masive şi pe scară întinsă...
— Şi cum s-a purtat Emil crezînd că tu ţii la Stoica ? se interesă Magdalena — dorind cu orice preţsă-l înţeleagă mai bine pe Luky prin ceea ce avea să afle de la Geta despre iubitul ei.
— M-a întrebat pur şi simplu! Eu i-am răspuns ce am avut de răspuns şi cu asta s-a încheiat discuţia, îţi închipui că m-a bănuit o clipă de nesinceritate?... între noi este o încredere reciprocă perfectă. Fără asta nici nu poate exista dragoste întreagă. Nu crezi ?
— Eu n-am avut nici o altă dragoste înainte de asta
— şopti Magdalena.
— Da' Tavi te-a iubit şi sînt sigură că te iubeşte încă.
— Nu poate decît să-mi pară rău... Mi s-a mai întîmplat de mult o poveste aproape asemănătoare...
Magdalena începu să povestească despre neaşteptata şi stînjenitoarea izbucnire de dragoste a unui vechi prieten din copilărie, Vlasu, care ani de zile nu făcuse decît să o tragă de cozi, să o bruftuiască, să o necăjească, şi fiind şi cu cîţiva ani mai mare decît ea, o folosise un timp şi drept „curier" : o trimitea cu bileţele la fetele de care era atunci îndrăgostit. Şi într-o zi, acelaşi Vlasu a avut revelaţia că pe ea, pe Magdalena, a iubit-o din totdeauna şi numai pe ea. Deodată, toate întîmplările anodine s-au îmbogăţit în ochii lui cu o semnificaţie, cu un simbol! Nimic nu fusese întîmplător
— totul prevestise marile sentimente care au zăcut în latenţă în el şi îşi aleseseră pînă atunci diversele travestiuri.
Ceea ce o uluise pe Magdalena mai mult decît această dragoste, pe care n-o presimţise cu nimic şi în nimic — îi explica acum Geta — fusese siguranţa lui Vlasu că şi ea îl iubeşte şi că de aci înainte vieţile lor rămîn unite: ce le-ar putea sta oare împotrivă?!
Nu avusese nici o îndoială că ar putea fi cumva şi altfel! Nici una ! De aceea a şi înţeles atît de greu, cu cîte penibile explicaţii din partea Magdalenei, că nici o fibră din ea nu poate răspunde iubirii lui.
— Aşa... — în sfîrşit păstrînd toate proporţiile — oftă Magdalena — şi cu Tavi... Dar acum ştiu — rosti ea cu gravitate — ce e dragostea. Şi plătesc scump... Nu pot să-ţi vorbesc acum mai mult, Geta... nu pot... începuse să-i tremure o lacrimă agăţată de un fir de geană.
În clipa aceea Rodica intră pe uşă cu sticla de medicament în mînă. Nu se lăsă pînă nu-i turnă Magdalenei pe gît o lingură plină cu Passifloral.
— Ai să dormi bine. Fără vise ! sublinie ea. Şi sper că mîine o să te prezinţi la cursuri odihnită şi sănătoasă! îsi scutură energic capul mare, cu părul tuns drept şi foarte scurt.
— Da, mîine viu sigur — făgădui Magdalena.
Geta rămăsese gînditoare. Se uită deodată la ceas, tresări şi alergă pe balcon. Magdalena şi Rodica o văzură aplecată peste balustradă şi o auziră strigînd :
— Cobor imediat, Emil! într-o clipă ! Zbor, rîse ea, cu un gîlgîit rotund.
Rodica zîmbi cu îngăduinţă:
— Ai auzit-o? i se adresă Magdalenei. „Zboară!"
Geta năvăli în odaie, gonită parcă din spate de un vînt puternic. 0 trase pe Rodica de mînă :
— Hai, hai să mergem! Se întoarse către Magdalena : Noi două mai avem de vorbit! Se aplecă, o sărută repede pe frunte şi ieşi. Rodica o urmă îndată. Înainte de a deschide uşa, răsuci şalterul din perete şi Magdalena rămase singură în întunericul din încăpere.
Cînd aţipise ? Nu ştia. Cît dormise ? Nu ştia. Se trezi deodată cu fruntea rece de sudoare, agitată de o spaimă, cu un cuget încărcat ca după o faptă rea. Ascultă tăcerea o clipă. Nu se auzea nici un zgomot şi nici de afară, din stradă, nu urca nici unul pînă la ea.
Apăsă pe butonul lămpii mici, cu abajur, de pe taburet. Se uită la ceas: erau orele douăsprezece. Zvîrli pledul de pe ea. În ciorapi, păşind încet — traversă bîjbîind prin întuneric bolul. Aprinse lumina în vestibul. Lanţul interior era prins în cîrligul lui. În „urnă" se afla o cutie de chibrituri, un fileu verde... un bilet de loterie expirat... Era acolo şi o filă de hîrtie cu numele Magdalena Gherea. Numai semnul lui Luky lipsea. Îşi spuse că totuşi poate Luky venise între timp, dar uitase să arunce o monedă de cinci bani în vasul de pe măsuţă. Se întoarse repede în odaie. Deschise uşa balconului. În camera lui Luky era întuneric, îndrăzni şi bătu în fereastră. Întîi cu o zvîcnitură elastică a unui singur deget, apoi ciocăni cu o falangă, tare, din ce în ce mai tare, cu deznădejde.
„Şi un mort s-ar fi trezit" — se pomeni gîndind. Se îngrozi. De ce se lăsase furată de somn ? De ce ascultase de sfaturile Rodichii şi ale Getei ? Ar fi trebuit să se ducă la restaurant să-l caute din nou pe Aurică. Acum, ce-i mai rămînea de făcut ? Să aştepte. Iarăşi să aştepte. Dar pînă cînd? Aspiră aerul, dorind parcă să-şi regăsească puterea de a nădăjdui. Ar fi vrut să plîngă dar nu îşi mai găsea nici lacrimile.
Îşi trase un scaun pe balcon — se înveli cu pledul pe picioare şi îşi rezemă braţele de balustrada rece. Privi ceasuri în şir strada pînă la capătul ei. Pe nesimţite veni o dimineaţă ceţoasă şi umedă care o goni în casă. Curînd auzi că şi casa se trezise: Florica Măceanu se întorcea din bucătărie unde îi pregătise lui Tine! micul dejun: întotdeauna două ouă moi la pahar şi o cană mare cu lapte fierbinte. Începu să circule prin coridoare şi Sîrzea. Parcă şi Eugenia?! Magdalena simţi nevoia s-o caute, să-i vorbească. Nu o găsi în bucătărie. Dădu acolo de Sîrzea. Stătea în genunchi în faţa aragazului şi meşterea ceva la ceasul de control al buteliei. Cînd o văzu, se ridică brusc în picioare, ştergîndu-şi încurcat palmele de pantaloni.
— ...'mnă dimineaţa... mormăi el, ursuz. S-a stricat butelia, trebuie să mai aşteptaţi dacă vreţi un ceai sau altceva la aragaz...
— Bine, răspunse Magdalena indiferentă şi dădu să iasă din bucătărie.
— Nu e interzis să beţi ceai, preciză Sîrzea, dar nu aveţi pe ce să-l fierbeţi... Vedeţi doar, s-a stricat regulatorul... Nu e vina mea... Sînt accidente inerente uzurei în comun a obiectelor... Se opri — observă că fata plecase.
Magdalena se îmbrăcă şi fugi la debitul din apropiere să telefoneze la Sfatul popular. I se răspunse că tovarăşul Stamatin nu venise la slujbă de trei zile.
Agăţă receptorul în furcă şi rămase năucă, cu privirea în gol.
— Mai doriţi ceva ? întrebă debitanta intrigată.
— Da... sigur... nişte Carpaţi... bîigui Magdalena... Şi cu chibrituri... Scotoci în poşeta de vinilină şi găsi printre caiete portofelul ei. Puse banii pe tejghea şi plecă din debit, neputîndu-şi explica pentru ce-şi cumpărase nişte lucruri de care nu avea nevoie. Se întoarse în goană acasă. Trase din pachetul de ţigări una şi o aprinse; ţigara era rea, acră, înnecăcioasă şi Magdalena o stinse imediat. Şi Luky fuma Carpaţi, dar fumul lor avea un miros plăcut, mai ales cînd i-l aducea de pe balcon o pală de vînt.
Deodată îşi aminti că e tîrziu, că pierduse prima oră de curs şi trebuie să se grăbească dacă vrea să ajungă înainte de a începe cea următoare.
Îşi adună caietele, le înghesui în servietă. Puse mîna să-şi ia paltonul din cuier, dar în clipa aceea cineva răsucea cheia în broasca uşii odăii lui Luky. Magdalena deschise cu o mişcare smucită uşa balconului...
Lacrimile de deznădejde erau acum undeva pe aproape, îi gîlgîiau în gît. Prin geam o privea un obraz supt, acoperit de o barbă blondă, nerasă parcă de o săptămînă. Ochii lui Luky erau tulburi, de un verde stătut, murdar, stins. Genele ţepoase purtau în ele parcă cîlţi de cenuşă fină. Părea prăfuit, părul îi era în dezordine şi o sprinceană se arcuise întrebătoare. Gura stătea strînsă, cu colţurile adîncite, şi gulerul hainei îi era ridicat şi foarte mototolit.
Îi făcu un semn pe care ea nu-l înţelese din prima clipă. Apoi dispăru. Magdalena îşi spuse că poate o chemase la el. Intră în odaia Iui cu paşi nesiguri, mînaţi parcă nu de forţa muşchilor, ci numai de o încordare nervoasă. Stătea în picioare, cu spatele rezemat de masă. Magdalena se apropie, iar el aştepta impasibil, indiferent.
Fata nu putea să vorbească. Totul părea învăluit într-un aer de irealitate. Cu cît înainta mai mult. Cu atît i se părea mai puţin că-l are în faţa ochilor. Trebuia să-l alingă ca să înţeleagă că era viu, că trăia. Îi puse inîna pe reverul hainei, îşi trecu degetele peste obrazul lui, peste sprîncene, peste gura lui strînsă şi amară. Apoi deodată se agăţă de gîtul lui şi dori să-i spună ceva, să-i spună că-l iubeşte, dar nu putu scoate nici un cuvînt. Îşi auzi geamătul de uşurare şi înţelese că plînge. Plîngea încet, în hohote mici, lipindu-şi obrazul ud de lacrimi de ţepii mari şi aspri ai obrajilor Iui.
— Ce bine că ai venit... Luky!... Ce bine... murmură ea, udîndu-i cu lacrimi gulerul mototolit al cămăşii.
Cu gura ascunsă în părul ei, suflînd din greu, ca după un drum lung, extenuant, Luky bolborosea ceva de neînţeles. Dar braţele lui deveneau din ce în ce mai tari, o strîngeau aproape dureros de puternic.
Mă iubeşti ? Mă iubeşti ? Am nevoie să-mi spui tot timpul... Mă iubeşti ?
Magdalena ghicise mai mult şoapta lui. Plîngînd, înăbuşită în strînsoarea braţelor lui, spunea într-una că îl iubea, îl iubea nesfîrşit de mult, pentru totdeaunaşi dorea să-l vindece, să-i dea linişte, încredere în viaţă, în tot. Luky îi cerea să-i repete, şi Magdalena spunea mereu acelaşi lucru, dar lui parcă nu-i era încă deajuns.
— Jură-mi că n-ai să mă părăseşti niciodată... ju-ră-mi, cu legămîntul cel mai groaznic de care să te temi, că n-ai să pleci niciodată din braţele mele, din viaţa mea, că ai să ştii să vii mereu cum ai venit acum... Că ai să mă împaci cu viaţa... înţelegi că eşti unica mea lumină ? înţelegi de ce trebuie să-mi juri că n-ai să fugi? stăruia Luky, plimbîndu-şi febril palmele peste obrazul ei plin de lacrimi. M-am întors numai ca să te mai văd, numai conştiinţa că existai pe undeva şi poate mă aşteptai m-a readus...
Unde ai fost zilele astea ? şopti fata îngrozită la gîndul că el fusese atît de aproape de moarte.
— De ce întrebi ? Ce importanţă are unde am zăcut ? Poate că am băut, poate că am umblat năuc pe străzi, prin gări, căutînd o maşină dementă care să dea peste mine, sau un tren... Dar n-am făcut-o numai pentru că ştiam că exişti tu...
Palmele lui n-o mîngîiau plăcut, dimpotrivă îi striveau obrazul, şi ea simţea că apăsarea aceasta îi deformează trăsăturile, o sluţeşte, dar nu avea tăria să i-o spună. Şi îmbrăţişarea lui fusese spasmotică, violentă, ca o încleştare. Buzele lor nu se întîlniseră. Nu avuseseră timp pentru prima lor sărutare.
— Iubitule, scînci încet Magdalena, luptîndu-se cu degetele lui care-i strîngeau convulsiv obrajii. Aş vrea să te linişteşti... Să înţelegi că e pentru totdeauna...
— închide ochii, murmură Luky.
Magdalena aştepta tremurînd de emoţie sărutarea. Prima sărutare de dragoste din viaţa ei. Cum avea să fie ? Dar braţele lui o părăsiră. Îl văzu pe Luky apropiindu-se de dulapul care acoperea glasvandul despărţitor dintre cele două încăperi. Luky dădu dulapul Iaoparte, descuie uşa, apoi o deschise larg...
— Nu trebuia... murmură Magdalena speriată.
— Gîndeşte-te ce spui... gîndeşte-te bine... spuse parcă ameninţător Luky. Mi-ai făgăduit că n-ai să pleci, că n-ai să mai fugi niciodată. Se apropie de ea, o prinse de braţ: Tu care spui numai ce gîndeşti cu adevărat şi sincer, tu vrei într-adevăr ca uşa asta să rămînă închisă ? Vrei să ne separe — întrebă el.
Simţi deodată gura lui căutîndu-i buzele. Închise pleoapele şi nu se mai putu gîndi la nimic. Era prima clipă de duioşie, de contopire bună, învăluitoare şi lină — în apropierea dintre ei doi — prima în care violenţa, pînda, neliniştea nu se amestecau.
Un timp lung rămaseră unul în braţele celuilalt, căutîndu-se cu o sete care creştea mai mare din împlinirea ei.
Auzi deodată prin pîcla moale a beţiei în care se scufundase un zgomot. Se smulse cu spaimă din braţele lui Luky şi deschise ochii înceţoşaţi.
În odaia ei se afla Tavi. Era împurpurat şi foarte stînjenit. Se uita uluit la glasvandul deschis.
— Am bătut la uşă — se scuză el. Nu mi-a răspuns nimeni şi m-am speriat... Te ştiam singură şi bolnavă... Am aflat abia azi de la Rodica şi am venit într-o fugă pînă aici, bîigui el, evitînd s-o privească pe Magdalena.
— Nu trebuia să te deranjezi. Are cine s-o îngrijească — răspunse acru Luky.
Octavian se întoarse cu spatele şi porni spre uşă.
— Tavi! strigă Magdalena. Dar nu mai ştiu cîteva clipe ce să adauge.
El se oprise la un pas de uşă, dar nu se întoarse s-o privească.
Eşti bun, îţi mulţumesc din suflet... Vă mulţumesc tuturor din grupă, vorbi ea stîngaci, ca la o şedinţă... De mîine am să vin la facultate. N-am să mai lipsesc... îngăimă ea. N-am să mai lipsesc niciodată... Nu mai ştiu ce să spună.
Foarte bine, rosti încet Tavi şi plecă imediat.
Magdalena se lăsă încet pe divanul ei.
— Ţi-aş fi foarte recunoscător ca pe viitor tînărul medicinist să uite poteca asta care duce pînă aici —azvîrli cu dispreţ, printre dinţi, Luky. Ce regreţi acum? Spune repede ? Ţi-e ruşine că te-a văzut în braţele mele? Era totul foarte liric, şi decent — adăugă el. Asemenea scene sînt permise şi în filmele la care asistă tineri tot atît de pudici ca echivocul tău amic. Sau te temi că l-ai pierdut? Poate că îl iubeşti, poate că abia acum ţi-ai dat seama... îi şoptea în ureche, precipitat şi tulburător.
Ştii bine că nu e aşa... Ştii bine... cuvintele se stinseră.
Luky o cuprinse iar în braţe şi Magdalena se lipi de el, căutînd din nou beţia plină de încîntare pe care o descoperise.
— Mie, dragă madam Sîrzea — începu într-o dimineaţă conversaţia în bucătărie Florica Măceanu — mie știi bine, nu-mi place să mă amestec în viaţa nimănui...
Aşa e şi Tinel, aşa sîntem toţi din familia noastră... dar îţi spun drept — făcu ea subţiindu-şi glasul pînă la tremur — frumos cadou i-a dat de logodnă nepotul dumitale medicinistei ! Frumos cadou — rîse ea. Un spălător de vase! Aşa o fi astăzi moda, în loc de inel...
— Ce tot vorbeşti ? o repezi Eugenia. Ce ai cu fata ?
— Eu?! Eu n-am nimic!... Dacă ei îi convine să spele seară de seară vase... Fată cu carte, de ! !
— Nu mai exagera şi dumneata — se supără Eugenia. A pregătit de cîteva ori seara cîte ceva de mîncare pentru ea şi Luky... Şi ce-i dacă a spălat vase ?
— De fapt... la ea în familie, ce altceva a avut de învăţat? Recunoaşte şi dumneata, dragă madam Sîrzea, că în alte timpuri o căsătorie între un băiat de condiţie şi o fată de basse extraction2 era ceva mai rar... Era o mezaliansă, în orice caz... Astăzi însă...Ca să fiu sinceră cu dumneata — lui Tinel i-a părut rău că n-a fost mai atent cu ailaltă — cu Neguleasca ! Sînt sigură că ea atîta aştepta, ar fi fost foarte fericită s-o ceară un băiat ca nepotul meu în căsătorie, în orice caz — îşi încreţi ea nasul gros ca şi cînd ar fi supărat-o deodată un miros neplăcut — nu mă aşteptam din partea mironosiţei ăsteia să se pună „în menaj" cu cineva fără cununie în regulă... Cînd a auzit Tinel, i s-a făcut — să mă crezi! — silă!
— Cîţi ani are Tinel al dumitale — întrebă Eugenia fără să ridice privirea de pe cratiţa pe care o freca cu Vini în chiuvetă.
— Treizeci şi opt. Nu i-a împlinit încă — reveni repede, regretînd că nu scăzuse decît cinci ani din vîrsta nepotului.
— Treizeci şi opt?! Scuză-mă, dar îi poartă foarte prost... Probabil din cauză că e bolnav de stomac... Ştii, domnişoară Măceanu, am citit într-o carte : bolile de nutriţie influenţează foarte, foarte rău asupra aspectului fizic, dar mai ales asupra caracterului... Greu o să-l însori pe Tinel al dumitale...
Ieşi repede din bucătărie ca să nu mai trebuie să audă răspunsul Floricăi Măceanu.
Sîrzea era plecat din apartament. Coborîse la parter să stea de vorbă cu administratorul blocului — fost avocat — cu care se consulta pentru procesul de evacuare pe care voia să i-l intenteze nepotului lui. Eugenia surîse înduioşată amintindu-şi că Magdalena venise s-o roage să intervină pentru Luky. Îi spusese chiar că „garantează" ea că Luky va plăli tot ce datorează... Nu-i răspunsese ceea ce îi venise pe buze... Nu voise s-o mîhnească... Şi cine ştie — îşi spusese — în cele din urmă, poate că fata asta bună şi frumoasă, care se îndrăgostise de Luky, avea să reuşească cu el ceea ce nu reuşiseră nici părinţii lui, nici rudele, nici profesorii şi nimeni altcineva pînă acum. S-au mai văzut asemenea minuni! îi făgăduise Magdalenei că va face tot ce va putea ca să-l împiedice pe Sîrzea să intenteze procesul.
Îi făgăduise... dar ştia că şansele erau foarte puţine...
Îi auzi mersul în hol. Peste cîteva clipe îl văzu intrînd cu paşi mici şi săltaţi în odaie — cu o mapă voluminoasă la subsuoară. Era radios.
— Mi-a dat toate asigurările Costescu că în şase săptămîni obţin ordinul de evacuare !
— Zău? :— se prefăcu foarte încîntată Eugenia. Ar fi grozav de bine, Panaite...
Răspunsul ei îl ului ! Se bucurase că îi poate anunţa ceva neplăcut. Ştia că „pactizase" cu Magdalena : îi luase doar apărarea deschis de cîteva ori. La fel şi lui Luky. Ce însemna schimbarea asta ? îi aruncă o privire plină de suspiciune. Ea se făcu că nu observă nimic şi continuă cu degajare:
— Chiar dacă se oferă să ne dea cîte o sută cincizeci de lei lunar din datoria veche, eu zic tot să nu renunţăm la proces, Panaite...
— 0 sută cincizeci de lei ? ! A făcut vreo propunere în sensul ăsta ? întrebă el, devenind deodată foarte vioi.
— Da... minţi Eugenia. Mi-a vorbit Magdalena de aşa ceva...
— Dacă îmi dau o scrisoare de depozit, accept. Te autorizez să duci tu tratativele — anunţă el solemn, de parcă în clipa aceea ar fi încununat-o pe Eugenia regină. Spune-le însă foare clar : ori am la mînă o scrisoare iscălită de ambii — în care se obligă să-mi plătească suma de nouă sute de lei în şase luni — per una sută cincizeci lunar — ori fac proces — dacă nu-mi eliberează în trei zile camera !
— Nu, nu ! Mai bine să se mute ! Chiar dacă o să ne vină în locu' lui o familie de patru-cinci persoane, cum li s-a întîmplat Eleftereşlilor...
— Care Eleftereşti ? — făcu speriat Sîrzea.
— Mi-a povestit Florica Măceanu... Eu nu-i cunosc ! Sînt nişte prieteni de ai lor — tot proprietari ca şi noi... minţi ea din nou.
— Vorbeşti ca o imbecilă — începu să strige Sîrzea, ridicîndu-se de două ori pe vîrfuri şi lăsîndu-se imediat pe călcîie... Se congestionase la faţă. Ce-ai înnebunit? Şi mai zici ; că ar fi şi mai bine ! Cum o să fie mai bine cinci, decît una — care la urma urmei e chiar nepotu' meu ? ! Nepotu' meu ! urlă el. Ridicase un deget în aer şi îl flutura ameninţător ca pe un stindard al familiei pe care în clipa aceea îl apăra împotriva oricui ar fi cutezat să-l atingă.
Eugenia inventă că se certase cu Luky, că nu-l mai putea suferi, că dorea să scape de el. Sîrzea îi impuse bătînd cu pumnul în masă să se ducă imediat în camera băiatului şi să înceapă „tratativele" în vederea obţinerii scrisorii de depozit.
— 0 convoci şi pe medicinistă şi îi spui că fără iscălitura ei : Magdalena Gherea ! — preciză el ca să nu existe nici o confuzie — refuz categoric să o primesc pe a lui Lucian Stamatin. Ai priceput ? Ai să fii în stare să ţii minte ? Stai, mai bine să-ţi notez eu pe hîrtie — pe puncte — tot ce ai de discutat.
Trase imediat sertarul mesei. Îşi pregăti tot ce avea nevoie: riglă, creioane, hîrtie, gumă de şters...
Eugenia îl lăsă să-i compună „planul de bătaie al tratativelor" — titlul îl găsise Sîrzea. I se părea uluitor rezultatul la care ajunsese, victoria atît de facilă pe care o obţinuse. Dar nu putu să se bucure, avu revelaţia îngrozitoare că toată viaţa ei ar fi fost alta dacă în loc să i se fi supus acestui tiran şi maniac ridicol, sau înloc să fi încercat să i se împotrivească atît de slab, atît de laş şi în atît de puţine rînduri, regretind de fiecare dată că o făcuse — dacă în loc de toate astea l-ar fi manevrat ca astăzi — uzînd de o vulgară şiretenie — dacă l-ar fi dus de nas — grosolan — ca astăzi... gîndi cu un oftat din atlînc femeia.
Peste o oră Sîrzea punea în mîna ei hîrlia cu punctele : a, b, c, d, e şi f ale „ordinei de zi" ; o sili să le citească întîi tare în faţa lui. Eugenia nu se împotrivi de loc, dar îndată ce ieşi din dormitor rupse cu voluptate, în zeci de bucăţele, „planul de bătaie" la care muncise el şi bătu la uşa Magdalenei. Cu ea voia să stea de vorbă întîi, şi pe urmă cu Luky.
— Am veşti bune, drăguţo ! anunţă ea intrînd. Renunţă la proces !
Relată pe scurt — cu satisfacţie — convorbirea pe care o avusese cu bărbatu-su.
— Nu ştiu ce-i o scrisoare de depozit — răspunse Magdalena îngrijorîndu-se. În orice caz, pe viitor o să primiţi regulat chiria.
— Dacă i-ar da lui bărbatu-meu şi ceva din cea veche
— o sută, două de lei acolo — sînt sigură că i-ar astupa gura... Să vorbesc şi cu Luky... El nu e acasă ? întrebă Eugenia privind spre uşa de sticlă dintre odăi, care era închisă, dar în spatele căreia nu se mai vedea dulapul
— era tras într-o parte.
— E la lecţia de compoziţie. Munceşte foarte serios şi mult ! — ţinu ea să sublinieze.
— De dumneata ce să mai vorbim !? Numai să ai puterea să le duci pe toate singură — încercă ea într-un fel s-o avertizeze.
Magdalena o ascultase cu o ureche nu prea atentă, începuse să răsfoiască nerăbdătoare cursul pe care îl ținea deschis pe divan.
— Văd că stai cu cartea în faţă — se sezisă Eugenia. Vrei să înveţi... să te las, drăguţo...
— Da... am mîine o zi mai grea... Trebuie să mai citesc...
— Învaţă sănătoasă şi nu-ţi face griji pentru scrisoarea aia de depozit... Vedem noi cum om face — spuse Eugenia ieşind.
Magdalena se apucă imediat să citească. Dar foarte curînd ochii-i începură să clipească des şi în fracţiuni de secundă se tot închideau, strîngînd între pleoape,o fărîmă de somn furat.
Cu efort parcurse o pagină din care mintea ei nu reţinuse mai nimic. Întinse mîna şi luă de pe taburet o fiolă de cofeină. 0 sparse şi o bău dintr-o înghiţitură.Trebuia să-şi gonească somnul...
Şi noaptea trecută se culcase tot spre zori. Stătuse cu Luky. El îi vorbise cu capul culcat în poala ei — despre o temă de compoziţie muzicală pe care visa s-o realizeze : Dragostea absolută ! Dragostea pe care o trăise doar perechea originară... Se pierduse de atunci acea unică potecă ce duce la fericirea de dincolo, pe care o descoperă doar clarvăzătorii. Oamenii au pierdut puterea de a iubi de cînd s-a pierdut şi poteca... Cuplul care va regăsi acest drum, acest drum al dragostei originare... va realiza iubirea aici pe pămînt, absolută, nemuritoare, cu care îşi vor recîştiga propria nemurire.
Magdalena îl ascultase cu un sentiment nemărturisit de jenă. Nu-i plăceau asemenea cuvinte — le găsea ieftin fastidioase — nu-i plăceau asemenea poveşti, le găsea absurde — violentau tot ce era bun simţ sănătos, robust în ea şi se întreba în ce măsură crede sincer Luky în tot ce spune. Nu, nu puteau fi decît exaltări.
Luky îşi ridicase capul din poala ei şi o întrebase dacă se simte în stare să pornească alături de el, în căutarea paşilor pierduţi ai perechii originare.
Întrebarea lui o făcu de data asta să zîmbească:
— Nu crezi că o să avem ceva mai bun de făcut decît să umblăm după fişa de imobil a lui Adam şi Eva?
— E tot ce ai priceput ? se crispase Luky, înălţîndu-şi agresiv bărbia.
— Am făcut o gafă, o impietate ? vru Magdalena să păstreze mai departe tonul de glumă, dar întîlnindu-i privirea rece se ghemui toată la pieptul lui.
El îi mîngîie un timp, distrat, umerii.
Apoi fusese o noapte de plinătate, ca toate nopţile lor, dar dimineaţa după nici două ore de somn plecase buimacă la clinică. Aţipise în tramvaiul care o ducea la Spitalul Central pentru lecţia de Fiziopatologie.
Se aduna zi de zi oboseala nopţilor nedormite de două săptămîni încheiate.
Luky se mai odihnea după-amiezele, cînd ea învăţa. Şi dimineţile el dormea mai tîrziu. Magdalena nu-l auzea niciodată umblînd prin odaie la ceasul cînd ea se pregătea de plecare. Luky spunea că lui îi ajunge o jumătate de oră ca să se îmbrace, să se bărbierească şi să prindă condica la slujba lui de la Sfatul popular, care e drept nu era departe de casă.
Magdalenei nu-i mai ajungea timpul în nici un fel. Sentimentul acesta îi dădea o secretă panică. Primise bucuroasă, cu cîteva zile în urmă, sarcina pe care i-o încredinţase comitetul Uteme de an — să organizeze cîteva întîlniri între studenţii de la medicina generală şi cîteva personalităţi din lumea artelor.
Prima întîlnire de acest fel era hotărîtă pentru ziua de opt martie care bătea la uşă. Şi pentru că era vorba de Ziua Femeii — Magdalena se gîndise să ia legătura cu o scriitoare şi cu o compozitoare. Îşi dorea chiar să vorbească cu o compozitoare, să audă de la ea cum se pregătise — cum studiase — cum fusese debutul ei... cît timp luptase pînă să ajungă să se afirme, îşi notase numerele de telefon... dar apoi se întîmplase un lucru cu totul neobişnuit pentru ea : uitase. Pentru prima oară în viaţa ei uitase de o îndatorire. Două zile în şir se ştersese complet din mintea ei pînă şi amintirea acestei preocupări. Noroc că fusese din nou chemată la comitet, pentru nişte instrucţiuni.
Atunci îşi reamintise brusc — cu o mare tresărire de spaimă. Alergă la primul telefon. Nu o găsi nici pe scriitoare în Bucureşti, nici pe compozitoare.
Magdalena îşi simţi conştiinţa uşurată ; barem se putea duce să-i comunice secretarului rezultatul unui demers. Împreună cu Florescu şi cu Emil Prodan căzură de acord asupra unei alte scriitoare şi a unei alte compozitoare. I se atrase atenţia să caute să stea de vorbă cu ele cît mai curînd.
Magdalena plecase grăbită acasă să-l mai prindă pe Luky înainte de ora lui de compoziţie. Îşi spusese că spre seară va coborî neapărat la farmacia din colţ, pentru cele două comunicări telefonice.
Dar cînd îşi aminti de ele — trecuse de ora zece. Amînase pe a doua zi. A doua zi era astăzi. Şi...
Îngrozitor, cum o părăsea memoria în ultimul timp! Şi în schimb, atît de prezentă nevoia asta de somn. De somn. de somn, ca de un liman ! îşi făgăduia în fiecare seară să se culce devreme, să se trezească dimineaţa cu mintea limpezită, fără cîlţi pe creieri, să iasă din noapte cu trupul odihnit, să înceapă ziua cu poftă, cu putere — aşa ca înainte...
Dar era atîta sete de a se cunoaşte, între ea şi Luky... şi zorile veneau de fiecare dată prea devreme. Prea devreme de fiecare dală. Luky spunea că setea asta nu se va astîmpăra niciodată, între ei doi...
Magdalena închise ochii... Un fior o făcu să-şi încordeze torsul, într-o aşteptare parcă.
În clipa aceea chiar îl auzi pe Luky intrînd în odaia lui... El îşi aruncă fularul, pardesiul la întîmplare şi deschise larg, cu un gest nervos, uşa de la mijloc.
Magdalena îi sări de gît.
— Ai mîncat — o întrebă el repede, strivindu-i cu palma un obraz.
— Nu... Te-am aşteptat pe tine... ca de obicei.
— Foarte frumos din partea ta. Aşa să faci întotdeauna ! O sărută ca o recompensă — pe o pleoapă şi pe cealaltă. Acum, îmbracă-te fuga : te duc la o cîrciumioară. Sînt un om bogat ! Posed un supliment de o sută de lei !
Magdalena ştia că nu era zi de chenzină.
— Luky, de unde ai aşa de mulţi bani? glumi ea.
— Mi i-a dat Iadeş pentru tine ! începu să rîdă încet, privind flacăra chibritului cu care îşi aprinsese ţigara. Făcu o pauză mică, apoi spuse calm, indiferent: L-am vîndut pe Iadeş!
Magdalena nu vru să creadă ; era sigură că nu putea fi decît o glumă.
Luky dădea explicaţii:
— Cînd am dormit la nea Aurică... ultima oară...Ştii cînd... făcu el o pauză — am cunoscut atunci un individ care mi-a propus să i-l vînd lui pe Iadeş... Azi mi-a adus restul de bani, din trei sute... Ei, acum, după ce cunoşti provenienţa banilor, cred că te-ai liniştit şi sigur eşti dispusă să-mi dovedeşti că nici o femeie din lume nu ştie să se îmbrace mai repede decît tine, debită el precipitat, dorind parcă să nu-i mai lase timp Magdalenei să întrebe nimic.
— Hai, iubito, hai... o grăbi — şi o sărută mărunt de jur împrejurul gurii, lăsînd buzele la urmă.
Ea rămase neparticipativă. Întunecată.
— În nopţile în care ai lipsit... după ce mi-ai scris scrisoarea aceea... prin urinare acolo ai fost... spuse încet Magdalena. De ce nu mi-ai mărturisit pînă acum?
Uite că îţi „mărturisesc" acum — răspunse el cu un zîmbet bun, pe buze, pe care i - l dezminţea privirea devenită deodată rea.
— Mi-ai cerut atunci... cînd te-ai întors, să nu te întreb niciodată unde ai fost... Mi-am închipuit că este într-adevăr ceva... foarte greu de povestit... ceva de care nu vrei să-ţi mai aminteşti...
— Presupunerile tale te-au dus destul de aproape de adevăr... şi mă surprinde insistenţa ta de acum... Rîse deodată, dar fără nici o veselie : Eşti chiar atît de dezamăgită că nu m-am sinucis?!
— Luky! strigă ea şi-i acoperi gura cu palma.
— Să ştii că timpul nu e încă pierdut — spuse el şi-i înlătură mîna care încercase să-i fie stavilă cuvintelor.
— Luky ! — se rugă ea şi se strînse — devenită deodată mai mică, mai fragilă — la pieptul lui. E adevărat... se scuză — am fost puţin neplăcut surprinsă, pentru că în general... nu înţeleg prea bine prietenia ta cu...
— Stai, draga mea, stai — o opri el. Nea Aurică nu e un chelner oarecare ! E un tip subţire şi cultivat. Fost căpitan de marină... un om care a călătorit prin toată lumea... Ţi-am mai spus...
— De ce n-a rămas în marină ?
— În primul rînd, pentru că nu mai e foarte tînăr... în al doilea rînd, sau poţi să inversezi ordinea dacăpreferi, fiindcă e ciocoi şi fiu de moşier... Nu ştii cum e azi cu „foştii" ? ! Dar dacă te interesează aşa de mult te duc la el să-l cunoşti !
— Nu, nu ţin de loc ! Nu-mi place să am de a face cu „foştii", sublinie ea.
— Vai, vai, cîtă intransigenţă! îşi arcui o sprinceană, în timp ce colţurile gurii coborîseră. Adăugă : Dacă te deranjează această amiciţie... nu mi-e foarte greu să renunţ la ea... dar nu văd utilitatea ! Te rog să mă crezi că domnul Aureliu Orezeanu nu e nici măcar reacţionar !
— „Nici măcar"? Cum vine asta? — şi se uită nedumerită la Luky.
— Vai, vai, eşti gata oricînd să-mi faci un proces de intenţie — rîse iarăşi el — chiar şi dintr-un simplu şi lipsit de orice intenţionalitate „măcar". Dar la urma urmei, ia spune-mi te rog — şi o trase uşor de o şuviţă de păr — ce e cu „ancheta" asta ? Tovarăşă dragă — scumpă, iubită, unică tovarăşă — cu ochii cei mai neverosimili din lume ! — crede-mă, crede-mă, te rog — făcu o pauză şi o sărută pe un obraz şi pe celălalt — că ştiu şi eu tot atît cît ştii şi tu despre lupta de clasă, sub toate formele ei ! Nu te teme că am căzut în plasa duşmanului! Crede-mă — supralicită el —- nu l-am auzit pe Nea Aurică, o singură dată făcînd un comentariu ostil... criticînd regimul... Niciodată! !
— Nu e destul să nu critici... Asta poate fi o simplă prudenţă, care cîte nu poate ascunde ! Trebuie să iubeşti şi să ştii să aperi fiecare lucru nou, fiecare...
— ...Realizare... o completă el — apăsînd pe cuvînt.
— Da, Luky. Eu, eu şi toţi ai mei, noi aşa iubim viaţa asta a noastră. Ştim că e a noastră şi că trebuie s-o apărăm.
— Iubito... te rog crede-mă... nu trebuie să mă prelucrezi ! spuse el cu o diferenţă de ton izbitoare între primul cuvînt pe care îl rostise încet, cald şi între cele următoare, care trădau un crescendo de intoleranţă pentru discuţia care se începuse.
— Nu te prelucrez — răspunse Magdalena sever — dar...
Luky n-o lăsă să continue:
— Dar ai îndoieli asupra mea — spuse el cu mîhnireîn glas. Nu-mi ierţi că n-am o familie ca şi a ta, cu care să mă pot mîndri. Cu ce sînt vinovat — întrebă el cu umilinţă.
— Nu, nu eşti vinovat. Dar dacă te-ai rupt de lumea din care vii, rupe-te de ea pînă la capăt.
— Pînă la capăt... şopti el.
Luky stătea într-o poză graţioasă — puţin teatrală — de mim — cu braţele larg desfăcute — aşteptînd-o. Dar Magdalena nu veni.
— Ce-i cu tine ? se încruntă el şi coborî încet braţele, încrucişîndu-le peste piept.
— Îmi pare rău de Iadeş... Credeam că ţii la el...Scheuna de fericire cînd îl mîngîiai... L-ai dat pe mîini străine... Cum ai putut s-o faci ?
— Cînd l-am dat, îmi era totul indiferent: te pierdusem pe tine !
Magdalena se înduioşă deodată. Se apropie de Luky, îşi lipi fruntea de umărul lui.
— Cît de gata eşti întotdeauna să mă tăgăduieşti
— murmură el căutînd cu buzele fierbinţi prin părul ei. Hai, iubito, pune ceva pe tine şi să mergem...
— Luky — îndrăzni ea — nu te supăra dar... Dar ştii... mai bine dă-i suta asta de lei unchiului tău... Sînt sigură că o să-l îmbunezi imediat... Nu te supăra, iubitule — dar e foarte important — nu ? — să nu-ţi pierzi camera...
Se feri ca şi pînă atunci să-i spună că Sîrzea ameninţase cu judecata... Că Eugenia venise să propună o tranzacţie... Preluase ea o seamă de griji care îi reveneau lui Luky. Ştia că asemenea griji şi necazuri avuseseră partea lor la disperările în care ajunsese nu de mult Luky.
— Dragostea mea. Învaţă să uiţi din cînd în cînd că pîinea se cumpără cu bani şi că un biet adăpost omenesc trebuie şi el plătit! Dragostea mea — repetă el — nu mai galopa cu atîta foc prin spaţii atît de limitate...Socoteli! Socoteli! Socoteli! zvîrli un braţ în lături. Se trînti pe pat dezolat. Bine. Rămînem acasă!
Magdalena se sperie :
— Nu. dacă ţii tu... Nu... Gata! Mă îmbrac...
Fă-l fericit pe unchiul meu cu suta asta de lei. I-o puse Magdalenei în palmă. 0 văzu întristată, dar adăugă cu maliţiozitate : La urma urmei, să ştii că n-a fost lipsită de savoare această discuţie a noastră — prima mi se pare, nu? — cu caracter strict meschino-domestico-conjugal...
— Te-ai supărat ? întrebă ea şi iar veni să se lipească de pieptul lui.
— Nu ! răspunse el scurt şi îşi cabră gîtul.
— Dacă ai şti ce planuri am... se hotărî ea să se trădeze. Ai spus de atîtea ori că altfel ai putea să lucrezi şi să faci progrese dacă ai avea un pian acasă...Trebuie neapărat să avem un pian, Luky.
— Cum? De unde, copilule? Tăcu. Oftă. Bineînţeles, un pian m-ar ajuta imens... N-aş mai lăsa să-mi fugă, să-mi scape printre degete nici o melodie care sună în mine. Şi gîndeşte-te... aş cînta-o întotdeauna în faţa ta — pentru prima oară...
— Da, murmură ea, mişcată.
— Prin urmare... se stă acasă astă-seară... Bineee...spuse el fără părere de rău — de data asta. Ce-mi dai de mîncare?
— Să -ţi fac o omleta mare şi grozavă, Luky? Mai avem şi puţină şuncă...
Magdalena se repezi pe balcon unde ţinea proviziile pe care le primise săptămîna trecută de la Petroşani. Se duse în bucătărie, unde o găsi pe Eugenia fierbînd apă pentru ceaiul de tei, pe care îl bea în fiecare seară Sîrzea. Îi dădu suta de lei :
— Spuneţi-i soţului dumneavoastră că peste cîtevazile va mai primi una.
— Foarte bine. Am eu grijă să dea chitanţă pentru ea... Pot să-ţi fiu cu ceva de folos, drăguţo ? Faci omletă ? Să te învăţ eu : adaogă o linguriţă de făină dacă vrei s-o faci mai spornică...
— Spune, Magdalena — o întrebă în noaptea aceea Luky, ţinînd-o în braţele lui — de ce am găsit şi azi, şi ieri, şi alaltăieri, şi în fiecare zi cînd m-arn întors acasă uşa dintre odăile noastre închisă? Te temi de vizitele neprevăzute ale... Cavalerului... respinsei figuri?
— De... toate vizitele neprevăzute, Luky ! Şi aşa... cred că se vorbeşte destul despre noi...
— Ai dreptate ! ! ! într-o zi... s-ar putea să te întrebe cineva : Ce a însemnat în viaţa ta Luky Stamatin? E bine să-i poţi răspunde: Am fost vecini. Şi atîta tot! Şi martori în instanţă vei aduce glasvandul şi dulapul — care vor jura cu mîna pe conştiinţă pentru castitatea ta... Sabia dintre Tristan şi Isolda n-a fost nimic pe lîngă aceste obiecte...
Magdalena începu să rîdă, dar se opri. El o privea lung. drept în ochi şi deodată spuse :
— În fond, eşti destul de vîndută prejudecăţilor! Calculată — se pare - de asemenea. Ţii la salvarea aparenţelor... mai presus de...
— Luky, nu vorbi aşa... Totuşi eu am de dat socoteală pentru purtarea mea şi faţă de părinţii mei... şi faţă de colegi...
— Apropos — făcu el, privind-o puţin dintr-o parte ce ştiu despre relaţiile dintre tine şi mine Rodica şi Geta, colegele, amicele tale, despre care mi-ai vorbit de atîtea ori...
— În perioada cînd eram foarte tristă din cauza ta... adică după întoacerea mea de la Petroşani... Se opri apoi continuă : Luky, odată şi odată, tot o să vorbim noi foarte pe larg despre anumite lucruri, nu-i aşa ?
— De pildă? îşi arcui el ironic-amuzat o sprinceană.
— ...Despre felul cum ţi-ai închipuit pe părinţii mei... Să ştii: nu mi-a plăcut... M-a durut... Optica ta era...
— „Optică de burghez" — pufni el în rîs. Nu ?! Hai, spune! Spune, iubito, tot ce ai pe inimă, dar vino repede — repede de tot — în braţele mele ! o chemă el.
Ea nu se apropie repede, ci cu paşi mărunţi, parcă nehotărîţi.
După o tăcere, în care Luky o acoperi cu sărutări, el stărui :
— Sînt totuşi curios să aflu cum m-ai înfăţişat în contumacie colegelor tale... Hai, zi! Dar fii foarte sinceră !
— Atunci cînd am fost necăjită... — reluă Magdalena — ele au simţit că se petrece ceva rău cu mine şi au făcut totul ca să-mi fie foarte aproape... S-au interesat de mine... Au vrut să ştie... Nu m-am simţit în stare de confidenţe... Nu pentru că n-aş fi avut încredere în ele... dar mi-era greu...
Luky o urmărea atent.
— Pe urmă — continuă Magdalena — după ce te-ai întors, ele au înregistrat schimbarea... adică au văzut că sînt într-o altă stare sufletească şi s-au bucurat... Acum însă de curînd - mărturisi Magdalena — m-au cam luat la rost — în special Rodica, ea e mai severă — dar e o fată admirabilă, să ştii ! pentru că m-a surprins neatentă uneori la cursuri.
— De ce neatentă ?
Magdalena avu o ezitare.
El repetă întrebarea.
— Sînt uneori obosită...
— Te obosesc nopţile noastre? Ciudat — făcu el încruntîndu-se. Eu ştiu că tot ceea ce se cheltuieşte cu patos nu epuizează... Dimpotrivă, se compensează chiar, cu un plus, din sursa aceluiaşi patos... Vrasăzică colegele tale... sînt împotriva... împotriva noastră! — reveni el.
— Nu-i adevărat ! protestă Magdalena. Ţi-am explicat doar...
— Atunci foarte bine... Ascultă — zise el cu un surîs ascuns sub buza de sus care avu o tresărire — ascultă... nu vrei să pui odată pentru totdeauna capăt situaţiei noastre echivoce ?
— Ba da... răspunse ea încet.
— Există o soluţie — una foarte banală : deschidem oficiul uşa şi oficial voi păşi pragul odăii tale în pijama şi oficial îţi vei pune cămaşa nupţială. Ai vreo obiecţie de făcut? Dacă nu — continuă el — să-mi dai actul tău de naştere şi chiar mîine, înaintez hîrtiile la Sfatul popular. Cred că trebuiesc şi nişte buletine de sănătate. Asta cade în competenţa ta...
Magdalena tăcea, copleşită de fericire şi de toate neliniştile, în acelaşi timp.
— Nu pari să fii prea bucuroasă — constată rece şi brusc enervat Luky.
— Sînt foarte bucuroasă — murmură ea. Nu mi-am venit încă în fire. Totul e atît de neaşteptat... Trebuie să-mi anunţ familia...
— Off! — făcu el cu un gest de deznădejde of...
Două zile de la primirea scrisorii în care fiica lor Magdalena îi vestea că se mărită cu Lucian Stamatin, Marta şi Gherasim Gherea se urcară în acceleratul de Bucureşti — încărcaţi cu o damigeană de vin, cu oIiline mare, rotundă, de casă, cu cozonaci proaspeţi şi cu o pulpă de porc friptă. Sunară pe neaşteptate, într-o după-amiază de simbătă, spre înserare, la uşa apartamentului şaizeci şi patru a unui bloc din cartierul Mîntuleasa. Se întîmplă să le deschidă Florica Măceanu, care se afla în trecere prin hol şi auzise soneria de la intrare. Se oferi imediat să-i conducă pînă în dreptul camerei Magdalenei - deşi ar fi putut-o indica cu traiectoria privirii, dar scontase că va asista cel puţin din uşă Ia momentul penibil în care medicinista va fi surprinsă în „neglije" de către părinţii ei, în braţele unui bărbat străin.
Îşi imagina că nişte oameni simpli — nişte muncitori — nu pot avea decît reacţii necontrolate, violente, spectaculoase în asemenea situaţii şi se bucura cu anticipaţie la satisfacţia care astfel o va primi indirect Tinel.
Trebui însă să se mulţumească cu mult mai puţin : într-adevăr, Luky era Ia Magdalena în odaie, dar îmbrăcat din cap pînă în picioare — chiar şi cu haina de ploaie pe el — şi fata la fel — gătiţi amîndoi de plecare în oraş.
Luky rămase o clipă consternat văzîndu-i; ghicise din prima clipă cine sînt, dar nu făcu nici un pas în întîmpinarea lor şi uitase parcă şi să zîmbească. Magdalena, după primele exclamaţii de bucurie şi îmbrăţişări, îl trase de mînă şi-l aduse în faţa mamei şi a tatălui ei care stăteau drepţi unul lîngă altul — lăsaseră bagajele pe parchet — surîzînd cu delicateţă şi aşteplînd cu demnitate să-l cunoască pe ginerele lor.
Luky bîigui încurcat : — Sărut mîna, doamnă ! Bună seara, domnule! le strînse mîinile şi apoi rămăsese înţepenit la cîţiva paşi de ei, cu buzele strînse pe dinţi.
Magdalena îl simţi stîngaci, crispat chiar — dar puse totul pe seama emoţiei — a faptului că, nepregătit, se găsea deodată în faţa părinţilor ei.
— Va să zică, dînsul este Luky — spuse tatăl Magdalenei şi îl privi cu dorinţa de a-i fi simpatic. Dacă n-ai vrut dumneata să vii să ne vezi — i se adresă — am venit noi aici să te vedem. Dar se pare că n-am picat tocmai bine : vă pregăteaţi să vă duceţi la plimbare, aşa-i ?
Magdalena îşi dădu seama doar atunci că rămăsese cu pardesiul pe ea. Şi-l scoase repede. Luky făcu la fel, dar cu o părere de rău pe care nu se osteni destul să şi-o ascundă. Luase bilete la teatru şi era nemulţumit că trebuia acum să le piardă.
— Eu ţi-am zis, Gherasiine, să dăm telegramă, tu n-ai vrut! vorbi Marta, care îl cercetase atent pe Luky. Uite că se putea să nu-i găsim acasă. Ce făceam ?
— Îi aşteptam ce-i aşteptam, şi pe urmă plecam Ia hotel! Veneam mîine dimineaţă iar...
Magdalena atîrnă în cuierul bătut în uşă raglanele cafenii ale părinţilor ei ; Martei îi era cald, îşi scoase şi jacheta taiorului şi-o întoarse cu grijă pe dos, o potrivi parte peste parte, apoi o culcă pe marginea divanului după ce netezi întîi cu mîna căptuşeala de mătase aurie. Pe urmă se aşeză şi ea alături, cu grijă, ca lîngă o persoană pe care n-ar fi vrut s-o deranjeze.
— Pune, dragă, astea afară la rece — îi atrase atenţia Gherasim, Magdalenei, ridicînd de pe parchet damigeana şi o taşcă mare din pînză tărcată, plină de pachete.
— Ajută-mi, Luky, îl chemă în şoaptă Magdalena.
— Da, sigur, tresări el şi se aplecă să ia damigeana. Merse în urma Magdalenei şi o ajunse pe balcon.
— Luky, nu fi aşa de oficial, aşa de distant, de îngheţat... Te rog ! Gîndeşte-te... au venit cu atîta dragoste să te cunoască ! — îi şopti Magdalena.
— Cum de n-ai înţeles cîte eforturi fac ? spuse el moale, printre dinţi. Se scuză: Sînt un stîngaci, un timid, un nepriceput... O prinse pe Magdalena de braţ şi o întoarse cu faţa spre el : Nu-mi mai face procese de intenţii, draga mea, se rugă el şi-i atinse repede cu buzele părul.
În scurtul timp cît rămăseseră singuri, tatăl şi mama Magdalenei evitaseră — jenaţi — să se privească între ei şi să-şi vorbească; se surprinseră amîndoi în aceeaşi clipă cu ocliii pironiţi pe uşa larg deschisă dintre cele două odăi...
Magdalena se întoarse de pe balcon ţinîndu-l pe Luky de mînă. împreună aduseră din camera de alături două scaune.
— Trebuie să fie foarte interesantă munca dumneavoastră de miner — începu Luky afabil, după ce receptase noi reproşuri din privirile Magdalenei.
Gherasim Gherea percepu cu precizie convenţionalismul întrebării. Marta intui fără greş că tînărul pe care îl aveau în faţa lor se străduia să pară că se interesează de nişte lucruri care lui de fapt îi erau străine.
— Mi se pare — continuă Luky — că înainte vreme locurile dumneavoastră purtau numele de Valea Plîngerii... iar acum — bineînţeles... Valea Bucuriei... Nu-i aşa ?
— Chiar aşa-i, răspunse scurt Marta.
Luky descoperea în clipa aceea picioarele Martei — încălţate în pantofi escarpin negri cu ciorapii bine întinşi pe gleznele lungi şi subţiri, pe pulpele arcuite, ferme şi pline, descoperea mai ales cît de mult seamănă aceste picioare cu ale Magdalenei pe care îi plăcea să le mîngîie — cu întirzieri pe genunchii ovali şi lucioşi.
Şi gura Martei — observa Luky — e croită din larg, ca şi a Magdalenei — cu aceeaşi despicătură pronunţată la mijlocul buzei de sus, cu buza de jos mai groasă şi uşor răsfrîntă, foarte ispititoare.
Nasul drept — corect — îl avea Magdalena de lataică-său. Dar ochii — ochii ei violeţi — cei mai frumoşi din lume — de Ia cine îi avea ?
Luky se pomeni rostind cu glas tare întrebarea.
— Chiar că nu ştiu — răspunse Marta. Şi cealaltă fată a mea — a mică — Veronica — îi are la fel...
Tăcu apoi.
Luky îşi petrecuse un braţ pe după umerii Magdalenei ; în cealaltă mînă ţinea ţigara aprinsă — din care trăgea din cînd în cînd, apropiindu-şi sprîncenele într-o cută.
Marta nu se simţea de loc în largul ei în prezenţa lui Luky şi ar fi putut jura că nici Gherasim — dar îşi spunea că aşa e la început — între oameni care abia se cunosc — şi mai ales aşa e cînd oamenii nu sînt din aceeaşi lume. Da, asta era...
Altfel — îşi mărturisea — şi-ar fi dorit să fie întâlnirea aceasta. Nu i-ar fi fost pe plac nici efuziuni zgomotoase... dar o îmbrăţişare sobră, din inimă, ar fi fost tocmai ceea ce aştepta. Şi aşteptase cîteva vorbe în legătură cu dorinţa lui de a se căsători cu fiica lor, Magdalena. Asta le-ar fi dat măsura respectului lui şi pentru fată şi pentru ei — ca părinţi; Aşa ştiau ei că s-ar fi cuvenit... Şi acest „doamnă" şi „domnule" — cu care li se adresează... aduce ceva străin între ei, ceva stingheritor... De ce „doamnă" ? De ce „domnule" ? se întreba Marta.
— Un pahar de vin — nu închinăm? Doar de aceea l-am adus — rupse tatăl tăcerea neplăcută care se întinsese între ei.
— Cum de nu! Şi o gustare, da? se bucură Magdalena.
— Să nu întârziem, Gherasime. Mai trebuie să mergem să căutăm cameră la hotel — spuse Marta.
Adevărat e că veniseră de la gară de-a dreptul la fatalor — nădăjduind că se va găsi o posibilitate să înnopteze amîndoi acolo — ca să fie cît mai mult împreună cu toţii — în cele două-trei zile cît aveau de gînd să rămînă în Bucureşti.
Oricînd la ei, la Petroşani, s-ar fi găsit unde să culce oaspeţii veniţi pe neaşteptate; familia s-ar fi înghesuit toată într-o odaie şi ar fi respectat din plin legile ospitalităţii, aşa cum înţelegeau ei. Credeau că şi la Bucureşti oamenii sînt deprinşi la fel, că în casa în care locuieşte Magdalena se va afla un ungher şi pentru ei.
— Unde să plecaţi?! — sări Luky. Rămîneţi aici. Vă cedez camera, v-o pun cu toată plăcerea la dispoziţie !
— Şi dumneata ce faci? Unde o să dormi? — întrebă Marta.
— Am unde. Nu e o problemă. La un prieten... La nea Aurică — îi şopti el Magdalenei.
— Nu se poate... De ce să pleci din casa dumitale — protestă Gherasim Gherea.
Magdalena privea în jos, tăcînd.
— Nici nu se mai discută! Rămîneţi aici, dragii mei — hotărî Luky. Glasul lui avu o vibraţie de căldură şi sinceritate care îi plăcu Martei. În clipa aceea i se păru şi frumos, băiatul. Mîine e duminică, n-am slujbă... Aşa că... adăugase el.
Marta era mulţumită că va dormi cu Magdalena în pat — cum îşi dorise. Altfel o să stea ele două de vorbă Ia noapte — numai ele două!
Magdalena aduse pahare de la Eugenia şi le umplu cu vin. Tăie felii din friptură, din pîine, din cozonac şi înghesui totul pe masa rotundă adusă de Eugenia — din pod.
De cîteva ori — în timp ce ea pregătea gustarea — Luky o prinse de mînă şi îi strînse puternic degetele, şoptindu-i în ureche :
— Tu mă mai iubeşti?
La masă se aşeză lîngă ea şi îşi trecu un braţ pe după gîtul ei. Erau cu toţii cu paharele ridicate. Gherasim apucase să spună doar atît:
— Noi vă dorim din toată inima să fiţi fericiţi! — cînd se auzi o bătaie energică în uşă.
Un omuleţ cu o chelie lucioasă în mijlocul capului şi de jur împrejur nişte smocuri de păr — ca un lac mic înconjurat de nişte bălării — trecu încruntat pragul cu o mapă la subsuoară.
— Panait Sîrzea, proprietarul casei — se prezentă el. Scutură scurt din cap — ca un cal de circ — o dată în direcţia Martei, o dată spre Gherasim. Am fost informat că aţi sosit din provincie şi-mi permit să vă întreb dacă intenţionaţi să rămîneţi mai mult de douăzeci şi patru de ore ca să ştiu dacă este cazul să vă fac fişe de flotanţi — debită el repede şi se săltă pe vîrfuri de două ori. În orice caz — să vă prezentaţi chiar în seara asta la administraţia blocului sau, mă rog, la proprietarul apartamentului, dacă vă este mai comod — făcu el concesiv — cu buletinele de identitate în mînă — preciză.
Gherasim, fără nici un cuvînt, îi arătă buletinul său de populaţie şi îi făcu semn Martei să-l scoată şi ea din poşetă.
— Mulţumesc — spuse Sîrzea. Îmi mai permit o întrebare şi de fapt — preciză el — pentru a vă pune această întrebare mi-am permis să vă deranjez — rosti el, uitîndu-se bănuitor cînd la Gherasim Gherea, cînd la soţia lui. Ieşiţi în oraş astă-seară împreună sau individual — reveni el, puţin încurcat de stupoarea pe care o produsese. Întreb, pentru că vreau să ştiu dacă să vă cer două semne separate ale prezenţei dumneavoastră în casă sau unul comun, pentru amîndoi. Pentru că şi flotanţii din casă au aceleaşi obligaţii ca şi permanenţii... sublinie, scuturat de un nou fior de mîndrie şi autoritate. Lămuriri complete le găsiţi pe afişul din vestibul ! Vă recomand să-l citiţi!
Magdalena se făcuse palidă, speriată de tăcerea ta-tii — speriată de uimirea mamei şi de rîsul care izbucnise scurt, neaşteptat — într-un singur hohot, din pieptul lui Luky.
— Prioritate la baie au locatarii permanenţi cu buletinele emise de circumscripţiile de miliţie ale oraşului Bucureşti — mai spuse Sîrzea, scuturîndu-şi încă o dată capul şi răsucindu-se pe călcîie. Dar în uşă se opri, se întoarse şi rosti foarte politicos — ca un perfect actor de comedie care ştie să-şi lanseze replica finală, de efect: Mi-a părut bine de cunoştinţă! — şi ieşi.
— Ăsta nu e zdravăn la minte? întrebă uluită mama Magdalenei. Eu aşa cred — îşi răspunse singură şi căută confirmarea în ochii bărbatului ei.
— E un maniac... Un birocrat la domiciliu., se sili ea să zîmbească. Eu m-am obişnuit cu el şi nici nu-l mai bag în seamă. Toată casa e plină de afişe scrise de el... — explică Magdalena foarte jenată de tot ce se întîmplase.
— Nu-i numai asta! E simţul lui de proprietate care nu-l lasă să doarmă — spuse Gherasim. E din cei care s-au crezut odată stăpîni pe toată lumea asta... Acum lumea s-a făcut prea mică pentru ei... îi cam strînge din toate încheieturile...
— În orice caz, nu e decît ridicul... şi de loc primejdios — strecură printre buze Luky. Îl cunosc destulde bine : are onoarea să-mi fie unchi...
Magdalena surprinse un fel de agresivitate în tonullui Luky, care o făcu să se înroşească. Urmă o tăcere, după care tatăl fetei se întoarse spre soţia lui:
— Nu facem noi mai bine, Marta, să dormim la hotel?
— Nu, nu, nu vă las! Dormiţi aici, se opuse fierbinte Magdalena.
Dorea să rămînă singură cu părinţii ei, să poată vorbi în voie cu ei, dar mai ales dorea să iasă din tensiunea în care intrase, făcînd mereu eforturi, dar mereu stîngace de a încălzi atmosfera, de a stabili o comunicare între părinţii ei şi Luky.
Luky se ridică de la masă. Îşi luă haina de ploaie din cuier, nu şi-o îmbrăcă, şi-o trînti neglijent — dar cu graţie — pe un braţ, apoi se înclină în faţa Martei: Noapte bună, doamnă!... Strînse mîna lui Gherasim: Domnule...
— Mîine mîncăm cu toţii aici. Da? se grăbi să propună Magdalena.
Luky o luă pe după gît:
— Da! Sigur că da... Mîine pe la orele 12 voi fi aici... îi şopti : Dar tu mă mai iubeşti ?
Magdalena îl strînse tare de mînă şi ieşi să-l conducă.
Părinţii rămaseră singuri:
—- Ei, ce zici? Cum îţi place băiatu', Gherasime?
— Fata l - a ales !... Acum tot nu mai ajută la nimic...Privirea lui trecu întunecată peste pragul dintre cele două odăi.
— Aşa e. E prea tîrziu. Ai văzut cum o ţinea pe după gît? Parcă era a lui, din totdeauna...
— Taci, că vine fata, o opri bărbatul.
Magdalena intră în odaie şi se apucă repede să stringă farfuriile, paharele de pe masă — să facă ordine.
— Sînteţi supăraţi pe mine? întrebă ea cu o teamă copilărească, rămînînd întoarsă cu spatele.
— Ce vorbă e asta! răspunse Marta. Doar atît aş avea de spus: De ce atîta grabă? întrebarea nu privea numai viitorul — era şi un reproş pentru ceea ce se întîmplase.
Magdalena nu îndrăzni să le mărturisească şi mai mult: că şi actele fuseseră înaintate...
— Barem pînă în toamnă mai aşteptaţi — zise tatăl. Să vă cunoaşteţi mai bine... Tu să-ţi dai examenele...0 să veniţi vara Ia noi...
— Îl cunoşti de prea puţină vreme, draga mamii — stărui iar Marta. Nu-i ştii încă destul nici caracterul... nici deprinderile... bune sau rele... preciză ea. Nu e bună graba asta, ţi-am tot spus, şi t ot ţi-o spun... dar văd că degeaba — se plînse ea.
— Dar ne iubim! protestă Magdalena. Vrem să ne purtăm dragostea la lumina zilei — nu vrem să facem un secret din ea ! Tocmai de aceea Luky mi-a propus să o legalizăm... Şi o să putem trăi foarte bine -- simţinevoia să adauge — din leafa lui şi din bursa mea.
— Ei... un mic ajutor, o să mai aveţi şi de la noi — făgădui Marta.
— Să nu-ţi faci griji, mamă. Te rog — insistă Magdalena — şi gîndul îi fugi fără voie la obligaţiile materiale cu care se încărcase faţă de Sîrzea. Ceva o opri să le vorbească părinţilor ei despre complicaţiile financiare ale lui Luky.
— Dar pe părinţii băiatului i-ai cunoscut? Întrebă Gherasim.
— Nu... de loc. Şi nici nu doresc... răspunse Magdalena.
— De!... făcu Marta şi clătină din cap. Tăcu apoi.
Magdalena trecu în odaia cealaltă şi schimbă aşternutul în palul lui Luky. Gherasim se duse curînd la culcare.
Marta se vîrî în pat alături de fata ei, strîngîndu-se toată lîngă perete să n-o deranjeze.
Îi mai puse Magdalenei cîteva întrebări cu privire la Luky — la părinţii lui — la profesia lui — la planurile lor de viitor, şi reveni cu aceleaşi sfaturi: Să mai aştepte. Să nu se pripească...
— Nu te întrista — vorbi ea după un timp, interpretînd bine tăcerea îngîndurată a fetei. Noi n-am venit să-ţi stricăm inima... Noi nu spunem să nu-l iei... Dar parcă tot ce e făcut fără grabă, ţine mai bine...
