Intr-o gara mica - partea I-a

Intr-o gara mica

de Sidonia Dragusanu

Cap. I

Intr-o gara mica

Îmi sprijin capul în palmă, închid ochii şi încerc să dorm. Chem somnul, îl rog să vină, să mă cuprindă. Călătoresc de cinci ore, în cea mai cumplită plictiseală. Număr: unu, doi, trei, patru, cinci... o sută! N'am sărit nici o cifră şi sunt mai trează ca oricând. Mă gândesc la un izvor care curge, la un lan de grâu, la o turmă de oi şi le număr.

Zadarnic. Încerc printr'un efort de voinţă, să-mi suspend gândirea pentru câteva clipe, dar chiar când cred că nu mă gândesc la nimic, îmi spun: Acum nu mă gândesc la nimic ! Spun: Vreau să dorm, vreau să dorm, vreau să dorm! Respir ritmic şi dinadins zgomotos, ca să mi se pară că dorm, dar nu se lipesc nici genele—Trenul aleargă, aleargă, aleargă într'una. Deschid ochii. Pun coatele pe fereastră şi privesc defilarea pomilor, a câmpiilor, a caselor şi mi se pare că privesc la un sprinten joc de-a alergatul. Am aceiaşi nedumerire pe care o aveam când eram mică şi când nu ştiam din cărţi că îndărătul lucrurilor care mie îmi apăreau ca foarte simple, stau explicaţii ştiinţifice şi plate, care le contrazic. Preferam să cred că trenul rămâne pe loc, şi că pomii, casele şi câmpiile se joacă de-a prinsul între ei, decât să ştiu sigur că pământul e rotund.

E destul de plictisitor să ştiu că trenul merge şi că oricând m'aş întoarce prin locurile acestea, aş găsi aceleaşi case, aceleaşi câmpii, aceiaşi pomi resemnaţi într'o veşnică aşteptare.

Trenul îşi încetineşte mersul şi gâfâe şi apoi cu o ultimă smucitură, pe care eu o simt în mine, de par'că eu m'aş fi izbit pe stradă de un trecător, se opreşte într'o gară mică, cu un nume pe care nici nu l-am învăţat în cărţile de geografie.

E atât de tristă gara asta mică! Tristă şi pustie de orice viaţă. Nimeni nu coboară şi nimeni nu se urcă, nimeni nu te îmbie cu flori — nici o mână nu flutură o batistă la fereastră. E o gară mică şi umilă, are nu ştiu ce apropiată asemănare cu un funcţionar modest şi de treabă, condamnat pe viaţă la monotonie şi banalitate.

Gara asta îmi trezeşte o tristeţă la fel cu aceea pe care mi-o aduce orice întâlnire cu o viaţă trăită „mic".

Nu-mi pot deslipi ochii dela fereastră: mă las pe nesimţite cuprinsă de o tristeţe pe care mi-o sporesc par'că dinadins, amintindu-mi alte întâmplări, în care aveam inima mea de azi... Ziua aceea când m'am dus să văd o colegă care locuia departe, într'un fel de uliţă, cu numerele şterse pe gardurile ştirbe. Mama fetei... femeia aceia, pe care văzând-o aşa de muncită, îmbătrânită şi înăsprită, n'ai putea crede că a fost vreodată tânără, n'ai putea s'o reconsti nici după fotografii.

M'a poftit într'o odaie mică — numită „salon"— probabil, pentru cei ai casei. Spun asta pentru că nu lipsea nici mobila roasă, roşie, de pluş, cu arcurile canapelelor înfundate şi nici un pian foarte vechiu — cu două sfeşnice şi cu un teanc de romanţe pe care le mai cântă doar fetele bătrâne şi bolnave—care au fost odată—de foarte de mult—logodite şi înşelate. Romanţe pe care le cântă spre înserat — toamna sau primăvara, când stau cu ferestrele deschise.

Mie nu-mi plac oamenii cari intrând într'o casă, privesc cu deamănuntul în jurul lor, încercând să schiţeze o biografie după rânduiala din casă şi după portretele de pe pereţi.

Dar prea mă lasă să aştept mult — colega mea. îmi închipui că se află într'una din acele rochiţe de molton, pe care le poartă în casă copii sărmani, obişnuiţi să umble prin odăi reci, prin curte şi prin pivniţă după treburi. Eu nu trebuie s'o văd aşa.

Fără voia mea privesc în odaie: Descopăr pe o măsuţă o scrumieră pe care fumegă o ţigară lăsată la jumătate. înţeleg că cineva a părăsit repede odaia — nici n'a avut vreme să-şi ia ţigara — când i s'a spus probabil — crăpându-se puţin uşa : „A venit cineva!"

Pe masă, un jurnal deschis la „Mica Publicitate". Sunt subliniate cu roşu toate slujbele de intendent, portar, om de încredere. Nici nu mai am nevoie să-mi spună fata sau mama printre lacrimi, că tatăl e fără slujbă, că stă toată vremea în salon unde citeşte ziare, în care descoperă zilnic posturi problematice, pe care nu le dobândeşte niciodată, fumează ţigări proaste şi simte cum îl cuprinde o bătrâneţe, pe care n'are tihna să şi-o treacă moale şi pe îndelete. Cinematografic văd viaţa oamenilor acestora.

Aş vrea să descopăr ceva în gara asta mică, un amănunt de viaţă, unul singur, care să-mi spună că şi aci stă cineva, şi fiindcă ochii mei caută şi iscodesc, descopăr două ferestre cu storurile trase până jos. Cine o fi stând acolo ? Pe mine m'au tulburat întotdeauna ferestrele caselor privite de pe stradă. De câte ori nu m'am întrebat: Ce o fi dincolo ? Ferestrele cu storurile trase până jos, îmi par misterioase, îmi aţâţă imaginaţia, deşteptând în creierul meu un fel de aducere aminte a unei literaturi proaste. Cele acoperite numai până la jumătate — înălţându-mă puţin pe vârfuri, mă lasă să descopăr un colţ din odaie, un tablou, o masă, un scaun. Au nu ştiu ce complicitate obiectele acelea între ele, un soi de indiscreţie, pe care o au slugile când vorbesc de stăpânii lor. In treacăt, lucrurile acelea, pe care le văd prin ferestrele acoperite numai pe jumătate, îmi şoptesc ceva despre viaţa din casa aceea. Aş dori să vină o mână, să tragă storurile, să se ivească la fereastră un cap de femeie şi să nu mă mai gândesc la nimic.

Dar iată că în gara asta mică — cineva— o fată — desluşesc eu — vine cu paşi grăbiţi către peron. Sună de plecare şi fata începe să alerge, dar mai e până să ajungă trenul. Nu, n'aş vrea să rămână fata tristă pe peron, urmărind cu ochii un tren care se rupe din gară.

Haide mai repede, o îmbii eu în gând, haide încă puţin şi ajungi!

Trenul se urneşte din loc cu mişcări greoaie, dar ar mai avea fata timp să-l prindă, dacă ar şti să fugă mai bine.

Urmăresc fuga fetei cu interesul cu care văd la cinematograf un film cu gangsteri şi când simpatia mea e fulgerător cucerită de către tânărul detectiv, ameninţat să-şi piardă viaţa, pentru că îşi aprinde o ţigară, tocmai în acele clipe în care ar putea să se salveze. Şi atunci îmi vine să strig din locul meu: haide, haide, grăbeşte-te odată! Dar ca la cinematograf, în ultimul moment, când cu respiraţia oprită aştept să se întâmple catastrofa observi că era hotărît să se sfârşească bine.

Fata a prins trenul în clipa când se pregătea să-şi iuţească mersul. Un hamal sprinten, aproape a azvârlit geamantanul după ea. Am o singură părere de rău: Fata s'a urcat într'un vagon de clasa IlI-a. Păcat! Poate că ar fi fost o bună tovarăşe de drum. Mă plictisesc. Mă plictisesc! N'am cu cine să scot o vorbă. — Doamna blondă din colţ, care-mi zâmbea tot timpul, fără să ştiu de ce, doarme acum. Mai e în compartiment şi un domn cu şapcă care s'a urcat de curând. Adună pe un carneţel cu scoarţe „pepit", cifre cu multe zeruri la sfârşit. L-am lăsat înadins la urmă pe călătorul de lângă fereastră, fiindcă îmi e cel mai cunoscut.—De aceia îşi îngădue chiar, să citească tot timpul şi să mă întrebe din când în când, dacă mi-e sete sau foame. Aceste obiceiuri trădează o strânsă legătură de rudenie şi un observator ar spune îndată care sunt raporturile dintre noi, şi dacă n'ar spune, l-aş lămuri eu: domnul e tatăl meu ! Şi eu sunt fiica lui!

— Ascultă Ţuluc —' nu mai citi! Mă plictisesc îngrozitor ! (Ţuluc este prescurtare dela Tătuţuluc—numele a evoluat pornind de la tată — care nu răspundea deloc nevoiei mele de diminutiv. A ajuns dintr'un singur salt la tătuţ, care şi el trebuia mângâiat, ca să ajungă la Tătuţuluc, prea lung şi la a cărui pronunţare mă împotmoleam. Ţuluc mi s'a părut o sinteză a silinţelor mele de a găsi un nume, dacă nu frumos, cel puţin tandru).

Ţuluc lasă cartea şi mă cheamă lângă el.

— Să-ţi dau bomboane !

— Nu vreau bomboane.

— Să ţi dau ceva de citit!

— Nu vreau să citesc! Vreau să stăm de vorbă.

— De exemplu — despre ce — mă întreabă Ţuluc — având aerul ca nu este iubitor de flecăreală ci numai de discuţie cu subiect.

— Să vorbim Ţuluc... despre cât mai avem până la Bucureşti (ştiu sigur că mai sunt patru ore, dar am întotdeauna naivitatea să cred că o să aflu că e mai puţin). Ţuluc deprins cu părţile comice ale raţionamentului meu, îmi răspunde zâmbind: „Regret Dudu, dar n'am ce-ţi face, mai avem patru ore".

Eu mă uit la Ţuluc, Ţuluc se uită la mrne şi nu găsim să ne întrebăm nimic.

Iau cartea lăsată deschisă la pagina 102 şi i-o întind: Citeşte Ţuluc, că nu-mi vine nici un subiect în cap. Tu citeşti şi eu am să mă duc pe culoar.

Ţuluc îmi pune pardesiul pe umeri şi-mi deschide cu grijă uşa de la vagon. Păşesc cu un echilibru de balerină pe sârmă, peste picioarele cucoanei, întinse şi sprijinite pe banca de vis-a-vis.

Pe culoar, stau de vorbă doi ofiţeri rezemaţi de perete. La fereastră, o tânără pereche, stă cap în cap, ca într'o fotografie făcută de nuntă şi expusă apoi în vitrina fotografului. Trec mai departe. Subit îmi apare o ideie şi mă bucur ca de o ispravă rară: Să caut fata care s'a urcat în gara mică!

Mă strecor printre oamenii strânşi ciucure pe culoarul vagonului de clasa Il-a, trec peste tampoane în timpul mersului — dacă ar şti Ţuluc! — şi ajung în clasa IlI-a. Caut fata. Aci nu e — nici aci nu e — s'o fi dat jos! Nu sunt tristă — drumul m'a desmorţit şi mi s'a făcut dor chiar de plictiseala din compartimentul meu. Şi de Ţuluc. Dar uite fata. Stă pe o bancă, cuminte, cum stau şcolăriţele cuminţi la şcoală — citeşte o carte şi nici nu ridică ochii.

— Biletele vă rog! Un conductor cu şapcă roşie, cu geantă, cu cleşte, cu un aer profesional şi cu o mare conştiinţă a misiunii lui pe pământ, cere biletele. O slujnică scoate un bilet dintr'un desag din care apare o pâine ruptă, cu miezul scobit. Un soldat scoate din nişte buzunare pe care le bănueşti fără fund, o foaie de drum.

— Biletele, vă rog! De data asta mie mi se adresează !

— Domnule, biletul se află la tatăl meu — într'un compartiment de clasa I-a.

Conductorul are aerul că nici nu a dat vre-o importanţă răspunsului meu, într'atât i s'a părut de improvizat, căci stărue — cu un ton mai sus: „Biletele, vă rog!" Eu repet sacadat: ''Biletul e la tatăl meu. Ai înţeles acum, domnule conductor ? Mergi cu mine şi-ţi dau biletul !"

Conductorul se hotărăşte să spună un „bine" sec şi continuă cu şi mai multă demnitate exercitarea profesiunii lui. Spune „mulţumesc" doar din vârful buzelor, când i se întinde un bilet, încruntă sprincenele şi e de o atenţie plină de gravitate când se uită la fotografiile de pe carnetele de drum — priveşte posesorii cu suspiciune şi restitue carnetele, păstrând totuşi nesiguranţa dacă a fost sau nu înşelat.

Conductorul ajunge acum în dreptul fetei: „Biletele, vă rog!" Fata lasă cartea din mâini fără nici o grabă şi caută biletul în geantă: Scoate o oglinjoară, o batistă, un creion, o mică agendă, le scutură pe rând, dar biletul nu-l găseşte.

Conductorul îşi înfundă şapca mai bine pe cap, trăgând o de cozoroc şi tuşeşte în semn de nerăbdare.

Fata se scoală şi caută în buzunarele pardesiului, cu deamănuntul şi de câteva ori, dar nici acolo, biletul nu e!

Conductorul îşi pierde răbdarea: „Biletul vă rog!"

— Adineauri l-am avut — spune fata şi mă surprinde plăcut glasul ei — e mai tânăr chiar decât ea. — L-a văzut şi domnul — şi fata arată spre un vlăjgan care se uită cu nişte ochi lipsiţi de privire. — Nu l-ai văzut şi Dumneata? —se roagă fata. Băiatul dă din umeri.

Conductorul o măsoară inchizitorial din cap până în picioare şi glăsueşte ca şi când şi-ar da verdictul, într'un proces de crimă pasională : „Domnişoară, plăteşti amendă !"

Fata tace.

— Plăteşti amendă, sau cobori la prima staţie !

Fata — cu o resemnare imediată — se pre­găteşte să-şi strângă lucrurile.

Chem conductorul şi-i vorbesc cu o auto­ritate, pe care nici nu mi-o recunosc: „Iei D-ta, bagajul domnişoarei şi vii după mine!"

Fata nu are decât o clipă de nedumerire — care durează până când eu îi spun: „Vino, te rog, cu mine".

Fata nu mă priveşte ca la cinematograf, cii nişte ochi cari ar vrea să spună: Este ade­vărat, este cu putinţă ? Nimic din toate astea. O simplă privire caldă.

Eu merg înainte, fata la câţiva paşi şi con­ductorul în urmă, devenit subit — prin nu ştiu ce miracol — un om foarte cumsecade, care nu mai protestează şi nu se mai supără. Când ajungem în vagonul de clasa I-a, o iau de mână pe fată şi-i spun: Mergem la tatăl meu.

II găsesc pe Ţuluc neliniştit dar nu-i dau timp să mă întrebe prea multe; îl trag de o parte şi-i spun : Ţuluc plăteşte tu, fata asta şi-a pierdut biletul, şi vrea s'o dea jos !
Ţuluc se înţelege repede cu conductorul care din ce în ce mai binevoitor, urcă gea­mantanul fetei în plasă.

— Crede-mă, spune ea — peste câteva clipe, aveam biletul. Nu ştiu cum l-am putut pierde!

— Mănâncă nişte bomboane, domnişoară — spune Ţuluc — o să-ţi treacă necazul.

Eu îi cer cartea — e o carte de franceză de clasa Vl-a pe care stă scris un nume: Luiza Christu.

Răsfoesc cartea şi dintre pagini cade biletul.

— Biletul! exclamă fata.

Abia acum e prilej de râs şi de destindere pentru toţi.

— A dumitale e cartea ? — o întreb eu.

— A mea!

— Eşti în clasa Vl-a, Luiza Christu?

— Sunt corijentă la franceză, şi dacă trec, sunt într'a şaptea. Dumneata?

— Eu sunt într'a şaptea! Şi mă cheamă Dudu.

— Dudu !

De fapt Denisa — dar Denisa rămâne un nume pentru catalog şi pentru mătuşile pe care le vizitez numai în împrejurări excepţionale. Şi pe Ţuluc îl cheamă Camil Gore şi e avocat.

Ţuluc confirmă, înclinându-se în faţa Luizei, şi oferindu-i iar bomboane.

Cap. II

LUIZA CHRISTU

— Câţi ani ai Luiza?

— Şaptesprezece şi... trei luni şi o săptămână.

— Eu sunt mai bătrână — am şi jumătate.

— Apreciabilă diferenţă!

— Oricât! Şi unde stai Luiza în Bucureşti ?

— La o mătuşă — tocmai pe la gară — cam departe de şcoală, dar m'am deprins.

— De ce nu schimbi şcoala ?

— De ce s'o schimb ?

— Ca să vii la şcoala la care învăţ eu... e foarte bine... dacă ai veni, am sta în aceiaşi bancă, tu mi-ai arăta mie la matematică, eu ţie la franceză. Nu ţi-ar place ?

— Ba da, dar vezi că mai e şi corigenţa aia la franceză.

— Păi, ai s'o treci — uite, dacă vrei, re-vezi împreună cu mine materia — eu mă mai pricep puţin.

— Să te osteneşti dumneata pentru mine!

De două ore de când stăm de vorbă, eu o tratez familiar, spunându-i pe nume şi „tu". Luiza evită să mă numească şi mi se adresează cu „dumneata" — de două ore de când stăm de vorbă, eu întreb tot timpul — din partea Luizei, nici o curiozitate. Mă verific pentru a nu ştiu câtea oară, în nevindecata mea poftă de vorbărie, de bagatelă. îmi aduc aminte de atâtea nopţi nedormite, petrecute rememorând faptele din trecut şi certându-mă pentru toate lucrurile inutile pe care le-am spus din uşurinţă despre mine şi despre alţii.

— Nu mă ostenesc de loc — şi apoi e un prilej de a ne vedea mai des; pentru mine ar fi o bucurie.

Luiza e jenată şi-mi răspunde doar cu un zâmbet.

— Ai prietene, Luiza ?

— Am colege...

— Cu cine stai în bancă ?

— Să-ţi spun cum le cheamă ? Nu le cunoşti... cu Stănescu Lucia, cu Iliescu Alexandrina, cu Lucescu Maria.

— Nu le cunosc — e drept. Eu am nişte colege admirabile... stau cu ele în bancă din clasa I-a! Colega mea Florica — vrea să facă teatru, după ce şi-o lua bacalaureatul, e foarte frumuşică — înaltă, bine făcută, cu nişte ochi de foc şi deşteaptă... a fost vara trecută Ia Paris şi a văzut-o un mare actor de la Comedia Franceză şi i-a spus că o să facă carieră. Să vezi ce şi-a mai adus dela Paris!...

Aş continua, probabil, să-i spun o grămadă de lucruri care n'o interesează, dacă n'aş surprinde-o, la un moment dat, uitându-se distrată pe fereastră.

Fiindcă eu nu mai întreb nimic — Luiza tace.

E mare, coaptă, frumoasă peste canoanele frumuseţei. O observ cu deamănuntul şi spun sincer că Luiza e frumoasă. N'am avut impresia asta de la început. Dacă o privesc bine, văd că e armonioasă, că rezistă analizei, că frumuseţea ei are o lumină care pleacă din-năuntru în afară şi care o spiritualizează. Nimic nu e evident la Luiza. Dacă nu eşti exersat în descoperirea lucrurilor cari nu apar dintr'odată, pe Luiza o poţi trece cu vederea.

— De ce te uiţi aşa la mine? — mă întreabă Luiza.

Are dreptate fata, de când o tot privesc fără să mă întreb ce o fi gândind ea în timpul acesta.

— Am ajuns la Bucureşti, Luiza — ştii că îmi pare rău... te aşteaptă cineva în gară?

— Nu mă aşteaptă nimeni, pentru că n'am anunţat că vin astăzi — m'am hotărît în ultimul ceas — era cât p'aci să pierd trenul.

— Ştiu Luiza — eram la fereastră, te-am văzut cum fugeai... o să te lăsăm noi acasă dacă se poate.

— Sigur că se poate.

Bagajele într'o maşină, noi într'alta, o pornim.

De la gară până în strada în care locueşte Luiza, e prea aproape. Maşina coteşte după un colţ, apoi după altul, merge anevoie pe o stradă accidentată, se eliberează cu zbor de pasăre şi se opreşte cu zgomot când Luiza spune: Am ajuns !

Ne oprim în faţa unei case fără etaj. E o căsuţă cu ferestrele spre stradă. Are o marchiză de sticlă verde, aşa cum mi-ar fi plăcut mie să fie toate casele oamenilor, când eram mică. Spuneam că seamănă a biserici.

Curtea e largă şi curată. Un câine legat latră tare şi se încăpăţânează să scape din lanţuri cu smucituri violente cari îi urnesc cuşca din loc. Un pom bătrân, cu crengile obosite ca nişte mâini care cad dealungul trupului, stă aplecat puţin peste gard, de par'că ar vrea să vadă ce se petrece în curtea de peste drum.

Luiza coboară:

— Aci stau eu — dacă vrei Dudu — vino pe la mine.

— Când, Luiza?

— Oricând, eu stau mai mult pe acasă — mâine dacă vrei...

— Ba să vii la trei, Duda !

Şi Luiza mă îmbrăţişează.

Ii mulţumeşte lui Ţuluc şi pleacă. Şoferul îi duce bagajul. Aud cum se deschide uşa, aud un glas strein pe care îl atribui mătuşei Luizei (mi-o închipui măruntă şi slabă), aud câteva exclamaţii, mai aud odată glasul Luizei, şi pe urmă se închide uşa. Privesc încă o- dată ferestrele care dau spre stradă, şi pornim.

De când n'am mai stat de vorbă cu Ţuluc!

— Ţuluc, nu e aşa că e foarte drăguţă Luiza? Şi e aşa de simplă şi de bună!... Aş vrea să o văd mereu.

— S'o vezi, Dudule, când vrei... ştiu eu cum eşti tu când îţi place un om — ţi-l lipeşti dintr'o dată pe inimă, ca un plasture pe o rană. Nici nu îi dai răgaz să se lase cunoscut ! Există în tine o bună dispoziţie organică, în faţa oamenilor şi o generozitate în a-i împodobi.

— Aşa e Ţuluc — ştiu că ai dreptate — aşa sunt eu şi nu mă vindec. Şi să-ţi spun drept, fiindcă eşti Ţulucă al meu, mie de fapt — nici nu îmi pare rău că sunt aşa.

Cred că nici lui Ţuluc nu îi pare rău, pentru că uite cum mă sărută şi cum mă strânge lângă el: Fetiţa mea !

Cap. III

NE ÎMPRIETENIM!

Nici nu apuc să sun, şi Luiza deschide uşa şi mă întâmpină cu o îmbrăţişare: „Te-am văzut pe fereastră, Dudu! Ai întârziat cu un sfert de oră".

Mă ia de mână şi mă duce în odaia ei, care seamănă cu toate odăile care se închiriază deobiceiu la „domnişoare serioase, studente sau funcţionare". Nu lipseşte măsuţa, divanul cu perne brodate (o turcoaică, cu ochi de sticlă şi cu turban, reprezintă perna cea mai fastuoasă şi mai mare), câteva tablouri mici, deasupra capului un portret mare, încadrat cu ramă de bronz — o fetiţă cu bucle care are ochii Luizei — ţine un cerc în mână şi piciorul drept puţin înainte. Aşa a învăţat-o să stea fotograful. Cărţi pe o etajeră şi dicţionare — covoraşul din perete şi iconiţa la căpătâi

Luiza îmi scoate pălăria, îmi pune mănuşile şi geanta pe un scaun şi ne aşezăm amândouă pe divan. Trec doar câteva clipe şi cineva bate în uşă. O întreb pe Luiza cu o privire: cine ar putea fi?

— Intră tanti — răspunde Luiza.

Eu am avut întotdeauna respect — adică bunăcuviinţă pentru oamenii bătrâni, dar rareori m'a bucurat tovărăşia lor. Pe mătuşa Luizei însă, trebue s'o cunosc.

Mă scol în picioare când vine (nu e nici măruntă, nici slabă, aşa cum mă deprinsesem eu cu ea, în închipuirea mea) şi-mi întinde mâna: „Domnişoara Dudu, nu-i aşa? Mi-a povestit Luiza, întâmplarea din tren. Ce drăguţă ai fost cu ea... Zău, ce se făcea biata fată fără dumneata!"

Eu am încremenit cu un zâmbet de a cărui fadoare sunt conştientă. Eu ştiu sigur de câte ori fac un cap stupid. (Primesc mulţumirile ca şi cum aş primi decoraţii pe un piept blazat, de veteran). In fine, mătuşa Luizei, doamna Vasiliu — schimbă vorba: „Sa-i dăm domnişoarei Dudu, o dulceaţă. Vai de mine, Luizo, ţii fata aşa!"

Sunt câteva formule de care eu am oroare.

Printre ele este şi asta: „Vă rog, nu vă deranjaţi". Deci nu protestez. Rămân iar singură cu Luiza — trebue să spun ceva: „E simpatică mătuşa ta, pare să fie foarte bună".

Doamna Vasiliu intră cu dulceţurile, mănânc pe nerăsuflate, ca ori de câte ori stă cineva planton în faţa mea cu tava cu paharele cu apă. Ne întreabă apoi dacă nu ne stânjeneşte, dar nu aşteaptă răspunsul nostru, pune tava pe măsuţă, îşi trage un scaun lângă divan şi începe să mă chestioneze — cu un aer de conversaţie uşoară — lucruri cari o preocupă de fapt ceva mai serios. Pune întrebările în aşa chip încât să reiasă şi repede şi limpede din răspunsurile mele, starea mea socială şi materială, îndeletnicirile tată-lui meu, familie, etc.

Se vede că are respect pentru ierarhia socială, pentru că aflând că tatăl meu este avocat cu faimă, că avem proprietăţi şi automobil, îşi înmulţeşte subit atenţiile faţă de mine. Nu ştiu ce o îndeamnă să sporească mereu jena Luizei, începând s'o laude exagerat în faţa mea. Luiza e stânjenită. Eu încă ma uit la ea cu o privire care ar vrea să transmită aceste gânduri: „Lasă, nu-i nimic, am trecut şi eu prin astea — am avut şi eu „mătuşi", erau vremuri când trebuia să spun poezii în reuniuni familiale, când se socotea drept calitatea mea cea mai importantă că am note bune, când citeam compoziţiile, când arătam musafirilor caetul de caligrafie..."

Dar mătuşa Luizei n'are de gând să plece ?

Probabil că în cele câteva minute de tăcere care au urmat potopului de întrebări, a luat o hotărîre: „Vă las fetelor, o-ţi fi având şi voi ceva de vorbit". Ştiu că politeţa ar trebui să mă îndemne să protestez: — «Vai, de ce, mai staţi!" Dar nu pot. Cred chiar că i-am răspuns cu o privire de recunoştinţă.

Am rămas singură cu Luiza.

— Când începem să învăţăm la franceză, Luiza ? — întreb eu, ca să spun ceva.

— Când ai timp, Dudule; eu aş vrea chiar de mâine.

— Dar vii tu la mine Luizo (am spus asta cu un ton, pe care-l regret îndată, acest „dar vii tu la mine" mai spune că la mine e mai bine decât aici).

— Vin eu la tine, Dudu.

— Vii devreme şi stai toată ziua la mine Luiza, da?

— Tu ştii de acasă franţuzeşte, Dudu, nu-i aşa?

— Da, am avut o guvernantă franţuzoaică, până în clasa V-a... o chema Angelique Voirein. Era aşa de bună cu mine şi o iubeam grozav. Ea mă crescuse, era la noi de când aveam doi ani. S'a îmbolnăvit de cancer, i-a făcut operaţie, a ţinut-o Ţuluc în sanatoriu, dar n'am putut s'o scăpăm. Ce am plâns când a murit! Credeam că n'o să-mi mai treacă niciodată. Dar azi când îmi aduc aminte, îmi pare rău, dar nu mă mai doare inima. Aşa o fi cu toate, Luizo ?

Stau şi aştept să-mi pună Luiza o întrebare firească — o întrebare pe care mi-au pus-o toate colegele mele, mai cu grijă, mai pe ocolite sau mai cu brutalitate: „Dar mama ta, unde e? de ce nu vorbeşti nimic despre ea?" Dar Luiza nu mă întreabă.

Luiza, tu ştii că eu n'am cunoscut pe mama mea — când eu am venit, ea a plecat. Vezi tu cu cât sacrificiu şi pe ce preţ, stau eu pe lumea asta. Mă gândesc uneori dacă întâmplarea asta nu e un simbol, dacă nu mi-a sigilat toată viaţa. Vezi tu, ca să pot eu să trăiesc, trebuie să înlătur pe cineva.., Nu-mi pare rău că i-am făcut Luizei mărturisirea asta — dar mă supăr pe mine ori de câte ori filosofez ieftin, în marginea celor mai mărunte lucruri.

Pe Luiza simt că o supără cuvintele pretenţioase, care creiază atmosferă. Eu nu ştiu să spun destul de simplu lucrurile cele mai simple şi glasul meu nu are acel firesc pe care-l are glasul Luizei. întreb cât pot de rece: „Tu ai părinţi, Luizo, nu-i aşa?"

— Am, Dudu — şi nu ştiu de ce Luiza se întristează.

Mă scol de pe divan şi mă uit prin cărţi; sunt mai toţi clasicii francezi şi câteva romane româneşti mai recente. Vorbim despre o carte pe care am citit-o amândouă. Eu cred bine despre autor, Luiza îl socoteşte nesincer, neserios, abordând probleme banale, lipsite de orice interes. Eu îmi apăr punctul meu de vedere spunând că am făcut chiar o lucrare la română în clasa Vl-a despre cartea asta şi am luat nota cea mai mare. Fireşte, regret îndată, dar Luiza mă pedepseşte, replicându-mi cu o privire — ironică ? — sau poate mi se pare numai mie.

Plec de la Luiza şi pe drum îmi aduc aminte de toată după amiaza şi iar mă încearcă nemulţumirea de mine.

Câte lucruri de prisos am mai spus şi astăzi! Eu cred că ceea ce îmi lipseşte mie este greutatea vorbelor. Defectul acesta la altcineva, mă porneşte împotrivă-i, reacţionez îndată, închizându-mă în mine. Am luptat împotriva acestui defect chiar cu „sisteme". Mi-am propus mai de mult exerciţii de interiorizare şi de autocontrol. Dar este ceva în firea mea, care tinde mereu spre exces. Veneam acasă de la şcoală, şi Ţuluc mă întreba cum mi-a mers (de când eram mică, la dejun îi dădeam „raportul", cum spunea Ţuluc). In primele zile, când inaugurasem „sistemul meu de interiorizare", veneam acasă cu o figură strânsă şi gravă. Ţuluc mă întreba ce mi s'a întâmplat. Eu îi răspundeam monosilabic, luându-mi un aer de sfinx. Ţuluc începea să mă întrebe cu grijă, stăruind bănuind că mi s'a întâmplat ceva neplăcut. Rezistenta mea se topea la fiecare întrebare a lui Ţuluc şi la fiecare mângâere. Deodată începeam torenţial, să spun tot, cu floricele, cu comentarii personale. Ţuluc mă „regăsea" şi bucuria lui mă făcea să uit de sistemul meu, chiar şi de conflictul care îl declanşase. Dar cum îmi aduceam aminte, îmi reluam gravitatea în primire, ca s'o părăsesc iar peste câteva clipe.

Azi aşa, mâine aşa, am renunţat la sistemul meu, ajungând la o concluzie care ar trebui să mă deprime, dacă n'aş găsi în mine — încă rezerve de optimism.

Aşa sunt eu! Condamnată ca jumătate din viată să flecăresc, iar cealaltă jumătate să mi-o petrec regretând.

...Cu gândurile mele am ajuns acasă şi, fireşte, nimic n'am uitat să-i povestesc lui Ţuluc. Ştie pe de rost tot ce am vorbit cu Luiza şi din descrierea mea i-ar fi lesne s'o recunoască pe doamna Vasiliu.

Cap. IV

PE LUIZA INCĂ NU O CUNOSC

Mă fură lenea şi somnul în hamacul în care mă legăn sub soarele cald al dimineţii. De mult n'am mai avut un Septembrie atât de fierbinte. In grădina mea, — în grădina copilăriei mele, mi-am trăit clipele cele mai pline, cele mai împăcate cu mine.

E atât de frumoasă viaţa în grădina asta sănătoasă, puternică. Nicăeri nu simt mai bine că sunt tânără, ca în hamacul meu. Simt că sunt tânără şi că trebuie să mă bucur de viaţă, de viaţă care e singurul lucru autentic, că problemele, conflictele sunt mici şi lipsite de importanţă, într'o zi ca asta, sub un cer ca cel de astăzi.

Ah, ce bine mă simt! Mă legăn încet şi cânt un cântec pe care nu l-am mai cântat de mult: J'ai tant pleure pour vous!

Ei, ce frumos ştia să-l cânte Mademoiselle Angelique Voirein...

Mademoiselle Angelique Voirein. O revăd în rochia neagră, cu guleraşul alb, cu lanţul de aur în jurul gâtului, mergând cu paşi mici, aerieni aproape, prin odăi. O văd cu un şal roz aruncat pe umeri, stând acolo, sub caisul acela şi croşetând. Croşetă şi cânta: J'ai tant pleure pour vous. Il învăţasem şi eu când eram mică şi i-l cântam la pian. Totdeauna primeam răsplata unei îmbrăţişări cari îmi strângea capul pe pieptul ei, între braţele ei.

Ah, mult mai târziu — am aflat taina acelui cântec de dragoste şi am priceput de ce Mademoiselle Angelique era veşnic tristă, am înţeles de ce erau mereu flori proaspete în vasul de lângă fotografia cu ramă neagră. Ce calzi erau ochii băiatului!

Am înţeles abia târziu că Mademoiselle Angelique era dintre acele femei, care nu pot iubi decât o singură dată în viaţă şi care, când îşi pierd iubirea, mor şi ele. Şi dacă continuă să trăiască, să meargă, să vorbească, să se mişte ca ceilalţi oameni, o fac lipsite de suflet, şi nimic nu le-ar putea zdruncina atât, încât să se mai nască odată. Era o anumită zi din vară, când Mademoiselle Angelique se ducea la biserică, cumpăra flori multe şi dăruia bani săracilor. Era aşa de tristă în ziua aceea! Venea acasă şi se ghemuia lângă mine, ea era cea mică, ea era copilul care trebuia consolat. Eu o sărutam, îi ştergeam lacrimile: „Ne pleurez plus Mademoiselle Angelique, je vous aime tant!"

Nu ştiu cât era de mângâietoare, pentru ea, dragostea mea, dar cu cât devotament îmi răspundea, cu câtă prietenie, cu câtă grijă pentru mine.

Până în clasa IV-a — eram mare! — tot ea mă ducea şi mă lua de la şcoală, ea mă pieptăna, ea mă spăla, îmi citea cărţi seara, îmi croşeta fel de lei de minunăţii cu mâinile ei de spumă.

Uite colo am stat ultima oară... era aşa de palidă dela o vreme... şi vânătă sub ochi... şi cum o durea de tare — într'un loc — în piept, în inimă, în sâni, nu ştiam sigur, dar acolo îşi ducea mâna, când ştiam că o doare cumplit, după panica din ochi şi după sfârşeala din toată fiinţa ei.

Fiecare durere, era o întâlnire cu moartea şi o crâncenă luptă, piept la piept.

Uite colo stătea, iar eu o mângâiam şi-i sărutam mâinile — avea cele mai frumoase mâini, cele mai calde, cele mai ocrotitoare.

Imi aduc aminte că mă privea lung în ziua aceea şi că eu îmi simţeam inima foarte grea. I-am spus că nu ştiu de ce îmi vine să plâng şi că mi-e frică... Mademoiselle Angelique m'a sărutat şi mi-a spus cu un glas pe care oricând pot să-l evoc "Ah Dudu, ce dor o să-mi fie de tine, în viaţa cealaltă, dacă o mai fi vreuna!..." Atunci mi-am dat drumul plânsului şi agăţându-mă cu disperare de gâtul ei, am ţipat: „Să nu pleci, să nu mă laşi, să nu pleci fără mine!".

Plângeam amândouă.

Inimile noastre n'au fost atât de triste în ziua aceea, decât pentru că vedeau mai departe decât noi.

Peste câteva zile, Mademoiselle Angelique se stinse, în patul ei, lângă fotografia cu ramă neagră şi întinzându-mi pentru ultima oară mâna ei care se mototoli îndată, rece, într'ale mele, — închise ochii. Când mă gândesc mult, uneori seara la ea, vine să mă vadă în vis. — Şi mă ia de mână, mă duce sub cais şi-mi cântă: J'a.i taint pleure poar voas

Astăzi mă aşteaptă o bucurie: Luiza se mută la noi — a dat corigenţa ieri — nu mi-a îngăduit s'o asist — am întovărăşit-o până la şcoală, m'am aşezat pe o bancă din curte şi am aşteptat-o.

Luiza a ieşit printre primele, eu i-am sărit înainte, dar n'am putut s'o întreb nimic, m'a întâmpinat cu o figură obosită, congestionată, plictisită, şi primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Mor de sete şi de foame". Am luat-o de braţ şi am ieşit tăcute din curtea şcoalei. Nu mă gândisem nici un moment că s'ar putea ca Luiza să nu treacă corigenţa — ştia tot, aşa de bine! Şi totuşi!...

Intrăm într'o cofetărie şi cer nişte pateuri. Luiza cere întâi un pahar cu apă şi-l bea dintr'o răsuflare până'n fund: „Ah, ce sete mi-a fost!" Apoi îndată: „Bine că am scăpat, Dudu!"

— Ai scăpat, Luizo ? şi nu-mi spui nimic ! Ce emoţii mi-ai dat!

— Credeai că n'am trecut ? Mi-a dat zece!

Şi Luiza râde.
Destul de ciudată e în fond fata asta, în care mi-am pus eu toate nădejdile de prietenie. O preţuiesc mai mult pentru ceea ce îi bănuesc, decât pentru ceea ce se vede.

De când o cunosc pe Luiza, despre ea, n'am aflat nimic. Nu ştiu cine sunt părinţii ei, nici ce fac. O singură scrisoare mi-a arătat Luiza de la ei, din care mi-a citit doar rândurile cari mă priveau: „Mulţumim prie tenei tale şi tatălui ei pentru grija ce-ţi poartă şi noi îţi dăm voie să te muţi la dumnealor".

Nu ştiu despre Luiza nici cât ţine la mine. Niciodată nu mi-a spus un lucru al ei, al inimei ei. Când suntem împreună, eu vorbesc tot timpul. O altă fată care ar tăcea atât, m'ar fi plictisit de mult. Dar lângă Luiza, mă simt mai bine decât lângă oricare altă prietenă.

E si jum., trebuie să las lenea şi gândurile în hamac — o să le regăsesc în altă zi albastră şi cu soare mult, — şi să mă duc să o iau pe Luiza.

Trec grădina cu paşi moi şi înceţi, rup în treacăt o creangă de măcieş şi mă pomenesc iar cântând.

Mă îmbrac cu lene şi zăbovesc fără rost prin casă, până când Alexandru — şoferul — îmi spune că a scos maşina.

Ajung în faţa casei Luizei. Pe fereastra dinspre stradă un bilet scris caligrafic anunţă: „De închiriat cameră drăguţ mobilată, cu pensiune aleasă".

îmi place sinceritatea cu care îmi spune doamna Vasiliu că se bucură că Luiza se mută la noi. N'are ipocrizia nici unei scene duioase de despărţire.

— O să venim să vă vedem, doamnă, — spun eu la plecare şi primesc două sărutări, una pe un obraz şi alta pe celălalt.

Ne urcăm în maşină. Doamna Vasiliu deschide fereastra şi ne mai vorbeşte până nu plecăm: „Vă aştept fetelor! succes la învăţătură !"

Odaia destinată Luizei — odaia cu pian şi vecină cu a mea, o aşteaptă cu ferestrele larg deschise şi cu soarele jucându-se în oglinzi.

O las singură pe Luiza să-şi desfacă bagajele. Bănuesc prin geamantanele ei, obiecte mici, fără importanţă, rochii uzate, scrisori, cărţi, lucruri cari ţin de viaţa ei intimă şi pe care eu nu trebue să le văd dintr'odată.

— Să mă strigi, Luizo, când ai să fii gata!

Regăsesc, după o jumătate de oră, odaia aproape alta; pe o măsuţă a pus un şerveţel brodat de ea, şi-a bătut icoana lângă pat, pe birou şi-a aşezat cărţile şi pe divan şi-a aruncat două perne şi o păpuşă. Luiza şi-a pus o rochie albastră de interior — care o prinde bine. Acum e la ea acasă.

Ţuluc vine la dejun încărcat cu prăjituri şi bomboane, şi e voie bună la masă cum n'a mai fost de mult, de pe vremea când încă nu plecase, în cer, Mademoiselle Angelique. După masă eu cânt la pian, citim, apoi ne plimbăm prin grădină, ţinându-ne de mijloc, şi trece ziua.

Vine seara şi ne despărţim, eu rămân la uşa odăii mele, Luiza trece alături.

— Noapte bună, Luizo! şi să ţii minte ce visezi, să nu te uiţi la fereastră, cum deschizi ochii, că uiţi visul, şi nu se mai împlineşte.

Intru în odaia mea şi mă pregătesc de culcare. In cămaşa asta de noapte, lungă până Ia glesne, cu părul strâns mănunchi cu o cordeluţă albastră, semăn cu Any Ondra. Nu e idealul meu de frumuseţe Any Ondra, dar dacă semăn, n'am ce face. Să spuie şi Luiza dacă nu semăn. Pun repede halatul pe mine şi-i bat la uşă :

— Luiza, te-ai culcat ?

— Nu, intră Dudu.

Luiza nici nu s'a desbrăcat, stă la birou şi scrie într'un caet, parcă ar fi o carte, atât e de gros.

— Ce faci, Luizo?

— Scriu.

— Văd, dar ce scrii?

— Fleacuri, Dudule...

— Impresii?

— Zău, spune-mi şi mie ce scrii.

— Scriu, Dudule, tot ce mi se întâmplă I

— Aha! ai jurnal ! mie nu mi-ai spus niciodată... îl ai de mult?

— De mult.

— îmi citeşti şi mie ceva ?

— A, nu! (şi e atâta protest, atâta apărare în glasul ei!).

— Ai secrete, Luizo ?

— Nu secrete, Dudule. îmi pare rău că spui aşa... am lucruri mărunte care sunt ale inimii mele, pe care le iubesc prea mult ca să le pot risipi.

Mă cam umileşte explicaţia asta.

— Şi niciodată n'ai să-mi citeşti ?

— Ştiu eu...

— Ascultă Luizo, tu ai iubit vreodată ?

— Nu!

— Nici nu ţi-a plăcut „cineva" mai tare?

— Nici.

— Luizo, de ce scrii şi nu spui, ce gândeşti ?

— Nu pot, Dudu. Asta poţi s'o faci tu... şi e bine că poţi s'o faci, te eliberezi tot timpul, eu nu scap de lucrurile mele decât vidându-le, în scris. M'am gândit de multe ori ce trebuie să spui tu despre sgârcenia mea la vorbă. Spune drept, nu te-am scos din răbdări niciodată ?

— Nu Luizo, poţi să taci de câte ori îţi vine... Noapte bună, te las... poate că mai scrii...

— Mai stai Dudu, eşti contrariată... îmi pare rău!

— Nu, deloc!

Apoi cu un glas care mă trădează:

— Noapte bună, Luizo!

Ah, cum cucereşte tristeţea, părticică cu părticică, inima mea. O simt deodată pe Luiza străină, cu viaţa ei, din care eu nu ştiu nimic, cu trecutul ei, din care nu ştiu decât atât cât se scrie pe o foaie de abonament, numele şi adresa, cu gândurile ei, pe care şi le ţine ascunse, lipite de ea şi în care eu nu mi-am putut croi nici un drum. Ce ştiu eu despre Luiza ? Nimic !

Cap. V

SCOALA

Cu şorţuri negre şi cu guleraşe albe scrobite, cu ghiozdane şi cărţi noui, Luiza şi cu mine luăm drumul spre şcoală. Răsună din stradă glasurile elevelor, adunate în curte. E prima zi de şcoală şi azi se poate face gălăgie, fără admonestările cancelariei.

Imi caut clasa, în grupurile răsleţe de fete şi până s'o găsesc, de zeci de ori îmi aud numele strigat: Dudu! Denisa! Gore, Denisa !

O găsesc pe Mimi, pe Jacqueline, pe Florica, pe Cora, pe Jeana.

— Ura, Dudu! Ce faci, Dudule ? Te-ai mai îngrăşat, arăţi foarte bine, te-ai făcut mai frumoasă.

Abia găsesc momentul să spun şi eu:

Fetelor, s'o cunoaşteţi şi voi pe Luiza Christu, noua noastră colegă, prietena mea. Ne aşezăm toate pe o bancă lungă, din curtea şcolii. Mimi — deţinătoarea ştirilor senzaţionale — ne spune ce profesori s'au schimbat, cine sunt, cum sunt.

— Ne vine la matematică, fetelor, un profesor — Stănescu îl cheamă — a fost pe la Iaşi în comisia de bacalaureat, am auzit că e foarte sever, lasă pe capete. Nu ştiu ce o să mă fac eu care nu am nici o afinitate cu matematica.

— Par'că eu am! spun eu.

— Dar domnişoara Ionescu, mai vine la Istorie? (nu ştiu cine întreabă—Cora par'că).

— Vine!

— Şi domnişoara Gheorghiu ?

— Şi!

— Şi să vă mai spun ceva — spune Mimi aproape pe şoptite: Domnişoara de latină s'a măritat şi vine în locul ei, soţul.

— S'a măritat domnişoara de Latină ? Tot cu un profesor?! (se miră nu ştiu de ce, Jeana).

— Tot cu un profesor.

— Păcat!

— Cum păcat? (se indignează Cora). Bine că s'a măritat săraca, ce, credeţi că e o fericire să fii toată viaţa profesoară?

— Ei, păcat — pentru noi — că era foarte bună. Cine ştie cum o să ne împăcăm cu soţul"!

— Ascultă „tu" — mi se adresează Florica — or mai fi bune cărţile de clasa Vll-a din anul trecut ? Că le am dela verişoară- mea. Ar fi o mică economie.

— Nu ştiu, Florico. Mimi ştie tot ce vrei.

— Ce zici, Mimi ?

— Eu cred că majoritatea or să fie bune.

— Fetelor, spune Jacqueline — azi ne dă lista de cărţi şi pe urmă ne dă drumul acasă. Mergem pe urmă la şosea ?

— Mergem, mergem! răspundem toate în cor.

În balconul din curte, apare domnişoara secretară. Ne chiamă cu un clopoţel, al cărui sunet îl acompaniază cu vocea: „In clasă, fetelor!"

La fel de nedisciplinate ca în toţi anii, ne îngrămădim la uşi, ne înghiontim, ne călcăm pe picioare, ne cad ghiozdanele din mâini, ni se strâmbă gulerele la gât.

Ne repezim să ne ocupăm locurile noastre din bănci şi fiecare se bucură când îşi revede pupitrul ei pe care, fireşte — şi-a gravat numele — într'o recreaţie, sau în ora de lucru, cu acul de cusut.

Revăd tabla, proaspăt vopsită, tabla care întotdeauna m'a terorizat. De o mie de ori scriu mai rău pe ea, decât pe caiet.

Imi iau locul în cap de bancă; după mine, se repede Mimi (cu care ştiu că iar mă voi certa tot anul, ba că mi-a luat tocul, ba că mă împinge în bancă, ba că n'o las să copieze la teze — dar cu care mă împac întotdeauna pentru că suntem legate printr'o mare simpatie reciprocă), apoi vine Florica (are penar, linie, ascuţitoare, cărţile întotdeauna îmbrăcate în albastru, sugativa cusută de caiet — zece, forma exterioară!) După Florica, dă buzna Jacqueline.

Luiza rămâne pe dinafară. îşi ia ghiozdanul şi se aşează singură într'o bancă laterală, cu două locuri.

Îmi iau ghiozdanul îndată şi fug lângă ea» Mimi mă strigă: „Dudu, vino la loc! ce înseamnă asta ?"

— Stau aci, Mimi. Dacă Luiza n'are loc în banca noastră...

— Să stea şi ea cu noi!

Nu se poate, fetelor, că n'avem voie să stăm cinci într'o bancă, pe una din noi, tot o mută.

— Să stea Christu în fata noastră, cu Magda şi cu Lola.

— Nu se poate, stau eu cu ea.

— Să-ţi fie ruşine că ne-ai părăsit! După eşti o infidelă!

Mimi se apleacă la urechea Floricăi şi-i spune ceva. Florica o trădează cu o privire, a cărei traectorie merge drept spre mine şi spre Luiza. Jacqueline, mai puţin conspiratoare, se mulţumeşte să mă ameninţe doar cu vârful degetului arătător.

Luiza îmi spune că puteam să rămân lângă colegele mele de bancă, că ea nu se supără. Eu o asigur că n'am făcut nici un fel de sacrificiu venind lângă ea şi că mă bucur chiar că avem o bancă cu două locuri, în care stăm bine şi că e aproape de sobă, că la iarnă are să ne fie cald, şi că se vede bine la tablă...

In fosta mea bancă — locul meu l-a luat Cora. Fără voia mea, sunt atentă la tot ce se petrece acolo, la tot ce se vorbeşte şi când râd toate, aş vrea să ştiu şi eu de ce râd şi-mi pare par'că puţin rău de veselia pe care am lăsat-o acolo.

Se deschide uşa de la cancelarie şi domnişoara secretară — aceeaş, neschimbată de ani de zile — citeşte de după ochelari, o listă de cărţi. Eu scriu pe tabla mare, fiecare autor cu manualul respectiv şi fetele copiază.

Ultimul autor pe care îl scriu, e cel de muzică.

— Acum puteţi pleca! In linişte, vă rog! Şi mâine la opt sunteţi în clasă!

Ne sculăm în picioare şi domnişoara secretară pleacă.

Aceeaş precipitare la ieşire, aceeaş goană spre cuier, din prima zi de şcoală; se pot auzi dialogurile cari se vor auzi un an întreg, de aci înainte, în acest loc:

— Cine mi-a luat pelerina ? Vai dragă, unde mi-a pus-o! Asta numai Geta a făcut-o! Obiceiul ei!

— Să-ţi fie ruşine, Ionescu Elena, uite cum îmi calci pălăria în picioare, mai uită-te dragă pe unde calci!

— Angela, tu mergi cu tramvaiul sau pe jos ?

— Pe jos.

— Stai să-mi pun pălăria şi merg cu tine.

Eu o iau de braţ pe Luiza si plecăm. Deabia am făcut câţiva paşi pe stradă şi aud: „Gore! Christu! Staţi!"

Mimi, Jacqueline, Cora, Florica, Jeana şi Lola: „Nu mergeţi la şosea cu noi ?"

— Nu mergem, fetelor — e târziu şi ne aşteaptă cu masa.

— Ei, haideţi, frate, doar azi mai putem să hoinărim, — încearcă să ne convingă Mimi.

Eu sunt gata să primesc, dar o privesc pe Luiza şi înţeleg din rezerva ei, că nu vrea să mergem.

— Nu se poate, fetelor, mergem Duminică dimineaţa.

Mimi mă ia de braţ pe mine, Jaquelina pe " Luiza, iar celelalte rămân în urmă. Mimi mă întreabă: „Cine e Christu asta, Dudule? Unde a învăţat până acum? Ce fel de fată e? De când eşti prietenă cu ea?"

— Ah, multe mai vrei să ştii, Mimi!

Dau toate relaţiile posibile, nici eu nu ştiu prea multe despre Luiza, dar nu vreau să mărturisesc.

— E drăguţă, nu e rău făcută, pare să nu fie proastă, dar e un sloi de ghiaţă — spune Mimi.

— Nu, nu e rece — mint eu — când o cunoşti mai bine, vezi că e altfel. Poate... în ori şi ce caz, puteai să rămâi cu noi în bancă, dar aşa-i la tine, noutăţile primează!

La primul colţ, fetele se urcă într'un tramvai care duce spre şosea, vor să se urce prin faţă, se încinge o discuţie în contradictoriu cu watmanul, care le convinge în cele din urmă să se urce prin spate.

Luiza şi cu mine o luăm spre casă.

— Luizo, cum ţi s'a părut şcoala, fetele, crezi că o să te simţi bine cu ele ?

— Dacă eşti tu cu mine, Dudu!

— Spui drept, Luizo, îţi ajunge?

— Ţie să-ţi ajungă... par'că regretai că n'ai rămas în banca ta... spune drept, aşa-i că am dreptate ?

— Luizo — puţin de tot, regretam, când le vedeam râzând şi vorbind. Tu ştii că mie îmi place vorba şi râsul... Dar mi-a trecut repede. E foarte bine lângă tine, Luizo! Spune Luizo, cum ţi se pare Alimi?

— Drăguţă.

— Dar Jacqueline ?

— Drăguţă.

— Cora?

— Tot drăguţă.

— Altceva nu mai găseşti de spus? drăguţă, drăguţă, drăguţă. Ce-i monotonia asta în aprecieri ?!

— Dacă nu le cunosc — Dudu! Ce pot să spun despre ele ?

— Ai dreptate, Luizo... Tu nu te stârneşti la admiraţie şi la simpatie, ca mine, din nimic. Tu ştii să judeci ponderat, vezi lucrurile la rece. Aş vrea să învăţ şi eu asta de la tine. Da, da, nu râde! Eu ştiu că mie îmi trebuie mai multă ţinută, mai multă rezervă! Ţuluc a încercat si el să mă corijeze, dar nu a reuşit, pentrucă în fond lui îi place să-i comunic tot ce gândesc, tot ce simt. Uneori, însă, îşi bate joc deabinelea de mine când se întâmplă să vin acasă, cu vreo descoperire senzaţională.

„..Aşa, anul trecut — da, în clasa Vl-a — am avut o singură lună, o colegă, una Mirona Vâlceanu (s'a retras apoi, se zvonea că s'a logodit cu un doctor) — fata aia m'a impresionat de cum a intrat în clasă. Era înnaltă, subţire, cu nişte ochi prea mari şi prea negri, cu părul împărţit în două cozi groase de o cărare ideală. Stătea singură în banca în care stăm noi acum.

„Cum a sunat de recreaţie, m'am apropiat de ea şi am intrat în vorbă. Fata mi-a spus că citeşte numai filosofie, că scrie poesii, — un fel de meditati poetice, că e desgustată de mediocritatea şi platitudinea vieţii, (la 16 ani, Luizo!) că oamenii sunt toţi mărunţi şi neinteresanti, că suferă cumplit, la fiecare atingere cu lumea din jurul ei. Că este o prăpastie între concepţia ei de viată şi între ce-i oferă viaţa. Că sufletul ei (mereu „sufletul ei") este chinuit de probleme şi de nelinişte. Nici o fată nu-mi vorbise aşa. Toate erau supărate când luau o notă proastă, fericite pentru o rochie nouă sau pentru o laudă din partea profesorilor. Dar fată mai interesantă decât Mirona, spuneam eu, nu mai există.

„Acasă, i-am repetat lui Ţuluc cuvânt cu cuvânt, tot ce-mi spusese fata. Ţuluc mi-a propus s'o chemăm la un dejun, ca s'o cunoască şi el. Şi a venit. Avea o figură tragică, cu părul, cu ochii, cu paloarea feţii speculate Ia maximum. O persoană aşa de distinsă, se jenează să se hrănească, pentru ea mâncarea e o prejudecată. Deabea a gustat din mâncare. A discutat cu Ţuluc (eu începusem să nu mai exist, mă făcusem mică şi nu interveneam în discuţie, socotind că lucrurile pe care le vorbesc ei nu sunt pentru înţelegerea mea). A fost un dejun cu o rară ţinută şi importanţă pentru mine.

Abia aşteptam să plece Mirona ca să-l pot întreba pe Ţuluc ce crede despre descoperirea mea.

Ţuluc a început să-mi vorbească cam în termenii aceştia: „Ce interesantă fată, ce zâmbet straniu avea, ce privire mistică şi adâncă, şi ce profundă înţelegere a vieţii! Şi ce precocitate !"

„Ei bine, Luizo, nu ştiu cum, deodată mi-a apărut Mirona aşa cum era de fapt, ridiculă, îmbâcsită de o literatură proastă, preţioasă, falsă, şi am isbucnit într'un râs şi eu şi Ţuluc. Ţuluc a încercat să mă consoleze: „Ce vină ai tu, Dudule, că n'ai făcut o descoperire senzaţională " Asta nu înseamnă decât că oamenii interesanţi sunt foarte rari.

„Sau să mă fi văzut, Luizo, venind odată acasă de la o logodnă... Ii ţineam lui Ţuluc adevărate discursuri despre frumuseţea dragostei (vorbeam în deplină cunoştinţă de cauză), îi făceam un fel de apologie a dragostei şi a logodnei.

Ţuluc a avut tactul să nu-mi vorbească rău despre iubire. Eu l-aş fi categorisit îndată „burghez" (cuvântul acesta are, dealttel, un înţeles foarte larg pentru mine. Când un tată refuză să-şi dea fata după un artist sau după un student, eu zic că e „burghez". Când cineva nu apreciază poesia modernă, sau pictura cubistă, e fireşte, tot burghez. La Iei pentru cei ce-mi dau sfaturi practice)."


— Noroc că eu m'am abţinut tot timpul, spune Luiza.


— Deşi ai fost uneori ispitită să-mi ţii chiar predici. Spune, nu-i aşa că sunt multe lucruri în firea mea, care-ţi displac?


— Nu, Dudule, asta-i prea mult spus, dar mi-ar place să te uiţi mai atent la oameni, şi după ce ţi s'o părea că te-ai uitat bine, te mai uiţi odată şi încă odată şi pe urmă laşi timpul să-ţi mai coacă impresiile.


Cum mergeam pe stradă, ne-am întâlnit la un colţ cu un flaşnetar, învârtea de manivela unui instrument, care seamănă cu un bufet. Se oprise în faţa unei curţi cu porţile de fier. Copiii se adunaseră la gard şi priveau cu ochi minunaţi, papagalul.


— Haide, Luizo, să scoatem şi noi o „plansetă".


Desfacem biletele roşii şi observăm că sunt identice amândouă, ca text.


— Ne-a păcălit, Dudule!

— Poate că nu ne-a păcălit, Luizo... poate că seamănă vieţile noastre...

Acasă, Luiza găseşte o scrisoare dela părinţii ei. N'o desface. Cere voie s'o citească în odaia ei. Eu rămân singură. Iar îmi a- duc aminte de caetul gros al Luizei, în care în fiecare noapte scrie tot ce-ar trebui să-mi spuie mie.

Cap. VI

LUIZA?

Stăteam cu Luiza şi brodam în hali, în coltul nostru, lângă sobă, în fotoliile de piele roşie.
Atâtea după amieze ca astea au trecut, fără să mă mai stânjenească tăcerea Luizei.
S'au dus aproape cinci luni de şcoală, în acelaş ritm, în aceleaşi întâmplări, în aceleaşi zile surori între ele.

De acasă şi până ia şcoală şi dela şcoală până acasă, viaţa nu-mi poate prilejui întâmplări care să depăşească cotidianul banal.

Prietenia mea cu Luiza e aceiaşi din prima zi: reţinută, fără intimitate, fără confidenţe, îmi lipseşte zbenguiala prieteniei ei, mimica ei. Pe Luiza nu pot s'o îmbrăţişez, nu-i place să o iau de gât, sau s'o ţin de mână. Eram mult mai tandră, decât cum sunt cu ea, cu fetele la care ţineam mai puţin. Ele răspundeau par'că nevoiei temperamentului meu de a se cheltui în afară. La Luiza, ţin pentru ceeace simt eu adânc şi superior în ea. Pentru ceea ce presupun eu la Luiza, îi dau o încredere mare, care depăşeşte chiar pretenţiile mele într'o prietenie. Ii iert lipsa ei de elan către mine, îi iert inima ei închisă, cu lucrurile inimii ei închise în ea. Nu mă mai doare ca un act de nesinceritate caietul ei gros, în care Luiza se deschide în fiecare seară. A ajuns înţelegerea mea faţă de Luiza la un soi de perfecţiune care mă ajută s'o accept, fără s'o mai discut.

— ...Lăsasem broderia din mână şi mă gândeam la toate lucrurile astea, când am auzit sunând.
— Cine o fi? De n'ar fi Lola... o să vie cu gălăgie, cu o seamă de povestiri fără miez, pe care încearcă să le facă interesante cu nimica, şi o să-mi tulbure după amiaza asta caldă şi bună. Sau o fi Cora? Sau poate Jaqueline ? Dar e poştarul, a adus o tele- gramă pentru Luiza. îmi bate inima. Tot- deauna mi-a fost frică de telegrame. Ce ar putea fi ? O veste rea, dela ea de acasă.

Primul lucru la care mă gândesc, e că Luiza ar trebui să plece. Cum fac constatarea asta, îmi şi dau seama cât de egoistă ar fi participarea mea la o eventuală nefericire a Luizei. M'am observat şi în alte împrejurări, eu nu pot suferi, decât raportând cazul altuia la mine. Marea mea bunătate e că ştiu să-mi fie foarte milă de mine.

Luiza desface telegrama fără nici o emoţie, o citeşte şi se încruntă. E contrariată.

— Luiza, ce s'a întâmplat ? (Luiza nu mă aude, priveşte undeva departe, poate fără ţintă). Luiza, ce s'a întâmplat?

Nimic, Dudu, vine mâine tata la Bucureşti.

— Bravo ! — mă bucur eu din toată inima. O să-l cunoaştem şi noi.

Imi pare aşa de rău că nu pot pricepe, dece se sileşte Luiza să zâmbească şi de ce tristeţea i-a rămas tot în ochi. Luizo — întreb eu nedumerită — dece nu te bucuri că vine tatăl tău ? Poate că e stângace întrebarea mea, pusă aşa de direct, dar nu-mi poate intra în cap că ar putea să existe vreun motiv pe lumea asta, care s'o oprească pe Luiza de a se bucura la o astfel de veste.

— Ba mă bucur! răspunde Luiza într'o doară. Strânge apoi telegrama şi pleacă în odaia ei unde întârzie câteva minute.

Mă uit după Luiza şi trec prin primul moment critic şi periculos al prieteniei noastre. Deodată n'o mai înţeleg deloc pe Luiza şi mai ales — da, mai ales — deodată simt că nu mai ţin la ea, că mi-e străină. De data asta, m'a scos din sărite îngheţul ei sufletesc, egoismul ei. Să ştiu şi eu odată, cine e prietena mea Luiza Christu!

Luiza se întoarce şi-şi reia broderia, foarte senină, fără să mă privească.

Eu îi arunc o singură privire şi-mi reiau lucrul. Luiza începe ea să mă privească. Eu nu ridic ochii, Luiza stăruie, eu mă încăpăţânez, durează foarte mult acest joc, până când eu, mai slabă decât ea, ridic ochii şi o întreb destul de răstit: De ce te uiţi la mine ?

— Fiindcă aştept să mă întrebi ceva, sau să-mi spui verde că mă dispreţueşti.

Ochii Luizei sunt plini de lacrimi şi eu simt cum mă topesc când îi văd (probabil că nu sunt bună, sunt numai slabă — la fel — din slăbiciune, aş putea fi rea) şi mă simt eu vinovată, da, vinovată şi neînţelegătoare. Mă scol repede depe scaun şi o iau de gât pe Luiza şi o sărut: Luiza, am crezut rău despre tine. Cred că m'am înşelat.

Ne reluăm broderia.

Mă gândeam dacă să-i spun lui Ţuluc sau nu, şi mă hotărîsem să nu vorbesc nimic despre lucrul acesta, când, Luiza singură — aproape că l-a întâmpinat pe Ţuluc cu vestea cea nouă.

— Luizo, să-l cunoaştem şi noi pe tatăl tău. Te duci mâine cu Dudu la gară — trenul soseşte la 11 şi pe urmă veniţi toţi trei la noi la dejun. Da ?

Luiza răspunde „sigur" — dar eu presimt că ea va dirija altfel lucrurile. Curios, fără să ştiu nimic precis, încep să am un fel de complicitate cu Luiza.

A doua zi, Luiza pleacă singură la gară. Dece nu m'a luat şi pe mine şi de ce a refuzat automobilul, invocând un motiv copilăros ?

Am fost toată ziua aceea foarte neliniştită, combinând fel de fel de scuze ca s'o salvez pe Luiza în faţa lui Ţuluc, presupunând toate complicaţiile posibile care s'ar fi ivit, şi imaginând soluţii, chiar pentru cele mai încurcate.

Eu mă rugam lui Dumnezeu, să facă un miracol şi să schimbe socotelile Luizei. Mi-era milă de Ţuluc, punea atâta inimă în aşteptarea asta, şi ştiu cât e de copilăros şi în ce măsură îl poate decepţiona un lucru ca acesta.

Dar se face aproape unu şi jumătate şi nici unul din ei nu soseşte.

Ţuluc se uită mereu la ceas, a încercat să citească, a ieşit pe terasă, de acolo se vede până în colţul străzii, şi iar a venit în casa se miră ce o fi cu ei, trenul doar soseşte Ia 11. Cheamă gara şi se interesează dacă n'a avut trenul vre-o întârziere ? — Cu ce emoţie aşteptam eu răspunsul! Dar i s'a răspuns că trenul a sosit foarte exact.

Era aproape două când a venit Luiza, sin-gură. A băiguit nişte scuze penibile, spunea că vine dela Minister, unde a avut treabă cu tatăl ei, care a rămas încă acolo...

— Să-l mai aşteptăm! spune Ţuluc.

— Nu, vă rog... dacă o putea, vine în cursul zilei, dacă nu, diseară sigur.

Mâncăm toţi trei pe tăcute.

Pe la şase, Luiza iese iar în oraş. Fireşte, tatăl ei n'a venit. Ţuluc l-a aşteptat şi seara, şi par'că l-am observat, uitându-se cam lung la Luiza.

A doua zi, tatăl Luizei a plecat.

La dejun, Ţuluc a fost aproape rece cu Luiza, eu mă simţeam foarte prost, simţeam că se apropie ceva neplăcut. Şi într'adevăr, către sfârşitul mesei, Ţuluc i-a spus că se miră că tatăl ei n'a avut nici măcar curiozitatea să ne cunoască.

Luiza n'a încercat să se apere şi asta mi-a făcut-o foarte dragă în clipele acelea. N'a spus nici un cuvânt, şi Ţuluc a închis discuţia, regretând probabil — şi acele câteva vorbe, pe care i le-a spus.

Peste câteva minute, am găsit-o pe Luiza plângând cu hohote, în odaia ei.

O explicaţie nu se putea nădăjdui. Am înţeles că trebuie s'o las să plângă. M'am aşezat pe un scaun şi am tăcut. Luiza s'a sculat (era trântită pe divan), şi-a şters ochii, a venit spre mine şi m'a rugat să ne plimbăm prin grădină. Am aşteptat tot timpul cât a ţinut plimbarea, să-mi spuie ceva. Dar Luiza a tăcut mult timp până ce m'am hotărît eu s'o întreb ceva despre şcoală, un lucru destul de neimportant, dar care a schimbat atmosfera.

Nu mai eram supărată pe Luiza, iar nu mai aveam puterea s'o suspectez, mi se înmuiase inima, şi nu mai putea să-mi dea decât milă pentru Luiza.

O altă împrejurare, în urma căreia m'am uitat câtăva vreme cu un ochiu cercetător la Luiza, a fost când a venit prima oară mătuşa ei la noi.

Luiza a primit-o foarte rece. Eu, în schimb, mi-am dat toate silinţele să-i arăt simpatie şi nteres pentru tot ce spunea—fireşte, era greu, şi de aceea nici n'am izbutit să-i fac plăcută şederea la noi. A plecat curând, deabea stăpânindu-şi mânia.

După ce a plecat, nu m'am putut opri să n'o întreb pe Luiza de ce s'a purtat aşa cu mătuşa ei. Mi-a răspuns că nu se simte „rudă" cu ea, dar că nici acesta n'ar fi un argument dacă i-ar place tovărăşia ei, dacă nu ar ţine s'o vadă cât mai rar.

— Luizo, dar a fost bună cu tine ?

— Aproximativ Luizo, mi se pare că eşti ingrată cu ea?

— Poate!

— Nu uita că ai stat atâta vreme la ea, câţi ani ?

— Şase ani.

— O viaţă întreagă, Luizo!

— Tocmai, mi-a ajuns !



••••••••••••••••


— Luizo, la cine ţii tu mai mult pe lumea asta ? Dar să-mi răspunzi drept!


— La tine, Dudu.


— De ce, Luizo ?


— Asta nu-i o întrebare.


Mai mult ştiu, că nu pot să obţin astăzi de la Luiza. Rămân iar cu îndoelile mele şi mă uit la Luiza cu aceiaşi ochi, cu care m'aş uita dela fereastră, la un trecător de pe stradă, despre care nu ştiu nimic.


...Şi totuşi, uneori Luiza dă dovada unui suflet rar.


Trecuseră doar două luni decând începuse şcoala. Luiza rămăsese pentru toată clasa: Christu Luiza. Fetele au încercat s'o stârnească la vorbă, s'au învârtit în jurul ei, chiar cu stăruinţă, poate chiar cu interesul pe care în mod obişnuit îl provoacă ea, dar n'au obtinut din partea ei decât lucruri care nu o priveau direct şi nici un fel de intimitate n'au putut să realizeze cu ea. In cele din urmă, au lăsat-o în pace. In schimb e o colegă şi o camaradă excelentă, ea face traducerile la latină pentru toată clasa, caetul ei de algebră circulă din bancă în bancă, e gata oricând să explice, să ajute, să-şi asume răspunderea unei greşeli pe care n'a făcut-o. Dar peste relaţiile de şcoală, ea nu trece niciodată.


Avem noi o colegă, una Eleonora Popescu — venea de la o şcoală din provincie, era o fată respingătoare, neîngrijită, leneşă. De când venise ea, ne lipseau adesea creioane, gume şi uneori sume mici de bani, pe care le uitam în buzunarele paltoanelor. Dar nimeni nu s'a gândit să facă vre-o reclamaţie, pentru că ne era milă de ea, ne istorisise într'o zi o poveste sfâşietor de tristă, cu o mamă vitregă care o chinueşte, cu o familie sărmană cu inşi mulţi. Povestea ne înduioşase şi-i treceam cu vederea toate infracţiunile.


Dar într'o zi s'a petrecut un fapt care a scuturat toată complicitatea generoasă a clasei Vll-a.


Se strânseseră bani, cam 1500 lei, pentru o excursie, pe care ne gândeam s'o facem la sfârşitul anului. Banii erau la Magda Stoica. Tocmai îi numărase şi mă rugase pe mine să-i schimb nişte bani mărunţi într'o hârtie de cinci sute. întâmplător aveam, şi i-am schimbat. Banii i-a pus în buzunarul şorţului, la întâmplare, fiindcă a sunat de intrare în clasă, şi s'a grăbit să-şi reia locul. In recreaţia următoare, Magda Stoica ţipa cât o ţinea gura că i s'au furat banii. Toată clasa se uita la Eleonora Popescu, dar nimeni nu îndrăznea să-i spună vr'un cuvânt. Nu ştiu cine a rupt tăcerea, sculându-se brusc, şi repezindu-se spre cancelarie: Mă duc să chem pe domnişoara secretară, să vie să ne facă percheziţie la toate.


Luiza care stătea liniştită la locul ei, a sărit şi a barat trecerea elevei care pusese mâna pe clanţa uşei care dădea în cancelarie: „Nu, nu trebuie să procedam aşa. E ultimul an şi oricare ar fi colega noastră care a greşit, nu trebuie s'o nenorocim!"


— Ce-i de făcut atunci ? se văita Magda Stoica, aruncând priviri furioase Eleonorei Popescu, devenită lividă, aproape.


— Colega care şi-a însuşit banii, îi va depune în pupitrul de la catedră, chiar în recreaţia aceasta. Să ieşim toate din clasă!


Propunerea a fost acceptată. Ne-am risipit în curte ca să nu avem prilejul să ne supraveghem, să observăm care dintre noi lipseşte.


Când am intrat în clasă, Magda Stoica s'a repezit la catedră cu un grup întreg de fete după ea. Dar în pupitrul de la catedră, în afară de tocul şi călimara — locatari statornici ai catedrei — nu mai era nimic.


— Vezi, ce scofală mare ai făcut, cu „poliţizmul" tău — se necăjeşte Magda. Acum deabea nu se mai poate face nici percheziţie. Trebuie să anunţăm cancelaria.


— Ascultaţi, fetelor (glasul Luizei a făcut tăcere şi emoţie în clasă), îmi iau eu răspunderea acestor bani. Aşteptaţi până mâine. O zi şi o noapte vor fi de ajuns ca să hotărască pe colega care i-a luat, să-i restitue.


Comentând întâmplarea, fetele au plecat de la şcoală, aşteptând minunea care trebuia să se întâmple în timpul care le despărţea de a doua zi.


Luiza, în după amiaza acelei dimineţi, a ieşit în oraş şi s'a întors în scurtă vreme.


...A doua zi, banii erau în pupitru. Toată clasa era în culmea entuziasmului şi o felicita pe Luiza.


Dar în recreaţia următoare, în pupitru erau încă 1500 lei...


Atunci nimeni n'a mai priceput nimic. Lipsise 1500 de lei şi graţie intervenţiei miraculoase a lui Sherlock Holmes al clasei VII-a, suma se dublase.


Explicaţia le-am dat-o u: Fetelor, e foarte simplu, Luiza a pus banii încă de ieri după amiază în pupitrul catedrei, ca s'o scape de urmări pe aceea care i-a luat. Probabil că gestul ei a avut răsunet chiar în sufletul făptaşei, care s'a hotărît să-i restitue.


Pentru clasa Vll-a, gestul Luizei Christu a rămas ca un simbol de umanitate, de generozitate şi de eleganţă sufletească.


Ceea ce a fost mai surprinzător, e că în a- ceiaşi zi spre seară, ne-am pomenit acasă cu Eleonora Popescu, cerând să-i vorbească Luizei. Am aflat cu greu dela Luiza că venise să-i explice pentru ce a furat: Spărsese un obiect de preţ al mamei ei vitrege, pentru care pagubă primise vergi pe spate. Luase banii,, fiindcă i se spusese că dacă nu înlocueşte obiectul spart, nu va mai fi primită în casă.


Fireşte, Luiza i-a dat îndată cei 1500 de lei pe care îi înapoiase Magda (erau toate economiile ei de mai bine de un an şi jumătate, mi-a mărturisit mai târziu).


Multă vreme s'a tot vorbit de istoria asta în clasa Vll-a şi numele Luizei Christu era totdeauna pomenit cu un fel de respect, neobişnuit pentru raporturile dintre fetele de aceiaşi vârstă.


Şi aşa din fapte contradictorii, silueta sufletului Luizei, pe care încercam să mi-o precizez în linii precise, se estompa în umbrele îndoelii şi se pierdea iar în ceaţa presupunerilor, aşteptând nervos o schimbare de atmosferă.

Cap. VII

ULTIMA ZI

Pătrunde prin ferestrele larg deschise, primăvara de afară, cu tot cerul albastru, ca o coală de îmbrăcat cărţile de şcoală şi cu tot parfumul pomilor albi, ca nişte mirese. Cea mai frumoasă nuntă e în curtea şcoalei noastre, cu toţi pomii gătiţi de cununie în albul florilor şi cu beteala pe care le-o pune soarele pe creştete.


Trag în piept o înghiţitură mare de aer şi simt primăvara cum se înfrăţeşte cu sângele meu, care aleargă acum mai sprinten, svâcnind în vine, cu câte un fâlfâit de aripi, cu câte o inimă în fiecare colţ din mine.


La catedră, domnişoara Vernescu, profesoară de limba română şi diriginta clasei a Vll-a, ne ţine o mică cuvântare: „Fetelor, astăzi e ultima zi de şcoală; timpul cel mai frumos al vieţei noastre, a fost aci pe băncile astea. Nu vă mai întâlniţi cu el"... etc. etc...


De atâtea ori am auzit vorbele astea! Ar fi trebuit să mi se tocească sensibilitatea. Mi se păreau înadins scornite pentru şcolari, neajungând însă niciodată, la efectul scontat de inventatori.


Dar astăzi, vorbele domnişoarei Vernescu, parcurg dintr-odată distanta de la creier la inimă. Când ne mai spune că se desparte cu regret de noi, că am fost o clasă bună, că n'am supărat-o, că i-am fost dragi, mă înduioşez deabinelea şi deabea mai tiu în piept, giemul de lacrimi. Dacă n'ar fi Luiza lângă mine, s'ar fi depănat de mult câteva fire.


Mă gândeam înainte că nu este cu putinţă să regret vreodată că n'am să mai fiu obligată să rezolv ecuaţii şi să scot rădăcini pătrate, că nu se poate să regret că nu-mi continui somnul de dimineaţă, că mă scol iarna, pe întunerec din patul cald, că nu pot citi o carte când vreau, că nu pot vedea un spectacol, pentru că a doua zi am şcoală şi e greu să-ti deslipeşti ochii dimineaţa când somnul e mai bun, când nu l-ai început devreme.

...Şi totuşi! îmi stătea aşa de bine şortul negru strâns pe trup şi guleraşul alb în jurul gâtului... Şi drumul până la şcoală, cu Luiza, întâlnirile zilnice cu aceiaşi oameni cu care ne împrietenise ploile, zăpada şi aceleaşi ore de întors acasă.

Chiar sculatul dimineaţa mi se pare acum că avea un farmec şi intratul în clasa caldă: Bună dimineaţa fetelor ! Azi sunt „clei" ! sau: „tufă de Veneţia !" Expresii pe care le găseam şi pe atunci vulgare şi stupide, dar nimeni nu inventase altele care să traducă atât de exact, complecta noastră neştiinţă. Şi petrecerile din orele libere, când lipsea câte un profesor, şi emoţiile din zilele în care veneam cu lecţia învăţată doar pe jumătate... Şi colegele mele, toate bune, pe care m'am deprins să le văd zilnic, şi biata Eleonora Popescu ce o să se facă de aci înainte fără protecţia clasei a VII-a?!

...Ni se citesc notele : doar trei corijente şi o singură repetentă. Plâng fetele fără medie de trecere, cu coatele şi capetele pe bănci. Domnişoara Vernescu le consolează, citând cazuri celebre, când eleve slabe în timpul liceului au fost elemente valoroase mai târziu. Chiar Anatole France, ne spune dumneaei a căzut la bacalaureat, pentru că nu ştia bine geografie. Dar plânsul nu încetează. Ele preferă unei glorii postume, un „suficient" la toate materiile.

Îi cerem adresa domnişoarei Vernescu şi-i făgăduim să-i scriem. Ne strângem în jurul ei la catedră, şi pe fiecare ne sărută. Niciuna n'a scăpat fără lacrimi în ochi.

Plecăm în grupuri pe stradă. Luiza mă ţine de braţ: „Haide, Dudu, lasă melancolia — a fost foarte duios, dar să nu exagerăm".

— Ei, Luizo, cum să nu-ţi pară rău că se duce copilăria noastră ? Mai avem bacalaureatul şi pe urmă, gata ! In toamnă, studente... o să ne mărităm... începe altă viaţă! Cine ştie, poate o să fie mai bună, dar ca asta n'o să mai fie, senină, fără griji, tânără... Eu mă simt aşa de bine, copil! Eu am fost deprinsă să tiu mereu dirijată, ocrotită, n'am simţit niciodată nevoia să fiu mare, „liberă", „independentă". Nu vreau să rămân singură pe picioarele mele. Mi-e frică! Viaţa mea de până acum, era ordonată, cu program, fără surprize, şi era bine...

— Lasă, Dudule, că o să fie bine şi de aci înainte, tu eşti dintre oamenii care-şi găsesc o bucurie în orişice... viața şi tinereţea e înăuntrul tău, tu n'ai de ce să te temi...

Uite ce flori frumoase! Hai, Dudu, să cumpărăm şi noi.

Din coşul plin al florăresei, luăm aproape jumătate, atât cât să ne încărcăm amândouă braţele. Avem garoafe, lalele, crini şi pansele.

Venim alergând aproape, în casă, ne aruncăm pălăriile şi ghiozdanele pe fotoliile din hali, umplem vasele cu apă, tăiem cozile la flori şi ne întrecem care să le aşezăm mai frumos, ne scoatem şorţurile şi îmbrăcăm rochi subţiri de primăvară, deschidem ferestrele, toate astea într'un ritm accelerat. Şi cerem de mâncare, repede, repede, că nu mai putem de foame.

Atât durează melancolia la 18 ani.

continuare...

Intr-o gara mica - partea a 2-a