Dragoste Rea - partea a I-a

Dragoste Rea

de Sidonia Dragusanu

Magdalena cercetă cu o privire contrariată încăperea în care pătrunsese: peste tot, de jur împrejur, îngrămădite, înghesuite, masuţe, glieridoane, console, scaune cu speteze foarte înalte, fotolii de diferite dimensiuni, vîrste şi stiluri — mai toate suprapuse, cu picioarele ridicate spre plafon, ca într-un magazin de mobile, şi printre toate acestea — nişte oameni care se uitau în tăcere la un cîine. Era un dog danez puternic şi negru, care se ridică brusc în patru labe în clipa în care îi observă pe Magdalena şi pe Octavian intrînd, întinse lung gîtul spre ei şi rostogoli din fundul rărunchilor săi o rafală de lătrături ostile.
Fata se trase instinctiv înapoi.
— Al cui e? întrebă tare Octavian Dobrotea, arătînd cu o smucitură scurtă a bărbiei lui rotunde spre cîine, şi veni repede mai aproape de Magdalena.
— Asta aş vrea să ştiu şi eu — cine şi-a permis să aducă bivolul ăsta în casa mea ! strigă dindărătul unei uşi albe un glas de moşneag, răguşit de furie. Un lătrat ca o detunătură de puşcă în pădure făcu să se închidă repede şi cu un pocnet care cutremură zidurile, uşa care se crăpase pentru o clipă.
— Într-adevăr, cine l-a adus aici ! se miră cu un fel de ciudată bună dispoziţie — care contrasta cu chipul său de clovn tragic — geologul Măceanu, un bărbat rotofei, cu ochelari cu lentile foarte groase.
Nimeni nu răspunse.
— Unde e proprietăreasa? i se adresă în şoaptă, cu enervare, Magdalena, tînărului de lingă ea, îmbrăcat într-o canadiană cenuşiu-verzuie, din foaie de cort, şi care îşi răsucea în mîini bascul bleumarin. De ce am încremenit amîndoi stupid aici, Tavi? îl certă ea.
Tavi tăcu şi se înroşi pînă sub cîrlionţii lui roşcaţi. Rămase un timp cu privirea ochilor lui castanii, cu virguliţe de aur şi puţin bombaţi, încremenită pe chipul Magdalenei, aşa cum rămîne întotdeauna cînd se simte pe drept sau pe nedrept vinovat faţă de ea, apoi arătă cu un semn al capului spre o femeie în vîrstă, mică şi slabă, pierdută într-un capod larg cenuşiu.
— Dînsa este proprietăreasa, spuse el încet. Dînsa este doamna Eugenia Sîrzea... preciză şi înclină adînc din cap în direcţia spre care arătase.
Femeia receptă salutul cu o tresărire — părînd că îşi aminteşte brusc de ceva de care uitase cu totul — şi se îndreptă îndată cu un zîmbet palid pe buze spre Octavian, în vreme ce, nu se ştie de ce, dogul îşi prefăcu deodată lătratul într-un scheunat jalnic.
— Iadeş! Gura! — comandă pe neaşteptate un tînăr îmbrăcat într-un palton cenuşiu, cu un guler mare, ridicat. Era înalt, parcă şaten sau cărunt cu trăsături regulate şi subţiri. Îşi ţinea braţele leneş încrucişate peste piept şi se sprijinea de o uşă laterală. Iadeş! repetă el.
Femeia în halat cenuşiu se opri din mers şi se întoarse toată spre cel care vorbise.
— Iadeş?. — rîse rotofeiul. Dar de unde pînă unde numele ăsta? De unde ştii cum îl cheamă? îi cunoşti stăpînul?
— Stăpînul lui sînt eu — rosti cu o voce joasă, indolentă, tînărul cu guler ridicat — şi Magdalena se uită pentru prima oară mai atent la el. Nu era cărunt. Lumina care-i cădea acum mai bine peste obraz îi restituia adevărata culoare a părului. Era de un blond deosebit — cenuşiu, stins — cu firul întins şi moale. Gura lui era mare, puţin tristă, cu colţurile adîncite.
— Aha — va să zică al tău e dogul... spuse fără să pară prea surprinsă Eugenia Sîrzea.
— A recunoscut că e al lui? Perfect! Exact cum am bănuit! jubilă de data aceasta aceeaşi voce piţigăiată, de bătrîn — dindărătul aceleeaşi uşi care se deschisese din nou, de un lat de palmă.
— E Sîrzea... proprietarul — se aplecă repede Tavi la urechea Magdalenei.
Cîinele făcu deodată o săritură ca de acrobat spre uşa care se crăpase, dar ea se închise şi acum, foarte repede la loc, iarăşi cu o pocnitură care zgîlţîi zidurile şi ferestrele. Dogul începu să rîcîie rama uşii albe cu ghearele lui puternice, ca de fiară sălbatică.
— Potoleşte-l, Luky, ce stai ? interveni tot calm doamna în vîrstă, în capod cenuşiu. Nu vezi că l-ai speriat pe unchiu-tău? îi e frică, săracu', de cîini dinăştia mari... O luă din loc şi se opri în faţa lui Octavian Dobrotea. Domnişoara este persoana despre care mi-ai vorbit? — întrebă ea, uitîndu-se lung, cu o admiraţie naivă şi descoperită, la Magdalena. Nu se putu stăpîni şi exclamă: Da' frumoasă fată! Brună şi cu ochi... Ce culoare! Mov, ca violetele... adăugă ea şi se intimidă vădit.
— Nu mi-e frică. Nu mi-e frică, dar nu admit asemenea jivine în casa mea — se auzi iar glasul bătrînului. Nu permit! Nu permit! începu el să ţipe isteric şi ridicul, cu atît mai ridicul, cu cît îi trebuise un timp de tăcere pentru această replică.
— Da, dînsa este colega mea de facultate, Magdalena Gherea... A venit să vadă camera — răspunse Tavi, după ce Sîrzea încetase brusc să mai strige.
— Să iasă jivina! Să iasă... izbucni iar Sîrzea. Să iasă ! îşi forţase vocea, care întîi se stinse într-o şoaptă ca un oftat de astmatic, apoi se împotmoli într-o tuse seacă.
— Să mergem, Tavi — strecură Magdalena printre dinţii strînşi.
Tavi o prinse de mină şi o privi rugător.
— Jivina ! Bestia ! — ţipa, tuşea, se îneca bătrînul.
Eugenia Sîrzea îşi dusese amîndouă mîinile la urechi şi îşi clătina capul ca un pendul, dintr-o parte într-alta.
— Iadeş, puiule, nu te formaliza... nu lua în seamă insultele scumpului meu unchi... Crede-mă pe mine — ascultă ce-ţi spun eu — nu eşti o jivină ! Pe cuvîntul meu că nu tu eşti o jivină, spuse cu înţeles tînărul pe care îl chema Luky. Se uita dispreţuitor spre uşa în dosul căreia ştia cine stă şi ascultă.
Bărbatul cu faţa albă şi care purta ochelari cu lentile foarte groase pufni în rîs. Un alt rîs subţirel şi antipatic veni să-l secondeze pe primul şi atunci observă Magdalena în penumbra holului o a doua femeie bătrînă, îmbrăcată într-o rochie de casă în culoarea vişinei putrede şi care stătea pe un taburet rotund.
Dogul se repezise iar cu ghearele lui tari şi încovoiate spre uşa albă.
— Luky, cheamă cîinele, fă ceva. Nu vezi, rîcîie toată vopseaua de pe uşa de la baie şi îl scoate din sărite pe unchiu-tău — interveni iar Eugenia Sîrzea.
Magdalena îl trase de mînecă pe Tavi:
— Să plecăm odată din ospiciul ăsta ! şopti ea. Dar nu era supărată.
— Camera e admirabilă, zău... stărui Tavi. Trebuie s-o vezi...
— Luky, n-auzi? Cheamă cîinele, se ruga fără vlagă Eugenia.
— Cheamă-l dumneata ! Pe mine nu m-ascultă. De ce m-ar asculta? se miră tînărul. L-am cîştigat la ora trei. E rezultatul unui rămăşag în care dreptatea care mă ocoleşte de obicei s-a pripăşit de data asta, nu ştiu de ce, de partea mea. Se întrerupse o clipă şi ochii lui se opriră drept şi cutezători în ai Magdalenei. Mi s-a părut un animal docil şi chiar civilizat — continuă el. Nu mi-am închipuit că o să facă demonstraţii chiar atît de... spectaculoase, de inadaptabilitate la mediu...
Îşi aprinse o ţigară şi îşi mută privirea pe flacăra chibritului.
— O fi speriat de atîta lume străină — spuse rotofeiul.
— Nu, nu, Tinel, cîinele are ceva personal împotriva domnului Sîrzea, sublinie cu o satisfacţie răutăcioasă bătrînica de pe taburet, mătuşa geologului. Îşi potrivi cu o mînă grăbită şuviţele de păr vopsit care răzbăteau de sub elasticul unui fileu verde. Cum l-a zărit pe domnul Sîrzea — explică ea — a început să latre. Cîinii simt, n-ai ce face ! Ei citesc în inima omului — cîrîi ea triumfător şi din ce în ce mai subţirel.
— Te rog, nu-l mai judeca dumneata pe soţul meu, o repezi scurt soţia lui Sîrzea.
— Totuşi bîlciul ăsta ar fi timpul să înceteze —rosti Tinel Măceanu, pierzîndu-şi deodată, de parcă nu l-ar fi avut nicicînd, aerul său jovial. Se uita acum acru prin lentilele lui groase, la stăpînul dogului.
— Fă-i ceva, tovarăşe... pune-i zgarda, du-l la dumneata în odaie... ridică el glasul. Aşa nu se mai poate— se supără de-a-binelea, sfîrşind prin a părea de-a-dreptul ofensat.
— Pune-i dumneata zgarda, tovarăşe Măceanu! N-am absolut nimic împotrivă — rîse încet Luky. Eu sînt contra îngrădirii libertăţii personale. Îi căută iar privirea Magdalenei. Legenda spune că Iadeş nu muşcă — continuă el. N-ai de ce să te temi... Pe stradă n-a adus nimănui nici o vexaţiune. A avut o comportare demnă şi foarte liniştită. Jur ! Dar a fost destul să intru cu el în apartamentul ăsta, ca să-l apuce demenţa...
— De mîncare i-ai dat ? — întrebă Tavi. Poate că este flămînd...
— De unde să ştiu — răspunse Luky, fără să se uite nici în treacăt la cel care i se adresase. Mă, Iadeş — se întoarse el spre cîine — fă mărturisiri complete! Ţi-e foame? Ai stîrnit curiozitate, mă băiatule!
Magdalena surîse.
— Domnul Sîrzea stă ascuns în baie şi dumneata faci conversaţie cu cîinele — remarcă nu fără intenţia de a scoate mai la vedere ridiculul situaţiei Florica Măceanu, bătrînica cu fileu verde pe cap.
Pe Magdalena începu s-o amuze totul, ca o comedie la teatru.
Eugenia se apropie de dog:
— Ţi-o fi foame, frumosule, cum de nu m-am gîndit ? Vrei pîinică ?
— Doamnă Sîrzea... o chemă timid Tavi. Proprietăreasa nu-l auzi.
— Pîine ? rîse Măceanu, păstrîndu-şi acreala. Nu-l vedeţi, e mare cît un viţel, ăsta ar mînca o mămăligă bună pentru opt oameni la arat... Te-ai căptuşit, studentule — se bucură el — e o problemă, nu glumă, să hrăneşti o namilă ca asta.
Magdalena observă că Luky părea destul de plictisit. Pe buze însă îi juca un fel de surîs care dorea să acopere decepţia.
— Abia acum am priceput — comentă el ca pentru sine, dar îşi pironi privirea iar pe chipul fetei — n-aveau cu ce să-l hrănească şi, vorba geologului, „m-au căptuşit". Se desprinse de lîngă uşa de care stătuse pînă atunci rezemat şi începu să caute ceva. Descoperi pe un colţ al mesei lesa.
— Vrei să baţi cîinele ? — întrebă deodată înveselit bărbatul rotofei.
— De ce să-l bat? — îi răspunse peste umăr Luky. Ochii i se aprinseseră — observă Magdalena verdele lor avea acum luciri negre. Poate că geologii care se prăpădesc după fosile — vorbi el fără să se uite de data asta la nimeni — ar proceda aşa... Eu, unul, am un oarecare respect pentru tot ce este vieţuitoare.
Merse către cîine. Ţinea cureaua cu mîna şi i-o arăta de departe.
— Hai la plimbare, Iadeş... uite şi lesa ta... Hai, băiatule... N-am eu reputaţie bună în apartamentul ăsta, dar ştiu eu ce-ţi poate alina sufletul... Mergem împreună la restaurant... Ştiu eu unde e raiul cainilor săraci ca tine... Fostul tău stăpîn te-a pierdut la un rămăşag... eu am să te ţin lîngă mine... Mare excroc eşti tu, Iadeş... Ai simţit că nu te mint...
— Ăsta vorbeşte parcă ar fi pe scenă — îi şopti Tavi, Magdalenei, şi-l arătă cu un semn al capului pe Luky.
Cîinele începu să lovească parchetul cu coada lui groasă. Scheuna acum încet, alintat şi chiar prietenos. Luky făcu o mişcare graţioasă, neînchipuit de felină pentru un bărbat şi-i prinse pe după gît dogului inelul de piele al curelei.
— Te rog să nu mă muşti, domnule Iadeş... ai început să-mi fii drag, de cînd am înţeles că eşti un cîine destul de hămesit... O să facem casă bună împreună... Nici eu nu sînt un nabab, dar s-au descurcat ele şi cele două orfeline... Avanti, Iadeş, după mine... băiatule...
— N-ai dreptate — răspunse cu întîrziere Magdalena, la remarca lui Tavi.
— Are să ţină dihania aici în apartament? întrebă Florica Măceanu, nemulţumită de fapt că totul se isprăvise prea repede.
— Nu ştiu nimic, desfăcu neputincios braţele nepotul ei.
Luky părea că nu aude pe nimeni. Făcea paşi uşori de mim, străbătînd holul şi îndemnînd cîinele să-l urmeze.
— Luky... tu ştii că unchiul... încercă Eugenia să-i explice.
Luky nu se opri. Vorbea tot cu cîinele.
— Hai, orfanule, hai să evadăm din colivia asta prea strîmtă pentru noi... Se mai uită o dată la Magdalena. Ea se înroşi. Simţi nevoia să-şi descheie nasturii paltonului.

Iadeş lătră şi se opri din mers. Dădu să se repeadă la Eugenia, dar Luky îl trase cu putere şi amîndoi dispărură în vestibul.
Uşa de la baie se crăpă din nou, dar nimeni nu-i dădu atenţie, fiindcă tocmai atunci se trînti cea din vestibul şi toţi înţeleseră că Luky şi cîinele plecaseră.
Un om bătrîn, cu o cununiţă cenuşie de păr, lată numai de două degete, în jurul unei chelii ţuguiate şi acum congestionate, năvăli în hol tropăind mărunt din picioare. Era mic de stat, slab, purta un fel de surtuc negru, lung, lustruit pe la coate şi gîtul îi era înfăşurat într-un şăluţ cafeniu de lînă. La subţioară ţinea o mapă mare, de pînză cenuşie.
— Dacă-l mai prind o dată cu cîinele aici — strigă el ameninţător. Dacă-l mai prind...
— O să te ascunzi iar în baie — rîse bătrîna în capod vişiniu.
— Îl învăţ eu minte... ÎI învăţ eu ! La mine în casă sînt eu stăpîn, nu „dumnealui" — răspunse bătrînul. Apoi îşi bombă pieptul: Tovarăşi locatari, luaţi loc ! Ridică un braţ în sus de parcă ar fi poruncit despicarea apelor. Continuăm şedinţa de unde s-a întrerupt... Problema cîinelui am s-o rezolv tot eu!... Nu va avea acces în casă în nici un caz, sublinie el. Tovarăşi locatari — aclamă el din nou în timp ce Eugenia îi chemase pe Magdalena şi Tavi s-o urmeze, iar în hol nu mai rămîneau decît cei doi Măceni — nepotul şi mătuşa.
— Am întrerupt şedinţa... tuşi Sîrzea — tocmai cînd luasem în dezbatere problema...
— Stropilor de apă — îl întrerupse geologul — „identificaţi", termenul este al dumneavoastră — preciză el, polemic — pe oglinda din camera de baie...
— Pardon ! De clăbuc de săpun, tovarăşe Măceanu — îl puse la punct Sîrzea. Dumneata mi-ai răspuns că ei provin din „exuberanţa" dumitale — termenul îţi aparţine — ţinu să i-o întoarcă — la bărbierit...
— Exact! recunoscu geologul şi-şi trase un scăunel lîngă mătuşa lui.
— Dar eu vă întreb, tovarăşi locatari, vă întreb — repetă, şi înconjură cu privirea tot holul, ca şi cînd s-ar fi adresat unei mari mulţimi avide să-i soarbă cuvîntul — şi vă rog să-mi răspundeţi — făcu o pauză retorică — ce s-ar întîmpla dacă toţi cei care locuim în acest apartament ne-am permite asemenea „exuberanţe"... sau poate şi altele? Nu?
Magdalena îşi ascunse rîsul în gulerul paltonului. Tavi era foarte îngrijorat. Îşi spunea că desigur — după toate cele întîmplate — ea va refuza să se mai mute în apartamentul Sîrzea.
Eugenia se oprise în dreptul unei uşi de la celălalt capăt al holului şi o descuie.
— Poftiţi... spuse ea şi lăsă uşor mîna pe spatele Magdalenei, conducînd-o să treacă pragul unei încăperi perfect pătrate — cu pereţii vopsiţi într-un gălbui cald, primitor. Odaia era foarte plăcută, deşi sumar mobilată: un divan, un dulap îngust de modă veche, o măsuţă şi un scaun rotund care ţinea loc de noptieră. O fereastră mare, în trei canaturi, dădea într-o stradă liniştită, plină de copaci înzăpeziţi.
— Ai şi balcon — spuse proprietăreasa. Unicul inconvenient ar fi uşa asta... şi arată spre un glasvand. Dă spre camera pe care o ocupă nepotul soţului meu... tînărul cu cîinele... Dar el a pus un şifonier mare de partea cealaltă a glasvandului — care mai absoarbe zgomotele. De altfel n-ai să-l prea auzi... Nu prea stă pe acasă... Să ştii, de obicei e destulă linişte în apartament. Eşti stăpînă în odaia dumitale... Ai tras uşa şi poţi să înveţi, sau să dormi cît îţi place.
Magdalena constată că într-adevăr liniştea din jur era de-a dreptul surprinzătoare. Abia se auzeau — îndepărtate şi vagi — vorbele celor care continuau şedinţa în holul apartamentului.
— E bine aici... Odaia e caldă şi luminoasă, recunoscu Magdalena. Ieşi o clipă pe balcon. Văzu ca şi uşa celeilalte încăperi vecină cu a ei răspunde pe aceeaşi insulă de ciment — apărată de un zid scund, arcuit, care comunica cu strada.
— Magdalena, să nu răceşti — strigă Tavi.
— Îmi place cum îi porţi de grijă — comentă Eugenia. Aşa e şi frumos: bărbatul să ocrotească femeia — oftă ea.
— Nu... ilar... — începu să se scuze Tavi, simţind că au început brusc să-i ardă obrajii. Ştiţi — explică el — ea a fost bolnavă, a avut o gripă rea... Abia s-a înzdrăvenit... îşi aruncă ochii pe balcon, Magdalena privea în stradă, aplecată peste balustradă. Nu se putu stăpîni şi ieşi după ea. O trase de mîneca paltonului: Eşti foarte imprudentă — o mustră. Îţi place odaia ? întrebă apoi repede şi cu un fel de teamă. Nu aşteptă răspunsul. Să nu-ţi închipui că stărui numai pentru că aş ţine cu tot dinadinsul să devenim vecini, să locuim în acelaşi bloc, pe acelaşi palier, se pomeni el apărîndu-se. Enumerînd toate acestea i se aprinseseră ochii. Dar tu ai într-adevăr nevoie de o cameră separată — pledă — trebuie să-ţi îngrijeşti foarte serios sănătatea... Ai văzut şi azi, la seminar, asistentul a observat că eşti foarte palidă.

Magdalena tăcea şi Tavi nu ştia ce trebuie să înţeleagă din tăcerea ei. O privea derutat. Rămăsese iar cu ochii lui blînzi şi puţin holbaţi — uitaţi pechipul ei.
Magdalena tăcea mai departe. Nu-şi putea explica întotdeauna pînă la capăt de unde îi venea uneori iritarea asta surdă împotriva lui Tavi, a fiecărui gest, a fiecărui cuvînt al lui. O intoleranţă nervoasă —fizică aproape...
— Îmi convine odaia — răspunse ea într-un tîrziu. Simţea iar o scădere a tonusului ei vital. Din nou, starea aceea pe care o avusese şi dimineaţa la seminarul de semiologie cînd asistentul fusese surprins de paloarea ei. Din nou o părăsise parcă atenţia şi lăuntrică şi exterioară. O senzaţie neliniştitoare, de plutire, care îi amintea de ceva nedesluşit petrecut poate într-un vis rău — în timpul boalei. Nu ştia. Simţi nevoia să reintre în cameră, să se aşeze.
— Ce e cu tine ? întrebă Tavi.
— Nimic... A trecut... Urmările gripei probabil... Se lăsă pe marginea divanului, îmi place aici ! se adresă ea proprietăresei.
— Mă bucur... răspunse cu o grabă puţin neplăcut servilă Eugenia Sîrzea. Aşa mi-am dorit: să se mute în odaia asta tot o fată... Cealaltă — tovarăşa Constanţa Negulescu care a locuit aici doi ani — s-a mutat numai fiindcă s-a căsătorit şi soţul ei... are o casă mai spaţioasă. Altfel, putea să facă menaj şi aici... dinspre partea mea. Şi mata dacă vrei... Ai acces la bucătărie, dar cred că n-ai să te apuci de gospodărit... Şi cînd o să te măriţi, sigur că o să te duci şi mata în locuinţa soţului — arătă ea, cu ochii, cu capul, cu toată fiinţa ei, spre Tavi. Ei... atunci o să fiţi amîndoi doctori! Ce pereche potrivita...
— Vă rog... doamnă... tovarăşă Sîrzea... o opri cu un strigăt de panică Octavian şi începu să tragă în neştire de cordonul lat, trecut prin cataramă, al hainei lui scurte, îmblănite. Noi sîntem colegi... Noi sîntem prieteni — se zbătea el să se explice, cu o sete disperată de a se dezvinovăţi faţă de Magdalena.
— Ei, tinere, tinere — făcu Eugenia, uitîndu-se cu o uimire veselă la faţa transpirată a lui Tavi, începu să rîdă. Avea un rîs delicat — creştea fără stridenţă şi se stingea într-un hohot mic, care rămînea risipit în ochii altfel stinşi.
Magdalena zîmbea încurcată. Se indispusese. Se gîndea la discuţia pe care o avusese numai cu o seară înainte la cămin, cu colegele ei Geta şi Rodica. Pesemne, ele aveau totuşi dreptate... Se uită la Tavi înciudată.
O secundă, se gîndi chiar să renunţe de a se mai muta în apartamentul Sîrzea — numai pentru a pune capăt acestui nedorit echivoc — din ultima vreme numai — care se crease între ea şi Tavi — dar pe urmă tot ea îşi spuse că ar fi păcat să piardă pentru o asemenea pricină o odaie atît de confortabilă şi cu care se familiarizase uimitor de repede. Cu Tavi va discuta... Chiar foarte curînd... Da, Geta şi Rodica aveau dreptate: trebuiau limpezite relaţiile dintre ea şi Octavian Dobrotea.
— Din ce oraş eşti ? o întrebă Eugenia, aşezîndu-se alături de Magdalena.
— Din Petroşani. Acolo m-am născut... Tatăl meu e miner vechi.
— A, da, miner ! — se bucură din pură complezenţă Eugenia. Mai ai surori, fraţi ?
— O soră mai mică decît mine — Veronica — şi un frate şi mai mic — Pavel...
— Ei, bravo — o felicită proprietăreasa din acelaşi elan, din aceeaşi dorinţă de a-i marca simpatia pe care i-o inspirase. Ei, va să zică... Nu se ştia ce avea de gînd să spună în continuare. Se opri cu o tresărire. Nişte paşi, care desigur ei îi sunau cunoscuţi, se apropiau de uşă. Eugenia sări în picioare. Trebuie să fie bărbatu-meu ! Şi întrebă îndată: Tu eşti, Panaite ?
— Eu, cine vrei să fie ? Doresc să ştiu de ce nu s-a cumpărat astăzi iaurt — rosti el rar, sacadat, şi Magdalena şi-l imagină săltîndu-se şi lăsîndu-se pe picioarele lui scurte, cum îl văzuse făcînd cînd luase cuvîntul la şedinţă.
— Viu îndată — răspunse cu zel Eugenia. O secundă doar... — se scuză ea către Magdalena şi se şi precipită pe uşă. Magdalena zări chelia ţuguiată a Iui Sîrzea şi mapa pe care o ţinea strîns la subsuoară.
— Probabil şi pe tine te aşteaptă ai tăi' la masa deseară — vorbi Magdalena, ca să umple tăcerea neconfortabilă. Du-te, o aştept şi singură pe proprietăreasă.
— Mama şi tata m-au rugat să te aduc şi pe tine la masă... N-ai mai fost pe la noi dinainte de a te fi îmbolnăvit. Şi pe urmă — continuă el — parcă ne înţelesesem să lucrăm împreună puţin pentru Gazeta de perete... Tu ai de scris articolul despre Lucrările Plenarei a Vl-a a Comitetului Central Uteme, din 24 decembrie — dădu el toate amănuntele. Trebuie să scrii că plenara dezbate expunerea făcută de tovarăşul Gheorghe GIieorghiu-Dej la şedinţa plenară...
— ...din 26—28 noiembrie 1958, îl completă ea, apăsînd pe fiecare cuvînt. Ştiu tot ce trebuie să cuprindă articolul, Tavi dragă... Nu mă crezi ? — încercă să glumească.
— Ba da... Cum să nu te cred — adăugă el fără rost. Tăcu. Ar fi vrut să repete invitaţia la masă — ar fi vrut să ştie mai ales dacă ea o acceptase, dar o întrebă numai de ce nu îşi scoate paltonul şi fularul.
— Tavi — spuse deodată Magdalena, cu un ton care îl nelinişti — Tavi — repetă ea şi se ridică înpicioare cu hotărîrea bruscă pe care o luase. Se apropie de el şi întrebă simplu: Vreau să ştiu, Tavi, nu cumva ai început să mă iubeşti ?
El rămase interzis, uluit, cu privirea fixată pe chipul ei. Bîigui :
— Nu ştiu cum mi s-a întîmplat... în timpul cît ai fost bolnavă mi-am dat seama... Ştii bine... trei ani de zile de cînd sîntem colegi... Se uita disperat în ochii ei, cerîndu-i parcă iertare că „i se întîmplase". Trei ani de zile am fost numai foarte buni prieteni... se explica el naiv, mai departe.
— Ce nerozie, se trezi ea rostind. Ce bună era prietenia noastră. Acum ce o să mă fac cu tine! — se tîngui. Ce o să mă fac... rosti ea cu dezolare.
— Nimic... Nimic... Nu-ţi cer nimic — se apără el. Promile-mi numai, promite-mi că ai să mă laşi să te iubesc mai departe — şopti el. E tot ce-ţi cer... Dar pentru asta trebuie să fii întotdeauna cea în care cred... de care nu mă îndoiesc niciodată... încheie, sfîrşit de emoţie.
— Nu te îndoieşti nici cu această certitudine pe careţi-o dau acum, că eu nu te iubesc şi că nici n-am să te iubesc vreodată ? întrebă ea încet şi îşi lăsă o mînă pe umărul lui. Îi întîlni ochii. Şi simţi o lacrimă de înduioşare în ai ei. începu să-i tremure uşor vocea: Tavi, dragul meu Tavi... îmi pare rău. De ce era nevoie de toată complicaţia asta ? De ce ai trădat prietenia noastră ? Ce ţi-a venit să mă iubeşti ?
— Nu mai continua — o întrerupse el prinzînd-o de mînă. Nu mai continua — mai rosti o dată; fiindcă nu mai găsea nimic altceva de spus.
— Poate am fost prea brutală... prea directă... dar...Ştii, aseară — reveni după o pauză — la cămin, în dormitor — mi-au atras atenţia şi Geta Toma şi Rodica Bobian că tu... Vezi, ceea ce apărea foarte clar...doar mie îmi scăpa...
— Nu trebuie să te scuzi... Se întîmplă... Făcu efortul să zîmbească, dar faţa îi rămînea crispată. Fiecare clipă de tăcere îl îngrozea — n-ar fi putut explica de ce. Nu mai ştia ce să spună, dar voia să mai spună ceva, ceva care să-l salveze. Dacă tu ai iubi pe altcineva, aş înţelege că te împovărează dragostea mea — vorbi cu efort. Dacă ai să te îndrăgosteşti de altcineva... Voise să precizeze: „Atunci eu, bineînţeles, „am să mă retrag", dar cuvintele îi sunaseră caraghios în minte. La fel, şi „am să mă resemnez". O să ştiu să înţeleg... se hotărî, în cele din urmă, îmi dau seama — găsi energia de a-şi scutura cîlţii de pe glas — că te-a supărat şi ce a vorbit... madam Sîrzea asta, adineaori — spuse el cu năduf. Dar eu n-am nici o vină. Poate maicămea s-o fi lăsat să înţeleagă ceva... Nu e vina mea că şi ea ţine la tine... Şi te rog — te rog foarte mult să vii astă-seară la masă... Pe urmă... poţi să te porţi cu mine cum ai să vrei — adăugă el copilăreşte şi de data aceasta izbuti să-şi destindă faţa.
— Bine, Tavi — consimţi ea cu spontaneitate — o să viu... şi o să lucrăm şi împreună pentru Gazeta de perete... Schimbă dinadins îndată vorba: Sînt grozav de încîntată că odaia asta o să fie a mea... Privirea ei întîlni glasvandul şi într-o străfulgerare ţîşni din memoria ei o imagine precisă — în toate amănuntele ei:...în holul casei — rezimal de o uşă laterală, un tînăr cu gulerul paltonului ridicat — cu mîinile încrucişate moi, peste piept... Ce o fi făcut cu cîinele ? se auzi întrebînd tare.
— În orice caz — se grăbi s-o liniştească Tavi — n-o să-l ţină în apartament...
Nu la asta se gîndise Magdalena.
Eugenia Sîrzea se întoarse. Nu intrase în odaie decît după ce bătuse întîi în uşă.
— Eu... doamnă... m-am decis — o întîmpină Magdalena. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, mîine îmi aduc lucrurile.
— Foarte bine! 0 apucă deodată de mînă: Vreau să te rog ceva : să nu te sperii de soţul meu ! Să ştii, e un pisălog numai pentru cine are timp să-l asculte... Mă înţelegi ? Şi să nu-ţi faci niciodată sînge rău de afişele pe care o să le vezi prin casă... E pensionar şi n-are cu ce să-şi piardă vremea... A fost pe vremuri inspector financiar... îi plăcea să dea ordine, să fie ascultat, să agaţe pe pereţi afişe, avize, anunţuri... A rămas cu meteahna asta... Dar să ştii... nu e un om rău... Nu e mai rău decît alţii — oftă ea. Uite... — scoase dinbuzunarul capodului o filă de hîrtie împăturită — te roagă să completezi chiestionaru' ăsta. El l-a „compus'"... — se explică ea jenată. Şi tovarăşul Măceanu...şi mătuşa lui au completat cîte un asemenea chestionar... Şi fata care a stat înainte aici... Aşa că... — încheie bătrîna, uitîndu-se rugător la Magdalena.
Magdalena luă chestionarul, renunţînd să mai întrebe de ce avea proprietarul casei nevoie de o asemenea formalitate, cînd desigur exista o carte de imobil a apartamentului.
— Vreau să te simţi bine în casa asta, am să fiu cu ochii în patru să nu te deranjeze lumea, făgăduia Eugenia Sîrzea, ţinînd-o de amîndouă mîinile pe Magdalena. Şi oricînd o să ai nevoie de ceva, să ştii că sînt tare dornică să-ţi fiu de folos... Am foarte mult timp liber... Nu citesc pentru că... Aici se întrerupse, nu-şi permise să mărturisească cine nu-i da voie să facă lectură. Nu are importanţă de ce nu stau cu romanele în mînă — zîmbi ea încurcată şi tot obrazul i se strînse în cute multe, fine, bătrîneşti. Gospodăritul se termină în cîteva ore şi pe urmă... Dumnezeu cu mila — stau şi casc... Aşa că... Ridică din umeri şi rămase cîteva clipe tăcută, în faţa Magdalenei...
Florica Măceanu pretindea „să nu fie deranjată de nimeni" în zilele cînd bucătăria îi aparţinea numai ei, după „Diagramă" — teraienul fusese pus în circulaţie de domnul Sîrzea. Totuşi se bucura cînd primea vizite. O pofti repede pe Eugenia Sîrzea să guste din sarmalele de post pe care le făcuse şi o întrebă în clipa imediat următoare:
— Iar aveţi necazuri cu nepotul ? L-am auzit aseară pe domnul Sîrzea cînd striga la el că nu i-a plătit chiria...
Glasul era calm, dar enervant de subţirel, ca şi cum un copil s-ar fi ascuns în spatele ei şi ar fi vorbit de acolo, maimuţărindu-se.
— Şi dumneata ai un nepot, răspunse moale şi fără chef Eugenia. Fiecare le ştie pe ale lui...
— Vai de mine, cum vorbeşti aşa ? ! se revoltă mătuşa geologului. Dar există comparaţie ?! Să-l pui în aceeaşi oală pe Tinel al meu cu un...
— Apropos de oală — răspunse absentă Eugenia —mi-aş fierbe un ceai, mă cam doare inima... Mie ceaiul îmi face bine. ÎI beau ca pe un medicament...
— Lasă asta, madam Sîrzea. Nu schimba vorba ! Cine a mai auzit ca ceaiul rusesc să calmeze? Te rog sănu-l mai compari pe nepotul meu Tinel cu... se opri nehotărîtă, neştiid dacă trebuie să se limiteze, să rostească simplu numele nepotului lui Sîrzea, sau să-l înlocuiască cu un epitet.
— Dumneata, madam Măceanu, ai o memorie bună, răspunse Eugenia Sîrzea, dar de ce tot uiţi că... el nu-i din neamul meu ? Doar ştii că e nepotul de soră al lui Sîrzea... Mie-mi coace şi azi sufletul că n-am avut copii! Cînd era mic şi dulce, l-am văzut o singură dată. In schimb acum, cînd a ajuns ce a ajuns, stă pe capul nostru. Unde-or fi chibriturile ? începu îndată să le caute în sertarul mesei de bucătărie acoperită cu tablă zincată. Nu le găsi. Unde or fi ? întrebă din nou.
— Bineînţeles că le-a strîns bărbatul dumitale! — glasul subţirel al femeii începu să tremure uşor. Aşa face domnul Sîrzea cînd sînt eu pe diagramă cu ziua de bucătărie ! Ascunde chibriturile, ziarele vechi, pînă şi mătura dispare! Parcă m-ar fi prins vreodată că mă lăcomesc la ce nu-i al nostru! Slavă domnului, Tinel cîştigă frumos şi aduce acasă toată leafa şi acordul...
— Nu-l mai lăuda atîta, că nu eşti la vedere, o puse la punct Eugenia.
— Şi ce dacă-l laud ? Poate nu merită ? Poftim chibriturile, treacă de la mine ! Eh... ai noroc, madam Sîrzea că nu-mi place mie să mă amestec... Eu nu mă bag în viaţa nimănui şi n-am obiceiul să pun întrebări...Asta am învăţat-o din familia mea. Eu de mică am fost manierată şi la locul meu... La noi în familie n-au existat expresii urîte sau obiceiuri urîte... să ferească Dumnezeu !
Eugenia o asculta, o lăsa să vorbească, se obişnuise cu felul de a fi al Florichii Măceanu şi ştia că după asemenea profesiuni de credinţă urmau totdeauna cele mai neaşteptate indiscreţii cu privire la alţii. În cei cinci ani de cînd locuiau împreună, Eugenia se putuse convinge de nenumărate ori că vîna cu pasiune secretele din viaţa oricui şi le difuza cu aceeaşi pasiune.

Proprietăreasa aprinse focul şi puse un ibric cu apă la fiert. Apoi se aşeză pe un scaun lîngă masa pe care mătuşa geologului desfăşurase un întreg arsenal de ustensile de bucătărie. O urmări cu ochii cum gusta mereu din mîncare, clefăind.
— Nu te trage acolo, lîngă fereastră ? vru să se arate deodată grijulie şi prietenoasă Florica.
— Nu, drăguţă... stau foarte bine ! îmi place aici, că vine un strop de aer curat. O prietenă a mea are în bucătărie un ventilator care funcţionează cît timp fierbe mîncarea. Nu rămîne nici urmă de miros. Chiar şi-a instalat un chaiselong, şi cît stă mîncarea pe foc ea citeşte comod ca în salon.
— Casă modernă, se extazie cealaltă. Şi aruncă o săgeată : Nu ca asta...
Eugenia simţi o răceală în spate şi se mută cu scaun cu tot lîngă aragaz.
— Ţi-am spus eu că te trage ? De ce nu m-ai ascultat de la început ? o dojeni Florica.
— A fiert şi ceaiul meu! spuse Eugenia. Se ridică şi stinse flacăra aragazului.
— Vezi să nu-l bei decît după ce se răcoreşte, o povăţui imediat cealaltă. Cît e fierbinte arde stomacul... Mi-a spus Tinel că a auzit asta de la un doctor foarte mare. Ce crezi, dragă, că se apucă să-mi spuie nepotul meu aseară ? Florica se îmbujoră gustînd dinainte efectul pe care avea să-l producă mărturisirea ei asupra Eugeniei Sîrzea. 0 plăcea pe domnişoara Negulescu şi acum îi pare rău că a lăsat-o să se mărite cu un altul...
— Nu mai spune ? întrebă cu interes Eugenia. Te pomeneşti că i-o fi şi făcut declaraţia de dragoste ?! îl şi vedea pe Tinel Măceanu palid şi cu ochii inexpresivi, pierduţi pe după lentilele groase ale ochelarilor săi neobişnuit de mari, ros de suferinţa unei iubiri neîmpărtăşite. Nu avusese niciodată prea multă simpatie pentru nepotul domnişoarei bătrîne, nu-i plăcuse obrazul lui rotofei şi făinos şi o respinsese expresia de veşnică nemulţumire care-i stăruia pe faţă şi pe care nici rîsul lui zgomotos nu izbutea s-o înlăture. Acum însă îi deveni dintr-o dată mai apropiat şi un val de milă pentru soarta lui nefericită îi inundă inima.
— Vai, madam Sîrzea, se poale una ca asta ? se simţi foarte jignită tanti Florica atît în numele ei cît şi al nepotului bănuit de atîta uşurinţă. 0 declaraţie de amor, unei fete cu care n-a avut o „vedere" oficială aranjată de familie ? Tinel e băiat serios, el vrea să se însoare, nu umblă după chestii dintr-astea !...
— Umblă cu dumneata de mînă la vederi... Dumneata le descoperi fetelor cusururi şi el tot neînsurat rămîne, rezumă lapidar situaţia Eugenia. N-ar fi fost rău dacă lua o fată din iubire...
— Dragă, te rog să mă crezi că l-aş fi lăsat s-o ia pe roşcata (de Neguleasca... Dar acum, gata, s-a măritat...Să nu-mi zică el mie nici un cuvînt? Cum de n-am băgat de seamă?
— Ţi se mai întîmplă şi dumitale, spuse cu ironie Eugenia.
FIorica trase de pe foc oala cu sarmale şi puse în loc o cratiţă plină cu apă în care înota un pumn de morcovi şi ţelină, tocate foarte mărunt.
— Asta ce mai e? se miră Eugenia.
— Supă, drăguţo... Tot acum o fac... S-o am gata mîine... Numai dumnealui a fost în stare să inventeze diagrama pentru folosirea bucătăriei...
— E mică... taare mică, încercă să se scuze Eugenia. Ne-am fi împiedicat unii de alţii...
— Nu-l mai apăra pe soţul dumitale, nu se lasă îmbunată Florica. Parcă nu ştii ce fel de om e ? Bătrîna începu să învîrtească energic lingura de lemn în supă.
Eugenia îşi sorbea liniştită ceaiul, urmărind atentă robinetul de la chiuveta de vase pe care mătuşa geologului îl lăsase deschis. Dacă Sîrzea ar fi intrat acum în bucătărie, ce mai scandal ar fi izbucnit ! Ar fi urlat la ea pentru „indiferenţă faţă de averea noastră", cum îi plăcea lui să spună. Era într-adevăr o indiferenţă. Nu avea manii, şi mulţumea lui Dumnezeu în fiecare zi că nu se molipsise de la el. Dumnealui ajunsese să alerge în baie după fiecare chiriaş să cerceteze dacă nu picura vreun strop de apă...
— Păcat de apa asta care se iroseşte, se auzi Eugenia rostind fără de voia ei. Poftim! începuse să vorbească ca dumnealui! ! !
Florica Măceanu se repezi, închise apa şi se întoarse spre Eugenia cercetînd-o cu o privire severă.
— Dar de lumina pe care o iroseşte medicinista pînă la orele două şi trei de noapte nu-i păcat ? De aia ţine cineva seama ? Glasul ei devenise ascuţit ca o lamă de brici. De două săptămîni, de cînd s-a mutat în casă, consumă lumină de la şase după-amiaza pînă a doua ziîn zori... Da, să ştii că nu-i o glumă ce-ţi spun! Intr-onoapte, Tinel s-a simţit rău — are un stomac foarte sensibil — şi s-a dus la baie. Să fi fost patru de dimineaţă... Şi ce crezi, nu ardea lumina la medicinistă în odaie? De sub uşa ei venea lumină! Cine o să plătească atîta consum?
— Sărăcuţa de ea, învaţă, răspunse Eugenia. E studentă, are din ce să plătească, are bursă, nu-ţi face mata griji... Mi-a spus vecina noastră, Catinca Dobrotea, că fala a fost bolnavă şi că acum învaţă ca să-i ajungă din urmă pe ăilalţi... A stat, pînă să se mute aici, la cămin... Şi în tot cazul nu ai să plăteşti dumneata lumina ei, doar nu-ţi ia nimeni banii cu japca, încheie dintr-o dată răstit, soţia proprietarului.
— Una vorbesc, alta înţelegi, se apără Florica. Ştii bine, eu nu mă bag, nu mă amestec, dar medicinista asta e tare ciudată. Stă toată ziua de una singură, într-o cameră aproape pustie, şi citeşte, şi citeşte... La vîrsta ei nu tu cavaleri, nu tu petreceri... N-am văzut şi eu să-i vină un băiat în casă. Nici măcar ăsta... cum îi zice, Octavian Dobrotea, cu care a venit să ia camera, nu dă de loc pe la ea... Eram sigură că sînt în dragoste... Asta se cunoaşte de la distanţă — rîse ea parcă gîdilată.Pesemne însă că s-au despărţit definitiv... Impresia mea este că nu se mai văd de loc. Se opri aşteptînd ahtiată amănunte — dacă nu senzaţionale, barem picante —despre relaţiile dintre cei doi tineri. Fusese ceva între ei ? Poate tocmai de aceea familia Dobrotea nu mai voia s-o accepte acum pe medicinistă. Sau poate pur şi simplu Octavian o părăsise.
— De unde ai mai scornit şi asta — că nu se mai vede cu Tavi? Merg împreună aproape zilnic la facultate. Îi văd de la mine, de la fereastră, fără să-i spionez — sublinie Eugenia.
— Zău dacă pot s-o înţeleg cum de rabdă să zacă într-o cameră aproape goală... Mie mi-ar fi urît — se strîmbă cu dezgust bătrîna — decepţionată de relatarea prea săracă pe care i-o făcuse Eugenia.
— Da... aici ai dreptate... o odaie fără mobilă, fără un carpet pe jos, fără o perdea, seamănă cu, doamne iartă-mă, cu un cavou... Mă gîndesc — mititica de ea— că plăcut nu trebuie să-i fie.
— Bine că ţi-ai găsit la ce să te gîndeşti — cîrîi ea— se vede că alte griji nu mai ai, zău aşa !
Eugenia Sîrzea nu-i răspunse. Se aşeză mai bine în scaun şi închise ochii. Dorea într-adevăr să se gîndească, şi recurgea adesea la acest fel de izolare de lumea din jur. Viaţa cenuşie a Eugeniei o împingea uneori să dea unui fapt obişnuit numele de eveniment. De pildă— şi aceasta o descoperea acum, cînd îşi fura o clipă de reculegere — apariţia medicinistei în casa lor constituise pentru ea un eveniment... Dar de ce ? Se obişnuise să nu se mai bucure de nimic şi parcă nici să nu se mai întristeze... De ce acum se interesa dintr-o dată de Magdalena Gherea? Intrase într-o bună zi în casa asta mohorîtă o fată palidă, cu părul negru, lung şi lins, cu nişte ochi neliniştitori. De cînd se ştia Eugenia nu văzuse ochi ca ai medicinistei! Nici albaştri, nici verzi, nici negri. Parcă de culoarea stînjeneilor violeţi, dar nu a celor naturali şi spălăciţi care cresc în luna mai, prin grădini... Văzuse odată nişte stînjenei violeţi de catifea, adevărate bijuterii ! Aşa erau şi ochii Magdalenei Gherea. Luceau şi te nelinişteau... Din pricina acestor ochi sau poate din altă cauză pe care n-o pricepea, Eugenia a simţit că nu va putea rămîne străină şi indiferentă faţă de fata asta. Îi plăcuse şi felul îndrăzneţ în care ştia să-şi tină capul avîntat în sus, o uimise şi gura mare, parcă bosumflată şi cu buze roşii, nefardate. Privise cu plăcere cum se desfoia pe faţa palidă arcul negru al sprîncenelor destul de groase, distanţate mult de rădăcina nasului. Şi pleoapele îi erau gingaşe, transparente, cu genele lor cuminţi, tăciunii.

O fată tînără intrase în casă şi răscolise într-o muiere bătrînă şi acrită amintiri şi simţăminte de mult uitate. Nu fusese nici frumoasă, nici tulburătoare ca Magdalena Gherea. Nu era dintre femeile care la bătrîneţe înnebuneau şi începeau să se mintă, dar mai ales să-i mintă pe ceilalţi, că în tinereţe străluciseră ca nişte stele. Fusese numai tînără... 0 fată din provincie, care dorise să se mărite, să-şi iubească soţul şi să facă mulţi copii... Un vis foarte modest, din care nu i se împlinise nimic. Era încă o femeie destul de tînără cînd abandonase pentru totdeauna speranţa de a avea un copil, singura răsplată cu care viaţa ar fi putut să îndulcească amarul din anii trăiţi alături de un om pe carenu-l iubise niciodată şi cu care se căsătorise într-un moment de deprimare, speriată de sărăcirea bruscă a familiei ei... Se bucurase cînd îl primise în casă pe nepotul lui Sîrzea, că va avea cui să se devoteze, pe cine să răsfeţe, de la cine să primească alinare şi căldură ! Un pic de fericire tihnită, după ani cenuşii, lipsiţi de bucurii, care îngropaseră elanurile din tinereţe sub povara grijilor, sub pecetea resemnării. Luky avea atunci şaptesprezece ani, era un copil deştept, frumuşel, visător, parcă stingher în casa lui Sîrzea.
Nu, ea nu-şi dorise niciodată un băiat, de teamă să nu-i semene lui Panait şi s-o dezamăgească precum făcuse soţul ei... Dar pe Luky îl primise cu braţele deschise, încercase să reverse asupra lui ceea ce ţinuse zăvorit atîţia ani în suflet. Luky acceptase fără rezervă sentimentele ei şi îşi asigurase în casa aceea un trai confortabil şi lipsit de griji. Primise totul, dar nu dăduse nimic în schimb şi ea trebuise să constate cu amărăciune că se înşelase asupra lui. Afecţiunea de la început se schimbase treptat în mînie, pe urmă în dezgust, pe urmă cînd încetase s-o doară, în indiferenţă... Cîte-o dată i se mai părea că este furioasă pe el, dar i sepărea numai...

Se gîndea la Magdalena Gherea şi se temea un pic de ea... Dorea să se apropie de dînsa, dar se înfricoşa de clipele de dezamăgire care ar fi putut să vină... Cînd bătrîna domnişoară Măceanu amintise de camera pustie în care era obligată să stea fata, simţise cum o răscoleşte o remuşcare... Tresări şi deschise ochii.
— Nu te simţi bine? se interesă Florica. Zău, caută-te... ai foarte des crize din astea cînd stai cu ochii închişi şi tot schimbi feţe, feţe...
— N-am nici un fel de crize, ştii foarte bine... o puse la punct Eugenia. Închid ochii cînd vreau să fiu singură...

În clipa aceea, soneria aşezată deasupra uşii prinse să zbîrnîie prelung, poruncitor, cu intermitenţe scurte, presante. Patru apeluri lungi, alarmante, semnalizînd parcă o mare primejdie.
— Frumos obicei, n-am ce zice, nu se putu stăpîni bătrîna domnişoară să nu comenteze. Domnul Sîrzea porneşte sirena ca să-şi cheme nevasta ! ! ! Ca pe o slujnică ! Iartă-mă că-ţi spun, dar nu te respectă...
— Drăguţă, nu-ţi ieşi din obicei; nu te amesteca în vieţile altora ! spuse Eugenia ulcerată şi ieşi repede din bucătărie. Adevărul era că Panait Sîrzea n-o respecta, aşa cum nu respecta pe nimeni, dar Măceanca era o mojică dacă îşi permitea să remarce acest lucru.
Eugenia porni pe culoarul pardosit cu plăci de gresie albe şi albastre, enervată de apelul lui Sîrzea. De ce o scotea din bucătărie? Ce mai putea să dorească de la ea? Cînd ajunse în dreptul odăii pe care o ocupa Magdalena Glierea se opri. Nu chiar deasupra uşii, ceva mai la dreapta, Sîrzea lipise pe perete un nou afiş. Eugenia se apropie şi citi:
„Atenţiune!!! Aprindeţi lumina numai cînd este strict necesar!!! Noaptea se poate dormi si pe întuneric!!!"
Eugenia oftă din greu. Ştia sigur pentru cine fusese lipit afişul. Dumnealui nu-şi pierdea vremea degeaba...Simţi un dezgust profund la gîndul că va trebui să dea ochii chiar pe dată cu autorul afişului. Soneria ţîrîi din nou.
Cînd ajunse în dormitor, îl găsi pe Panait aşezat în faţa biroului. El nu ridică privirea, dîndu-i să înţeleagă că lucra concentrat, în timp ce ea... într-un colţ al mesei lui de scris trona deschisă cutia mare de carton pe care anii decoloraseră eticheta cunoscutei fabrici de pantofi Dermata. Sîrzea ţinea la cutia asta în care păstra în cea mai desăvîrşită ordine toate ustensilele necesare activităţii importante de „administrare" a apartamentului lor. Tot pe birou erau aliniate sticluţele de tuş negru, verde, albastru, borcanul cu pastă de lipit, tiparul pentru litere, cutiuţa cu peniţe ronde, rigla gradată, creioanele colorate, acuarelele, pensulele şi ascuţitoarele în număr de cinici. Dumnealui îşi îmbrăcase şi manşetele de satin negru, vechi de peste douăzeci de ani, ca totdeauna cînd avea ceva de scris.
Eugenia se apropie de birou şi i se uită peste umăr. ÎI văzu dînd un ultim retuş unui nou afiş pe care-l scrisese de astă dată cu acuarelă roşie; subliniase fiecare cuvînt cu cerneală albastră şi pusese totul într-un chenar negru, tras gros cu peniţă rondă, muiată în tuş.

Desigur, o auzise cînd intrase în odaie, dar nu ridică ochii şi nici nu-i adresă vreun cuvînt.
— Credeam c-ai luat foc, că nu ţi-e bine... De ce m-ai chemat, întrebă ea cu reproş.
— Citeşte afişul ăsta, o pofti cu un ton categoric Sîrzea şi-i vîrî sub nas hîrtia scrisă cu un roşu ca sîngele.
Eugenia parcurse în silă titlul: „îndrumător pentru pietonii apartamentului" — şi nu putu nici măcar să zîmbească.
— Cum adică pentru „pietoni" — se enervă ea — da' ce, pe aici umblă biciclişti sau călăreţi ? nu-i veni altceva mai nimerit pe buze.
— Nu mă învăţa tu pe mine — o repezi el. Îi smulse afişul din mînă şi citi tare: „Circulaţi cu băgare de seamă prin apartament şi numai prin spaţiul liber din holul comun. Au fost practicate alei speciale prevăzute pentru circulaţie. Nu loviţi cu mîna, sacoşe sau geamantane etc., etc. mobila de sufragerie, proprietatea familiei Sîrzea."
Sîrzea îşi admiră un timp în tăcere opera, ignorînd-o deodată, total, pe soţia lui, apoi apucă rigla gradată şi mai sublinie o dată cu furie cuvintele „familiei Sîrzea". În cele din urmă lăsă tocul din mînă, trase din buzunar o batistă alastră plină de pete roşii de acuarelă şi-şi şterse satisfăcut chelia mare, ţuguiată, apoi întoarseo chii lui mici de viezure spre Eugenia şi o privi ameninţător.
— Nu zici nimic? Cînd am nevoie de tine nu eşti niciodată aici! N-am şi eu un om cu care să mă sfătuiesc ! Stai toată ziua în bucătărie de vorbă cu nebuna de Măceanca!
Eugenia oftă obosită, îi întoarse spatele fără să-i răspundă şi se duse să se întindă pe pat.
Un soare alb de iarnă pătrundea în dormitor, turnînd în Eugenia parcă şi mai multă claritate ca să-l vadă pe Panait Sîrzea în toată urîţenia lui. El se sculase de la birou şi începuse să se fîţîie prin odaie. Ce mers de paiaţă avea dumnealui ! Se sălta pe vîrfuri, sărea, îşi scutura cu vîrful unui deget un firicel de praf descoperit pe gulerul hainei negre, pe care o purta şi în casă, invariabil iarna şi vara. Urmărindu-l cu privirea, Eugenia se trezi rîzînd tare.
— Îţi vine să rîzi? strigă agitat Sîrzea, tot sărind pe lîngă pat. Femeie fără minte ce eşti! Se deteriorează bunurile noastre, şi tu rîzi !
Eugenia se ridică în capul oaselor şi întrebă uluită:
— Care bunuri?
— Cum care? Mobila de sufragerie! continuă să ţipe Sîrzea. Am văzut-o ieri cu ochii mei pe medicinistă cînd a trecut dimineaţa prin hol şi a lovit cu mîna scaunele. Te-ai ostenit să stai cu ea de vorbă? I-ai pus învedere că este obligată să respecte „regulamentul de bună întreţinere al apartamentului" ? Trebuie să-ţi dau mereu directive ? Va să zică dacă eu n-am timp să mă ocup de înregistrarea unui nou locatar, totul se dă pestecap?! Dar, mă rog, spune-mi, ce treburi importante ai avut de rezolvat că nu te-ai putut ocupa de noua locatară ? Sîrzea se repezi la birou şi ridică, cu un gest larg şi caraghios, afişul căruia îi făcuse ultima toaletă. Ce, tu eşti în stare să tragi măcar o linie dreaptă ? Eu a trebuit să compun, să redactez, să scriu ! enumeră el fluturînd în aer cearşaful de hîrtie pe care se întindeau regulile de circulaţie prin hol.
Eugenia ar fi putut să-i răspundă, dar nu avea chef să se certe. După schimburile de cuvinte cu Sîrzea o durea capul, inima-i tremura ore întregi, strînsă şi grea ca în apropierea morţii. Îi trecuse însă cheful să mai stea lungită pe pat. Se ridică şi luă cele cincizeci şi două de cărţi, pregătindu-se să facă o pasienţă. Începu să amestece de zor cărţile.
— Vezi, Panaite, nu-mi place cînd umbli cu minciuni, vorbi ea după cîteva minute. Fata stă de două săptămîni în casă... Afişul l-ai scris abia azi!... Aveai deci timp berechet s-o înscrii, s-o parafezi, s-o înregistrezi, s-o cataloghezi şi toate alea la care te pricepi tu...
— Ba pardon, sări Sîrzea, tropăind nervos din picioarele lui scurte, trebuia să se prezinte singură, dacă era o persoană conştientă şi cu bun simţ, în faţa autorităţilor apartamentului... Eu n-am avut timp să mă ocup de dumneaei. Am avut de lucru ! Celelalte cinci afişe cine crezi că le-a scris ? Dumnezeu din cer ?
— Care cinci? se miră nevastă-sa.
— Cel din baie — unu. Nu l-ai văzut ? E referitor la persoanele care abuzează ! L-am prins pe nepotul Măcencii la trei noaptea scăldîndu-se ! Cel din vestiar am fost nevoit să-l rectific tot din cauza medicinistei! Am pus-o pe ea în locul Neguleascăi... I-am indicat semnul particular: o foaie de hîrtie cu numele ei. Ar fi bine să-i explici personal „tehnica" şi să-i atragi în mod special atenţia...
— Fata vine întotdeauna devreme, serile, acasă... N-are nevoie să înveţe „tehnica" lanţului de siguranţă, de la uşa de intrare — răspunse ea cu un calm pe care nu ştia de unde îl mai găseşte.
— Tu anunţă că am prins-o cu o contravenţie —spuse cu satisfacţie Sîrzea — doarme cu lumina aprinsă !
Eugenia îi aruncă o privire dispreţuitoare, care îl opări. Tăcu subit şi se întoarse la biroul lui. Trase sertarul şi scoase din el o mapă pe care tot mîna lui inspirată caligrafiase cu peniţă rondă „Fişele locatarilor" şi subliniase titlul cu două linii groase.
— Poftim! spuse el fără să mai ridice glasul şi lovi uşor, cu palma, dosarul. Stă aici de două săptămîni şi n-a binevoit să ia legătura cu mine... Dar lumină ştie să consume... să înveţe la facultate, că de aia-i studentă ! Lasă să doarmă... cu lumina stinsă...
— Maniac bătrîn, ridică vocea Eugenia, uitînd că-şi propusese să nu se enerveze. Te crezi încă administrator financiar la sectorul 1? Nu eşti decît un neputincios care faci oamenilor viaţa imposibilă!
Panait Sîrzea se congestionă, buzele începură să-i tremure bătrîneşte.
— Şi tu îmi eşti duşmancă? Strănută de două ori la rînd, tuşi şi se uită nimicitor la nevastă-sa. Sînt şi bolnav... Dar tu... tu ce pricepi? Dă-mi căciula, porunci el tăios, văzînd că jelania lui n-a impresionat-o.
— Învaţă, nu doarme! răbufni Eugenia. Dacă n-ai minte să înţelegi, nu te băga ! Ai transformat casa într-o expoziţie de (afişe, pe care nu le mai citeşte nimenea!
— Nu ţi-e ruşine? Cum vine asta că nu le citeşte ni-menea? Eu le scriu pentru locatari, sînt obligaţi să le citească! Am scris azi şi noua diagramă pentru folosirea bucătăriei! Zvîrli cu furie afişul pe birou şi începu să se învartească ţopăind în jurul Eugeniei, care şedea pe un scaun şi întindea cărţile de joc.
— Stai locului, mă ameţeşti! Ce te suceşti ca un titirez? îl certă ea.
— Dar eu nu ameţesc din pricina grijilor administrative? Sîrzea deveni şi mai nervos, şi ca totdeauna începu să se bîlbîie şi să nu-şi mai găsească cuvintele. Dacă... dacă locatarii acestui apartament nu ştiu să respecte... directivele şi instrucţiunile mele, de vină... vinovată... eşti numai dumneata, madam Sîrzea, care numă susţii şi-i... şi-i aperi pe ei... Orice străin are mai multă trecere în ochii dumitale, decît mine...
Eugenia simţi încă o dată că i-e scîrbă de el, dar nu i-o mai spuse. Era foarte caraghios şi jalnic cînd sărea prin odaie ca ursul pe tuciul încins, cînd se lovea ca un neghiob de fiecare dată de acelaşi colţ al biroului.
Eugenia se ridică, descuie un sertar al dulapului şi-i azvîrli căciula de oaie ca pe o minge. Sîrzea o prinse în braţe cu o abilitate neaşteptată, o scutură de firicelele de praf şi abia după aceea şi-o trase pe cap, înfundîndu-şi-o pînă-n sprîncene. Se smiorcăi, aşteptă un cuvînt de compătimire, după care se instală iar în faţa biroului.
— Sînt gripat, foarte răcit... şi nu voi ieşi azi din odaia mea... îi vorbea fără s-o privească, răscolind într-una hîrtiile din mape şi dosare. Chiar azi te duci şi-i duci medicinistei regulamentul şi iei semnătură de primire şi luare la cunoştinţă. Îi ceri şi domiciliul părinţilor, pentru cazul cînd vom avea ceva de reclamat...o dăscăli pe nevastă-sa. Îi ceri să aducă şi o dovadă de suma bursei pe care o încasează de la facultate. Trebuie să-i stabilesc şi scadenţele de plată... Să-mi dea şi datae xactă cînd se plăteşte la facultate bursa aia... Deo-dată-şi domoli tonul, tuşi, oflă şi adăugă: Să ştii că azi n-am nevoie de mîncare multă şi grea. Ceva uşor, papanaşi, sau frigănele cu mazăre... Nu vreau să-mi încarc stomacul...

Lumina palid gălbuie a unei lămpi mici instalate pe un taburet de lemn încercăna cu un nor de miere puţinele lucruri aflate în odaie. 0 singură săgeată de lumină, ţîşnită printr-o crăpătură a abajurului de mătase plisată, se oprise în creştetul Magdalenei, dizolvînd intensitatea neagră a şuviţei şi colorînd-o într-o amintire de aur vechi. Întinsă pe canapea, acoperită pe picioare cu un pled, cu capul sprijinit în coate, fata citea concentrată, atît de absorbită de munca ei, încît foşnetul paginilor pe care le întorcea o uimea aproape de fiecare dată.
O bătaie în uşă, la început timidă, apoi ceva mai curajoasă, o făcu să tresară surprinsă. Cine putea fi?
— Intră — spuse Magdalena şi se ridică în capul oaselor.
Uşa se crăpă puţin.
— Deranjez ? făcu soţia proprietarului, ezitînd parcă să treacă pragul odăii. Ţinea în mînă o foaie de hîrtie.
— Vă rog, o pofti fără mare chef Magdalena.
— Dacă deranjez... pot să vin mai tîrziu... după ora opt... propuse intimidată bătrînica, mototolind cu mina liberă fusta ei cenuşie, foarte amplă, care fura cu totul vederii trupul ei descărnat. Era pipernicită, mică, o umbră de om.
— Luaţi loc, spuse Magdalena. Îi arătă cu mîna canapeaua. Am de făcut vreo plată ? întrebă ea, uitîndu-se la hîrtia pe care o avea femeia în mînă. Ştiu că am de dat bani la lumină, fiindcă eu lucrez destul de tîrziu noaptea... începu să se scuze.
— Nu... n-am venit pentru lumină. N-a trecut o lună de cînd locuieşti la noi... Electrica se plăteşte lunar. Nu trebuie să-ţi faci griji. Plăteşti după ce iei bursa...Soţul meu nu cere banii înainle... Să ştii... în general e corect la socoteli... adăugă ea cu un glas nu prea sigur, apoi întrebă deodată : Nu te simţi bine în odaia asta, aşa-i ? E prea goală... Aşa-i ? stărui ea, aşezîndu-se cu precauţie pe marginea canapelei.
— Divanul îmi serveşte şi de birou... de pe balcon se vede strada. E cald, am linişte... nu-mi lipseşte nimic ! — răspunse fata.
— Scrumieră ai? se interesă Eugenia Sîrzea.
— Nu... n-am nevoie fiindcă nu fumez... rîse uşor intrigată Magdalena. Înţelegea din ce în ce mai puţin pentru ce se afla bătrîna în odaia ei.
— Se vede că eşti o fată foarte ordonată... N-ai un raft, sau un dulăpior pentru cărţi, dar le-ai aranjat frumos în colţul ăla... Nu degeaba mi-a fost mie mereu drag de fete... Cu băieţii este mult mai greu... Nu se leagă de rude, rămîn străini, chiar dacă le dai şi sufletul din tine... Femeia oftă şi cotrobăi cu o privire parcă din ce în ce mai dezolată prin spaţiul din jurul ei.
— Aveţi un băiat? întrebă Magdalena.
— Din păcate nu, dragă domnişoară... Buzele bătrînei începură să tremure. Nu... sînt ca un copac fără umbră. Aşa e femeia care n-a avut copii. Într-o zi se trezeşte şi vede că are mîinile goale... Fără copii, căsnicia nu e căsnicie. După treizeci de ani tot străină eşti de bărbatul cu care te-ai măritat, dacă n-ai avut copii... Ei leagă, ei fac familia familie... Mai ales fetele. Ele ştiu să fie iubitoare, se lipesc de sufletul părinţilor, al rudelor... nu ca băieţii... Mă uit la dumneata şi o fericesc pe mama dumitale... Are de ce să se bucure...
— I-am făcut şi eu destule necazuri, zîmbi cu duioşie Magdalena.
— Dar îi scrii? Nu-i aşa că n-o laşi fără veşti? Doamne, doamne, ce am avut cu cumnata mea, sora lui Sîrzea. Băiatul, Luky — preciză ea — avea numai şaptesprezece ani cînd l-au trimis la noi... Şi nu-i scria maică-si cu lunile; Biata cumnata mea... telegrafia, cheltuia bani pe telefoane... Băieţii sînt mai reci... Ce să-i faci?
— Nu cred că băieţii sînt mai reci numai fiindcă sînt băieţi... Depinde... spuse Magdalena. Se opri.
— Ţi-ar trebui măcar o masă şi un raft, pentru cărţi, o întrerupse Eugenia. Îmi pare rău că este ocupată camera de alături, continuă ea după o clipă de tăcere. Întinse mîna şi arătă uşa care despărţea cele două încăperi învecinate. Şi eu m-aş fi bucurat s-o locuiască o fată... E foarte Frumos mobilată... Bărbaţii nu ştiu să preţuiască nimic... A fost odaia mamei mele... Am lăsat pe loc toate lucruşoarele ei... Fotoliile de mătase verde palmier, scrinul înalt, rafturile de perete din lemn de trandafir... Dulapul!.. Lampa ei de Murano, covorul ei... O fată ca dumneata le-ar fi păstrat cu grijă...Mă doare inima că lui Luky nu-i e drag de odaie...Fumează mult, nu goleşte scrumierele... Mi-a ars un rînd de aşternut... A adormit odată cu ţigara în gură... putea, ferească Dumnezeu, să se ardă tot şi să aprindă şi casa... Dar aşa sînt băieţii... Pesemne că îl auzi cînd vine tîrziu noaptea... aşa-i?

Nu mă deranjează vecinătatea nepotului dumnea-voastră... spuse cu sinceritate Magdalena. ÎI aud puţin...Se mişcă încet, cu grijă parcă să nu mă deranjeze.
Rămase tăcută, gîndindu-se că de cînd se mutase în odaia asta nu-l mai văzuse de loc pe Luky. ÎI auzise însă, uneori mişcîndu-se prin camera lui. Încet, uşor...cu paşii lui de mim. O dată sau de două ori i-a auzit glasul seara tîrziu. Nu avusese musafiri, nu vorbise singur. Cîntase. Dar nu un cîntec întreg: o frîntură de melodie mereu aceeaşi. Revenise cu insistenţă asupra aceluiaşi crîmpei de melodie, bătînd şi măsura parcă, în acelaşi timp. Aşa cel puţin i se păruse ei că desluşeşte, prin peretele de sticlă care îi despărţea.
— Dacă ar fi mai ordonat, n-aş avea de ce să mă plîng... continuă cu un glas mic şi jalnic bătrîna. Sau barem dacă m-ar lasa să-i fac eu curat în odaie — dar nu vrea... În altele nu ne ciocnim... Nici nu prea stă de vorbă cu mine, de altfel... Ce interes poale să aibă un băiat frumos şi tînăr să stea de vorbă cu o femeie bătrînă şi plictisitoare? surise ea trist.
Cred că glumiţi... răspunse după o mică tăcere Magdalena. Înţelesese că bătrîna i se plîngea de nepotul ei. Nu cred că un tînăr nu are ce vorbi cu altul mai în vîrstă.
Domnişoară Gherea, văd că eşti o fată deşteaptă...nu trebuie să te învăţ eu că nici tinerii nu seamănă între ei, la fel cum nu seamănă nici bătrînii... Luky este... Femeia se opri.
Cum este ? întrebă cu jumătate de glas Magdalena.
Eugenia se uită în gol :
Nici nu ştiu bine ce să-ţi spun despre el... Nu ştiu ! Ridică umerii şi rămase o clipă aşa cu ei ridicaţi, ca o pasăre cenuşie, zgribulită. E bun ? E rău ? — se întrebă ea. Mai curînd cred că e rău — îşi răspunse. Numai un om rău poate purta altuia — chiar să zicem care i-agieşit o dată — atîta vreme, atîta duşmănie... Nu ? — se întoarse ea spre Magdalena.
Fata nu răspunse nimic.
— Luky mă duşmăneşte... Da, crede-mă — stărui ea cu un soi de naivitate. Acum m-am obişnuit... nu mă mai doare... Dar a fost un timp cînd... îşi încreţi fruntea şi clătină din cap, moale — tăcînd.
— Dar de ce vă duşmăneşte ? se miră Magdalena.
— E o poveste veche... Nu ştiu dacă o să-ţi pot explica bine cum s-a înlîmplat... Luky avea vreo şaptesprezece ani. Era pasionat pe atunci de muzică... Noi aveam patefon pe vremea aceea şi vreo treizeci-patruzeci de plăci vechi — alese şi cumpărate toate de bărbatu-meu... Pe gustu' lui ! — făcu ea, strîmbîndu-se fără voie. într-o zi Luky a luat toate plăcile — adevăru' e că multe din ele erau nişte hîrburi nenorocite — şi le-a vîndut... Ba nu, nu le-a vîndut, le-a schimbat... A schimbat un teanc întreg, pentru două concerte...
Cînd a prins de veste bărbatu-meu, a făcut scandal mare — a sărit să-l pălmuiască, i-a strigat în faţă că i-a furat plăcile, că e un hoţ... Luky se uita la mine şi aştepta să spun că le luase cu ştirea mea.
— Aşa a fost ?
— Da... Dar eu n-am avut puterea să-i ţin partea, înţelegi ?
— Da — rosti Magdalena — înţeleg destul de bine de ce nu poate uita ! Vă mărturisesc că şi eu în locul lui... Iertaţi-mă — spuse îndată — Eu nu ştiu să mint şi uneori nici măcar să fiu destul de politicoasă... Dar purtarea dumneavoastră... — se aprinse fără să vrea, ochii ei aruncau fulgere mici, albastre.
— Stai, aşteaptă, o întrerupse bătrîna. Ascultă — oftă ea — ascultă te rog. Insistă : După ce s-a potolit scandalul, m-am dus la el să-i explic şi să-i mulţumesc că nu mă trădase faţă de Panait.
— S-a purtat cu destulă generozitate... parcă? întrebă Magdalena cu o răceală ironică.
— Nu... nu te pripi. Nu din generozitate... Buzele Eugeniei Sîrzea începură să tremure şi glasul i se frînse într-un suspin. „Te dispreţuiesc prea mult, aşa mi-a spus — repetă bătrîna cuvintele lui Luky — ca să-ţi fac cinstea de a te lua părtaşă fie chiar şi la o vină a mea. Te dispreţuiesc prea mult ca să accept să împart cu dumneata chiar o insultă !" Aşa mi-a spus ! N-am să uit nici în mormînt vorbele astea. Aici mi s-au înfipt — in inimă! Ochii femeii se voalaseră ca şi vocea ei. Aşa că nu te grăbi să-l aperi, reveni ea. Sînt foarte multe de vorbit... Recunosc, atunci am fost eu vinovată, dar crede-mă, mi-a plătit-o cu vîrf şi îndesat... O să le regrete el pe toate, într-o zi... Eh! — făcu ea şi mişcă mina de parcă ar fi gonit o muscă. Schimbă tonul imediat: Nu ştiu de ce ţi-am împuiat capu' cu toate astea.. Rătăci iar cu privirea prin odaie : îţi trebuie negreşit o masă, un fotoliu şi o policioară.
— Se poate şi fără... răspunse cu indiferenţă Magdalena. Îi devenise neplăcută Eugenia de cînd aflase toată istoria cu plăcile. Simţea chiar un fel de ciudă împotriva ei. Atîta laşitate ! Atîta micime sufletească! Şi în definitiv ce rost avea vizita asta a ei care nu se mai sfîrşea ?
— Dar de ce să stai dumneata într-o odaie pustie cînd mie îmi geme podu' de cîte troace am în el. Aşa că să faci bine şi să-mi laşi mîine cheia cînd pleci la facultate... Cînd o să te întorci acasă nici n-o să-ţi mai recunoşti camera. Măsuţa o s-o punem aici, lîngă perete...Policioara...
Eu mă simt bine în odaia asta aşa cum e — vrusă pună capăt discuţiei Magdalena.
Ba nu, ba nu — protestă Eugenia. Să nu cumva să nu-mi laşi cheia... — doar dacă n-ai ceva împotrivă să-ţi intru în odaie în lipsa dumitale... adăugă ea — cu um aer jignit.
Cum vă trece măcar prin gînd... că poate fi vorbai de aşa ceva! Magdalena îşi înălţase sprîncenele ei negre arcuite şi uitase să le mai coboare.

De, mai ştiu şi eu...
Eugenia rămase în mijlocul odăii — fără rost. Era dezamăgită. Crezuse că fata va primi vestea în legătură «bilete cu totul altfel. îi plăcuse chiar să-şi închipuie că Magdalena îi va sări de gît, că o via îmbrăţişa și că astfel vor începe între ele două nişte relaţii foarte prietenoase — aşa cum îşi dorea. În loc (de toate astea — privirea rece a Magdalenei. Şi o tăcere rece. De ce ? se întreba Eugenia îndurerată. Niciodată pînă acum Magdalena nu se arătase atît de închisă, atît de distantă.
— Uite hîrtia asta — coborî glasul, jenată, Eugenia. Ţi-a trimis-o bărbatu-meu... s-o completezi...
Magdalena surise şters : Ce mai voia pisălogul de Sîrzea de la ea?
— Vrea să cunoască şi adresa părinţilor dumitale... pentru orice eventualitate — e bine s-o avem. Se scuză Eugenia încurcată. Te rog nu te supăra... Lăsă hîrtia pe taburet şi plecă îndată, închizînd fără zgomot uşa înurma ei.
Magdalena nu-i auzi paşii pe culoar.
— Umblă ca o arătare ! comentă ea. Se întinse pe divan şi luă cursul de microbiologie. Începu să citească. Observă curînd că e obosită, că nu-şi mai găseşte forţa de concentrare. Făcu socoteala paginilor pe care le parcursese în după-amiaza aceea şi se declară mulţumită. Deodată simţi că în camera de alături se mişca vătuit şi aproape neauzit cineva. Se trezi ascultînd încordată sunetul unor paşi cunoscuţi. Cînd venise acasă Luky ? Probabil acum, foarte de curînd. Ce făcea oare în odaia lui ? Cum îi răspunsese atunci Eugeniei Sîrzea ? „Te dispreţuiesc prea mult ca să-ţi fac cinstea de a te lua părtaşă"... Cîţi ani avea pe vremea aceea ? Şaptesprezece ? La şaptesprezece ani, atîta intransigenţă ! Şi totuşi — deşi el o negase — dincolo de dispreţul lui pentru Eugenia era cavalerism, era eleganţă sufletească, generozitate. Sigur, generozitate... Cu Iadeş ce-o fi făcut ? Unde îl ţinea ? Nu mai apăruse de atunci niciodată cu dogul în apartament...

Magdalena simţi nevoia să se mişte prin odaie. N-ar fi ştiut să-i explice nimănui pe lume de ce aşa din senin — n-a mai putut să mai rămînă nici o clipă în plus pe divan.
Se apropie de uşa balconului şi îşi lipi fruntea de geam. Afară, copacii, încărcaţi cu chiciură, străluceau suflaţi parcă cu argint; o boare verde de lumină dansa în jurul crengilor. Era reflexul unei luciri care venea printr-o fereastră, dintr-o casă din apropiere. Magdalena îşi deslipi fruntea de pe geam. O pată aburită marca locul unde încercase să absoarbă o fărîmă din răcoarea de afară.
Eşti acasă, Magdalena ? îi parveni un glas de pe culoar şi îndată urmă o bătaie în uşa ei.
Magdalena îşi îndreptă cu o mînă grăbită părul şi se repezi să-i deschidă uşa lui Tavi.
— Ce-i cu tine? făcu ea mirată. Intră!
Sînt un mesager, ideea de a te deranja nu-mi aparţine, spuse cu intenţie Tavi. Era îmbrăcat într-un halat de casă şi purta aruncată pe umeri scurta lui cenuşiu-verzuie din foaie de cort, căptuşită cu miel. Părul roşcat făcea cîteva rotogoale pe frunte, iar ochii lui blînzi, castanii, înspicaţi cu microscopice virguliţe de aur, se uitau holbaţi la ea, plini de un reproş ne ase uns.
Nu mai spune, glumi Magdalena. Mesager ? Al cui, mă rog?
Mi-a telefonat Rodica Bobian — probabil de la farmacia din colţ să te anunţ că te aşteaptă jos în stradă împreună cu Geta Toina şi cu Maia Lujan. Vor să te ia la plimbare...
Vai, ce idee grozavă ! ! Dar de ce n-au urcat pînă aici?
Foarte bine că n-au făcut-o şi că s-au gîndit că nu locuieşti singură în casa asta... Nu e o oră tocmai potrivită ca să primeşti vizite in corpore - îi explică el pedagogic. Deschide uşa balconului şi ieşi să le faci un semn... Te aşteaptă — hai, du-te, o zori, fără un zîmbet.
Ai dreptate! Unde mi-e paltonul? Ah, unde a dispărut - se impacientă emoţionată şi bucuroasă Magdalena.
Paltonul atîrnă pe fereastră. Ce te-ai zăpăcit aşa? se miră el. nemulţumit.
Nu te mai mira atît, te rog! Aşa sînt eu. mă bucur,mă zăpăcesc, rîd, plîng şi nu mai ştiu bine ce caut!
Octavian îi aruncă paltonul pe umeri.
— Ia-ţi şi fularul. Poţi să răceşti...
— Of ! Of ! făcu excedată Magdalena şi smuci cu energie uşa balconului.
Trei fete stăteau pe trotuarul de vizavi, îngrămădite în jurul felinarului, tropăind şi vorbind tare.
— Magdalena ! Magdalena! ţipară toate trei deodată pe tonuri şi intensităţi diferite, cînd o văzură.
— Vai, ce scandal fac, se sperie Tavi. Or să alarmeze tot cartierul.
— Cobor îndată ! strigă Magdalena, aplecată peste balustradă.
Geta Toma o invită prin semne să sară peste balcon, să plonjeze direct în zăpadă.
— Prin urmare... dumneata eşti... — auzi deodată Magdalena un glas leneş şi jos, care venea de undeva de foarte aproape, parcă din spatele ei. Se răsuci spre Tavi şi îl zări în pragul celei de a doua uşi a balconului — larg deschisă — pe Luky. Zîmbea cu ochii îngustaţi ca şi cum l-ar fi orbit o lumină prea puternică. Prin urmare dumneata eşti Magdalena — glumi el... 0 clipă mi s-a părut că pe mine mă cheamă Magdalena!... De aceea am şi apărut la aclamaţii! O privea cu interes, atent, şi numai pe ea — ca şi cînd Tavi nici n-ar fi fost acolo.
— V-am deranjat... îmi pare rău... se scuză Magdalena. Mai strigă o dată spre stradă : Mă îmbrac şi cobor imediat!
— Nu ştiam că sîntem vecini — vorbi Luky, zîmbind mereu. Mi-am dat seama — conlinuă el — că s-a ocupat din nou camera de lîngă a mea, dar nu ştiam că e locuită de o tînără pereche.
— Nu sîntem o tînără pereche. Nu locuim împreună, se grăbi să explice Magdalena.
— A, nu? se bucură fără sfială Luky şi îşi lăsă privirea să cadă grea, în ochii Magdalenei.
Magdalena — se impacientă Octavian — fetele stau în stradă şi te aşteaptă!
— Te duci să te plimbi? întrebă familiar Luky, fără să se uite măcar în treacăt la Octavian.
Da — răspunse tulburată Magdalena şi plecă repede de pe balcon, închizînd uşa, îl văzu pe Luky stînd pe loc, urmărind-o cu aceeaşi privire concentrată în care ea simţea că parcă se dizolvă.
— Nu-mi place de loc tipul ăsta... spuse Octavian, în odaie. E indiscret şi face pe deşteptul... Ce rost avea să vie pe balcon?
— A auzit strigăte în stradă şi a ieşit să vadă ce se întîmplă... Foarte normal ! Si eu as fi făcut, probabil, la fel...
Magdalena strîngea în grabă cursurile şi caetul de notiţe de pe divan.
E o hahaleră şi-un înfumurat... Te sfătuiesc să...
— Dragă Tavi, e dreptul tău să nu-ţi placă şi al meu să nu primesc sfaturi cînd nu le cer — rîse ea fără poftă, mai mult ca să atenueze asprimea cuvintelor, fugi mai bine de te îmbracă... E mai sănătos să ne plimbăm decît să avem asemenea discuţii.
— Mulţumesc, dar eu prefer să rămîn acasă — punctă el categoric şi ieşi îndată din cameră.
În prima clipă Magdalena fu gata să-l cheme înapoi cu o vorbă bună, dar se răzgîndi şi începu îndată să-şi perie ghetele căptuşite cu pîslă. Şi le încălţă şi strînse tare şireturile, certîndu-se în gînd cu Tavi. Încuie odaia și ieşi în fugă din casă. Nu mai aşteptă ascensorul şi coborî scările sărind cîte două trepte.
Înconjură casa şi ieşi în strada laterală, unde o aşteptau colegele ei.
— Am sosit — se anunţă vesel Magdalena, oprindu-se la cîţiva paşi de grup.
Îi plăcu deodată să creadă că poate de sus, de pe balcon, o mai urmăresc încă ochii lui Luky şi întoarse brusc capul înapoi. Dar pe balcon nu mai era nimeni. Din stradă se vedea geamul luminat al odăii lui Luky şi Magdalena îi căută ochii îndărătul perdelelor albe, bufante, de modă veche. Dar nu-i găsi nici acolo.
— Unde te tot uiţi? — o trase de mînecă Geta. Pe cine mai aştepţi?
— Pe nimeni... răspunse ea încet.
— Cine era tînărul de pe balcon — întrebă parcă neliniştită — deşi era numai curioasă — Rodica Bobian şi o luă autoritar pe Magdalena de braţ. Călca apăsat, bărbăteşte, cu pantofii ei grei de box, negri, cu pingele de cauciuc zimţat, şi purta un palton cenuşiu şi o pălărie la fel, trîntită la întâmplare, peste părul tuns drept şi foarte scurt.
— Răspunde imediat la întrebarea tovarăşului procuror Bobian, strigă Geta plină de voie bună.
— Vecinul meu — veni după o mică întîrziere răspunsul Magdalenei.
— De la distanţă, mi s-a părut foarte drăguţ — comentă Geta.
— Suportă examenul şi de aproape...
— Zău ? făcu Geta. Te pomeneşti că... Ia spune, Magdalena — o zgîlţîi ea cu prea multă exuberanţă de braţ — hai spune... mărturiseşte tot ! Tu ştii de cînd aştept eu să te văd odată şi pe tine îndrăgostită! Geta rîdea, dezvelindu-şi dinţii mari şi bombaţi, de sub buzele foarte cărnoase.
— Sigur, mare scofală să fii îndrăgostită — vorbi Rodica. Aveţi nevoie de complicaţii. Le căutaţi cu luminarea ! Eu, una — continuă ea sentenţios — am declarat şi declar : eu nu pot să-mi compartimentez creierul şi deci refuz să mă îndrăgostesc pînă nu-mi termin studiile !
— Şi pe urmă dacă o să te refuze dragostea pe tine?— întrebă Geta.
Mergea puţin în urma Magdalenei şi a Rodicăi, în pas cu Maia Lujan, care îşi ţinea mîinile într-un manşon foarte mare şi demodat, în care ar fi putut intra toată.
— Ei şi?! răspunse Rodica. Dragostea nu este la urma urmei — începu ea să explice cu o gravitate hazlie — decît o capcană pe care omul şi-o întinde cu propriile lui mîini!
— Nu mai spune! — se prefăcu foarte mirată Geta.
Magdalena şi Maia — pînă la urmă şi Rodica — pufniră în rîs.
Ieşiseră toate patru din străduţa aproape pustie, luminată din loc în loc de felinare înalte, ca nişte plopi purtînd în vîrf cupa ovală a lămpii.
— Dar Tristan Dobrotea unde e, scumpă Izolda Gherea ? i se adresă Rodica, Magdalenei.
— A rămas acasă...
— De ce ? întrebă cu un interes nedisimulat Maia Lujan.
— Aşa a vrut el...
— Te-ai explicat cu el? stărui Rodica.
— Da... Sîntem lămuriţi acum. Dar ceva s-a stricat... Nu mai comunicăm ca înainte...
Eu nu pot să înţeleg de ce nu-l iubeşti pe Tavi — izbucni neaşteptat Maia. Zău că nu înţeleg, repetă ea pe un ton mai cuminţit şi strînse la piept manşonul ei imens.
Magdalena întoarse capul şi o privi lung în ochi.
— Am impresia că asta mică — şopti Rodica, aruncînd o privire piezişă spre Maia — coace un amor pentru Tavi...
Magdalena ridică din umeri.
— Dar el n-are ochi decît pentru tine... Nu ştiu ce-aţi vorbit, nu ştiu cum v-aţi lămurit, dar ăsta e adevărul, şi-l vede oricine, de la o poştă...
Magdalena ridică din nou din umeri. Nu mai avea nici o poftă să continue discuţia pe tema asta.
— Mîine — vorbi ea — îmi încep ucenicia de una singură pe lîngă doctorul Gheorghiu — la spitalul Brîncovenesc... A intervenit pe lîngă Gheorghiu, din partea (organizaţiei, Emil Prodan... să-mi dea posibilitatea să-mi recîştig timpul pe care l-am pierdut din cauza boalei — să mă lase să viu la clinică şi seara — adică la vizita de la ora şase...
— Ştiu de la Emil că Gheorghiu a acceptat — se grăbi parcă să confirme Geta.
— Mi-e foarte necesar să mă mai familiarizez cu spitalul — continuă Magdalena — sînt în general destul de timidă cu bolnavii... Trebuie să învăţ să iau tensiunea... Şi nici semnele ascultătorii la plămîni nu le deosebesc încă destul de bine... În astea două săptăinîni cît am fost bolnavă am pierdut şi probele de laborator, şi practica la spital...
— Nu mi-e frică de tine ! o linişti cu convingere Rodica. 0 să ne ajungi din urmă şi o să ne şi întreci — cum îţi stă în obicei, de altfel...
— E adevărat — reluă după o mică pauză Magdalena — am început să mă mai pun la curent cu materia la care rămăsesem în urmă. Nu mă mai trezesc dimineaţa cu o stare proastă, nu mă mai simt gîtuită de panică, terorizată de numărul paginilor pe care trebuie să-l parcurg... Am şi foarte multă linişte în odaia încare m-am mutat...
Se depărtaseră de strada de pe care porniseră. Se aflau acum pe strada Armenească, aproape de Bulevardul Republicii.
— La cinematograful Mioriţa se joacă „Trapez'"...Ce-ar fi să mergem? întrebă Maia. Dar tot ea spuse imediat: Nu, că e tîrziu ! Se uită la ceas şi se îngrijoră: Vai, fetelor, trebuie să mă duc acasă!...
— Te aşteaptă mămiţica să-ţi facă băiţa? — o necăji Rodica.
Maia nu se supără de loc. Răspunse cu seriozitate:
— Chiar că mă aşteaptă!
— Şi pe mine mă aşteaptă cineva... se alintă Geta. Tanti Rodica, îmi dai voie să mă duc? Te rog foarte mult, tanti Rodica, să mă laşi să mă duc la cinematograf, cu Emil...
— Du-te, fetiţo, du-te... — făcu Rodica, păstrîndu-şi rîsul ascuns sub buza de sus care fremăta uşor - dar să nu uiţi să-mi povesteşti la noapte, la cămin — ce-a văzut Emil la cinematograf. Strică efectul replicii cu preciza-rea : Ai început să vorbeşti cu toate cuvintele lui...
— Nu cu toate! Mai are foarte multe pe care tu nu le ştii! Zău ! — rîse Geta.
Maia îşi luă rămas bun grăbită şi alergă spre staţia de tramvai.
— Va să zică mă laşi să mă duc singură la cămin „donşoară" Geta... Bine... făcu Rodica, oprindu-se brusc în loc. Şi mă rog la ce film se duc turturelele? — întrebă ea cu acelaşi rîs ascuns.
— Mergem să vedem seria a doua din „Pe Donul liniştit". Se înţelege, numai dacă tu consideri că e un film destul de serios — adăugă ea îndată.
Magdalena spuse că e vremea să se întoarcă şi ea acasă... Luky e singur în odaia lui şi poale cîntă! Cîntă cu un fel de deznădejde ciudatele lui frînturi de melodie — canonindu-se parcă să le smulgă un secret care i se refuza lui... Sau poate Luky a plecat...?
— Ei, pe unde pluteşti? o trase Rodica de mîneca paltonului. Ce-i cu tine? insistă ea, uitîndu-se foarte cercetător la Magdalena.
— Ce să fie? Nimic — răspunse puţin agasată Magdalena fiindcă se simţise descoperită. Se despărţi de colegele ei şi porni spre casă. Mergea repede şi nu ştia de ce avea sentimentul ciudat că în fiecare clipă putea să răsară în faţa ei Luky. N-ar fi mirat-o de loc dacă pe strada tăcută, potopită de seară şi linişte, înfiorată doar de oftările vîntului, ar fi apărut un tînăr zvelt, cu un cîine mare, negru, alături de el.
Ajunse în faţa casei în care locuia. O fereastră, cea spre care îşi ridică privirea, prelingea pe sub ruloul de lemn suluri subţiri şi tremurătoare de lumină.
Deschise uşa grea de la intrare, zîmbind gîndurilor ei. Dalele de piatră, lustruite şi negre din holul imobilului, răsunară sub paşii ei, dar Magdalenei i se păru că prea s-au obişnuit cu călcătura omenească şi s-au blazat, de aceea nu mai ştiu să sune altfel, cînd trece peste ele o fată atît de grăbită să mai prindă şi în seara aceea un crîmpei de melodie...
Magdalena sosi la clinică ceva mai înainte de ora vizitei de seară a doctorului Gheorghiu. O soră mai învîrstă, care o cunoştea, o trimise să-şi lase paltonul într-un cabinet, lipit de sala de registratură a serviciului medical. Se oferi să-i dea şi un halat, dar Magdalena şi-l adusese pe al ei.
Intrînd în cabinet, fără să bată la uşă, fiindcă nu bănuise că se mai afla acolo cineva, îl descoperi pe colegul ei de facultate Emil Prodan, care tocmai îşi agăţa în cuier paltonul.
Emil Prodan nu era prea înalt de statură, lat înumeri şi cu capul rotund ca o bilă, acoperit cu un păr des şi mărunt. Avea trăsături ferme şi o frunte largă, dreaptă.
— Aha! ai venit — se bucură el. Se apropie de Magdalena şi-i strînse energic mîna. întrebă : Astăzi e prima dată sau ai fost şi ieri?
— Astăzi e prima dată... Nu mărturisi că era destul de emoţionată, dar Prodan ghici singur — nici nu fusese greu — ea îşi lăsase expresiv glasul în suspensie şi oftase încet.
— Te previu, să nu te sperii : s-ar putea ca Gheorghiu să te ironizeze puţin şi cu siguranţă o să te strige „collega". Aşa obişnuieşte... Să nu te intimidezi şi mai ales să nu-ţi pierzi umorul... Ai făcut foarte bine că ai venit mai devreme — continuă el, cu căldură. Ai tot timpul să citeşti foile de observaţie, să stai de vorbă cu bolnavii, să le pui întrebările uzuale... Fii prietenoasă cu ei — asta îi încurajează întotdeauna să vorbească despre ce-i nelinişteşte, despre ce simt — în sfîrşit — despre tot ce îi îngrijorează... Tu ai destule resurse sufleteşti şi eşti bine pregătită... Nu trebuie să fii de loc timorată, insista el cu o convingere care i se transmise Magdalenei.

„Cîtă participare pune băiatul ăsta în tot ce spune, comentă ea pentru sine. Cît consum de energie psihică...Băiatul ăsta — îşi vorbi ea mai departe — se simte direct şi personal responsabil pentru conduita, pentru frecvenţa la cursuri, pentru reuşita la examene a fiecărui student în parte... Nu degeaba i se spune în facultate „Directorul de conştiinţă"...
— Da, tovarăşe director de conştiinţă — surise ea —aşa am să fac... Şi am să mă străduiesc să am şi umor— pe cît posibil! Iţi mulţumesc, Emil — rosti îndată cu simplitate.
Îşi încheie halatul, îşi strînse bine (părul în două clame şi, cu servieta la subsuoară, se îndreptă spre uşă. Porni drept înainte pe unul din lungile coridoare ale clinicii.
Intră într-un salon mare, cu paturi multe, în care se aflau femei. Lumina era aprinsă şi două surori pregăteau bolnavele pentru vizita de seară. În urma ei se strecură şi sora şefă, o femeie tînără, foarte subţire la trup şi iute în mişcări.
— E aici un caz nou... au adus-o abia acum... i se adresă sora şefă, Magdalenei. Nu mă prea pot înţelege cu ea. E o mută... o fată de vreo douăzeci de ani, sălbatecă şi speriată... Vreţi să veniţi cu mine ?
— Unde aţi culcat-o? întrebă Magdalena interesată.
— într-o rezervă... nu vreau să mi le tulbure şi pe celelalte bolnave... Veniţi cu mine, poate împreună reuşim să o calmăm...
Magdalena o urmă pe sora şefă. Străbătură cîteva culoare, ocoliră cotul unei scări vechi şi condamnate, şi abia după aceea intrară într-o rezervă foarte mică, în care se aflau numai două paturi. 0 fată cu obrazul lat şi parcă buhăit, cu mîini groase şi umflate, ciufulită şi speriată, căuta să-şi scoată, cu mişcări nedibace. halatul de molton al spitalului cu care era îmbrăcată. Se opri din truda ei şi aţinti asupra celor două femei o privire îngrozită.
Sora şefă o apucă delicat de umeri şi o conduse încet spre pat. O sili să se aşeze. Pe urmă ridică ochii şi-i făcu semn cu capul Magdalenei să se apropie.
Fata mută gemu şi-şi duse în clipa aceea instinctiv amîndouă mîinile umflate spre pîntec, dorind parcă să-l apere.
— Într-adevăr, e foarte fricoasă, constată Magdalena.
Se aşeză încet pe pat lîngă bolnavă şi întinse mîna ca să-i prindă încheietura. Bolnava se smuci şi începu să plingă cu hohote şi sughiţuri ca un copil. Nici un sunet pe care-l scotea nu era articulat.
— Soră. crezi că eu am speriat-o? întrebă cu îngrijorare studenta.
— Trebuie să constate că nu-i vrem răul... S-o ajutăm să-şi scoată halatul... Se pare că asta a dorit... Poate că aşa îi cîştigăm încrederea... Poate că îi inspiraţi mai multă simpatie... spuse sora încet. Încercaţi dumneavoastră, tovarăşă Gherea, dar fără să vă ridicaţi de lîngă ea...
Magdalenei îi veni deodată ideea s-o obişnuiască iutii pe bolnavă cu contactul mîinii ei : puse palma peste mina fetei mute şi aşteptă cu emoţie ce avea să urmeze.
Bolnava privi degetele străine care stăteau cuminţi peste mîna ei. Pe urmă ridică brusc ochii şi se uită la Magdalena. Privirea era inteligentă; o privire care exprima o intensă dorinţă de a pricepe şi de a comunica ceva. Făcu un gest spre gură cu cealaltă mînă, adunată căuş.
— Îi este sete sau foame, traduse sora. V-a simţit că sînteţi un om bun... staţi cu ea, mă duc să aduc apă...
Bolnava se uita la Magdalena şi gemea încet, în timp ce ochii i se abureau de lacrimi.
— Nu plînge... spuse aproape fără glas studenta.
Uşa se deschise şi fata mută tresări. Magdalena se ridică brusc în picioare.
Intrase doctorul Gheorghiu însoţit de sora şefă, care aducea o tavă cu o carafă de apă şi o ceaşcă de compot de mere.
— Stai lîngă pacientă, tînără colega, rosti cu un ton uşor zeflemitor doctorul Gheorghiu. Nu e nevoie să te ridici pentru mine! Mi-a spus sora Felicia că ţi-ai cîştigat oarecum simpatia bolnavei... Dacă e aşa, e foarte bine ! O să-mi înlesneşti mie examenul... Stai jos, te rog...
Magdalena se aşeză. O prinse mai strîns de mînă pebolnavă, silind-o să rămînă nemişcată în pat, şi îi dădu să bea apă.
Doctorul Gheorghiu privea liniştit felul în care bolnava sorbea apa din pahar. Magdalenei i se păru că este mai obosit, mai palid decît altă dată. Părul cărunt, bogat, cu cărare într-o parte, întotdeauna impecabil pieptănat, arăta acum parcă mai neîngrijit, iar ochii îi erau încercănaţi.
— Uite în ce stare a fost adusă, spuse el cu enervare. Acum o lună nu s-au gîndit s-o arate nimănui, acum cînd nu mai ai ce-i face, s-au milostivit şi au scos-o din casă...
— E de la ţară... din apropierea Bucureştiului... lămuri sora.
— Sînt de neiertat... au policlinici şi dispensare peste tot şi unii se mai tem de medici, ca acum o sută de ani...Soră Felicia, ia dă-mi electrocardiograma, ceru el, fără să-şi mişte privirea de pe abdomenul bolnavei. Pentru ce am nevoie de electrocardiogramă, tînără colega ? în-trebă el.
— Vreţi să vedeţi dacă este vorba de o insuficienţă cardiacă cu leziuni... răspunse cuminte Magdalena, îmbujorîndu-se uşor.
— Mîine dimineaţă examen cardiologie... dar pînă atunci... Degetele lui spatulate şi mari se mişcară repede şi scoaseră stetoscopul din buzunarul halatului. Să mă ajutaţi, colega, vreau să mă lămuresc cît de cît...
Magdalena îl asistă pe doctor în timp ce el o ascult ape pacientă. Fata se arătă neaşteptat de supusă, de docilă.
— Tahicardie, extrasistole, dar poate să fie şi din pricina emoţiei prezenţelor străine... Mîine dimineaţă, după cardiogramă, să încercăm şi o paracenteză... În scop diagnostic... Pentru acum şi la noapte, calmante şi somnifere — îşi încheie examinarea Gheorghiu şi îi făcu un semn cu capul, Magdalenei, să-l urmeze. Bolnava începu să scîncească văzîndu-i că pleacă.
— După dumneata plînge! Arată-i că trebuie să doarmă... Am impresia că e dispusă să te asculte...
Magdalena se supuse şi-i arătă prin semne că trebuia să închidă ochii, să se culce pe pernă şi să doarmă. Bolnava continuă să geamă, cu o privire plină de rugă fixată asupra studentei.

Magdalena îl urma prin saloane pe doctorul Gheorghiu, dar nu îşi putea îndepărta gîndul de la bolnava din rezervă. Se simţea vinovată că o părăsise. O urmărea privirea ei în care văzuse adunată parcă... toată jalea lumii.
Se străduia să-l asculte atentă pe Gheorghiu, care îi explica aproape fiecare caz în parte, relevîndu-i simptomele clasice, caracteristice, precum şi pe cele contradictorii. Se dovedise a fi mult mai simplu şi mai apropiat decît i se păruse ei la început. Dar la sfârşitul vizitei de seară îi spuse :
— Ei, tînără colega, e timpul să ne retragem, dar terog să nu te grăbeşti, mai am cîte ceva de vorbit cu dumneata...
Magdalena se nelinişti. Desigur, nu se comportase bine, îl nemulţumise cu ceva şi acum o reţinea pentru a-i face cuvenitele observaţii...
— Mi-am lăsat paltonul într-un cabinet, alături de registratura serviciului medical, răspunse intimidată Magdalena. Mă reped să-l iau... şi unde să vă aştept ?
— Vin şi eu cu dumneata... Seara, registratura serveşte de vestiar pentru toată lumea... Medicul o lăsă să treacă înaintea lui pe culoar.
Magdalena îşi strîngea la subsuoară servieta de vinilină, ca şi cum ar fi putut s-o apere de ceea ce avea să urmeze. Ce dorea să-i spună doctorul Gheorghiu?
O uşă laterală se deschise şi Emil Prodan apăru însoţit de un laborant.
— A, şi dumneata te agiţi pe aici la ore tîrzii, glumi doctorul Gheorghiu. E o adevărată epidemie de febră precolocvială...

Magdalena intră în cabinetul unde-şi lăsase haina şi se aşeză pe un scaun. Trecură cîteva minute în care aşteptă judecata, singură cu gîndurile ei. Se întreba ce avea să se întîmple cu fata din rezervă? Ce biografie avea? De ce fusese internată fără nici un însoţitor din familie? Cine putea să înţeleagă semnele ei disperate? I se strînse iar inima amintindu-şi că fata scîncise în clipa în care înţelesese că şi ea o va părăsi. În definitiv de ce se grăbise să-l urmeze atît de şcolăreşte pe Gheorghiu? Ar fi putut să-i spună că vrea să mai rămînă la căpătîiul bolnavei o oră, două — şi de ce nu? — chiar toată noaptea — s-o vegheze, s-o ţie sub observaţie şi mai ales să încerce să-i cîştige mai mult încrederea. Poate că aşa ar fi putut s-o ajute.
— Ce-i cu dumneata? întrebă doctorul Gheorghiu din uşă, privind-o mirat. De ce atîta melancolie? Glumi el. Ce ţi s-a întîmplat?
— Nu... — se apără Magdalena, jenată de a se fi lăsat surprinsă — mă gîndeam la pacienta aceea... Fata aceea mută... Era atîta dezolare în ochii ei... M-a impresionat— mărturisi ea în cele din urmă.
— Crede-mă, nu-i poţi fi de nici un ajutor, îi răspunse medicul şi se aseză pe un scaun vizavi de al ei. Dimpotrivă, n-ai face decît să-i mai adaugi un traumatism psihic, pe lîngă toate cîte le are, continuă el. Din păcate, fata va trebui trimisă la oncologie. N-are ce căuta la serviciul nostru medical... Am simţit că te-ai desprins greu de lîngă patul ei... Gheorghiu o privi în ochi. Şi cred că dacă nu te împiedicam, nu te-ai mai fi urnit de acolo toată noaptea. Nu-i aşa?
Magdalena era uluită. Cum de ghicise atît de bine atît de lesne? Nu se putu stăpîni să nu întrebe:
— De unde ştiţi?
— Nu era nevoie să mi-o spui... Era fatal — rîse el —să ajung după atîţia ani de clinică şi puţin psiholog !
Magdalena se destinse şi ea într-un surîs. Aşadar nu era nimic grav. Nu o aşteptau mustrările de care se temuse fără să ştie măcar cu ce le-ar fi meritat. Stătea cuminte cu palmele pe genunchi, ca într-o fotografie a ei de premiantă la şcoală şi îl asculta peGheorghiu, care îşi aprinsese o ţigară, dispus parcă pentru o conversaţie mai lungă.
— Cînd te-am văzut azi la căpătîiul bolnavei aceleia — mi s-a părut că te surprind într-un moment foarte important pentru dumneata! spuse el... Cred că pentru prima oară ai simţit că cineva îşi pune cu ultima lui nădejde viaţa în mîinile dumitale. E sentimentul unei mari răspunderi, care se repetă mereu în meseria noastră, dar care are întotdeauna forţa unei zguduitoare revelaţii... Mi-a plăcut cum ai reacţionat, cum te-ai comportat: cu o participare umană care este o condiţie a reuşitei în profesia noastră... Greşeala pe care erai gata s-o comiţi ţine de lipsa de experienţă.
— Am fost foarte mişcată că fata a vrut să mă asculte— se explică Magdalena... Cum bine spuneţi — experienţa îmi lipseşte... în clinică, pînă acum, am fost mereu mulţi studenţi, am circulat printre paturi, ne-am uitat la foile de observaţie, v-am ascultat pe dumneavoastră, şi a fost într-una numai şcoială... Vă rog, să nu mă înţelegeţi greşit... În seara asta, sora Felicia m-a dus în rezervă şi m-am simţit pentru prima oară mai mult decît o studentă. Aş fi vrut să mă întorc la bolnavă, aş fi vrut să-i fiu de folos...
— Vezi că n-am greşit? — spuse pe un ton prietenesc doctorul Gheorghiu. Dacă nu te opream la timp, pînă Ia urmă ai fi ajuns din nou în rezerva bolnavei...V-aţi fi împrietenit foarte bine, dar mîine cînd s-ar fi produs despărţirea, bolnava dumitale ar fi febricitat...Ar fi avut sentimentul că pierde ultima şansă... Un traumatism în plus, care trebuie evitat... însă să reţii momentul acesta... Poate că într-o zi ai să uiţi bolnava, dar n-ai să poţi să-ţi ştergi din minte clipa asta... de fapt... de verificare a vocaţiei...
— Şi dumneavoastră aţi trecut, aşadar, printr-un moment ca acesta? rosti cu emoţie Magdalena. Altfel n-aţi fi înţeles atît de bine tot ce s-a petrecut cu mine...
— De ce a intervenit organizaţia pe lîngă mine —o întrerupse Gheorghiu, jenat parcă de emoţia ei — ca să te primesc şi seara la clinică? Merge greu cu învăţătura? Nu s-ar zice...
— Nu vi s-a explicat? întrebă Magdalena. Regreta că doctorul Gheorghiu trecea de la probleme atît de pasionante la absenţele ei.
— Prefer să-mi explici dumneata... Acum, că ne cunoaştem mai bine, aş vrea să-mi comunici, dacă nu-ţi cer prea mult — adăugă el — şi motivul pentru care nu-ţi ajung orele de clinică...
— Sînt în primul rînd nişte absenţe din cauză de boală şi pe urmă o teribilă timiditate, ca să vă mărturisesc tot adevărul... Mai ales în saloanele bărbaţilor...Mi-era frică să le iau pulsul, mi se părea că nu inspir nimănui un dram de încredere... Cred că e destul — nu? sfîrşi Magdalena.
— De mîine se începe o viaţă nouă? glumi doctorul Gheorghiu.
— În orice caz... n-o să-mi mai fie frică niciodată de dumneavoastră !
— Ei, asta-i bună ! făcu cu disperare simulată doctorul. Studenţilor le e frică de mine? Un medic trebuiesă aibă şi umor... Altfel nu se poate... Cine nu pricepe o glumă, nu poate să fie medic buin ! ! ! rîse el.
— Dacă spuneţi dumneavoastră, vă cred, răspunse Magdalena. l-am citit pe umorişti din plăcere, acum am să-i recitesc ca să mă conving dacă am sau nu vocaţie pentru medicină...
— Perfect! Perfect! rîse cu poftă Gheorghiu. Examenul cel mai important l-ai trecut, tînără colega...te felicit! La revedere, colega! Se ridică de pe scaun şi o bătu protector cu palma pe umăr.
Magdalena ieşi din cabinet, fără să ştie prea bine pe unde calcă, zăpăcită de atîta bucurie.
Trecu prin faţa cabinei portarului, neatentă, visînd cu ochii deschişi, rememorând tot ce-i spusese doctorul Gheorghiu.
Se lovi lîngă poartă de Tavi. El nu-i lăsă timp pentru nici o întrebare, începu să explice de îndată, cu prea mult zel şi cu un aer culpabil, foarte nedibaci disimulat:
— M-am întîlnit întâmplător cu Emil Prodan... el mi-a spus că...
— Bănuiesc că de la el ai aflat că sînt aici — îl întrerupse ea — şi foarte drăguţ din partea ta că te-ai gîndit să mă aştepţi! îl luă cu spontaneitate de mînă. Hai,Tavi, să ne plimbăm ca în timpurile noastre bune, cînd eram foarte buni prieteni. Vrei?
— Sigur că vreau — dar de ce ai întîrziat atît demult? Nu se putu stăpîni să nu adauge: Pari obosită...n-ai de loc grijă de tine...
— Eşti plin de inedit, Tavi dragă!
— Mă bucură buna ta dispoziţie! spuse el moale. Se sili să zîmbească, dar nu îl ascultă decît un colţ al gurii.
Porniră alături pe stradă. Magdalena simţea că peTavi îl nelinişteşte exuberanţa ei. Merse tăcută cîtăva vreme.
— Te-am supărat cu ceva? întrebă el şi îşi opri privirea stăruitoare şi fierbinte pe profilul fetei.
— Da' de unde! se opri deodată în loc. Am chef de joacă azi, Tavi. îmi trebuie un partener! Nu vrei săfii tu? Uite, care dintre noi doi vede pe stradă cel din-tîi ceva interesant şi îi semnalează celuilalt, cîştigă un punct. Ştii ce instructiv şi amuzant e jocul ăsta ? Dezvoltă spiritul de observaţie şi...
— Mai ales... ţine loc de conversaţie — o întrerupse el — cînd doi oameni care au avut foarte multe să-şi spună cîndva... nu mai găsesc deodată să-şi spună nimic... Nu-i aşa? Şi pe urmă... acum e seară... Jocul ăsta... se potriveşte ziua, la lumină — se căzni el să mai găsească un argument în plus.
— Nu este de-loc aşa — se alintă fata un pic, numaipentru a-l îmbuna. Eşti foarte pesimist şi foarte misogin, şi nu mai ştiu cum să-ţi spun că eşti — glumi Magdalena. Ah — exclamă ea deodată, cu exuberanţa care n-o părăsise — am cîştigat un punct: priveşte sus, pe acoperişul casei de vizavi: un cocoş de tablă care a înţepenit şi nu se mai învîrteşte... L-am reperat de la distanţă — fără lumina zilei — ei, ce-ai de zis ?
— Extrem de interesant! ! Nu meriţi nici un sfert de punct: Fii mai bine atentă pe unde calci, să nu-ţi rupi gîlul... Erai cît p-aci s-aluneci dacă nu te prindeam la timp, de braţ...
— Ah ! M-ai salvat, m-ai salvat ! Pentru a cîta oară în viaţa mea, oare? Şi unde să mai încapă în mine atîta recunoştinţă pentru Octavian Dobrotea... oare ? rîse ea.
— Lasă astea...
— Bineee... le las!!! Dar cui? Cine are nevoie de ele ? Nimeni... îşi răspunse cu veselia puţin ofilită.
Merseră iarăşi tăcuţi o bucată de vreme. Magdalena uitase de jocul pe care-l propusese. Tavi se încăpăţînă să găsească ceva foarte interesant de semnalat, fiindcă îi părea rău că şi-o înstrăinase iar pe Magdalena.
— Aha ! Află că am cîştigat un punct — izbucni peneaşteptate. întoarce capul... acolo, la stînga... acolo, lîngă blocul ăla roşu — o ghidă el — şi ai să-l vezi penepotul lui Sîrzea în plin exibiţionism ! Ce pierde-iarnă — exclamă el, încercînd, poate, să aibă haz.
Magdalena îşi smuci repede capul în direcţia pe care i-o indicase Tavi. Da, era Luky! Purta un pulover de schi, din lină groasă, cenuşie, pantalon gros de sport şi bocanci. Pe cap, un fleac de căciuliţă roşie, ca o jucărie.
Luky făcea bulgări de zăpadă şi-i arunca în Iadeş...Cîinele sărea să-i prindă şi se proptea cu labele în pieptul stăpinului său, gata să-l răstoarne.
O ceată de copii care se îmbulziseră la spectacol, chiuiau şi ţipau de admiraţie şi voie bună.
Magdalena se pomeni începînd să alerge... Tavi, în urma ei, lungea pasul s-o ajungă, tropăind greoi. De-odată, în mijlocul drumului, Magdalena se opri. Unde, spre cine alerga ea aşa ? Stătu să se întrebe, uluită de ceea ce constata că se întîmplă cu ea. Cum de uitase că nu vorbise decît o dată cu Luky — şi numai cîteva cuvinte — atunci pe balcon. Zbucnise toată spre el, ca spre cel aşteptat dintotdeauna. De ce ?! Numai pentru că seară de seară îi auzise prin uşa de sticlă paşii şi-l ascultase fredonînd melodii ciudate ?
Nu mai vrei să vezi cîinele, se miră Tavi. Te-ai răzgîndit ?
— Nu...
Magdalena încercă să-şi ascundă stînjeneala.
- Se vede şi de pe trotuarul ăsta destul de bine...explică ea.
Spectacolul era în plin succes. Acum Luky îşi scosese căciuliţă din cap şi, cu ea în mînă, îl întărită pe Iadeş, plimbîndu-i-o prin faţa botului.
Copiii rîdeau cu hohote şi strigau ca suporterii la o competiţie sportivă. Deodată, dogul izbuti să înşface căciuliţa şi cu ea în gură începu să se tăvălească prin zăpadă.
La ceata zgomotoasă a copiilor se mai adăugaseră cîţiva oameni în toată firea.
— S-a împrietenit bine stăpînul şi cu cîinele său, cîştigat la rămăşag... rosti Magdalena. Cîinele e foarte bine îngrijit şi hrănit — remarcă ea — cu o falsă degajare.
— E şi foarte inteligent. E şi meritul individului ăstuia — nepotul lui Sîrzea — că izbuteşte să-l strunească — fără să uzeze de brutalitate. În fond, e tot un fel de dresură, completă el pedant.
— Crezi ? întrebă distrată Magdalena. Şi porni hotărîtă către staţia de tramvai, fără să mai întoarcă privirea spre scuarul din faţa blocului, unde Luky şi Iadeş îşi continuau spectacolul.
— Recunoşti că am cîştigat un punct — o întrebăTavi cu o satisfacţie copilărească.
— Unu'? 0 sută, o mie! răspunse Magdalena, încercînd să fie veselă.
— întotdeauna exagerezi... Am cîştigat un singur punct şi-mi ajunge pe ziua de azi — sublinie cu amărăciune Tavi — şi surise stins şi subtil.
— Un singur punct... răspunse ea — enigmatic —descifrîndu-i surîsul. Uite, a venit tramvaiul... Să nu-l pierdem !
— Credeam că o să mergem pe jos...
Magdalena îl auzi, deşi el vorbise aproape în şoaptă, dar nu îi răspunse. Se urcă grăbită în vagon. Se izolă într-un colţ, pe platformă, cu nevoia de a fi singură şi de a se putea gîndi la toate ale ei.
Magdalena venise acasă în preziua colocviului de anatomie patologică să se odihnească numai o oră sau două, dar oboseala o răpusese şi adormise pe divan, îmbrăcată, ţinînd între degetele chircite creionul. Se trezi pe la o oră incertă, cînd lucrurile din odaie se legănau parcă învăluite într-o ceaţă subţire, iar cerul văzut prin fereastră i se înfăţişa ca o panglică lată de fum, străpunsă pe ici, pe colo de o pată lăptoasă de rocă sfărîmicioasă.
Magdalena se frecă la oclii, buimacă de somn încă, neizbutind să înţeleagă ce anume o neliniştea, ce anume îi dădea sentimentul ciudat şi neplăcut, că nu e singură în odaie. Se dumiri repede: în camera de alături era o agitaţie cu totul neobişnuită. Vecinul ei, Luky, pe care îl văzuse ultima dată în urmă cu o săptămînă, avea oaspeţi.
Se auzeau cîteva voci şi nişte paşi ai cuiva care se agita nervos de colo pînă colo pe o porţiune mică de-alungul frontierei de sticlă care separa cele două încăperi.

Magdalena recunoscu îndată printre glasurile care se înfruntau şi pe al lui Luky — dar fără aceamoliciune leneşă şi plutitoare parcă, pe deasupra şi a lucrurilor, şi a sensurilor imediate, care o tulburase atunci pe balcon; acum timbrul lui era sec şi excedat. Dar cine putea fi femeia care scotea nişte sunete guturale de parcă ar fi vorbit într-o limbă aglutinată? Şi cine era bărbatul care ţipa răguşit şi tremurător ca un ţap bătrîn care-şi behăie o furie neputincioasă ? Nu era Sîrzea — vocea lui era mai isterică.
Magdalena se ridică intrigată în capul oaselor şi fără efort auzi cuvintele pe care le rostea gîfîind, ca sub presiunea unui jet de aburi, femeia din odaia de alături :
— Şi cînd o să te saturi să fii „compozitor", de ce o să te mai apuci? Ce „vocaţie" o să-ti mai descoperi, fiule?
— Uite-ţi odrasla cum zîmbeşte — strigă înnecîndu-se glasul de ţap. Cum îţi permiţi, neisprăvitule, nulitateo, să zîmbeşti ironic şi superior, cînd îţi vorbeşte mama ta?
Cu un gest reflex, Magdalena se adună într-un colţ al divanului şi rămase acolo, făcută ghem, fără a cuteza măcar să întindă mîna pentru a apăsa pe butonul lămpii mici, de pe taburet.
Insultele care-i fuseseră zvîrlite în faţă cu răutate, cu brutalitate lui Luky şi pe care ea le auzise fără voie îi treziră spontan protestul, indignarea.
Se încorda toată, gata parcă de atac, aşleptînd un răspuns demn şi necruţător din partea lui Luky. Şi-l imagina în picioare, cu braţele încrucişate peste piept, rezimat de un perete, ţinînd ochii strînşi, filtrînd printre gene o privire amară şi îndurerată ca şi gura lui mare, cu buzele împietrite parcă pe dinţi.
Dar în locul glasului lui Luky sună iar, cel al tatălui lui:
— Ce, eu am umblat după „vocaţie" ? Cînd papa — Dumnezeu să-l ierte — m-a înscris la drept, crezi că mi-am permis să-i pun problema „vocaţiei"?! A„vocaţiei" — repetă el cu scîrbă — şi rîse teatral.
— Nici n-ar fi fost cazul — răspunse obosit Luky. Şi adăugă: Te-ai descurcat de altminteri foarte bine şi fără ! Şi din fericire, nu te-au împovărat nici scrupulele...
— Impertinentule! Ingratule! ţipă mama. Ne-ai stors de bani o viaţă întreagă! Şi chiar şi de cînd ai o leafă tot de la noi ceri!
— Neruşinatule! behăi şi ţapul. În loc să ne dai tu nouă! !
Magdalena culese cu o mînă Îşi spuse că ar comite o grosolănie faţă de Luky aprinzînd deodată lumina, ar fi un fel de a-i da de veste că a auzit discuţia penibilă din odaia lui. Mai bine să iasă încet din cameră şi să-l lase să creadă că a lipsit tot timpul de acasă.
Porni spre uşă în vîrful picioarelor, cu grijă să nu facă nici un zgomot care să-i trădeze prezenţa, dar uită că taburetul care noaptea îi servea drept noptieră şi ziua de birou, e în drumul ei. Îi scăpă un ţipăt scurt cînd auzi o bubuitură însoţită de zgomotul unui obiect de sticlă prefăcut în ţăndări şi înţelese numai peste o clipă că se împiedicase în şnur, că răsturnase taburetul cu tot ce era pe el şi că se spărsese becul lămpii de citit. Rămase consternată in mijlocul odăii, cu ochii mari deschişi, fără să mai îndrăznească să facăun pas.
— Ce s-a întîmplat?! — o auzi întrebînd cu o tresărire pe mama lui Luky.
— Vecina mea — explică Luky, cu voce scăzută. Probabil a venit acum din oraş. Ar fi de dorit să vă supravegheaţi lexicul... completă el cu ironie.
Magdalena aprinse lumina din tavan, îngenunche şi începu să strîngă cioburile. Se spărsese becul, dar nu-i părea rău de loc, avea chiar sentimentul că îi întinsese o mînă de ajutor lui Luky: fără acest accident, scandalul ar mai fi continuat poate! Aşa, se lăsase şi dincolo tăcerea sau poate că acum îşi vorbeau în şoaptă, cu o gesticulaţie zgomotoasă, ca muţii. Dar deodată se auzi iar glasul tatălui.
— Imbecilule ! — scandă el, aproape patetic.
Urmară cîteva clipe în care nu se mai înţelese nimic din ce îşi spuneau. Vorbeau toţi trei dintr-o dată, se agitau, mişcau parcă şi obiectele din loc.
Vocea lui Luky răzbătu la un moment dat Ia suprafaţă, gîtuită, exasperată:
— Şi acum ce mai vreţi de la mine? V-am făgăduit că n-o să vă mai cer nici un ban, niciodată. Ce mai vreţi? imploră el. O să-mi plătesc lecţiile de compoziţie din leafa mea de conţopist la Sfatul popular, dar de renunţat la ele n-o să renunţ chiar dacă va trebui să crăp de foarne! Aţi înţeles?!
Magdalena receptă cu emoţie — de parcă i-ar fi fost adresate ei — cuvintele, cu toată vibraţia lor de suferinţă pe care le rostise Luky. Aşadar el este slujbaş şi în acelaşi timp ia lecţii de compoziţie... Aşadar, își spuse ea cu un fel de mîndrie, îl pasionează sincer muzica şi este gata la toate sacrificiile pentru a-şi urma vocaţia despre care tatăl lui vorbeşte cu atîta dispreţ!
Luky, fie cînd eşti tu atît de zelos şi de pornit pe mari jertfe? tremură cu voluptatea de a face rău glasul mamei. Sînt numai patru luni de cînd eşti funcţionar, nu mai face atîta caz, dragul meu! Acum zici că te pasionează compoziţia, dar cînd... Se opri şi începu deodată să strige, pierzîndu-şi glasul de enervare: Steliane, şterge-i imediat cu un dos de palmă zîmbetul ăsta obraznic cu care mă sfidează ! Impertinentule! Măgarule ! sfîrşi ea gîfîind, după o foarte scurtă tăcere.
Magdalena umblă prin casă cîteva clipe în neştire, cu cioburile în mînă, apoi se pomeni în hol, fără să-şi poată aduce prea bine aminte momentul cînd ieşise pe uşă.
Îl găsi pe Panait Sîrzea aşezat pe un scaun. Nu păru de loc jenat că Magdalena îl descoperise acolo, stînd ca la teatru şi ascultînd foarte atent cearta aprinsă din camera lui Luky. Fata trecu pe lîngă el ca pe lîngă o mobilă şi se îndreptă repede spre bucătărie.
Florica Măceanu era acolo — fără nici o treabă.
— Închipuieşte-ţi ce obrăznicie — se adresă ea congestionată de indignare — Magdalenei. Eram în hol, cu o carte în mînă, şi domnul Sîrzea m-a expediat! Cu ce drept? Cu ce drept? strigă ea, cerîndu-i parcă Magdalenei socoteala. Spune şi dumneata, e admisibil una ca asta? Dar ce, numai el are voie să stea în hol?
Fata nu răspunse nimic. Aruncă în lada de gunoi cioburile de sticlă şi dădu să iasă.
— Stai te rog, domnişoară, o opri mătuşa geologului cu glasul ei subţirel, închizînd conspirativ uşa şi aruncînd o privire înapoi, trebuie să-ţi spun un secret...
— Ce fel de secret? întrebă cu plictiseală Magdalena. Totul i se părea ridicol la această bătrînă: şi glasul şi aerul ei misterios şi fileul verde care-i presa părul mort, potrivit în colţuri, ca un feston.
— Sînt o persoană serioasă — se revoltă Florica Măceanu —dacă-ţi spun că e vorba despre un secret, poţi să crezi că aşa este! Din cauza dumitale s-a iscat un scandal, draga mea! Auzi ce-ţi spun? Un maare scandal — şopti ea, trăgînd mereu cu ochiul spre uşă.
— Nu înţeleg nimic... se miră şi se indispuse brusc Magdalena. Nu ştiu ce vreţi să spuneţi...
— Dumneata nu mă cunoşti, eu, de felul meu, nu mă bag, nu mă amestec, dar cred că e căzu' să te previn...Nu e frumos, nu se cuvine pentru o fată tînără şi cinstită... S-ar putea să-ţi iasă nişte vorbe, de care să nu te mai spele nici apa din două mări... continuă ea, străduindu-se parcă din ce în ce mai mult să dea glasului ei o alarmă tragică, deznădăjduită. Dar nu izbutea decît să şi-l facă să scîrţîie subţirel şi hodorogit ca o rîşniţă veche.
Magdalena rămase surprinsă, aşteptînd ce va avea să urmeze.
— Omul trebuie să se gîndească de şapte ori înainte de a face un pas... Niciodată omu' nu poate să fie destul de precaut, că nu ştie cu cine are de-a face. Dar dacă spuneai: Nu ! Nu !, dacă nu te lăsai atrasă de avantaje, uite că nu păţeai beleaua! ! ! cîrîi triumfătoare domnişoara Măceanu.
— De astă dată am să vă rog să-mi explicaţi, o opri din peroraţie Magdalena. O enervase brusc satisfacţia răutăcioasă cu care o dăscălea bătrîna. Ce avantaje? Se încruntă ea. Ce belea? Vă rog să-mi vorbiţi limpede!
— Ei cum, nu ştii chiar nimic? se miră cu prefăcătorie Florica. O intimidase puţin severitatea cu care o întrerupsese Magdalena. S-a iscat un scandal nemaipomenit între domnul Sîrzea şi nevastă-sa... şopti ea.
— Şi ce-i cu asta? se indignă de-a binelea fata. Ce mă priveşte pe mine?
— Nu te priveşte? Se poate să spui una ca asta? Vai, dar din pricina dumitale s-a pornit totul — îşi făcu ea gura mică — fiindcă ai primit măsuţa din pod şi raftul pentru cărţi... Mi se rupe inima de biata madam Sîrzea... Soţul ei nu-i mai vorbeşte un cuvînt! De patru zile o ţine numai cu bileţele! Orice are nevoie, îi scrie, îi pune în mapă şi o sună să ia mapa! întîi, doamne! cum a mai strigat la ea! I-a spus că „pactizează" cu străinii... Aşa a zis despre dumneata, că eşti o străină şi „pacti..." Renunţă să rostească cuvîntul pînă lacapăt şi continuă: Pe urmă nu i-a mai adresat o vorbă! Totul în scris! îţi dai seama? Să-ţi arăt, dacă nu mă crezi ! Vezi bileţelele astea două ? Le-a uitat madam Sîrzea aici, în bucătărie...
Bătrîna scoase repede din buzunarul capodului două hîrtiuţe, îngrijit împăturite.
— Nu mă interesează — refuză Magdalena să le primească.
Florica Măceanu îşi pusese ochelarii pe nas şi citi tare:
— „Astăzi doresc să măninc saute de morcovi şi papanaşi cu brînză de vaci.
Panait Sîrzea".
Magdalenei îi scăpă un hohot rotund de rîs.
— Al doilea document — rosti marţial bătrîna. Îl citi şi pe acesta, distanţîndu-l de ochelari: „N-ai ţinut cutia cu cremă de ghete neagră, conform instrucţiunilor mele, la loc răcoros şi s-a uscat. Eşti incorijibilă!
P. Sîrzea".
— Incorijibilă ! — se bucură bătrîna, vîrînd hîrtiuţeleîn buzunar — e subliniat de două ori, cu creionul roşu.Te-ai convins? îţi dai seama ce-ai făcut? o chemă ea dramatic pe Magdalena la răspundere. Eu în locul dumitale le-aş zvîrli lucrurile pe culoar şi nu le-aş mai da în viaţa mea bună ziua, nici lui Sîrzea, nici nevesti-si! sfîrşi ea într-o şuşoteală grăbită.
Mulţumesc că m-aţi informat, rosti cu răceală, după o clipă de tăcere, Magdalena. Luă de pe foc ibricul cu apa care clocotea.
— Te rog însă pe mine să nu mă vîri în bucluc, rosti decepţionată domnişoara Măceanu. Să nu care cumva să le spui că ştii de la mine, ferească Dumnezeu. Asta-mi mai lipseşte! Eu atît am vrut: să-ţi fac un serviciu. Aşa că te rog nu care cumva să mă amesteci în toată povestea asta... Dacă ar şti nepotul meu Tinel că ţi-am spus... vai de mine, ce mi-ar face!
Magdalena se încăpăţînă să rămînă mută, impasibilă. Nu dorea să-i tăgăduiască nimic bătrînei, care venise să bage zîzanie între ea şi proprietăreasă. Mobilele, adică o mescioară şi un raft pentru cărţi, le primise la insistenţele Eugeniei Sîrzea, care-i explicase că zăceau de ani de zile în pod... Erau nişte obiecte care îi erau utile, dar dacă era adevărat ce aflase de la Florica Măceanu atunci nu-i rămînea decît să i le restituie deîndată proprietăresei.
— Vezi ce păţesc fetele care stau singure printre străini?! — trase o neaşteptată concluzie bătrîna. Ce modă o mai fi şi asta —- să-ţi laşi fata să-ţi plece din casă! Săraca mama dumitale, dacă ar şti... Vai, pe vremea mea, o fată de condiţie n-ar fi ajuns niciodată într-o situaţie ca asta...
Magdalena stinse flacăra aragazului, puse căniţa de ceai pe o tavă mică, rotundă, de alamă şi porni spre uşă, dînd scurt, o singură dată, din cap.
Florica Măceanu rămase fără glas. Nu se aşteptase să fie astfel pusă la punct. Crezuse tot timpul că Magdalena se va speria, că o va pofti în odaie ca să se sfătuiască cu ea, că va plînge puţin pe umărul ei, că-i va sorbi cu nesaţ sfaturile. Simţi o ciudă cruntă împotriva fetei şi o furie neputincioasă împotriva Eugeniei Sîrzea, care îi făcea vizite medicinistei şi stătea seara cu ea de vorbă. Îi părea foarte rău că-i făgăduise lui Tinel că-i va face cunoştinţă cu fata asta mojică — o taxă ea. De cînd cu povestea eu Constanţa Negulescu, Tinel nu mai dorea să se însoare decît din dragoste şi refuza să mai meargă la vederi. Viaţa Florichii Măceanu devenise astfel lipsită de noutăţi, cu totul neinteresantă ! Nu ştia dacă Tinel pusese sau nu ochii pe medicinistă. Probabil că da, molanul ! Dar chiar în searai ii avea să-i spună lui Tinel că medicinista nu i se părea demnă de a fi primită în familia Măceanu. Cu asmenea maniere, cu asemenea aroganţă... A, nu ! Nu!' apără în gînd, cu convingere, bătrîna, ca şi cum avea de plinul piept cuiva care încerca să i-o vîre pe fată cu sila pe gît.
Bătrîna scoase din dulap compotul de prune, îl gustă i se păru foarte acru; îl mai îndulci cu un pumn de zahar si părăsi bucătăria cu cratiţa în mînă mişeîndu-şiinul buzele ei palide. Pe culoar dădu de Magdalena, care se întîlnise faţă în faţă cu Eugenia. Florica Măceanu trecu demnă pe lîngă ele — aruncîndu-le o privire plină de dezgust.
— Eşti cumva necăjită — întrebă Eugenia, mirată de uscăciunea glasului cu care îi răspunsese la salut Magdalena.
— Vreau să vă întreb ceva... doamnă Sîrzea — spuse fata după ce o văzu pe mătuşa geologului intrînd în odaia ei. Aţi avut neplăceri cu soţul dumneavoastră din pricina mea?
— Nu... cum poţi să crezi asta? se apără cu jumătate de gură Eugenia.
— Vă rog să nu mă menajaţi... Nu-mi place să ştiu că din cauza mea aţi avut necazuri... Mă pot lipsi foarte bine de măsuţă şi de raft. Dacă domnul Sîrzea crede că nu e bine să mă folosesc de obiectele pe care mi le-aţi adus, sînt gata să le înapoiez imediat... Să nu vă faceţi nici o problemă : renunţ foarte uşor la ele...
— Magdalena, dumneata eşti foarte drăguţă şi naivă... spuse uşurată Eugenia. Crezi că soţul meu are neapărat nevoie de un motiv real pentru ca să mă certe?! Mă poate certa şi pentru că plouă! lartă-mă, nu îmi face plăcere să mă plîng, dar fiindcă nu vreau să iei în serios „conflictul" meu cu Sîrzea trebuie să-ţi fac o mărturisire : ne certăm aşa de cînd ne-am luat!... Nu-mi vorbeşte cu săptămînile, dar în schimb îmi trimite zeci de bileţele... Dacă le-aş fi păstrat pe toate, aş avea acum saci de scrisorele şi bileţele... Odată am adus un pisoi în casă... Mi-a trimis scrisori timp de o lună, zide zi... Am fost nevoită să renunţ la pisic! Aşa de mii de ori, în toate ocaziile... Nu are nici o nevoie de raftul sau de măsuţa asta! Holul e plin de mobile, podul şi el e ticsit... Dacă a făcut scandal, a făcut că i-a venit sorocul de muţenie şi de scrisorele... Doarme în acelaşi pat cu mine şi-mi pune bileţelele pe pernă ! Mai poţi să iei în serios un om ca ăsta? încheie ea sfioasă, dar tremurînd de enervare. Vreau să mă crezi... Asta este viaţa mea cu Panait Sîrzea... Nu s-a stricat de azi sau de ieri, şi n-o să fie de aci înainte nici mai bună, nici mai rea din pricina dumitale, Magdalena...
— îmi pare rău pentru dumneavoastră, răspunse fata cu un val de simpatie pentru Eugenia. Simţi nevoia s-o îmbrăţişeze. Doamnă Sîrzea — spuse ea — eu totuşi cred că e mai bine să vă luaţi lucrurile pe care mi le-aţi împrumutat... De ce, dacă puteţi evita totuşi o stare de tensiune, să n-o... Se opri şi gîndul îi fugi la Luky — la tensiunea din odaia Iui...
— Dar e nedrept, repet — o întrerupse cu un protest sincer Eugenia — ca dumneata să locuieşti într-o cameră pustie, în timp ce noi nu mai ştim unde să înghesuim toate vechiturile astea de care n-avem absolut nici o nevoie... Vezi că nu mă ascund de dumneata...Am şi eu un fel de dreptate a mea... Nu fac totdeauna atît cît aş putea, fiindcă n-am putere să mă împotrivesc... Ezită şi nu spuse cui n-avea tăria să se împotrivească. Dar de certuri şi de scandaluri — reluă îndata— nu mă fereşte Dumnezeu, chiar dacă îmi ţin şi respiraţia... Uite, dacă l-ai întreba acum de ce s-a supărat pe mine, îmi dau capul că nici nu-şi mai aminteşte, îmi scrie bileţele din meteahnă, din năravul care i-a intrat în fire... Acum stă — făcu ea, cu o silă amestecată cu dezolare — şi trage cu urechea la cearta dintre Luky şi părinţii lui... Probabil că i-ai auzit şi dumneata... Te-au deranjat probabil...
— N-am auzit nimic... nu m-au deranjat — se apără Magdalena, nedorind de loc să continue discuţia pe tema aceasta. Adăugă cu grabă: De altfel eu plec îndată în oraş...
— Să nu-ţi faci gînduri şi griji cu mobilele alea...reveni Eugenia. Lasă treaba asta în seama mea. Te rog!
— Bine — consimţi Magdalena.
— Dar în definitiv cine te-a informat? rosti deodată cu o nelinişte nouă Eugenia. Era clar, pînă în clipa aceia nu se gîndise să-şi pună întrebarea.
— Nimeni...
— Nu se poate! răspunse ea şi o privi pe fată stăruitor în ochi. Pesemne, Măceanca — adăugă îndată. Aşa-i? Aşa-i? stărui, prinzînd-o pe Magdalena de mînă.
— Nu minţi cu efort Magdalena. Repetă: Nu...zîmbind încurcată şi porni spre hol.
Panait Sîrzea era tot acolo, şedea pe acelaşi scaun.
Îşi bălăbănea picioarele scurte, ca un copil. Avea urechile foarte roşii — şi cununiţa lui de păr era ciufulită toată.
Abia intră în odaie şi Magdalena auzi după o pauză mică vocea lui Luky.
— De ce aţi venit aici să mă chinuiţi — se tînguia el. Nu vă pretind nimic — decît să mă lăsaţi în pace! Ştergeţi-mă din controalele memoriei voastre — uitaţi că aveţi un fiu ! Eu vreau să uit că am părinţi. Nu ne leagă nimic, nu cred în această tenebroasă lege a sîngelui! E o monstruozitate că oamenii nu îşi pot alege familia. Ce am eu comun cu voi? Ce aveţi voi comun cu mine? — întreba el aproape patetic.
— Ascultă, Luky, nu mai face pe deşteptu' — se enervă mama. Eşti copilul nostru şi-ţi vrem binele...Nu mai îndruga atîtea nerozii, că mi se face şi greaţă— încheie ea.
— Ştii tu ce avere are Comănescu? exclamă tatăl, întreabă-mă pe mine; nu o dată i-am rezolvat pe vremuri încurcăturile la fisc şi impunerile ! Ai face o partidă strălucită, Luky — strălucită! Cine poate să-ţi vrea mai mult binele decît noi, părinţii tăi? Şi cine o să te poată împiedica — după ce o să fii un om aranjat, să „dilitantezi" cît o să-ţi placă, şi în muzică? Nu-i aşa, Amalio ?
— Bineînţeles! — răspunse repezit mama şi continuă : Dar Comănescu nu e prost să-şi dea fata după un tercliea-berchea cu gărgăuni de compozitor în cap !
— Şi de aceea, eu trebuie să aterizez — din nou —forţat — la chimie — spuse cu ironie Luky. Nu! Tună deodată glasul lui, urmat de un sunet înfundat. Magdalena înţelese că Luky îşi lăsase să cadă cu putere pumnul pe tăblia biroului. Voi miza de data asta cu toată viaţa mea pe...
— Pe „vocaţia" ta — rîse forţat mama.
— Am băgat bani în tine! Ai să te înscrii din nou la chimie ! porunci tatăl.
„Din nou?" se întrebă Magdalena, umblînd în vîrful picioarelor prin odaie. Deschise uşa dulapului — care parcă dinadins scîrţîi lung şi jalnic ca niciodată. Magdalena n-o mai închise la loc după ce îşi scoase paltonul.
— Ai să te însori cu fata lui Comănescu! Continuă tatăl, cu o voce ceva mai scăzută. Am băgat bani în tine — repetă el... Ai datorii faţă de noi!
Ei bine, eu sînt un rău platnic, spuse cu un calm impertinent Luky. Să nu aşteptaţi să mă „achit" pentru sublimele voastre sacrificii! N-am fost pentru voi decît un capital care trebuie fructificat! Resemna-|i-vă, aţi făcut o investiţie falimentară. „Capitalul" vostru nu va urma chimia pentru o patalama la mînă ! rîse el cu sarcasm. Şi nu se va însura cu domnişoara Comănescu. Mi-aţi estropiat destul viaţa pînă acum — se aprinse el din nou. Ajunge, ajunge — se rugă epuizat parcă.
Mama, porni să rîdă — dar îşi înghiţi deodată rîsul și Magdalena presupuse că Luky o îngheţase cu o singură privire a ochilor lui verzi, fosforescenţi.
Nu se mai auzi un timp nici o suflare în odaia vecină.
Magdalena asculta — fără voia ei — îmbrăcînduse in grabă, tăcerea pe care o simţea încărcată de ură, de tensiune. Îi veni în minte printr-o asociaţie de idei sub-Inimă o scenă dintr-un film văzut cîndva: o piaţă, ticsită de lume, în care un crainic strigase patru vînturi o vestire şi toate inimile împietrite de grozăvia care se apropia. Toboşarii nu puteau să-şi lovească tobele.
De ce sînteţi aici? De ce aţi venit să mă chinuiţi străpunse iar liniştea vocea lui Luky, de data aceasta cu lin accent parca melodramatic — aşa cel puţin o percepu Magdalena.
— Am venit să-ţi găsim o soluţie de viaţă, dragul meu — răspunse neaşteptat de blînd mama, intrînd cu supleţe, ca într-o piesă de teatru, în tonalitatea impusă de partener. E cineva la minister — continuă ea — care este foarte obligat lui taică-tău. I-a făgăduit că o să intervină să fii reprimit la Chimie...
Magdalena ieşi repede din casă. Se gîndi că dacă se grăbeşte mai poate să găsească magazinele deschise şi să-şi cumpere un bec pentru veieuză. Ajunsă în stradă, ridică privirea spre fereastra camerei lui Luky, apoi porni repede înainte, puţin încruntată. Mergea cu mîinile înfundate în buzunare — uitase în graba plecării să-şi ia mînuşile — şi trăgea cu nesaţ aerul rece în piept, cu nevoia de a se înviora. 0 întristase, o obosise cearta care se lăsase singură ascultată, care năvălise impudică pînă în camera ei. Bietul Luky... Bietul Luky— îşi repeta ea într-una, în vreme ce memoria ei blocată de tot ce înregistrase fără voie îi restituia cu încăpăţînare tot ce rostise cu atîta suferinţă Luky. Ce oameni dezgustători — şi tatăl şi mama... Socoteli, calcule meschine — asta era — şi asta fusese probabil întotdeauna „dragostea" lor pentru Luky... SărmanulLuky... Se revăzu alergînd spre el în dimineaţa aceea cînd îl văzuse cu o căciuliță roşie în mînă — aţîţîndu-şi dogul.
Se revăzu plimbîndu-se într-o seară pe stradă şi aşteptînd cu o inimă care îi bătea mai plin şi mai vie, să ajungă mai repede acasă...
Îşi aminti cum cîteva seri de-a rîndul apoi întîrziase dinadins pe balcon nădăjduind că se va deschide şi cea de a doua uşă şi în pragul ei va apare un tînăr — singuratic ca un plop deasupra unei cîmpii pustii — cu un zîmbet ironic la colţul unei guri strîmbate parcă de atîta amărăciune...
Cum tînărul va glumi, uşuratic, sclipitor, ca să-şi ascundă mai bine de cei care l-ar fi putut ghici sufletul contorsionat de frămîntări şi de toate misterele melodiilor care se năşteau uneori numai pentru a pieri, ca un vis ce lasă în urma lui o amintire chinuitor de insezisabilă, a cărei destrămare pînă la capăt nimic şi nimeni nu o mai poate opri.
Magdalena se trezi că trecuse de Ferometalul din cartier. Se uită la ceas şi constată că oricum e prea tîrziu ca să-l mai găsească deschis. Porni spre un magazin din centru care ştia că are un alt orariu. Voia să-şi cumpere neapărat un bec: citea mult mai bine la lumina veieuzii decît la cea care îi venea prea de sus, din tavan — şi îşi propusese să nu se culce în seara aceea înainte de a mai învăţa o oră, două, pentru examenul din ziua următoare.
Se pierdu în şuvoiul viu al pietonilor de pe Bulevardul Republicii.
Ajunse la Magazinul Universal, cumpără becul şi peste cîteva minute se afla din nou în stradă. Porni încet spre casă — întîrziind dinadins în faţa vitrinelor. Se opri la un chioşc cu ziare, cumpără Gazeta Literară. Citi titlurile de pe prima pagină. Văzu în chenar negru fotografia unui om cu păr alb şi cu ochelari. Citi deasupra : Gladkov — şi îşi aduse aminte că despre romanul „Cimentul" îi vorbise cineva odată. Nu mai ştia cine anume. Pe ultima pagină, ochii îi căzură pe un chip cunoscut. I se strînse inima şi se pomeni recitind pentru ea versurile :
..Azi sînt îndrăgostit. E-un curcubeu Deasupra lumii sufletului meu..."
Mai departe nu-şi mai amintea cum continuă poezia..Dragoste" a poetului Nicolae Labiş, mort atît de tînărşi pe care îl cunoscuse cu doi ani în urmă la un cenaclu literar. Împături revista cu tristeţe.
Magdalena se desprinse din loc exact în clipa în care uşa masivă a restaurantului de lîngă chioşcul deziare — încrustată toată în nituri mari şi vopsită într-un brun negricios — se deschise, lăsînd să izbucnească afară o pală de aer cald, încărcată cu mirosuri de mîncare, şi un cîine mare, negru, care se lingea pe bot, ţinut în zgardă de un tînăr înalt, blond, cu capul descoperit.
Magdalena tresări, făcu un pas să treacă mai departe, dar Luky trase energic cîinele de zgardă şi se apropie zîmbind de ea.
— Am presimţit că am să te întîlnesc — vorbi el încet — uitîndu-se lung în ochii ei.
Magdalena se tulbură şi evită să-l privească deschis, se aplecă spre cîine, se uită la el cu o falsă atenţie şi îşi plimbă mîna pe capul lui negru de pluş. Iadeş mîrîi înfundat, neprietenos.
— Lasă-l în pace! rosti Luky — cu gelozie parcă. Nu merită atenţie! adăugă el. După o masă copioasă e întotdeauna extrem de irascibil — continuă cu o vervă nervoasă. Are digestia colerică a caracterelor proaste! în loc, de pildă, să te salute respectuos — ştie să întindă şi laba! — e pur şi simplu mojic! Dihania asta neagră se pretinde prietenul meu şi se preface că nu ştie că dumneata eşti singura fiinţă cu care aşteptam într-adevăr să mă întîlnesc, apăsă pe cuvinte Luky şi se uită iar insistent în ochii Magdalenei, care se tot fereau de ai lui.
— Unde-l ţii pe Iadeş al dumitale? — întrebă fata, mîngîind din nou dogul de-a lungul cefei. Declaraţia lui Luky că era singura fiinţă cu care aştepta să se întîlnească o speriase, de aceea şi trecuse peste ea, ca şi cînd n-ar fi auzit-o.
— Bineînţeles că e o problemă spaţiul locativ pentru un rinocer ca ăsta — răspunse tînărul. Dar a avut noroc! L-a primit în pensiune un chelner — fost ofiţer de marină — cu care sînt prieten. Acum venim de la bucătăria acestui restaurant, unde amicul meu, nea Aurică, ne-a făcut relaţii foarte preţioase pentru mine şi Iadeş. Ni s-a servit un menu copios, şi după ce neplimbăm puţin... îl depun pe Iadeş acasă, la domiciliul lui şi cu asta îmi închei misiunea de nursă pe ziua deazi — rîse el fără veselie.
— Foarte frumos — aprobă destul de convenţional Magdalena. Vă părăsesc — am treabă — se hotărî ea brusc şi spuse scurt: La revedere !
— Dacă n-ai nimic împotrivă — te însoţim. Ne oferim chiar să te ducem pînă acasă! Numai dacă nu doreşti să mergi cu tramvaiul! Iadeş şi cu mine avem oroare de tramvai, pentru că şi tramvaiul are oroare de noi!
— Bine! — consimţi Magdalena emoţionată, cu jumătate de glas.
Porniră împreună. Luky era cu un cap şi mai bine mai înalt decît ea. Avea o supleţe şi o eleganţă firească în mişcări. Îi erau ochii încercănaţi şi nu se sfia să cerceteze mult prea atent fata de lîngă el.
Cîteva clipe tăcu, apoi deodată întrebă — şi avu iar tonul lui molatec, de atunci de pe balcon:
— Te-a îngrozit biografia mea?
Nu înţeleg ce vrei să spui, se apără prea pripit Magdalena şi simţi că se fîstîceşte — fusese luată prin surprindere. Nu se aşteptase de loc la o întrebare atît de directă.
- îţi dau un răgaz de trei minute ca să te hotărăşti, nu mă minţi! Nu pari de loc o ipocrită, deci sînt convins că ai nevoie chiar mai puţin de trei minutei ca să recunoşti că ai auzit totul şi că eşti profund dezgustată de întregul trio Stamatin : mama, tata şi fiul. Au trecut şaizeci de secunde — reveni el zîinbind după o pauză — le-am numărat în gînd!
De ce ţii neapărat să discutăm despre nişte lucruri care pe mine nu mă privesc! Magdalena rostise cuvintele acestea cu un ton ostil, care îi sună ei însăşi, neplăcut.
Înţeleg — răspunse el dezamăgit .— înţeleg cămi ai timp pentru poveştile altora! Faci foarte bine, de altfel. Oamenii sănătoşi, oamenii cu vitalitate ştiu să se apere de ciuma tainică din vieţile altora... De toti şi de caruselele din vieţile altora! Apreciez totuși adăugă îndată — că n-ai negat... Da, ai fi putut spune» că ai auzit totul! Eşti sinceră, dar egoistă şi crudă!

Era ceva aspru şi orgolios acum în expresia feţei lui, care nu-i scăpă Magdalenei.
— Poate că sînt aşa cum spui — răspunse ea încet, în orice caz admir siguranţa cu care m-ai caracterizat!
— A fost o provocare — rîse neaşteptat Luky. Nu ştiu nimic despre dumneata — nici dacă eşti bună — nici dacă eşti rea. S-ar putea să nu fii de cît pur şi simplu indiferentă şi convenţională. Aş putea să jur că de pildă acum, ai considera foarte compromiţător să intri cu mine în cîrciumioara asta de peste drum — spuse el, oprindu-se brusc în loc — chiar dacă eu m-aş încăpăţîna să te rog, să-ţi explic, că mă simt cumplit de singur şi că am nevoie de dumneata! Te rog să înţelegi că nu-ţi fac curte, cu toate că o parte din mine, cea mai obişnuită cu luminile de neon, se bucură în clipa asta că eşti aici, lîngă mine, dar cealaltă parte, şi cred că ea este mai adevărată, te respinge chiar, pentru că ai rănit-o.
— Pui întrebări, îţi răspunzi singur — bîigui Magdalena încurcată. O emoţionase ceva — nu ştia bine ce — din cuvintele lui Luky, dincolo de sarcasmul cu care încerca mereu să-şi ascundă dezolarea şi parcă şi deruta interioară. Dar în acelaşi timp, ceva nedesluşit —poate tot ce i se părea ei ostentaţie în atitudinea lui — o contraria.
— Să mergem — hotărî el. Propunerea mea te-a indispus. Mi-o retrag. A fost cu totul absurdă şi...
Luky smuci cu putere lesa. Cîinele se sperie puţin, dar veni repede lîngă stăpînul său, apoi înveselit, nu se ştie de ce, începu s-o ia înainte gîfîind şi arătîndu-şi limba foarte roşie.
— Din cauza lui Iadeş trebuie să mergem cu viteza luminii — i se adresă Luky, Magdalenei, fără a întoarce capul spre ea. M-a obosit bestia asta superbă. Ţine puţin lesa să vezi cu ce forţă te trage după el...
— Îmi acorzi favoarea asta? — încercă să glumească. Dar mi-e frică să nu-l supăr pe Iadeş — adăugă îndată şi nu luă lesa.
— Uite ce stil are, ce alura, spuse Luky cu mîndrie. E teribil de frumos, recunoaşte!
— Şi de aceea îl şi iubeşti — nu-i aşa ? întrebă Magdalena. Dacă ar fi o potaie oarecare...
— Mă forţezi să mă analizez — rîse el, ironic — într-adevăr tot ce este frumos — tot ce este armonie, graţie, culoare — exercită o adevărată fascinaţie asupra mea... Am o mare nevoie de a mă înconjura de frumuseţe... E ceva reprobabil în ceea ce ţi-am mărturisit ? — dori el să afle, privind-o cu încăpăţînare în ochii ei imenşi şi violeţi. Acum constat pentru prima oară — minţi cu dezinvoltură — că eşti frumoasă! Este probabil şi ceea ce m-a atras în primul moment spre dumneata — fără să ştiu... Fiindcă de ştiut, am ştiut altceva...
— Ce? rosti încet Magdalena, fără să-şi poată smulge privirea din capcana privirii lui.
— Că eşti un om dotat să devii un mare prieten! Am simţit-o de atunci, de cînd te-am văzut prima oară. Eşti prima fiinţă căreia îi vorbesc astfel... Dincolo de ce par — am reticenţe şi nehotărîri nenumărate... Deodată o prinse de braţ şi rosti precipitat, într-o răsuflare: Hai să stăm undeva de vorbă... într-o cofetărie de pildă ! 0 cofetărie e un loc cît se poate de decent: savarinele şi cataifele n-au incitat pe nimerii niciodată la nebunii! — glumi el din nou.
O purtă de mînă, trăgînd-o după el, pînă la cofetăria din colţ.
Cîinele se smucea din lesă, hămăia vesel.
Magdalena îşi dădu seama din glumele casieriţei şi ale fetei care servea că Iadeş şi stăpînul lui erau foarte bine cunoscuţi acolo.
Se izolară într-un colţ al încăperii. Luky îşi aprinse o ţigară. Comandă două cafele şi două prăjituri, uitînd s-o întrebe pe Magdalena dacă nu cumva ea are alte preferinţe. Dar şi Magdalena uită să observe că el decisese în numele ei.
— Te-am luat cam prin surprindere ! — cochetă Luky — dar nu regret de loc! Sînt convins că altfel n-ai fi venit. Nu-i aşa? Şi poate acum îţi pare rău că ai acceptat...
— Poate că ai dreptate, n-aş fi venit ! Sîntem străini, nu ne cunoaştem aproape de loc... se scuză ea. Sorbi din cafea şi cu privirea în ceaşcă completă: Dar nu-mi pare rău...
— Îţi mulţumesc, deşi eşti puţin prea înţeleaptă! Continuă îndată: Dar nu-i nimic, poate cu vremea o să-ţi treacă. De ce nu mănînci prăjitura? Nici cafeaua nu ţi-ai băut-o.
— O s-o beau toată, să mă ţie trează! Se uită la ceas: Mîine am examen la anatomie patologică şi mai vreau să învăţ cîteva ore în seara asta...
— Da, bine. 0 să mergem... oftă el. 0 să mergem — mai repetă o dată, privind atent cum se micşorează flacăra chibritului pe care îl ţinea în mînă să-şi aprindă ţigara.
Magdalenei i se păru că Luky se indispusese şi îi păru rău. Adăugă îndată :
— Mai putem rămîne — dacă vrei — un sfert de oră...
— Şi pe urmă ce o să mă fac? Goni cu mîna fumul de ţigară. Mă aşteaptă o seară nesfîrşită în care o să-mi plimb pe toate uliţele dogul şi singurătatea !
— N-ai prieteni, n-ai pe nimeni?
— Sînt un dezrădăcinat de peste tot: din generaţia mea, din mediul meu — răspunse el — şi chiar şi din oraşul acesta, dacă vrei! Am făcut doi ani de militărie în provincie şi acum trebuie să mă reîmprietenesc cu Bucureştiul ! Nici măcar asta nu se face prea uşor ! Rîse trist şi gura i se strîmbă din nou, adîncind bătrîneşte colţurile. Din păcate — vorbi tot el — nu este o singurătate bună şi propice realizării mele: are ceva otrăvit şi dezesperant... Sînt omul în al cărui talent nu crede nimeni, pe a cărui reuşită n-a pariat nimeni, niciodată. Am o busolă magificată şi magnificată de lună, pe care o port sub haină, în loc de inimă. Navighez cu ea pe un ocean de indiferenţă ! Cîteodată — ca în seara asta de pildă — mă întreb dacă busola mea, plină de decoctul melodiilor, nu-şi are acele ei, îndreptate nebuneşte spre polul prăbuşirilor totale.
Magdalena se încruntă. „Busolă magificată şi magnificată de lună... în loc de inimă" — parcă aşa spusese?
— Este frumos şi înfricoşător ce spui — răspunse ea — dar de ce ai nevoie de asemenea cuvinte? Poate nici natura căutărilor dumilale nu poate fi pe înţelesul meu? Ce cauţi? Ce vrei să găseşti? Nu înţeleg...
— Nu e adevărat ! Ai înţeles foarte bine ! Văd după ocliii dumitale nemaipomeniţi! Ai ochii cei mai frumoşi, cei mai neverosimili : ochi indigou ! Cei mai atenţi şi mai deştepţi pe care i-am văzut vreodată ! Ai înţeles foarte bine ce vreau şi caut! Sînt avid de o comunicare... de o prietenie întreagă... şi... şi te rog — sublinie el fierbinte — nu te mai întreba atît de ce te-am ales tocmai pe dumneata. Nu mă suspecta, Magdalena Gherea... Era pentru prima oară cînd îi rostea numele şi o făcea cu o voită solemnitate. Îşi lăsă privirea să-i cadă grea, drept în inima Magdalenei. Şi spuse mai departe:
— Îmi pare rău că nu îţi place cum vorbesc — dar nu te grăbi să mă judeci. Ai putea greşi... Sînt mai bătrîn decît dumneata, şi de aceea îmi şi îngădui să adaug că uneori tocmai cei care îşi caută cuvintele... Se opri şi urmă după o pauză. Am să repet o banalitate: un loc comun: taciturnii nu sînt întotdeauna profunzi şi gravi... Şi adesea, reluă el fraza lăsată cu o clipă mai înainte în suspensie — şi adesea, repetă — cei care îşi caută parcă anume cuvintele — pentru efecte ieftine, s-ar putea crede! — de fapt se caută pe ei însăşi, pierduţi în ei însăşi, fără salvare...
— Şi eşti un pierdut „în dumneata însuţi" — îi repetă ea cuvintele ca un semn de întrebare.
El tăcu. Tăcu mai multe clipe în şir. Magdalena îl observa. Observa felul aproape ostentativ în care îşi înălţase capul. Buzele le ţinea strînse, închise, lipite pe dinţi.
— Ce bine că eşti aici — exclamă el, neaşteptat. M-am gîndit io tot timpul ăsta ce s-ar fi întîmplat dacă n-ai fi venit cu mine — vorbi el, întorcînd capul spre ea. Pînă atunci privise absent, spre uşă.
— Ei, ce s-ar fi întîmplat? rîse încet Magdalena. I se păruse că Luky aruncase cuvinte fără acoperire.
— În starea sufletească în care sînt — răspunse el după o întîrziere — probabil că aş fi luat refuzul dumitale drept semnul unei desconsiderări, al dispreţului pecare mi-l porţi... Părinţii mei mă apreciază la valoarea unui zero absolut... Presupun că i-ai auzit... Ei mă cunosc doar! — rîse el — „cîte parale fac" — ca să intru în stilul lor... De ce, aşadar, mi-ai acorda dumneata mai mult credit?
— Dacă ţii neapărat să ne referim la o anumită discuţie — care mi-a parvenit — parţial — şi cu totul fără voia mea — se explică ea nu fără un sentiment neplăcut — atunci o să-mi îngădui să-ţi pun o întrebare foarte directă: Ce e cu dumneata? Vreau să ştiu! Stărui ea copilăreşte şi ochii îi deveniră fără voie foarte tandri.
— Eşti uneori chiar puţin prea frumoasă — rosti Luky molatec — privind-o de data asta cu o atenţie rece parcă. Mi-ai pus o întrebare... îşi plimbă el ca o trenă glasul printre cuvinte... Ce e cu mine? Hm! Ridică din umeri. Sînt omul în care nu crede nimeni. Există ceva mai cumplit?
— Nu e adevărat ce spui — răspunse mişcată Magdalena. Nu poate fi aşa!... Nici n-ai voie să gîndeşti aşa! În fond — reveni ea îndată — care sînt... nereuşitele dumitale grave, în viaţă?
— Nu sînt ne-re-u-şite — silabisi el cuvîntul. Nu! scutură din cap. Aş fi putut reuşi să devin un chimist! Un chimist excroc, dar cu o diplomă cinstită în mînă. Aş fi putut reuşi în arhitectură! Un arhitect excroc, dar cu diplomă cinstită în mînă. Eu socotesc că e totuşi mult mai puţin ruşinos să abandonezi două facultăţi încare ai fost înscris cu sila — decît să le absolvi strălucit — dar fără un pic de credinţă în meseria pentru care se cheamă că eşti foarte pregătit. Orice om — şi pumnul lui Luky făcu să zăngăne linguriţa pe farfurioara din faţa lui — care practică o meserie străină de el — de structura lui — de aspiraţiile lui, o meserie în care nu crede, pe care nu o iubeşte — este un trişor, un excroc! Şi faţă de sine, şi faţă de meseria lui! Şi cel mai grav, faţă de cea pe care a trădat-o.

Luky îşi scutură ţigara, bătînd cu un deget parcă tactul, şi vorbi mai departe, răsucind ceaşca în mînă şi privind în zaţul cafelei negre.
— Dacă azi sînt un student întîrziat, un om fără profesiune, un nerealizat, trebuie să le mulţumesc părinţilor mei! M-am înscris la arhitectură pentru că n-am avut destulă putere să mă opun presiunilor părinţilor mei! Am rezistat un an de zile! Apoi am fost dat afară pentru absenţe! Da, absentam cît puteam de des — era singurul fel de a mă apăra ! Altminteri aş fi murit, ucis de plictiseală, de dezinteres pentru nişte cursuri, pentru o materie care...
— Şi cum ai ajuns la chimie? îl întrerupse Magdalena.
— Tot împins de părinţii mei! La chimie am rezistat doi ani! Ce vrei mai mult?!
— De ce nu te-ai înscris la conservator?
— Ca să-ţi dai seama mai bine ce fel de părinţi am — ocoli el răspunsul — am să-ţi mai spun că aveam şaisprezece ani cînd au vîndut pianul! La şaisprezece ani, cînd eu le strigam că îmi cîntă în cap toate melodiile din lume, ei au vîndut pianul, ca să mai pună încă o piedică între mine şi muzică ! Voiau să mă îndrepte spre profesiuni sigur rentabile, ca să le pot plăti cît mai repede datoriile materiale faţă de ei ! Ei bine, am fost un capital care nu le-a adus la timp nici dobînzile, nici veniturile scontate !
Magdalenei îi sună cunoscută această frază. Îşi aminti cu precizie că o auzise tot în acea zi — dar prin peretele de sticlă.
— Te surprinde că îţi vorbesc astfel despre părinţii mei? Lezez în dumneata prejudecăţi... sau „sentimente sfinte"?!?
— Eu îmi iubesc şi respect părinţii.
— Probabil, ai motive... Eu n-am nici unul, ca să le port nici un sentiment de dragoste sau recunoştinţă! Au avut grijă să mă scutească de orice amintire duioasă !
Se opri, o scormoni o clipă cu privirea pe Magdalena, care îndrăznise să se uite pe furiş la ceas — apoi glasul lui începu parcă să psalmodieze un text învăţat pe de rost.
— La răscrucile vîrstelor... în strîmtorile vieţii, în orele de bătrîneţe ale dragostelor — încercînd să-şi ucidă moartea — semenii mei evocă mereu şi nu obosesc să redeştepte din amintiri copilăria, casa părintească, chipul mamei şi al tatălui. Primejdia aceasta nu mă va pîndi pe mine niciodată! În ceaţa creierilor mei are obrăznicia să stăruie o balanţă grotescă, monstruoasă... Pe un talger, mă legăn eu — capitalul — cu tot ce mi s-a dat, de la primele scutece pînă la ultima cravată... Pe celălalt talger ar fi trebuit să pun echivalentul... Ei bine, acum am avut curajul să sar din balanţă şi să-mi anunţ părinţii că nu mai sînt dispus să le plătesc cu nimic viaţa pe care mi-au dat-o ! Dar numai pentru că am ajuns destul de cinic, pe semne —nu spun că viaţa mea este distrusă şi cu siguranţă, numai pentru că nu mai am iluzii — am curajul să pornesc astăzi, la douăzeci şi cinci de ani — pe un drum pe care ar fi trebuit să merg acum şapte ani! Spune, nu e totuşi prea tîrziu? întrebă el brusc. 0 să reuşesc oare să mai prind din urmă timpul? Fac foame — înţelegi? Mă privez de foarte multe — înţelegi? Numai ca să-mi plătesc lecţiile de compoziţie.

Magdalena bău puţină apă — îşi simţi gîtul uscat.
— Mi se pare uneori că pot totul — că stă în mine această mare putere de a vorbi omenirii întregi prin muzica asta care cîntă în mine... îţi dai seama ce ar însemna dacă într-un asemenea ceas ar veni cineva în care eu cred şi mi-ar spune că crede în puterile mele? înţelegi? Chinul meu nu rămîne la proporţii umane — se umflă monstruos fiindcă nu-l pot bea împărţit pe din două cu nimeni. Îşi lăsă iar privirea grea în ochii Magdalenei şi deodată îi acoperi mîna cu mîna Iui şi începînd să-i strîngă pînă la durere degetele întrebă chinuit: Nu vrei să fii tu prietenul meu? Marele meu prieten? Nu vrei să mă ajuţi să cred în mine?
— Vreau — rosti aproape fără suflare Magdalena. Îi plăcuse, o încîntase acel tu pe care îl auzise. — Dar am să ştiu oare să te ajut cît am să vreau? spuse ca mai mult în şoaptă.
— încearcă! ordonă el scurt.
— Am să încerc — făgădui ea — surprinsă de brusca lui trecere de la fierbinte, de la foc, la rece, la gheaţă.— Să mergem — propuse Magdalena după o tăcere a amîndurora.
— Bine, plecăm... răspuine Luky şi ceru imediat săi se facă plata. Iadeş! strigă el deodată, şi dogul, care se odihnise culcat la picioarele lor, ţîşni de jos.
Ieşind din cofetărie, Luky o apucă de braţ pe Magdalena şi o trase strîns lîngă el. Îşi lipi pentru o clipă obrazul de al ei. Porniră împreună prin pîcla serii.
— Mergi cu mine să-l ducem pe Iadeş acasă la el, da? o întrebă el — suflîndu-i cuvintele în ureche.
— Unde-i casa lui Iadeş?
— Pe o stradă din cartierul Floreasca... E destul de departe. Te sperie oare un drum lung cu mine de mînă? Şi o aduse cu o strînsoare a braţului mai aproape de el.
— Nu — murmură ea simţind cum o învăluie o căldură plăcută şi tulburătoare, al cărui gust extraordinar îl cunoştea în clipa aceea pentru prima oară. Se gîndi de cîte ori mersese de braţ cu Tavi... şi cu alţi colegi. Niciodată, nici o tresărire a feminităţii ei... Acum totul era ca o mare deşteptare — ca un strigăt de bucurie al întregii ei fiinţe.
— Şi în fiecare seară faci drumul ăsta, pe jos pînă în Floreasca ? Avusese timp pînă să rostească această întrebare să-şi spună cît de bun, cît de generos trebuie să fie Luky, dacă se osteneşte să parcurgă seară de seară o asemenea distanţă numai ca să-şi ducă dogul la culcare.
— A, nu! făcu el. În general îl las la restaurant, în grija lui nea Aurică. Îl conduc la domiciliu pe Iadeş al meu numai cînd nea Aurică nu este în tura de noapte, ca astăzi de pildă.
— Şi ce fel de prietenie este între dumneata şi acest nea Aurică? se interesă Magdalena.
— Te şochează că pot fi amic cu un chelner? i se adresă el cu oarecare agresivitate.
— Nicidecum... Ziceai însă că este un fost ofiţer de marină...
— Aha! Atunci asta îţi displace! Linişteşte-te — continuă el îndată — deşi e un „fost", e un om foarte de treabă... Mi-a dovedit-o cu cîteva prilejuri că ştie să-mi fie devotat... Altfel... adevărul e că n-avem preamulte să ne spunem... Sîntem foarte diferit structuraţi, nu se poate vorbi de o prietenie propriu-zisă între noi — mai exact, de nişte relaţii amicale — care sînt cu totul altceva... Magdalena Gherea, nu crezi? insistă el cu tonul şi cu privirea.
— Şi dintre colegii pe care i-ai avut la chimie sau la arhitectură — sau dintre cei de la slujba de acum — nu ţi-ai făcut nici un prieten?
— Dar mă supui la un adevărat rechizitoriu — încercă el să glumească — şi Magdalena îl simţi deodată indispus. Ce fragilitate psihică — îşi spuse ea. Semnul unei lipse de echilibru interior, comentă ea pentru sine cu bunăvoinţă.
Luky îşi trase braţul de sub al ei şi îşi căută în buzunar ţigările şi chibriturile. Constată că şi le uitase la cofetărie şi se enervă.
— Nu, nu mi-am făcut prietenii nici la facultate, nici aici unde lucrez — vorbi el. Nu mă mulţumesc cu „frugalităţi", cu „minuturi" în nici o relaţie a mea sentimentală. Mă simt bine numai în extreme — declară el. Totul, sau nimic! 0 prietenie totală — pe mari corespondenţe — pe mari planuri şi coordonate sufleteşti şi spirituale — n-am avut pînă acum. Şi ştii — aproape mă şi bucur că mă găseşti atît de întreg — de neuzat — şi de disponibil. Tu ai prietene, prieteni? Sînt destul de incomod — te previn — aproape exclusivist. Nu te pot împărţi cu nimeni... ridică el vocea.
— Eu am prietene şi prieteni. La care ţiu — sublinie ea.
Luky tăcea.
— Dar la urma urmei — reveni Magdalena — ne cunoaştem foarte puţin... Nu ştii aproape nimic despre mine şi eu ştiu destul de puţin despre...
— Despre tine — o ajută el. Ţi-e atît de greu să fii mai familiară cu mine ? N-o lăsă să răspundă — o prinse iar de braţ şi continuă: Sînt oameni care convieţuiesc o viaţă întreagă fără să se cunoască şi alţii care se recunosc dintr-un milion, dintr-o dată, cu forţa revelaţiei. Eu te-am intuit — te-am ales şi te-am confiscat, Magdalena Gherea !
— Şi dacă ai ales greşit? întrebă ea cu oarecare teamă, aşteptând.
— M-aş mira să fi greşit... Dar cu neputinţă — fireşte— nu este... Dacă am greşit, o să-ţi cer într-o zi scuze, o să-ţi spun: Dragă Magdalena Gherea, am aspirat să realizez o mare şi excepţională prietenie cu dumneata, dar am ajuns prea curînd la limitele propriilor noastre fiinţe... N-am să te fac singură responsabilă de eşec, o să-l împărţim frăţeşte pe din două — rîse elf ără spontaneitate. Dar de ce ţii să-mi strecori cu anticipaţie gustul dezamăgirii — lasă-mă să sper... că eşti ceea ce vreau eu. Lasă-mă! o rugă el.
— Bine, Luky — răspunse ea încet.
Merseră tăcuţi o vreme, unul lîngă altul, dar din clipă în clipă întorceau capul unul spre celălalt şi cînd li se întâlneau privirile el o strîngea tare de braţ, vrînd parcă să şi-o încorporeze toată.
Magdalena nu simţea oboseala mersului pe jos. Se pomeni — fără să ştie prea bine cum ajunsese acolo — hăt, departe, în cartierul Floreasca.
— Pe aici, pe undeva locuieşte o colegă a mea. Maia Lujan — spuse Magdalena. 0 să profit de ocazie — dacă n-ai nimic împotrivă — să mă reped pentru cîteva minute la ea, să-mi iau un caiet de notiţe — se simţi datoare să precizeze.
— Perfect! se bucură parcă Luky. Pînă atunci eu dau o fugă tot pînă aici prin apropiere şi îl depun pe Iadeş. Unde să te aştept?
— Traversezi şi o iei pe străduţa aceea... arătă ea cu capul. Se numeşte Puccini...
— Serios? Puccini ! se miră el.
— Cum, nu ştii că e un întreg cartier muncitoresc aici cu străzi care poartă toate nume de compozitori...
— Nu ştiam ! Aşadar pe strada Puccini...
— La începutul străduţei, chiar. Da?

Se despărţiră repede — ca să se reîntîlnească repede.
Magdalena urcă în goană treptele unui bloc cu două etaje — cum erau toate casele acestea noi din cartier. Sună Ia uşa apartamentului în care locuia Maia cu mama ei, care era muncitoare într-o fabrică.
— Magdalena ! ! exclamă Maia foarte surprinsă de ne-aşteptata vizită. Ce e cu tine? Intră, scoate-ţi paltonul...
— Nu stau decît un minut — se scuză Magdalena. Am venit doar să iau caietul...
— A, da, caietul... se fîstîci puţin Maia, simţind-o pe Magdalena posedată de o grabă şi de o nelinişte care i se comunicau. Ţi l-aş fi adus oricum eu mîine la seminar...
— Da, dar vreau să profit şi de seara asta, ca să mă mai uit prin el — vorbi Magdalena cu o neobişnuită precipitaţie.

Maia dispăru pentru o clipă şi se întoarse cu un caiet în mînă.
Magdalena o sărută repede pe un obraz şi ieşi pe uşă. Coborî în fugă scările. ÎI zări de departe pe Luky. Stătea în capătul străzii şi o aştepta fumînd. Cînd o văzu, porni imediat în întînipinarea ei.
— Vrei să ne plimbăm puţin prin cartier — îl întrebă ea.
— Este exact propunerea pe care aveam de gînd să ţi-o fac... Şi o să crezi despre mine că sînt mistic — spuse Luky — dacă o să-ţi mărturisesc că eu cred în semne?
— Nu înţeleg prea bine... Ce fel de semne?
— Nu ţi se pare un semn al destinului că în seara asta eu o să mă plimb cu tine pe nişte străzi care poartă numele unor compozitori muzicali... Mi se pare un semn că prin tine va trebui să descopăr aceste străzi — cind eu am venit de atîtea ori singur pe aici prin Floreasca...şi nici n-am bănuit vreodată existenţa lor...
— Uite asta e strada Verdi! — exclamă Magdalena emoţionată. 0 să ne plimbăm pe străduţa Ceaikovski şi pe Glinka — şi pe Bella Bartok... şi pe Mussorgski...Sînt toate una lîngă alta şi sînt toate pline de blocuri muncitoreşti construite în ultimii cîţiva ani — vorbiea cu entuziasm.
— Da, e drept, s-a construit enorm în ultima vreme... Se întristă deodată şi spuse : Mă gîndesc că Valentin Gheorghiu are aproximativ vîrsta mea şi el este un pianist consacrat, iar eu... încep la vîrsta mea prin a fi un nimeni şi poate nu voi fi niciodată mai mult decît un nimeni! Ştii ce succes a avut în primăvara trecută la Florenţa? Şi la Paris... a concertat în sala Gaveau... Nu reţin exact — în Franţa sau în Italia — a cîntat la un pian care a fost al lui Beethoven.
— Nu ştiam — mărturisi Magdalena.
— Da... A avut mari succese cu Rapsodia lui Rahmaninov pe o temă de Paganini... Rapsodia lui Rahmaninov o cîntain şi eu... cîndva — făcu el cu melancolie. A, uite am ajuns pe strada Mussorgski — exclamă Luky cu totul altă tonalitate şi Magdalena se miră iar de labilitatea lui psihică. Îţi place muzica lui Mussorgski — o întrebă el. Ai ascultat vreodată simfonia a patra?
— Nu... cunosc numai Hovanscina şi Tablouri dintr-o expoziţie... de Mussorgski.
— 0 să mergem împreună la concerte. Da? 0 să vrei să vii cu mine? insistă.
Ei i se păru inutil să mai răspundă.
— Magdalena, Magdalena... spuse el după o lungă tăcere — dacă ai să fii prietenul meu — marele meu prieten... Nu mai continuă. 0 adună toată lîngă el.
Magdalena înţelese că o aşteaptă o mare răspundere pentru care era de mult pregătită.
— Ştii — vorbi ea — am o soră mai mică decît mine. 0 cheamă Veronica şi e foarte talentată. Cîntă la armonium. I se păru că Luky nu o ascultă prea atent, dar ea continuă. Am descoperit la un anticar nişte lucrări interesante pentru clavecin şi armonium.
— Da, ce anume? întrebă el cu un subit interes.
— Nişte ariete de Palestrina Monteverdi, de Caressimi şi de Costeley din Evrieux.
— Şi le-ai cumpărat?
— Da. Le-am şi trimis...

Magdalena îşi aminti că în urmă cu vreo două luni şi mai bine o însoţise Tavi la nişte cumpărături şi atunci intrase cu el şi la anticar. Îi încredinţase apoi notele lui Tavi, care se oferise să le expedieze el, la Petroşani, prin poştă. El ambalase notele cu grijă minuţioasă, scrisese adresa cu o caligrafie pedantă, impecabilă...Magdalena îşi spuse că pentru o mie de dovezi de prietenie şi devotament avea de ce să-i fie îndatorată lui Tavi şi să se gîndaseă la el cu căldură — ca în clipa asta. Dar în rest, găsi în ea intactă aceeaşi împotrivire iraţională a întregii ei fiinţe de a-i primi dragostea şi uneori chiar de a-i suporta prezenţa.
— Unde ai fugit? o trase Luky brusc de braţ.
— O scurtă călătorie mică în trecut — mărturisi ea, uluită de acuitatea cu care îi surprinsese el plecarea.
— în trecut?! E foarte grav! Ar fi trebuit poate să te întreb dacă prietenia pentru al cărui pact — într-unfel — ţi-am smuls cu sila semnătura — rosti el cu sarcasm — nu lezează pe nimeni... pe cineva cu drepturi mai vechi...

Magdalena surise şi răspunse nu, cu o clătinare a capului. 0 secundă se simţi ispitită să-i mărturisească lui Luky şi altceva — că descoperise dragostea pentru prima oară în viaţa ei descoperindu-l pe el. Dar nu spuse nimic din toate acestea. Mai mişcă o dată capul încet dintr-o parte într-alta, în timp ce privirea lui cobora iar adîncă, grea, în inima ei.

Cu vreo zece zile mai tîrziu — intrînd în camera ei — Magdalena găsi strecurată pe sub uşă o scrisoare de la Petroşani. Recunoscu îndată caligrafia gotică a mamei. Desfăcu plicul, dar înainte de a începe să citească, se întrebă cine se ostenise să caute jos, în hol, în cutia comună de corespondenţă a apartamentului şi să-i aducă în cameră plicul.
Panait Sîrzea — cu siguranţă, nu. El — în cazul cel mai bun dacă ar fi vrut să aibă faţă de Magdalena o asemenea amabilitate — s-ar fi încăpăţînat să-i predea numai personal — în mînă — scrisoarea, cerînd fără îndoială, în schimb, o iscălitură de primire.
Eugenia Sîrzea ar fi profitat de un prilej în plus pentru a intra la Magdalena în odaie, să mai schimbe cîteva vorbe cu ea.
Florica Măceanu nu purta corespondenţă cu nimeni
— nu primea şi nu aştepta scrisori de la nimeni — o declarase cu foarte multă demnitate într-o zi — ca un supliment la certificatul ei de virtute — cînd Sîrzea o jignise, se pare ! cerîndu-i cu împrumut o carte poştală...

Să fi căutat Tinel un pretext pentru o vizită şi negăsind-o acasă... N-ar fi de loc exclus... Ocheadele lui, în ultima vreme, deveniseră aproape supărător de îndrăzneţe. Îşi scotea ochelarii de cîte ori o întîlnea pe Magdalena în holul casei sau pe culoarul care duce spre bucătărie şi cu ochii la ea sufla caraghios cu buzele lui livide în lentile ca într-o lingură cu supă prea fierbinte şi şi le ştergea apoi frenetic cu un colţ al halatului de baie în care circulă de obicei cînd e acasă. Nu — dar Tinel — îşi aminteşte deodată Magdalena
— lipseşte de săptămîna trecută din Bucureşti. Era plecat la Herculane — „să se recreeze", precizase domnişoara bătrînă — nu cumva să se creadă că nepotul ei suferea de reumatism. Destul că se ştie în apartament că e bolnav de stomac.

Atunci cine îi aruncase pe sub uşă scrisoarea ? Dacă Luky, de ce n-o păstrase la el — să i-o dea în mînă — se nelinişti Magdalena. S-o fi înapoiat astăzi mai devreme de la slujbă decît de obicei? Şi să fi plecat pe urmă iar... Dar unde ? Ştia că azi după-amiază nu are lecţii cu profesorul lui de compoziţie. Să fi plecat fără s-o aştepte, fără să iasă pe balcon şi să se anunţe, cu un fluierat vesel — o frîntură dintr-o melodie a lui, aşa cum făcuse zi de zi din seara în care se împrieteniseră ? Acolo, pe balcon, era locul lor de întîlnire, „salonul comun de recepţie" — cum îl denumise Luky — sau cum spusese odată „insula noastră" — şi altădată „binecuvîntata noastră punte secretă"... Şi altădată zeflemitor : „Terenul nostru neutru". Şi adăugase : „Nu-i aşa, aici te simţi cel mai confortabil, alături de mine. Nici de tot în stradă, nici de tot în casă" — adăugase el pentru că Magdalena îl privise puţin contrariată — se grăbise s-o ia de mînă şi să-i poarte palma pe volutele feţei lui : „Mîngîie-mă... îi ceruse. Aşa să mă pedepseşti cînd sînt rău cu tine..."

Toate astea îi veniseră deodată în minte Magdalene işi se nelinişti mai rău — surprinzînd că se gîndise la ele — cu sentimentul că nu se vor mai repeta — că ele şi începuseră să aparţină trecutului. De ce spaima aceasta? Se înfurie şi începu îndată să citească scrisoarea, dar cu atenţia împărţită — aşteptînd să perceapă un zgomot dincolo, în odaie — un semn al prezenţei lui Luky. Poate se culcase ? Poate a plecat, dar va reveni dintr-o clipă în alta.

Mama nu-i spunea nimic nou în scrisoarea ei; şi dedata asta — ca de fiecare dată — pomenea de toţi ai familiei, în termenii obişnuiţi: tata e sănătos şi mulţumit — Veronica învaţă bine — cîntă la armoniu ceasuri întregi — profesoral de muzică de la şcoala medie o lăudase din nou, şi din nou spusese că fetiţa e foarte talentată — iar Pavel era sănătos acum — avusese o formă de pojar foarte uşoară.

Pe pagina a doua şi ultima niciodată mama Magdalenei nu scria mai mult — erau cîteva recomandări: să vină cu acceleratul care soseşte în Petroşani seara şi care de obicei nu este aglomerat — să telegrafieze ziua sosirii din timp şi să se îmbrace bine de drum, să nu răcească.

Magdalena puse scrisoarea pe masă. Se gîndi că mîine, vineri, va trebui să expedieze telegrama ca să-şi vestească sosirea la Petroşani, hotărîtă pentru duminică seara...
Mai avea un singur examen pînă la vacanţa de iarnă
— cel de la clinica de semeologie — care era fixat pentru poimîine dimineaţa.
Îl trecuse cu succes pe cel de anatomie patologică. Luky o aşteptase şi atunci acasă... îi ceruse să-i relateze fiecare amănunt — cu o participare care o emoţionase
— îi ceruse să-i descrie reacţiile profesorilor, ale colegilor, propriile-i impresii, voise să ştie tot şi ea rememorase pentru el totul. Pe urmă, el o „premiase" cu o plimbare. Colindaseră împreună aproape două ore străzile laterale ale cartierului, îşi vorbiseră despre multe, cu setea pe care nu şi-o ascundeau, de a se cunoaşte mai adînc şi mai repede.
În faţa casei — se despărţiseră, printr-un consemn tacit la întoarcere, şi intraseră în holul blocului, pe rînd, la o trecere de timp de cîteva minute, unul de celălalt.
Sîrzea pusese un nou afiş în vestibul, în care cerea iarăşi insistent, ca noaptea să fie închisă nu numai cu yalele uşa de la intrare, ci şi cu lanţul interior de siguranţă ! Sublinia : pentru a bara astfel introducerea frauduloasă în apartament a intruşilor rău intenţionaţi...

Dedesubtul afişului lipise şi un „tabel" nou cu următoarele indicaţii scrise cu creionul roşu:

„Tovarăşul Constantin Măceanu este rugat a depune în fiecare seară, la ora sosirii — o cutie de chibrituri în vasul de alpaca al subsemnatului — care se găseşte pe măsuţa din vestibul — în scopul de a-i informa pe ceilalţi locatari de prezenţa dumisale în apartament.
Idem, în acelaşi scop şi loc domnişoara Florica Măceanu -— va depune în serile cînd se întoarce de la spectacole, vizite etc.. etc. fileul D-sale de păr, pe care îl poartă în timpul zilei.
Idem, în acelaşi scop şi loc — deşi dumneaei nu părăseşte locuinţa serile — Doamna Eugenia Sîrzea va depune o carte de vizită îndoită la un colţ.
Idem, în lacelaşi scop şi loc, Panait Sîrzea, un bilet de loterie expirat.
Idem, în acelaşi scop şi loc, tovarăşa Magdalena Gherea, o nouă filă de caiet, cu iscălitură proprie.
Idem, în acelaşi scop şi loc, Lucian Stamatin, una monedă, cinci bani.

După ultimul rînd, urma un spaţiu liber, apoi scris mare cu tuş: Respectînd indicaţiile de mai sus, se poate ţine în fiecare seară evidenţa intrării fiecărui colocatar în apartament, înlăturîndu-se riscul rămînerii vreunuia din ei în exterior, după punerea lanţului în interior de către ultimul venit care îşi va putea stabili această calitate, cercetînd cu atenţie obiectele din vas.

P.S. Ziua în mod obligatoriu semnele de recunoaştere trebuiesc ridicate din urnă.

Luky citise afişul pînă la capăt pentru prima oară în seara cînd se întorsese acasă, după ce fusese cu Magdalena şi cu Iadeş la cofetărie.

Afişul îi stîrnise hohote de rîs — mai ales cuvîntul „urnă" — şi deşi se despărţise de Magdalena doar decîteva minute, ieşise pe balcon şi o fluierase. Atunci o fluierase pentru prima oară cu o frîntură de melodie — una, din ale lui — care şi rămase a lor de atunci. Rămăseseră împreună pe „insulă" pînă tîrziu — ascultînd tăcerea nopţii şi a fulgilor de zăpadă care începuseră un dans lent al lor şi fascinant — un dans pentru ei doi numai — parcă, din toată lumea...