Intr-o gara mica - partea a 3-a

Cap. XIII

I N D O E L I

Mă iubeşte Petru? Sau nu mă iubeşte?

Dacă mă iubeşte... de ce... şi dacă nu mă iubeşte, iar, de ce... De zeci de ori pe zi, mă întreb, ca să-mi răspund de atâtea ori, nu ca şi da.

Întâia oară când mi-am spus : „Da", a fost într'o seară când ne aflam împreună în odaia Luizei — Petru m'a privit altfel, decât mă privea de obiceiu. Nu mai avea aceeaşi privire pe care o are când o priveşte pe Luiza sau pe Ţuluc. Era o privire nouă, înadins născută atunci, numai pentru mine. Petre îmi căuta ochii. Eu nu mi-i feream. Îi deschideam mari şi-i simţeam umezi. Fiecare privire de a mea însemna: Te iubesc, te iubesc! Ochii lui Petru se adânceau într'ai mei şi simţeam cum îi trec ape cu valuri fierbinţi şi cum mă cuprind toată, ca o mare caldă în care mi-ar fi plăcut să mă scufund, să mă uit!

Petru m'a rugat să-i cânt la pian. Niciodată n'am cântat ca în seara aceea. Cântecul se desprindea singur parcă; abia atingeau degetele mele, pe care le simţeam imateriale, — clapele, şi cântecul pleca ca o vraje prin odaie, ţesând un fir subţire care pleca de la mine la Petru, de la Petru la mine. Ochii şi cântecul se sărutau pentru noi.

Petru stătea pe marginea patului Luizei. În faţa patului : oglinda. Apoi pianul şi eu. Privirile noastre se iubeau prin oglindă. Petru s'a sculat încet, s'a apropiat de mine, mi-a luat mâinile şi mi le-a sărutat.

Nu, n'a fost nici o sărutare lungă şi, nici apăsată. A fost o sărutare pecetluită mărunt pe toată mâna. Petru şi-a trimis ochii prin toate colţurile mele, eu mă abandonasem mâinilor şi ochilor lui. De Luiza uitasem.

Deodată am simţit că trebuie să mă uit în oglindă, am simţit o privire, alta peste a lui Petru — o privire care mă cerceta.

În oglindă am întâlnit ochii Luizei. Ne priveau fix. Mi-am luat mâinile dintr'ale lui Petru şi m'am sculat.

Aveam impresia că deabea astăzi am văzut adevăraţii ochi ai Luizei şi m'am cutremurat. Erau reci, goi, aspri; durea privirea lor.

Petru a plecat, apoi. Eu am rămas singură cu Luiza. M'am aşezat pe marginea patului şi am început să plâng. Luiza nu s'a mişcat, ar fi putut spune o vorbă, ar fi putut să mă mângâe, să mă dojenească, să mă gonească sau să mă apropie. Nimic... A stat neclintită şi m'a lăsat să plâng. Am plecat apoi în odaia mea. Ţuluc m'a găsit plângând. I-am povestit ce se întâmplase. Ţuluc mi-a spus că el crede că Luiza îl iubeşte pe Petru şi că dacă e aşa, trebuie să înţeleg şi să nu o fac să sufere. Eu plângeam cu hohote şi-i spuneam că nu vreau să ţiu seama de nimic, că nu ştiu decât că-l iubesc pe Petru, că mai mult nu vreau să ştiu şi că dacă n'o să am dragostea asta pentru mine, întreagă, aşa cum mi-o doresc, eu am să mor.

Nici mângâierile, nici cuvintele înţelepte ale lui Ţuluc, n'au fost în stare să mă liniştească.

Aşteptam să vie a doua zi, să-l văd iar pe Petru, hotărîsem să-l întreb dacă mă iubeşte şi să-i spun ce trebuie să facă dacă nu mă iubeşte. (Precis nu ştiam, ce am spus).

Toată noaptea am stat trează şi mi-am închipuit fel şi fel de discuţii cu Petru, în care răspunsul meu era întotdeauna cel mai greu şi cel mai hotărîtor.

A doua zi, însă Petru a telefonat că nu poate veni. Am primit vestea — eram chiar eu la telefon — ca o palmă. M'am zăpăcit aşa de tare, încât nici n'am auzit ce a mai adăugat Petru, am închis telefonul peste cuvintele lui.

Când m'am desmeticit, am intrat în odaia Luizei şi din uşă i-am strigat (Cred că era foarte dezordonată înfăţişarea mea, am înţeles asta după privirea cu care m'a măsurat Luiza):

— Ştii Luizo, a telefonat doctorul, că nu poate veni, astăzi!

Luiza a răspuns, dând din umeri.

M'a rugat apoi să-i curăţ o portocală şi mâncând, mi-a spus cu un ton neglijent: ”Eşti cam amorezată, Dudu!". Eu nu i-am răspuns nimic. Nu mai pot avea pentru Luiza, căldura prietenească dinainte. De când îl iubesc pe Petru, m'am înstrăinat de ea. Stau ceasuri lângă patul ei şi-i ocolesc ochii de par'că i-aş fi greşit cu ceva. Cu greu găsesc să-I spun o vorbă şi de i-o spun, e străin glasul meu şi las vorba la jumătate şi privesc mereu în gol.

Uneori, o duşmănesc. Când Petru o mângâe, când îi dă doctoria, când o întreabă dacă a dormit bine, atunci îmi vine să plec din odaie, să strig, sau să izbucnesc în plâns şi să-i spun lui Petru: Nu vezi, nu simţi, că mă doare ? De ce-i dai ei, din mângâerile care mi se cuvin mie ? Unde eşti tu, când inima mea geme, lângă tine?

Şi pentru că nu pot să spun nimic, simt cum se mai adaugă un strat negru în inima mea şi cum între mine şi Luiza, depărtarea creşte, creşte mereu.

Cu toate că Petru a telefonat că nu va veni către seară, a venit totuşi…

Petru m'a privit cald, apoi mi-a spus, încet, ca să aud numai eu: „N'ai dormit în noaptea asta? Ai cearcăne..."

— Ba am dormit încă bine, răspund eu.

— Atunci de ce ai ars lumina toată noaptea ?

Mi-am întors ochii de la Petru. Am intrat amândoi în odaia Luizei. A sunat telefonul şi eu am plecat.

Când m'am întors, l-am găsit pe Petru pe marginea patului, vorbind în şoapte cu Luiza. Când m'au văzut intrând, au tăcut deodată, şi Petru s'a sculat şi s'a aşezat pe un scaun, tocmai lângă fereastră.

Eu i-am aruncat o privire Luizei, apoi alta, piezişe, lui Petru. N'am spus o vorbă. M'am rezemat de perete şi-mi treceam privirea de la unul la celălat. Petru s'a sculat şi ne-a părăsit cu un „bună seara" şoptit.

Eu am continuat s'o privesc pe Luiza. Abea aşteptam s'o obosească privirea mea şi să mă întrebe ce vreau.

După un timp destul de îndelungat, Luiza mi-a spus zâmbind, cu glasul ei de copil alintat — glasul ei, care mi-a fost drag de cum l-am auzit, dar care acum îmi sună fals, strident, prefăcut: „Dudu, de ce te uiţi aşa la mine? Vrei să mă hipnotizezi?"

— Dimpotrivă ! vreau să te trezesc ! aproape că i-am ţipat cuvintele astea. Luiza a încruntat sprincenele, s'a ridicat în coate pe pernă şi mi-a spus: „Ce înseamnă asta, Dudu ?"

— Înseamnă Luizo — era mai potolit glasul meu, mi se făcuse deodată milă de Luiza, era plăpândă, cu cearcăne mari şi adânci la ochi şi se făcuse albă ca faţa de pernă, — înseamnă că trebuie să pricepi că mă chinueşti !...

„Da, mă chinueşti şi n'ar trebui s'o faci tu, tu prietena mea! Nu mă privi cu ochii ăştia de copil speriat şi neştiutor... ştii bine, ştii prea bine la ce mă refer... şi dacă vrei să-ţi spun, nu mi-e greu: ştii că îl iubesc pe Petru şi nu te sfieşti să ai o atitudine îndoelnică şi neprietenoasă... nu ştiu ce tot ai să-i spui lui Petru, nu ştiu ce vă tot şoptiţi şi dece vă simţiţi stânjeniţi când viu eu. Vă iubiţi ? Foarte frumos! Dar spuneţi-mi şi mie! Vă promit tot concursul meu."

Am izbucnit în plâns.

— Dudule !

— Dudule, vino lângă mine!

— De ce să viu lângă tine, ca să mă mângâi ? N'am nevoe!

— Haide Dudu, vino te rog! Eşti prea departe de mine. Dacă nu vii, mă dau jos din pat...

M'am apropiat de Luiza. Am luat-o de gât şi am plâns pe pieptul ei.

Luiza îmi spunea la ureche: „Draga mea...

crede-mă că n'ai dece să plângi... Petru te iubeşte..."

Eu plângeam mereu şi nu mă opream pentru că îmi făceau bine cuvintele ei.

Apoi am rugat-o pe Luiza să mă ierte, i-am explicat că iubirea a făcut din mine un om bănuitor şi rău şi i-am spus că simt cum se duce prietenia noastră şi că o rog pe ea să mă ajute să n'o pierd de tot. I-am spus că numai Petru e vinovat, că el ne a stricat liniştea şi prietenia noastră.

Luiza nu-mi mai răspunde nimic.

A doua zi, Ţuluc l-a chemat pe Petru, la noi, la masă. Era prima zi, când Luiza cobora din pat şi când mânca cu noi la masă.

La masă, n'am vrut să stau lângă Petru. N'am vrut să mă uit în ochii lui. În schimb, toată dragostea şi prietenia se revărsau ca o compensaţie asupra Luizei.

După masă, am rămas câteva clipe singură cu Petru. A venit lângă mine, m'a luat în braţe şi m'a lipit de el. Am tresărit amândoi — intrase Zamfira — Petru a plecat îndată.

Eu am alergat după el, l-am ajuns şi am vrut să-l strig îndărăt, dar am rămas în prag, privind cum se îndepărtează.

ÎI iubesc... ÎI iubesc... ÎI iubesc... L-am iubit din totdeauna. De când i-am întâlnit întâia oară ochii. De când am privit de la fereastră toamna, care adormise de cu seară, în pomii din curtea noastră.

Petru, Petru, Petru! II chemam cu capul în pernă, înfiorându-mă toată, la evocarea primei noastre îmbrăţişări.

Cap. XIV 

ÎNTREBĂRILE INIMEI MELE

— Luiza, dece-ţi sunt ochii roşii, ai plâns?

— Nu, n'am plâns... am citit cam mult azi... îmi sunt ochii obosiţi.

— De ce ascunzi, Luizo, că ai plâns ?

— Luizo, te rog, spune-mi ce ţi s'a întâm- plat?

— Nu mi s'a întâmplat nimic!

— Ascultă, Luizo, oare noi nu mai suptem prietene ?

— Suntem, Dudu...

— Atunci ?

— Atunci... nimic.

— Eşti îndărătnică, Luizo, şi-mi faci mult rău. Stau de două ceasuri lângă tine ca să obţin din partea ta un mic semn de încredere, de prietenie. Tu nu ieşi din tăcerea ta. Acum te las... poate că te simţi mai bine singură...

Dau să plec. De la uşă, Luiza mă strigă : „Haide, Dudu, lasă copilăriile, vino să stai cu mine".

Mă întorc. Tragem fotoliile lângă sobă. Dudue focul, e cald în odaie şi ar putea să fie bine. Ar putea să fie bine, dacă ne-am mai putea „găsi" ca altă dată, dacă ar fi nesiluită prietenia noastră acum, dacă între mine şi Luiza n'ar fi acum, secretul fiecăreia dintre noi, cu acelaşi obiect, cu aceleaşi temeri, cu aceeaşi nesiguranţă.

— Ai primit o scrisoare de acasă, Luizo ?

— Da... uite-o acolo, întinde tu mâna pe măsuţă şi ridică cartea, e sub ea... aşa. Dămi-o mie Dudule.

Luiza scoase scrisoarea, din acelaşi plic albastru, comercial, cu o adresă scrisă cu aceleaşi litere schiloade cum primeşte ea din când în când. Trece peste începutul scrisorii, întoarce prima pagină, şi-mi citeşte tocmai pe a treia: „A fost iar tatăl „persoanei" pe aci, a fost săptămâna trecută, şi s'a înţeles cu tat'tu să faceţi nuntă după Rusalii. Că şi dacă i-am spus eu Iui tat'tu, că tu nu vrei să te căsătoreşti, a fost fără de folos, că el zice că nu trebuie să ne luăm după capul tău. „Persoana" a fost şi dăunăzi pe aci şi mă tot întreabă ce veşti mai am de la tine, că se miră ce tot faci tu prin Bucureşti, că vezi, eu nu i-am spus că vrei să mergi la universitate să te faci doctoriţă, că ştiu de la tat'su că nu prea îi plac fetele prea învăţate, zice că sunt năzuroase şi de-ale gospodăriei, nu ştiu nimic. L-am dus cu vorba că ai treburi pe la mătuş'ta, ba cu una, ba cu alta, şi că vii de Crăciun. Şi nici că ai fost bolnavă nu i-am spus, că nu ştii cum e omul, se ia de gânduri, şi lasă, că e mai bine să nu spui bărbatului toate alea.

„Fata mea, eu zic să laşi gărgăunii de Bucureşti şi să vii hotărîtă să-ţi faci şi tu un rost în lume, că vezi şi tu, ce trai ai acasă şi să ştii că prin străini nu e ca la casa ta, orişicum, şi cât crezi că or să te mai ţină oamenii ăia? Şi dacă ai să te întorci iar acasă, o să fie mai rău, că tat'tu a zis că nu mai vrea să ştie de tine, dacă nu te măriţi acu.

„Şi eu să nu crezi că o s'o mai duc mult... că toamna asta m'a tot necăjit rematizmu şi tusea şi-mi sunt vinele de la mâini şi de la picioare umflate şi nu mai pot munci ca înnainte, obosesc îndată şi tat'tu nu se gândeşte să puie o para deoparte, tot la cârciumă stă cât îi ziulica de mare şi noaptea până târziu, şi când vine, nu se mai opresc ocările şi înjurăturile.

„Şi multe ar mai fi de zis, dar ce să-ţi mai fac şi ţie inimă rea? Eu zic că ar fi bine să te hotărăşti să-l iei, că e băiat bun şi înstărit, şi care n'ar vrea să-l ia? Şi Marioara a văduvei Profira, ce-i mai tot trimite vorbă şi-l tot cheamă pe la dânşii, că doar, doar. Şi a zis tat'su persoanei, că-i dă şi conacul la însurătoare, şi că tot ce are el, e pe numele lui fi'su.

„Mai scrie-mi, Luizo, cum o duci, zici că acum te-ai dat jos din pat, că umbli şi că mănânci de toate. Vezi, ai grijă să nu te mai îmbolnăveşti, să le faci oamenilor aceia bocluc, că destul au pătimit cu tine.

„Eu am vrut să viu să te văd, pusesem şi bani deoparte, dar mi i-a găsit tat'tu şi-a pus mâna pe ei... cine i-a mai văzut? Doar Vasile cârciumarul.

Vezi, gândeşte-te bine, Luizo maică, la tot ce ţi-am scris şi bagă-ţi minţile în cap, ca să nu-ţi pară mai târziu rău...

— Acum să ştii de ce plâng, Dudule...

— Dar să nu plângi deloc — cu sila n'or să te mărite. Eu nu pricep însă, cum de nu te-ai înţeles cu ei în vacanţa de astă-vară, că doar tot pentru asta te chemaseră; nu le-ai spus răspicat că nu vrei ?

— Cum să nu le fi spus ? Am vrut chiar să am o discuţie cu „persoana", credeam că o să mă priceapă mai bine decât ceilalţi. Dar nu mi s'a dat voie... Când venea pe la noi, o clipă nu eram singuri, ba taică-meu, ba maică-mea ne păzea.

— Şi maică-ta ?... mi se părea mai înţelegătoare.

— În orişice caz, ea e mai bună decât „dânsul", dar prea bine nu mă înţelege nici ea, şi apoi, speră că dacă o să mă mărit cu un om bogat, să aibă şi ea un ajutor de la mine.

— Ai s'o poţi ajuta, făcându-ţi o carieră sau măritându-te cu un bărbat pe care ai să ţi-l alegi tu, că eşti destul de coaptă la minte... Dar n'am nevoie de nici un bărbat! Eu nu vreau să mă mărit!

— Cum Luizo, să nu te măriţi? Ce, ai să te faci călugăriţă ? !

— Par'că altă alternativă nu-i? Am să învăţ şi cine ştie, poate să am norocul să iau vreo bursă, sau să câştig bani şi să plec la Paris să mă specializez... Am să-mi fac eu drum în viaţă şi fără dragoste, şi fără căsătorie...

— Luizo, vorbeşti ca un om decepţionat! (Nu ştiu cum am putut să merg aşa de drept la ţintă).

— Nu, Dudu, nu sunt un om decepţionat. Sunt un om calm, fără elan, sortit să facă lucruri pozitive, aşezate, fără zbucium. Altminteri, eu nu rezist.

Luiza are lacrimi în ochi şi-i tremură bărbia.

— Luizo, dar tu nici n'ai avut vreme să te cunoşti... te-ai încercat tu vreodată ? Ai iubit par'că tu vreodată ? …

— Poate că ai iubit, Luizo, eu nu ştiu nimic, nu mi-ai spus niciodată.

— N'am iubit! Şi n'am fost iubită... Dar „persoana" ?

— Ah, un imbecil!

— Dar are o inimă.

— Şi eu am una !

— Nimeni nu ți-o contestă... numai că tu n'ai încercat să iubeşti şi să nu ţi se răspundă dragostei tale... trebue să fie foarte rău...

Luiza mi-aruncă o privire bănuitoare:

— E rău până îți trece. Şi toate trec, toate se vindecă!

— Nu toate, Luizo...

— Toate, Dudu... Uite, tu acum eşti îndrăgostită de Petru Slave — nu-i aşa? Ei, dacă ai vrea să-l uiţi cu tot dinadinsul, ai reuşi, şi într'o bună zi nici n'ai mai putea să te reconstituieşti sufleteşte, ar fi greu să-ți mai aduci aminte că l-ai iubit...

— Nu cred!

— Nu crezi acum, fiindcă eşti mulţumită, fiindcă ai certitudinea că eşti iubită...

— O, ce vorbă mare ai spus, Luizo... „certitudinea" că sunt iubită. Nu, Luizo, n'am nici un fel de certitudine.

— Totuşi, mie-mi apare ca foarte evident faptul că el te iubeşte.

— Mie nu mi se pare. Din ce vezi tu, Luizo, că mă iubeşte?

Şi-mi trag scaunul mai aproape de ea.

— N'aş putea să-ţi spun din ce se vede... dar se simte!

— Ai putea să te înşeli, şi dacă nu te înşeli, dacă el mă iubeşte, de ce nu mi-o spune ? Cum de poate să fie aşa de indiferent cu mine, să-mi vorbească pe un ton convenţional, să nu caute să mă vadă singură, să nu se intereseze ce-i cu mine, ce se petrece cu mine... ce fel de iubire e asta ? Şi unde vrea să ajungă ?... Dacă mă iubeşte, să mă facă nevasta lui.. aşa înţeleg eu dragostea.

— Poate că se gândeşte să te ceară.

— Crezi, Luizo, zău, crezi tu lucrul acesta? O, neînchipuit de fericită aş fi, ştii ce tare îmi place! Ce te uiţi aşa la mine, Luizo ? Nu înţelegi că poţi să spui foarte multe prostii când eşti amorezat ?... ăsta e primul indiciu... Uite m'ai făcut să-mi fie ruşine de tine.

— Ţie ţi se pare doar, Dudu, că nu te înţeleg... nici nu ştii tu ce bine te înţeleg!

Câtă melancolie are glasul Luizei! O privesc în ochi câtăva vreme şi-mi trece prin minte un gând pe care-l uitasem, dar care m'a încercat de multe ori. Nu ştiu dacă fac bine că-i spun Luizei aşa de limpede ce cred: „Luizo, am uneori impresia că în ultima vreme s'a petrecut cu tine un fapt pe care tu mi-l ascunzi... Şi rău faci..."

Luiza se enervează : „Dudule, nu-mi place să fiu suspectată... Ţie tot ţi se pare că am secrete faţă de tine; n'am nici un secret!"

— Nu trebuie să te superi, Luizo, nici să ridici tonul... nu ţi-am spus nimic care să te îndreptăţească.

— Iartă-mă, Dudule, m'a făcut boala asta, nervoasă, iritabilă, nesuferită... nici nu ştiu ce mai spun. Te-ai supărat, Dudu? Haide râzi, dacă râzi îţi spun ceva care o să te bucure.

— Ce?

— Râzi întâi.

— Parcă aş fi copil, aşa procedezi cu mine, Luizo... spui ori nu spui ?

— Petru te iubeşte !

— Da, mă iubeşte?!

— Dacă-ţi spun eu!

— Dacă mă iubeşte, de ce mi-a spus ieri că sunt rea ?...

— Tocmai fiindcă te iubeşte.

— Crezi tu asta ? Luiza, ştii ce ? fă-mi tu pasienţa aceea cu toate cărţile, care zici tu că-i adevărată. Vrei ?

— Dă-mi cărţile.

Alerg până în biroul lui Ţuluc. Intr'un sertar sunt numeroase pachete cu cărţi de joc pentru bridge, pocher, rummy. Le iau pe toate şi i le duc Luizei. Luiza îşi alege cărţile, îmi cere o pernă pe care şi-o pune pe genunchi, amestecă cu gravitate cărţile, apoi începe să le întindă. Adună valet cu valet, popă cu popă, zece cu zece, îi rămân cărţi mai puţine, iar le amestecă, iar le întinde, aşa de vreo trei ori în şir.

— A ieşit, ţi se împlineşte! Să vedem acum pe ce se „taie".

Iar le aşează, câte şase de data asta.

— Şi dacă nu se taie ?

— Tot se împlineşte, pasienţa a ieşit, dar dacă se taie e şi mai sigur. Dar uite că se taie! Şi încă cum, şi pe aşi şi pe rigi! Asta înseamnă nuntă, Dudule!

— Zău? Ştii la ce m'am gândit, Luizo? Dacă mă mărit cu Petru!

— Mi-am închipuit!

— Ascultă, Luizo, dacă mă cere, fac nunta după Crăciun şi plecăm într'o călătorie frumoasă şi lungă... departe, departe, şi când o să ne întoarcem, Petru şi cu mine o să stăm aici, am de gând să schimb toată casa. Ţuluc mi-a promis că-mi cumpără un dormitor nou şi am să-l mai rog să ia şi un birou frumos pentru Petru... Şi o să fac o nuntă, ca'n poveşti... cu domnişoare multe de onoare, şi tu Luizo, ai să fii domnişoară de onoare... ce bine ţi-ar sta într'o rochie bleu de tafta... şi pe urmă te măriţi şi tu, cu un băiat drăguţ şi tânăr, tot ca Petru. Lasă, zici tu că nu te măriţi, dar o să-ţi treacă... doar n'ai să rămâi o viaţă întreagă domnişoară !

— Eu, Dudule, nu mă mărit, asta ţi-o spun sigur de tot. Tu, trebuie să te măriţi.

— Mă rog, ce deosebire fundamentală este între noi două, să ştiu şi eu ?

— Una foarte importantă: iubeşti şi eşti iubită...

— Şi tu vei iubi într'o bună zi — şi vei fi iubită...

— Nu se mai poate.

— Cum „nu se mai poate" ? şi iar o privesc bănuitor.

— Nu se poate — şi se fereşte de privirea mea — fiindcă eu sunt inaptă pentru dragoste.

— Cum vine asta?

— Sunt rece.

— Fleacuri... ascultă, Luizo, învaţă-mă mai bine cum să mă port cu Petru. Aş vrea să fie mai cald cu mine. Mi-e frică să nu fiu eu pripită, prea uşuratecă, să nu fac vreo gafa.

— Cum să te învăţ... cum, asta merge cu „tactică" şi cu procedee?

— Nu-i aşa că nu? Aşa gândeam şi eu... Am să fiu cu el cum o să-mi vie, şi în orice caz, nu trebuie să-i arăt că-mi place atât de mult.

— Sigur... îmi răspunde Luiza, distrată.

Intră Zamfira cu ceştile cu ceai şi cu cozonac proaspăt.

— Ce bine — spune Luiza — mi se făcuse foame.

— Eu aş spune — îndrăznesc eu timidă — să mai aşteptăm cu ceaiul, peste vreun sfert de oră trebuie să vie şi... doctorul.

— Bine că mi-aţi adus aminte domnişoară, spune Zamfira, eram tocmai în grădină, când a trecut dom'doctor. Eu i-am zis: „sărut-mâna dom'doctor, nu poftiţi pe la noi că v'aşteaptă duduile ?...

— Cine te-a învăţat să spui aşa ? — sar eu.

— N'am spus bine domnişoară? Eu credeam că e bine...

— Şi ce ţi-a spus domnul doctor?

— Dom'doctor mi-a spus: „Spune domnişoarelor că n'am să pot veni astăzi pe la dumnealor, că am treburi; mâine pe seară am să viu." I-am spus: „Săru'mâna dom'doctor", şi-o plecat.

— Bine, du-te acum şi am să te sun când o fi să strângi ceştile.

— Vezi Luizo, ziceai că mă iubeşte... Uite cum mă iubeşte... Aşa iubire...

— N'o fi putând să vie, Dudu... lasă că vine mâine... bea-ţi acuma ceaiul, că se răceşte... haide, cozonacul e cald şi bun.

Beau ceaiul fără să scot o vorbă.

— Luizo, eu mă duc puţin în oraş să mă plimb, te superi dacă te las singură ?

— Cum o să mă supăr... numai că e cam târziu, e cinci şi jumătate.

— Nu stau mult, Luizo.

Mă îmbrac repede ca şi cum m'aş grăbi să mă întâlnesc cu cineva.

Intru în odaia Luizei: „Mă duc Luizo — ce să-ţi aduc din oraş ?"

— Dacă vrei, nişte fructe.

— Bine...

— Dar lasă-ţi mutra asta acasă... zău n'ai nici un motiv să fii aşa de nenorocită.

Îi răspund cu un oftat.

— Haide, Dudu, să nu exagerăm...

— Mi-e necaz pe mine, Luizo, sunt o caraghioasă, îmi umflu singură capul... ce mă îndreptăţeşte să cred că omul acesta mă iubeşte ? Nimic! Că mi-a sărutat mâinile într'o seară? A fost probabil un fel mai apropiat de a-mi mulţumi pentru cântec... Că mă priveşte uneori ? Ei şi! O fi vrând să se amuze puţin... şi gâsca de mine îşi face iluzii, se vede mireasă, face planuri, îşi instalează casa, nu vezi în ce hal de ridiculă sunt ?

— Vai, Dudu, cât eşti de copilăroasă!...

— Ştiu, ştiu că şi tu mă dispreţueşti, mă găseşti copilăroasă, ridiculă, uşuratecă şi gâscă. Gâscă, draga mea, cea mai autentică gâscă, e subsemnata.

— Nu eşti gâscă, Dudule... Ştii ce ţi-ar trebui tie ? ţi-ar trebui un amor nefericit! Da, da... asta te-ar coace puţin. N'ai ideie ce bine ţi-ar prinde. Fiecăruia îi prinde bine.

— Ce să-I mai am? Asta nu-i destul ? La revedere, Luizo!

Ajung din câţiva paşi pe stradă. încotro ? Ori unde. E o zi urîtă şi rece. Bate vântul, îmi ridic gulerul de la palton şi merg, merg, mereu. Ajung la Cartea Românească. Intru... răsfoesc reviste, mă uit la cărţi... sus e o expoziţie de pictură, urc scările până la jumătate şi mă întorc din drum. Ce să caut eu acum Ia expoziţie ?

Ies de la Cartea Românească. Pe stradă, lume multă, râd fetele cu studenţii... femei mult prea tare vopsite... ofiţeri mulţi. Strada nu mă mai cheamă deloc. Cumpăr portocale şi banane de la un fructar de pe Bulevardul Brătianu. Pornesc spre casă. Îmi aduc aminte de toată conversaţia mea cu Luiza... Şi deodată mă gândesc că poate pe ea o iu beşte Petru. Şi mi se pare firesc să fie aşa. El a îngrijit-o, cu atâta suflet, cu atâta devotament; nu era doar un simplu interes profesional. Era mai mult. Mult mai mult. Şi poate că şi el o iubeşte... Nu mi-a spus şi Ţuluc şi convorbirea mea de azi, cu Luiza?... Vorbea ca un om cu experienţă... ca un om care ştie ceva... dacă e aşa, s'o ia pe ea de nevastă (şi gândul acesta mă muşcă de inimă), să-i cunune Ţuluc (cum mă doare!), să facă nunta la noi (începe să-mi placă suferinţa asta), pe urmă să plece într'un voiaj de nuntă...

Îmi place să-mi imaginez un tablou care-mi sfâşie inima: La fereastra unui tren cu destinaţia: străinătate — Luiza strălucitoare, cu Petru lângă ea îmi zâmbeşte mie şi lui Ţuluc care am rămas pe peronul gării.

Merg pe stradă şi plâng.

Ajung pe strada noastră. Trec prin faţa casei cu tăbliţa: Petru Slave, Doctor în medicini de la Paris, specializat în boli interne. Mă uit cu melancolie, cum m'aş uita la poarta unui cunoscut, în faţa căreia stă un dric. Pentru mine, Petru Slave a murit!

Intru în casă. Şi din vestiar inima mea îşi schimbă bătăile. În cuier, paltonul cenuşiu, pălăria pluşată, mănuşile de antilopă.

Mă luminez toată.

În hall, Ţuluc, Petru şi Luiza stau de vorbă. O sărut pe Luiza, apoi pe Ţuluc. Lui Petru îi întind mâna cu răceală.

— Unde ai fost, Dudu ? mă întreabă Ţuluc.

— Am hoinărit — am plecat de acasă la cinci şi jumătate, acum e...

— Şapte fără un sfert, răspunde Petru, cercetându-şi ceasul.

— N'am stat mult... uite Luiza portocale şi banane.

Luiza curăţă bananele.

— O să-ţi strici pofta de mâncare, Luizo, şi trebuie să-i ţinem companie doctorului, ia masa la noi — şi Ţuluc mă priveşte şiret.

Mă duc la mine în odaie, mă uit în oglindă, sunt gata să-mi schimb rochia, dar mă gândesc că nu se face. Întârziez însă dinadins, aş vrea să stau puţin de vorbă cu Luiza. Crăp uşa : „Luizo ! vrei să vii puţin aici ?"

Luiza vine. Îi arăt un scaun : „Stai, Luizo, vreau să te întreb ceva... când a venit Petru?"

— Cum ai plecat tu.

— A... a întrebat de mine ?

— Sigur, cum a venit, i-am spus că ai plecat să te plimbi, îi părea rău...

— Zău, ce spunea ?

— Nu spunea nimic, dar se vedea.

— Cine mai era acasă, când a venit el ?

— Nu eram numai eu (mă pălmueşte Luiza cu răspunsul), venise şi Ţuluc.

— Asta am vrut să ştiu Luizo, haidem acum dincolo.

— Aţi terminat cu secretele ? — ne ironizează Petru.

— N'au fost secrete, mint eu cu naivitate.

— Peste câteva minute, rămân singură cu Petru în hall şi e destul de aproape de mine, ca să-mi spună în şoaptă : „Mi-a fost dor de dumneata..."

Îi simt răsuflarea aproape.

—- Ţi-a fost dor de mine ?

— Vezi bine, am venit!

. — Nu te aşteptam — mi-a spus Zamfira că n'ai să vii.

— Am făcut tot ce s'a putut, ca să fiu acum aci...

— Trebuie să-ţi mulţumesc ?

— Intră Ţuluc, şi Petru nu-mi poate răspunde decât cu o privire în care eu citesc nemulţumire. ÎI las pe Petru cu Ţuluc şi intru în odaia Luizei: „Luizo să vezi, Petru s'a apropiat de mine, am crezut că mi se face rău, aşa de mult mi-a plăcut, şi mi-a spus că i-a fost dor de mine şi neroada de mine, ca să fiu spirituală şi distantă, i’am răspuns ironică... acum îmi pare aşa de rău... s'o fi supărat, nu? Ce să fac, Luizo ? Să nu faci nimic... o să-i treacă.

Mi se pare mie, sau cu adevărat pe Luiza o plictisesc confidenţele mele, le ascultă cu un aer neglijent, nu se fereşte deloc, să-mi arate desinteresul ei, pentru „problemele" mele.

— Luizo, ştiu că te plictisesc, dar aş vrea să te întreb ceva: „Tu ce crezi despre Petru Slave?"

— Cum ce cred ?

— Da, adică, îl apreciezi ?

— Ca doctor ? mă necăjeşte Luiza.

— Ca om, Luizo.

— Dar ce ştiu eu despre el ? mai mult de cât că nu e prost, e politicos, că-şi cunoaşte meseria, că e bine îmbrăcat, că e simpatic... Şi că nu mă surprinde deloc că ţie îţi place...

— Luizo, dar ţie ţi-ar putea place?

— Nu mi-am pus problema asta până acum şi de aci înainte deabia nu mi-o mai pun.

— A, îţi mulţumesc...

Discuţia noastră a alunecat pe o pantă primejdioasă. La timp, ne cheamă Ţuluc la masă. Petru e foarte atent cu amândouă, dar parcă de Luiza se ocupă mai mult. Mă pedepseşte — gândesc eu — pentrucă am fost rea.

După masă, Luiza se simte cam obosită, Petru îi spune să stea culcată. Trecem în odaia ei. Nu ştiu cum se face de pleacă Ţuluc din odaie, şi ies şi eu ca să dau nişte dispoziţii Zamfirei. Când mă reîntorc, îl găsesc pe Petru vorbindu-i foarte aproape Luizei şi când intru eu, subit tac amândoi.

— ...Ştiu că a fost lipsită de tact şi de delicateţă purtarea mea, dar n'am putut să mă stăpânesc, le-am spus cu un glas tare care încetase să-mi mai semene; îmi suna falş chiar în propriile mele urechi: Scuzaţi, nu ştiam că vă deranjez! Şi am plecat trântind uşa.

Fireşte, nici n'am ajuns în odaia mea şi mi-a părut rău, m'am mustrat mai aspru decât m'ar fi mustrat ori şi cine, mi-am recunoscut vulgaritatea, reaua creştere şi indiscreţia. Dar era prea târziu.

Nu m'am întors în seara aceea în odaia Luizei. Dealtfel, l-am auzit plecând pe Petru, foarte curând după ce am intrat eu în odaia mea.

Mai târziu a venit Luiza la mine, mi-era ruşine să mă uit la ea. Mi-a spus cu o rară blândeţe, că a venit să mă mângâie, că-şi închipue că regret şi că sunt tristă.

— Luizo, i-am spus eu, ce bună eşti tu cu mine, eu mă port aşa de necugetat, dar tu trebuie să mă ierţi şi să mă înţelegi, dacă ai şti tu ce mă chinueşte bezna asta prin care bâjbâi, nimeni nu-mi ajută să mă descurc, deabia mi se pare că sunt lămurită şi alte fapte vin să-mi schimbe iar liniştea, în nedumerire. Nu mai ştiu ce să cred Luizo, nu mai înţeleg nimic.

— Dudule, ai tu sau n'ai încredere în mine?

— Am, Luizo, am mai multă decât în mine.

— Bine, Dudule, atunci fii liniştită! Îi sunt calzi, limpezi, buni ochii Luizei şi glasul ei e ca o mână mică şi moale care mă mângâe.

Şi iar sporeşte în mine nădejdea, iar dragostea.

Înainte de a adormi, în faţa ochilor mei deschişi, rulează un film, cu un final, care mă face să mă înfior de fericire: La fereastra unui tren cu destinaţia „străinătate" eu şi cu Petru, mai întindem odată mâinile, lui Ţuluc şi Luizei, cari rămân pe peron, puţin trişti. Flueră locomotiva şi noi plecăm într'o ţară cu soare mult şi cu cântec de dragoste.

Am aşteptat cu nerăbdare să-l văd pe Petru a doua zi, ca să văd cum se poartă cu mine. Credeam chiar că n'o să mai vie. Dar Petru a venit. Mi a vorbit prietenos, ca şi când nimic nu s'ar fi întâmplat, nici o umbră de dojană în privirile lui. Aproape că regretam că trecuse neobservat gestul meu. Aş fi vrut să fi stârnit măcar o discuţie violentă cu Petru sau cu Luiza. Poate că aş fi reuşit să mă limpezesc. Aşa, inima mea se pregătea să intre în convalescentă, drogată de încrederea pe care mi-o dădeau ochii şi glasul Luizei.

De câteva zile, prietenia mea cu Luiza e mai senină, putem vorbi lucruri diferite, fără să ne mai suspectăm, ne simţim amândouă mai libere una în fata celeilalte. începusem să cred că doar eu singură îmi făcusem griji, că lucrurile sunt mult mai simple, că oamenii sunt mai drepţi şi mai puţin întortochiaţi în gânduri şi în inimă decât mine, şi că toate vor avea un sfârşit fericit, nemuncit, nepericlitat, sincer rezultat, din mersul unor împrejurări născute în zodie bună. Până într'o zi.

Mă pregăteam să ies în oraş — mi se pare pentru nişte formalităţi la Facultatea de Drept pentru mine, şi altele la Facultatea de Medicină, pentru Luiza. Eram gata de plecare, am ţinut să-i mai spun Luizei încă câteva cuvinte şi s'o salut. Eram bine dispusă. Afară era o dimineaţă strident de luminoasă. Un soare perfid cocheta cu o zăpadă prea albă încă pe marginea grădinii noastre. Era frig, dar mă ispitea lumina de afară.

Am intrat în odaia Luizei. Am găsit-o scriind. A tresărit, şi a astupat cu o hârtie sugătoare, pe care o avea la îndemână, începutul scrisorii, s'a sculat dupe scaun ca să mă întâmpine, împiedicându-mă astfel să mă apropii de biroul ei. Luiza nu şi-a putut ascunde zăpăceala, grăbindu-se să vie spre mine; a atins cu mâneca rochiei, plicul care se afla pe birou. Plicul a căzut jos, Luiza nu I-a ridicat, a continuat să meargă spre mine. Toate astea s'au petrecut într'o singură clipă. Luiza mi-a spus nu ştiu ce — de circumstanţă — m'a întrebat mi se pare unde mă duc, dar eu nu auzeam decât pe jumătate, ochii mei se pironiseră pe plic şi nu se mai deslipeau de acolo. Am citit pe plic numele Luizei. Atât. Fără nici o altă adresă. Concluzia mi-a sărit în ochi: Scrisoarea i-a fost dată în mână. Odată cu concluzia asta, se luminează în creer un nume scris cu litere de o şchioapă : Petru! N'am făcut nici un fel de efort ca să ascund traectoria privirilor mele. Atunci Luiza s'a întors, s'a aplecat foarte calmă, a ridicat scrisoarea şi a aruncat-o neglijent pe birou ; după aceea s'a întors către mine şi mi-a spus pe un ton oarecare : „Nu sunt responsabilă de indiscreţiile tale".

— Iartă-mă că n'am învăţat să bat la uşa ta... i-am răspuns eu, plecând îndată şi nelăsându-i timp să-mi răspundă.

M'am dus în biroul lui Ţuluc şi am răscolit hârtiile; câteva din reţetele lui Petru, erau încă acolo. Nu mai încăpea nici o îndoială, era acelaş scris. Tremuram toată. Am scăpat din mână teancul de hârtii, am răsturnat o călimară, pe tot ce puneam mâna, răsturnam. Aş fi vrut să fug până la Petru să-i spun că-l urăsc, că mie mi-e silă de el, să-i râd în faţă, să-i spun că şi eu m'am jucat cu el, că şi eu am glumit, că nu l-am iubit nici o clipă, să-i spun că ştiu tot ce-i între el şi Luiza, că am ştiut dela început, că nu eu am fost păcălită, să-i spun şi Luizei apoi, să-i spun cât mi-a fost de dragă, cât am crezut în ea, să ştie câtă durere mi-a făcut, să ştie că am pierdut odată cu ea, toată copilăria mea şi toată încrederea în oameni. Şi am să-i spun şi lui Ţuluc, să ştie şi el tot. Să-mi dea bani şi să plec, să plec undeva departe, să-i las aci, să-şi plimbe iubirea la lumină, să n'o mai tăinuiască la umbră.

Am plâns mult în ziua aceea şi cum mă durea capul, şi ochii îmi erau roşii, m'am închis în odaia mea şi am spus că nu vreau să văd pe nimeni, să nu fiu chemată nici la masă. Am mai plâns mult, pe urmă parcă mi-am simţit inima mai uşoară şi am început să mă gândesc cu o suferinţă conţinută, la tot ce va trebui să fac de aci înainte, ca să nu mă mai intereseze Petru. Niciodată n'am fost mai sigură de mine. Voi pleca, şi asta cât de curând. E şi inutilă şi penibilă orice explicaţie. Astăzi îmi voi îngropa iluziile cu o înmormântare clasa I şi mâine voi fi un alt om. Nu, n'am să mă vindec într'o singură noapte, dar prea urăsc astăzi ca să mai pot iubi mâine. De mâine încolo, în zadar o s'o mai caut în mine, pe caraghioasa Dudu, n'o să mai fie. Era o fată bună, credea în prietenie şi în dragoste, credea în oameni. Dudu de mâine n'o să mai creadă decât în Ţuluc. Tot Ţuluc rămâne singurul, marele meu prieten. Mă gândeam cu o linişte pe care o dobândeam, din ce în ce mai deplină, când am auzit sunând. Automat, m'am dus la oglindă, şi m'am speriat cât de roşii îmi erau ochii. Şi nasul, Doamne, în ce hal e! Dacă m'ar vedea acum Petru ! Bate cineva în uşă. Întreb cine e, îmi răspunde glasul lui Ţuluc: „Deschide uşa Dudule, am să-ţi spun ceva". Îi dau drumul lui Ţuluc, care rămâne cam speriat de înfăţişarea mea. Mă întreabă dacă sunt bolnavă, eu îi spun că nu, Ţuluc se roagă să-i spun tot şi se roagă aşa de frumos încât îmi redeşteaptă suferinţa şi încep să plâng iar, şi printre lacrimi, îi vorbesc, ca atunci când eram mică: „Ţuluc am să-ţi spun ţie tot... să vezi ce am păţit — şi iar plâng — să vezi Ţuluc... — şi mă întrerupe un sughiţ... să vezi, Petru... — alt sughiţ. De data asta plânsul îmi înghite toate cuvintele.

— Aha!... spune Ţuluc, lasă că nu-i nimic, o să-mi povesteşti tu mai pe îndelete, când o să te linişteşti. Acum spală-te pe ochi şi vino la masă.

— Nu se poate, cum o să vin în halul ăsta Ţuluc, lasă-mă să stau aci.

— Nu se poate, trebuie să vii, te speli frumos, te pudrezi puţin şi vii la masă.

Trebuie să-l ascult pe Ţuluc.

La masă e şi Petru. Îmi sărută mâna, eu îi evit privirea. Dejunul decurge în linişte. Eu nu ridic ochii din fariurie, simt tot timpul privirea lui Petru stăruitoare, cerând-o pe a mea. Eu mă încăpăţânez. Nu vreau să-l observ. Dar Luiza? Ce tristă e, pare mai suferindă decât atunci când era bolnavă — ce milă mi-e de ea! Ce aspră, ce rea am fost cu ea în ultima vreme. Bănuitoare, cercetătoare, am plictisit-o, am chinuit-o, o clipă nu i-am dat pace. N'am lăsat-o să-i tihnească dragostea. Caut ochii Luizei. Se uită cinstit într'ai mei. Îi zâmbesc. Ne sculăm de la masă, eu o iau de mână pe Luiza şi o sărut pe obraji. Ea îmi întoarce sărutul. Ţuluc trece cu Petru în birou. Închide uşile. E cald şi linişte şi eu mă simt mică, mică de tot. Am un sentiment de „bien etre", de confort interior, îmi simt amărăciunea mea aproape caldă, aproape bună şi mi-e dragă. În fond, eu iubesc în parte — pe fiecare din oamenii aceştia doi: Pe Petru într'un fel, pe Luiza într'altul. Mai trebuie să mă obişnuesc să-i iubesc împreună, şi pe urmă totul o să meargă bine. Trebuie să fac un efort şi să mă depăşesc. Ce ciudată e viaţa! Aşa ar trebui să fie, s'o întâlnesc pe Luiza, să vie la noi, să se îmbolnăvească, s'o îngrijească Petru (de ce tocmai el?) să mă îndrăgostesc eu de Petru, să se îndrăgostească el de Luiza, ca să sufăr eu. Dacă ar fi fost altfel, să mă iubească pe mine Petru ? Oricum una din noi două ar fi trebuit să fie sacrificată. Mai bine eu. încerc să-mi rostesc viaţa mea de aci înainte... am să-mi dau toate examenele anul acesta, am să-mi iau la timp licenţa, o să învăţ serios, o să caut să elimin din mine tot ce e preocupare minoră, tot ce e slăbiciune. Luiza o să facă medicina... o să se mărite cu Petru... or să locuiască împreună peste drum, o să fim prieteni... e cam tristă povestea asta, dar ce să fac, aşa e viaţa.

Convorbirea din birou s'a isprăvit. Petru iese cu o înfăţişare foarte veselă şi senină. Se apropie de mine, mă mângâie pe păr, şi-mi sărută mâinile. Nu mă pot sustrage. ÎI privesc şi simt cum mă topesc. Îmi spune la ureche : „Să nu mai plângi că o să fie foarte bine de noi amândoi, auzi?" Şi Petru pleacă. Luiza lucrează fără să ridice ochii. Ţuluc răsfoeşte o carte.

Mă scol încet şi trec în odaia mea, închid ochii şi vreau să nu mă mai gândesc la nimic.

Cap. XV

DESLEGAREA

Dar în noaptea aceea n'am putut închide ochii. Cuvintele lui Petru, şoptite la ureche tocmai când înţelesesem că trebuie să renunţ la el, mi’au adus odată cu bucuria şi prospeţimea lor, un întreg haos în mintea şi inima mea. Nu mai ştiu unde să caut adevărul» Pe cine iubeşte Petru ? Pe Luiza ? atunci ce a însemnat: „O să fie bine de noi doi", că mă iubeşte pe mine, nu? Dacă mă iubeşte pe mine, ce a însemnat scrisoarea către Luiza şi secretele lor şi tot ce am putut prinde în treacăt, fără voia mea, fără să spionez ? Cine mi-ar putea spune adevărul ? Cine mi-ar putea scoate bănuelile din mine? Ce să fac ca să-mi capăt liniştea ? Fără linişte nu va putea fi niciodată întreagă fericirea mea, trebue să păşesc pe un teren drept, în dragostea asta, în lumină mare de zi, cu ochii bine deschişi. Altfel n'am să fiu împăcată. Dar de unde să-mi cer liniştea? Să am o lămurire cu Petru ? Acum nu se poate, s'ar putea, poate mai târziu... prea târziu. Nu pot să aştept atât. S'o întreb pe Luiza? Destul am chinuit-o. Aşa de greu mi-ar veni s'o iscodesc. Cine rni-ar putea spune?

...Eu totuşi cunosc o posibilitate de a şti tot, de a o cunoaşte pe Luiza până în cutele cele mai mici, cele mai fine ale inimei ei. Luiza are un singur prieten, de care nu se sfieşte, căruia îi spune tot, absolut tot, fără nici un fel de reticenţă. Un prieten pe care i-aş putea descoase atât cât aş vrea, care mi-ar potoli dintr'o dată toată setea mea de a afla şi de a-mi dobândi liniştea, care ar putea răspunde la toate întrebările şi care ar şti să tacă apoi, cu care aş face un pact mutual pe viaţă ca să păstrăm secretul: CAETUL LUIZEI.

Ah, ce ins abject am devenit! Cum o să ajung eu vr'odată să citesc caetul Luizei ? De bună voie n'o să mi-l dea niciodată... Haide, de ce să nu-mi duc gândul până la capăt, e murdar, e meschin, dar s'a născut din mine şi s'a născut din dragoste: am să iau caetul Luizei, fără ştirea ei... am să i-l fur. Să-i fur caetul, Luizei... să intru hoţeşte în odaia ei, să i-l iau cu mâini lacome, să-l citesc cu ochii holbaţi la lumina unei lămpi mici, în cămară, în pivniţă, undeva unde să nu mă vadă nimeni... Ce om josnic am devenit ! Uite ce a făcut iubirea asta din mine... Nu, n'am să iau caetul Luizei, trebuie să gonesc gândurile astea, întunericul le ţese şi mi le trimite. Săr jos din pat. Fac lumină. Iau o carte. Mă culc din nou. Dar gândul diavolului răsare iar, mă roade, mă scormoneşte, mă îndeamnă. Doar în caetul Luizei, doar acolo voi putea afla adevărul, acolo lucrurile sunt scrise aşa cum sunt gândite — crude, smulse din inimă cu durere, ca fructele dintr'un pom. Adorm foarte târziu şi am un coşmar îngrozitor. Visez că am furat caetul Luizei, şi că, deschizându-l, în loc să-l găsesc scris, pe fiecare pagină se afla portretul lui Petru şi al Luizei, îmbrăţişaţi. Şi cum întorceam pagina, portretul prindea viaţă, cobora din caet, şi Luiza cu Petru evoluau firesc prin casă, arătându-mă cu degetul şi râzând grotesc, cum apar chipurile în oglinzile care diformează realitatea.

M'am trezit plângând. N'am mai dormit până dimineaţa, dar hotărîrea era luată.

A doua zi, am îndemnat-o pe Luiza să plece în oraş, să-mi cumpere un lucru oarecare, pretextând că am urgentă nevoie de el. Luiza, obicinuită să nu întrebe prea mult, s'a supus. Am stat cu ea tot timpul cât s'a îmbrăcat, grăbind-o să plece mai repede. Am petrecut-o apoi până la poartă, ca să mă asigur că a plecat. Nerăbdarea mă făcea să-mi clănţăne dinţii şi-mi dădea un fel de râs stupid. De vreo câteva ori, Luiza m'a privit în ochi. Eu devenisem aproape insensibilă, aş fi fost în stare s'o iau pe Luiza de umeri şi s'o împing pe uşă afară, dacă s'ar fi răsgândit să plece.

Am alergat până în odaia ei. Am tras pe rând toate sertarele de la birou. În nici unul nu era caetul. Mai rămăsese un mic sertar lateral. Am tras de el. Era închis. Am mai tras odată tare, de s'au răsturnat aproape toate lucrurile depe birou, dar sertarul rămânea închis. Atunci, am început cu o trepidaţie neobicinuită, să caut cheile. Am răscolit toată odaia. In fine, într'o cutie mică, am găsit cheile. M'am repezit la sertar şi am băgat în broască, prima cheie din mănunchiu. Cheia intrase, dar nu se putea răsuci, am sgâlţâit sertarul şi cu greu am izbutit să scot cheia. Nici a doua nu se potrivea, nici a patra. Eram gata să arunc toate cheile pe pat şi să încep să răscolesc iar toate lucrurile, când băgai de seamă că uitasem să încerc una din chei. In graba în care am încercat să deschid sertarul, m'am rănit uşor la un deget. Curgea sânge. M'am oprit să-mi caut batista. Apoi am răsucit cheia şi am pus mâna pe mânerul sertarului ca să trag. Dar deodată m'am oprit. Auzeam paşi care se apropiau. Paşii erau ai Luizei. Am tras cheia din sertar, am închis-o în pumn, împreună cu celelalte, şi mi-am încleştat bine degetele pe ele. Apoi, cum paşii se îndreptau siguri, spre odaia în care mă aflam eu, m'am gândit într'o clipă că trebue să mă ascund.

Am aruncat o privire de panică prin prejur, cercetând într'o singură aruncătură de ochi, toate colturile odăii şi am ales locul de după sobă, unde m'am şi ascuns.

Aşteptam să se deschidă uşa şi să intre

Luiza. N'a întârziat. Luiza a intrat în odaie şi a rămas contrariată în prag. Lăsase toate lucrurile la locul lor şi dezordinea pe care o găsea acum, o surprindea. Apoi a închis uşa şi a făcut câţiva paşi în odaie. Îndată, m'a văzut şi ochii ei s'au întâlnit în aceiaşi clipă cu ai mei. Apoi şi i-a îndreptat spre mine. Cred că a înţeles totul, într'o singură clipa. La privirea ei, care nu era nici măcar întrebătoare, ci dintr'odată, resemnată, eu drept răspuns, mi-am încleştat şi mai tare degetele pe chei. Luiza şi-a lăsat privirea pe mâna mea. I-am văzut tresărirea din ochi când mi-a văzut degetul înfăşurat în batista roşie de sânge. M'a întrebat cu spaimă în glas: „Ce ai la deget Dudu?" Atunci mi-au dat lăcrămile în ochi. Nu ştiu sigur de ce. Poate că pentrucă mă durea căldura cu care mă întreba Luiza, sau pentru că trebuia să izbucnesc. Ştiu că încet, am slăbit strânsoarea cheilor şi că am făcut câţiva paşi spre Luiza şi i-am întins cheile, privind-o în ochi cu o umilinţă de câine bătut. Luiza a primit cheile, a ales apoi din mănunchi pe cea de la sertar, şi l-a deschis. A scos caetul, mi l-a întins şi mi-a spus cu cel mai liniştit glas! „Poţi citi, tot ce te interesează, Dudule... Ia caetul cu tine şi lasă-mă singură". N'am fost în stare să îi răspund nici un cuvânt; şi lacrimile încremeniseră pe obraji. Am luat caetul şi am plecat. În odaia mea, m'am trântit pe pat şi multă vreme nu m'am putut gândi la nimic, îmi vâjâiau urechile, şi-mi zvâcneau tâmplele. Am închis ochii şi am stat aşa mult timp. După ce m'am mai limpezit, am început să mă gândesc la tot ce se întâmplase. Mă evocam în postura aceea de după sobă, şi îmi făcea aşa de rău, încât respingeam amintirea, strângând tare pleoapele şi silindu-mi gândul să se ducă în altă parte. De caet şi de tot ce vroiam să caut în el, uitasem. Mai târziu, m'am sculat de pe pat ca să trag storurile de la fereastră şi am văzut caetul pe masă. Am avut o tresărire. L-am luat şi l-am ţinut câteva minute în mâini, ascultând în acelaşi timp de două îndemnuri diferite : „Deschide-l şi nu-l deschide !" Primul glăsuia mai puternic. M'am aşezat pe marginea patului şi am deschis caetul. L-am răsfoit până am dat de o dată şi de un titlu la care m'am oprit: 1Septembrie. "Dudu, fata. din tren. Şi am citit: „Dudu!" Aşa o cheamă pe fata care mi-a ajutat în tren. Ce are fata asta cu mine?

Mi-a arătat prietenie din prima clipă. O prea grăbită prietenie. Mă găseşte nepregătită. Eu am crescut fără prietenie, închisă în mine, fiindcă nimeni din preajma mea nu s'a întrebat vreo dată ce se petrece cu sufletul meu. Astăzi mă resimt mai mult ca oricând. Am o sfială în faţa oamenilor, o stângăcie în toate încercările mele de a mi-i apropia.

„Dudu asta, e prea deosebită de mine şi prin naştere şi prin educaţie. E prea bine trăită. E prea frumoasă. Aproape că mă irită perfecţiunea ei fizică. Are ochi verzi foarte mari, foarte vii, populaţi tot timpul de o lume inteligentă de gânduri. Un nas clasic, gura fără cusur, cu dinţii înşiraţi la rând, după o aliniere ideală. Pielea ei albă şi transparentă, trupul îngust şi plin. Mâinile aeriene. Picioarele lungi, fine, nervoase. Părul ei e cel mai cald, cel mai frumos blond cu putinţă. Frumuseţei acesteea îi lipseşte o imperfecţiune care s'o puie în valoare. Şi apoi e prea bine îmbrăcată, nimic nu a pus la întâmplare, din potrivă, se observă o mare preocupare şi grijă a formei exterioare. Dudu e prea frumoasă, nu-i mai trebuie nimic, nu i se mai poate adăuga nimic. E prea gata, prea pusă Ia punct. Nu-ţi rămâne nici o bucurie în a găsi ceva la ea, pe care altcineva nu l-a văzut; n'are nevoe să-i dai nimic de la tine, nici măcar să-i împrumuţi ceva. Asta mi-o face neinteresantă. Cred că are un suflet bun. Dacă n'ar fi decât întâmplarea din tren şi încă ar însemna mult...

„Mă cam supără, că se cam răsfaţă şi că vorbeşte prea mult. Dar are o căldură în ochi şi în glas, care-i colorează plăcut toate vorbele, chiar şi cele mai mărunte. E o fată care ştie să cheme prietenia.

„Tatăl ei este un „domn". E un tată, cum am citit doar prin cărţile cu tema „fericirea în familie" sau cum am văzut la cinematograf. O adoră.

„Dudu vine mâine la mine. Aş fi fost mai mulţumită să mă duc eu la ea."

Citesc însemnările ei, după prima mea vizită :

„...Astăzi a fost Dudu la mine. Fata asta are un adevărat cer în inimă. Radiază, luminează, te contaminează de toată prospeţimea ei. Mi-a spus o grămadă de lucruri, neinteresante în sine, dar fermecătoare, asociate cu mimica şi cu glasul ei. A reuşit sa mă emoţioneze. Dudu mi-a spus că a pierdut pe mama ei, de când era mică. Spunea Dudu că ea ca să existe a cerut sacrificiul acesta şi că faptul acesta i-a însemnat într'un anumit fel viaţa. Nu disting cât adevăr este în ceea ce mi-a spus şi câtă literatură. Dar dacă simte ea, în oricât de mică măsură, predestinarea asta, ameninţarea asta continuă, în viaţa ei, Dudu este în fond, o fată tristă. Dar e mai puţin tristă, pentrucă îşi poate descărca inima. Aş vrea să-mi pot şi eu deschide sufletul... dar porumbeii mei albi şi negri se zbat in cuşca dinăuntru şi rareori îşi ia zborul câte unul, afară."

Citesc mai departe: „De opt zile, mă duc in fiecare zi la Dudu. Ea mă ajută să-mi prepar corijenţa. Dudu e o fată admirabilă. Simt tot timpul grija pe care o pune în a-şi ascunde superioritatea ei faţă de mine. Lecţiile noastre de franceză sunt adevărate poeme de delicateţă. Dudu umblă cu ignoranţa mea, cum ar umbla cu o bubă, îmi lasă mereu impresia că eu ştiu şi fără ea, că mă pot lipsi de ea şi că mă ajută numai pentrucă îi foloseşte ei să revadă materia, nu pentru că aş avea nevoie. Când observă că n'am priceput bine un lucru, se întoarce, ca din întâmplare, şi ştie să strecoare explicaţia între un râs şi o glumă. Are un suflet de o rară gingăşie, îţi vine să-l săruţi. Dudu este primul om la care ţin. Perfecţiunea ei nu este numai fizică, e şi sufletească."

Săr câteva pagini şi mă opresc iar: „Astăzi m'am mutat la Dudu. După ce mi-am trecut corijenţa, Dudu şi cu tatăl ei mi-au propus să mă mut la ei. Mi-a venit greu să accept. Mi se părea copleşitoare şi umilitoare generozitatea oamenilor acestora. Dar Dudu a stăruit, m'a rugat să n'o las singură, a căutat să sublinieze la tot pasul, că-i fac un mare bine venind, că ea îmi râmâne cea îndatorată.. N'am naivitatea să cred că lucrurile stau aşa ! S'ar putea însă, ca Dudu să aibă nevoie de tovărăşia mea, dar s'ar putea iar să-i fi fost milă de viaţa mea din casa mătuşii mele, să fi înţeles mai mult decât cred şi ştiu eu, că a înţeles. Cu ai mei n'am avut nici o greutate ca să-i fac să încuviinţeze schimbarea domiciliului meu. Pentru mama, e o grije mai puţin.

Nu va mai trebui să-şi i-a banul de la gură, ca să-l trimită mătuşii mele pentru întreţinerea mea. Iar eu nu voi mai avea de auzit: „Te ţin, mai de pomană", ori de câte ori, întârzie mandatul.

„Şi, am pe deasupra şi o mare bucurie: Sunt aproape de Dudu, de draga mea Dudu, de unica mea prietenă, Dudu!"

Reiau scrisul după cinci minute: „Adineauri a fost Dudu la mine. Mi-a cerut să-i spun ce scriu în caet. Sunt foarte tristă, pentru că n'am fost în stare să-i spun nimic. Dudu a plecat mâhnită, avea lacrimi în ochi. Ea crede că eu sunt nesinceră cu ea, că am taine pentru ea. Aş vrea să mă duc s'o iau în braţe şi să-i spun că ea e fiinţa cea mai aproape de inima mea. Aş vrea să pot avea un gest de elan, dar nu pot, am o jenă paralizantă. Şi nu sunt un om rece. Nu, dovadă e valul de căldură şi de duioşie care simt că-mi inundă inima, gândindu-mă că în seara asta, Dudu adoarme tristă, îndoindu-se de mine. Mă duc la Dudu."

...Dar Luiza şi-a propus doar să vie în seara aceea la mine. N'a venit şi e adevărat, îmi aduc bine aminte, am adormit cu lacrimi în ochi. Sar pagini întregi şi fac iar popas: „Am plâns atât azi, încât mă dor ochii. A fost tata în Bucureşti. Dudu şi Ţuluc mi-au spus să viu cu el la masă. Cum era să-l aduc ? Ei nu ştiu că tatăl meu e foarte rar treaz, că înjură şi că fiecare vorbă şi fiecare gest al lui mă umileşte. Mi-a fost greu să le spun adevărul, dar dacă aş fi izbutit să i-l spun măcar lui Dudu, n'aş fi trecut prin clipe atât de penibile, nu aş fi simţit bănuială şi neîncredere şi la Dudu şi la Ţuluc. M'a durut îngrozitor mustrarea lui Ţuluc.

„Dudu a fost un înger. A venit să mă mângâie. Am avut un moment când credeam sigur că am să-i pot spune tot, dar mi-au venit cuvintele până în gât şi apoi s'au împotmolit. Am eşit cu Dudu în grădină şi m'am plimbat."

In caetul Luizei, mult mai departe: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a trimis boala. Fără ea, n'aş fi cunoscut dragostea. Un om cu mâini de Christ, a venit la căpătâiul meu şi mă vindecă doar cu minunea ochilor lui buni şi cu atingerea mâinilor lui. Aş vrea să fiu toată viaţa mea bolnavă. Stă lângă

mine ceasuri întregi, eu închid ochii, el crede că dorm şi rămâne lângă patul meu, ca să-mi vegheze somnul. ÎI privesc printre gene, îi întind o mână şi el mi-o primeşte. Ce bune sunt mâinile lui şi cât de bine ştiu să le cuprindă pe ale mele! Şi cât de odihnitor e glasul lui şi Doamne, cât îmi este de drag!"

Mă opresc din citit. Aşa de tare îmi bate inima, în cât nu mai înţeleg nimic.

Nu ştiu sigur ce simt, milă, gelozie, adâncă tristeţă, sau dragoste. Respir adânc şi vreau să citesc mai departe. Luiza scrie:

„ Când rămân singură cu Petru, nu mă mai doare nimic. E de ajuns să simt că se apropie de mine, ca să uit că sunt bolnavă. Petru e bun cu mine, îmi arată multă dragoste şi multă prietenie. Şi mereu, mereu, îmi spune: „Luizo, nu-i aşa că suntem prieteni?"

„Eu îi răspund cu o strângere de mână.

„Dar oare numai prietenie e între mine şi Petru? Eu îl iubesc. Mă înfioară orice atingere. Aş vrea să-mi ia buzele într'o sărutare în care să mă pierd. Petru nu cred că se gândeşte la lucrul acesta. Nu-mi spune nici un cuvânt de dragoste. Din potrivă, mi se pare uneori, că are chiar grije ca accentul să cadă numai pe prietenie. Mereu mă întreabă: „Nu suntem noi Luizo, cei mai buni prieteni din lume?" Şi eu îi răspund, ferindu-mi ochii de ai lui: „Da, Petru, suntem foarte buni prieteni..."

„Petru are alţi ochi pentru Dudu. Intre ei, nu s'a stabilit nici un fel de prietenie. Nu i-am auzit să-şi spună niciodată, pe nume. Petru, când se află de faţă cu Dudu, e tăcut. Are aproape o sfială, care îl face să înceteze chiar vorba, când intră Dudu. Am băgat de seamă, că pe Dudu, o surprinde neplăcut lucrul acesta. Dealtminteri, de la o vreme, Dudu e mult mai rece cu mine decât înainte. Adevărul e că şi eu sunt altfel. Mă simt bine, când sunt singură cu Petru. Dudu mă stânjeneşte. Uneori chiar, mă pornesc împotriva ei, învinovăţind-o că n'are tact şi că vine la mine, tocmai când nu o aştept. Dar e destul ca Dudu să-mi spună o vorbă prietenească, ca să mă recâştige şi ca să mă dispreţuesc îndată, pentru tot ce am putut să gândesc. Ţin mult la Dudu. Şi de mine sunt nemulţumită.

„Petru vine în fiecare zi. Dragostea mea mă încinge, mă sufocă. Din partea lui Petru, numai prietenie. Dar eu sper mereu."

Peste câteva pagini: „Petru a venit astăzi la mine. Era foarte abătut. L-am întrebat de vreo câteva ori, ce necaz are, dar mi-a răspuns doar cu un oftat. M'am apropiat de el şi i-am spus încet: „Petru, dacă e adevărat că suntem aşa de buni prieteni, de ce nu-mi spui şi mie ce ai pe inimă?"

„Petru a ridicat ochii şi mi-a zâmbit. Mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o şi mi-a spus cu un glas scăzut, care venea din fund de tot: „E adevărat că ai putea să mă asculţi, ca o bună prietenă, Luizo?"

„Atât de tare m'a emoţionat glasul lui, încât cu greu am putut răspunde, cu un glas mic, care deabea se auzea : „Spune Petru!"

„Petru şi-a tras scaunul lângă patul meu şi a tăcut câteva clipe. Apoi mi-a spus : „Luizo, Luizo, se întâmplă ceva cu mine... nu simţi... iubesc..."

„Eu am simţit că mă sfârşesc. I-am întins mâna. Petru nu mi-a luat-o. S'a sculat de pe scaun, a făcut câţiva paşi prin odaie, s'a aşezat iar pe scaun şi m'a întrebat cu glas mai pufin emoţionat: „Sunteţi bune prietene, nu? Ea nu ţi-a spus nimic?"

„Am simţit că mă scufund. Petru s'a apropiat de mine şi m'a întrebat speriat: „Ce-i cu tine, Luizo, ţi-e rău ?"

„I-am răspuns: N'am nimic Petru, sunt slăbită, atâta tot... Apoi m'am silit să spun cu un glas care nu era al meu: Nu pot să-ţi spun nimic, despre Dudu, Petru. N'am vorbit niciodată despre... lucrul acesta, cu ea.

„Convorbirea noastră a fost întreruptă pentru că a intrat Dudu."

Două zile mai târziu, Luiza scria iar: „De când am aflat că Petru o iubeşte pe Dudu, mi-a rămas o singură speranţă periferică, un mic drept la o fericire pe care nu vreau s'o reprim. Mă gândesc că dacă Dudu nu-l iubeşte, eu am să-i arăt atâta dragoste lui Petru, încât o să mi-l apropii.

„Cu mintea, lucrul acesta îl cred posibil, dar ce folos că sufletul refuză să-l creadă."

Peste câteva seri, Luiza scrie: „Astă seară, am înţeles că nu mai trebuie să sper nimic. Dudu îl iubeşte pe Petru. Am văzut în seara asta, am văzut prin oglindă, cum Petru îi sărută mâinile lui Dudu. Erau transfiguraţi amândoi. Privirile mele s'au încrucişat în oglindă, cu ale lui Dudu. Poate că a înţeles Dudu, că în clipele acelea o uram!

„Şi ce vină are ea ? Şi ce vină am eu ? O singură vină, o poartă întâmplarea. Ne-a dus pe acelaş drum. M'am gândit toată noaptea la destinul meu şi mi-a venit să-l scuip. Şi numai dacă am s'o mai pot iubi pe Dudu, ca şi înainte, am să mai pot crede în sufletul meu. Măcar atât să-mi rămâie."

...Şi mai departe : „Dudu s'a schimbat mult. Nu mai e cu mine, cum era înainte. Mă priveşte ca pe o rivală. Mă iscodeşte, mă bănue, mă insultă cu o privire, mai mult decât cu o palmă. Am fost de câteva ori pe pragul unei mărturisiri şi m'am oprit. E încă prea vie dragostea mea. Mi-ar curge sânge din mine dacă aş putea să vorbesc despre ea, s'o discut, să mă cert pentru ea. Şi ce i-aş putea spune lui Dudu ? Orice i-aş spune, ar întrista-o. Să-i spun că dragostea ei calcă peste inima mea, să-i spun că dacă nu l-ar iubi ea pe Petru, poate că Petru ar fi al meu, că aşa, trebuie să renunţ la dragoste şi că experienţa asta tristă, mă îmbătrâneşte înainte de vreme?

„...Să-i spun că ştiu de mult că sunt un om fără noroc... Dar la ce bun? Dudu e bună, e aşa de bună încât ar fi în stare să-şi strice fericirea ei, ca să nu mă lase singură, în nefericirea mea."

Mă opresc din citit. Mă gândesc la cuvintele Luizei: „Dudu e aşa de bună încât ar fi în stare să-şi strice fericirea ei ca să nu mă lase singură, în nefericirea mea". Nu Luizo, nu e adevărat, nu-i deloc adevărat!... Te înşeli, Luiza ! Eu mi-aş apăra fericirea, eu aş lua-o în braţe şi aş fugi cu ea şi nu m'aş uita îndărăt. Luizo, nu uita că eu nu sunt decât o fetiţă slabă.

Tot în caetul Luizei: „Eu nu mai pot fî prietenă cu Petru ca înainte — mă surprind chiar cu mici răutăţi, pe care le regret îndată, dar care niciodată nu-i scapă lui Petru. Eri m'a întrebat: „Luizo eşti supărată pe mine ? Nu mai eşti drăguţă şi prietenoasă ca înainte...

„Eu nu i-am răspuns. Mi-a venit doar să plâng. Atunci Petru s'a apropiat de mine, mi-a ridicat capul de pe pernă, s'a uitat lung în ochii mei şi s'a întristat. A înţeles! Mă mângâia fără cuvinte, plimbându-şi mâna pe părul meu. Era umilitoare situaţia, dar era aşa de caldă mâna lui! Pe negândite a intrat Dudu. Petru a tresărit, eram şi eu încurcată, nu ştiu ce şi-a închipuit Dudu; a plecat trântind uşa. Îndată după ea, a plecat şi Petru, foarte trist, foarte abătut. M'am dus la Dudu în odaie. Am găsit-o plânsă. Mă dusesem hotărîtă să-i explic totul, dar n'am fost în stare decât s'o rog să aibă încredere în mine.

„Dudu e un copil admirabil, am liniştit-o îndată, ea e aşa de bine dispusă întotdeauna ca să se încreadă în oameni, îi crede pe toţi buni, suspiciunea e o abatere de la linia ei. Dudu suferă dublu, decât ar suferi un alt om deprins să se uite pieziş; pe ea o surprinde orice abatere de la loialitate. Dudu e deschisă, sinceră, necontrafăcută. Ea trebue să fie fericită şi eu nu trebue s'o stingheresc."

Peste două zile, Luiza scrie iar: „Azi am avut cea mai grozavă emoţie din viaţa mea. Sub perna mea, am găsit o scrisoare dela

Petru... Petru îmi scrie: „Buna mea Luiza, îţi cer iertare că am înţeles prea târziu. Te rog să mă ierţi pentru toată indelicateţa mea. Sunt vinovat pentru că te-am silit tocmai pe tine, să fii prietena mea. Tu eşti atât de mândră şi de înţeleaptă încât nu-mi pot îngădui să te mângâi, îţi pot cere doar iertare.

„Cum să te rog Luizo, ca să înţelegi rugămintea mea, aşa cum vreau eu? Aş ţine mult să nu cunoască nimic Dudu, din tot ce s'a întâmplat cu tine, în ultima vreme. Luizo, vreau să mă poată iubi fără nici o remuşcare, fără nici o umbră. Sunt sigur, că tu mă înţelegi. Primeşte Luizo — nu ca o consolare — prietenia şi devotamentul meu — ci ca un lucru adevărat şi mare. Petru."

„...Aşa dar, o iubeşte aşa de mult pe Dudu, încât vrea să-i cruţe orice mâhnire, orice problemă de conştiinţă ! Nu-i pasă dacă prin asta, e şi mai crud cu mine. Nici nu-şi dă seama, desigur, câtă cruzime, conţin doar rândurile astea: „Luizo, vreau să mă poată iubi fără nici o remuşcare, fără nici o umbră !"

„...Să-l iubească aşa cum vrea el! Eu n'am să mă plâng niciodată, niciodată. Dudu n'are să afle suferinţa mea. Fii liniştit, Petru!"

A doua zi, Luiza scria: „Mă pregăteam să-i răspund lui Petru, cu scrisoarea lui, în față. Pe negândite, a intrat Dudu. A fost o scenă îngrozitoare. Dudu a rămas cu ochii la plicul pe care îl primisem de la Petru. Eu i am spus nişte cuvinte stupide şi rele. Nu ştiu ce mi-a răspuns. A plecat îndată şi am auzit-o alergând spre birou.

„Doamne, ce să fac, cum să mă descurc, ce trebuie să fac ca să-mi recâştig încrederea şi prietenia lui Dudu ? Să-i explic, să-i vorbesc, dar ca şi în alte rânduri, când un singur cuvânt de al meu ar fi putut limpezi totul, n'am putut să-I spun.

„M'am gândit în toate chipurile şi m'am oprit la o soluţie. Să mă duc la Petru şi să-i spun lui tot ce s'a întâmplat, să-l întreb pe el, ce trebuie să fac. Recunosc că am ales soluţia asta, dintre alte câteva, mai mult pentru o bucurie ascunsă a mea, pe care nu îndrăzneam să mi-o recunosc, decât din prietenie, pentru prietena mea, Dudu.

„M'am îmbrăcat repede, n'am spus nimănui că plec, deşi era întâia oară, după boala mea, când ieşeam din casă.

„Am trecut repede drumul şi am sunat la uşa lui Petru. M'a întâmpinat o slujnică care m'a poftit în sala de aşteptare, unde mai aşteptau câţiva oameni.

„Am aşteptat aproape un ceas, până au plecat toţi şi am rămas singură. Am intrat în cabinetul lui Petru. Nu i-am dat timp să facă nici o supoziţie, nici să mă întrebe ceva. I-am strâns mâna şi i-am spus repede: Petru, Dudu ştie că mi-ai scris!! Ce-i de făcut ? I-am povestit apoi cum s'a întâmplat. Petru asculta tăcut. Apoi, am încercat să-i spun cât am putut mai simplu (mă găseam falsă şi teatrală tot timpul) că ştiu sigur că Dudu îl iubeşte mult şi că după părerea mea, ca să se curme odată acest joc de-a ascuns al dragostei, ar trebui să-i spună că o iubeşte şi să se căsătorească cu ea.

„I-am mai spus, că de mine să n'aibă nici o grije... voi pleca curând acasă la mine. Spunând vorbele astea, mi s'a făcut o copleşitoare milă de mine şi nu mi-am putut stăpâni plânsul.

„Petru s'a apropiat de mine, şi-a pus amândouă mâinile pe umerii mei şi mi-a spus: „Luizo, haide, Luizo, te rog să fii cuminte!"

„Mie mi s'au părut aşa de convenţionale cuvintele astea, încât i-am dat cu un gest brusc, mâinile jos de pe umeri, şi am plecat.

„Deabea acasă am putut plânge în voie. Pe Dudu, n'am vrut s'o văd toată ziua."

După aceste rânduri, Luiza n'a mai scris nimic. Am închis caetul. L-am închis cu o nesfârşită amărăciune. Ce mai putea să însemne certitudinea dragostei mele de aci înainte, când am aflat pe ce preţ am dobândit-o?! Eram hotărîtă să mă duc Ia Luiza, să-i spun că renunţ şi la dragoste, că preţuesc înainte de toate, prietenia ei. Cu gândul acesta am intrat în odaia Luizei. Am rămas uimită în prag.

In mijlocul odăii, geamantanul Luizei. Uşa de la dulap deschisă. Toate rochiile strânse. Geamantanul gemea ; rochiile şi cărţile înghesuite deavalma, opreau capacul să se închidă.

Am întrebat-o pe Luiza: Luizo, e adevărat că pleci ? Spune Luizo, vrei să pleci ?

Luiza a dat doar din cap: da. Atunci m'am dus lângă ea, am luat-o în braţe, am plâns ca un copil şi am rugat-o: Luiza draga mea, să nu pleci, ce mă fac eu fără tine, iartă-mă, n'am să te mai supăr niciodată, Luizo, Luizo, te rog, rămâi.

Niciodată n'am trăit mai adânc o situaţie.

Am continuat: Luiza, tu eşti bună, tu ştii să ierţi, ştiu că m'am purtat îngrozitor de rău cu tine, dar niciodată nu se va mai îmtâmpla asta, îţi jur Luizo şi te rog să nu pleci, te rog să rămâi aici...

— Dudule, — e aşa de slab glasul Luizei, se stăpâneşte să nu plângă şi vorbeşte întrerupt — nu plec pentru totdeauna... n'aş pu- tea... n'aş putea să mă despart de tine niciodată... doar pe tine te am. Trebuie însă să mă odihnesc, Dudule, lasă, lasă, e mai bine aşa... îţi trebuie şi ţie puţin timp ca să uiţi, şi mie îmi trebuie timp... Nu plânge, Dudu, nu plânge te rog, nu mai pot să te văd plângând... Haide, Dudu, fii cuminte, Dudule, draga mea, Dudu, dar nu sunt supărată pe tine deloc, ţin la tine tot atât ca înainte, mult, tu n'ai nicio vină... eu înţeleg...

— Nu pleca Luizo, te rog ! spun eu printre lacrimi.

— Trebuie să plec Dudu.

Mi-am şters lacrimile şi am început s'o ajut pe tăcute, la împachetat.

Cât de nepotrivită a fost vizita lui Ţuluc, cu un ziar deschis, ca să ne citească reclama unei societăţi care organizează excursii în străinătate de Crăciun! Ar fi vrut să ne trimită şi pe noi. I-am spus doar atâta: Luiza pleacă astăzi la ea acasă. Să n'o întrebi prea multe, pentru că acum nu-ţi poate răspunde... Nici să nu încerci s'o opreşti... Luiza vrea să plece, are nevoie să plece. Ţuluc s'a uitat la mine, cu ochi severi. Eu i-am interpretat privirea aşa: „Uite ce ai făcut!" Ne-a lăsat singure. Mai târziu m'a chemat la el, să-mi vorbească.

— De ce pleacă Luiza?

— Fiindcă... fiindcă... vrea ea să plece acasă.

— Ştiai de eri că vrea să plece ?

— Nu.

— Ai avut vreo discuţie cu ea ?

— N'am avut nici o discuţie...

— Atunci?

— Atunci ?

— Ascultă Ţuluc, acum nu pot să ţi explic nimic... Mi-e cu neputinţă. Pe altă dată.

M'am reîntors în camera Luizei. Luiza era gata de plecare. I-am cerut voie s'o întovărăşesc până la gară. Luiza m'a rugat s'o las singură. Am întovărăşit-o numai până la poartă. În ultima îmbrăţişare, nici Luiza nu şi-a mai putut stăpâni plânsul. Dar totuşi a plecat.

În seara aceea, n'am vrut să-I văd pe Petru. N'am vrut să am nici o bucurie.

Cap. XVI.

SANIA

Cad fulgi mari de zăpadă, parcă ar cădea bucăţele de vată, din barba unui Moş Crăciun, care a umblat mult. Ninge, parcă neadevărat, la fel ca în studioul fotografului din Calea Moşilor, unde am ţinut cu tot dinadinsul să mă fotografiez cu sania, când aveam şase ani.

Am stat cu nasul turtit de fereastră şi m'am uitat afară. Apoi am scris cu litere de tipar, folosind unghia de la degetul mic, un nume şi lângă el, altul : Dudu — apoi Petru. De la ferestra mea se vede peste drum. Dar degeaba mă înalţ pe vârfuri, perdelele de la ferestrele odăii lui Petru sunt groase şi nu mă lasă nici măcar să ghicesc ceva. Nu l-am văzut pe Petru de două zile, n'am vrut să-l văd. Îmi plăcea să mă chinuesc, ştiind că mi-ar fi lesne să-mi dau bucuria de a-l vedea, dar că nu vreau, ci pot, să nu vreau.

Dar astăzi am simţit că trebue să-l văd. M'am gândit să-i dau o veste, să-l chem sau să-i vorbesc la telefon... Şi ce să-i spun ? Ce aş vrea să-i spun nu pot... Şi totuşi, îmi e dor, îmi e chinuitor de dor, de el.

Nici nu ştiu dacă hotărîrea de a ieşi, să mă plimb, a venit înaintea aceleea de a-i suna la uşă sau în acelaşi timp, sau după... nu ştiu. M'am pomenit îmbrăcată, oprindu-mă în faţa casei lui Petru şi sunând. Am sunat scurt şi timid o singură dată. — Apoi am băgat de seamă că se mişcă perdeaua de la odaia lui. într'o clipă am coborît cele câteva trepte de la intrare şi am aiuns la colţul străzii într'o goană, fără să mă mai uit îndărăt. Am simţit imediat că cineva vine cu paşi repezi în urma mea şi am înţeles că e Petru, dar n'am întors capul, decât, când mi-am simţit braţul prins. Am părut surprinsă şi am întrebat: A ! dumneata erai ?! la care, Petru mi-a răspuns zâmbindu-mi : „De ce ai fugit ?"

Eu am întors capul în altă parte şi nu i-am răspuns. Atunci Petru m'a mai întrebat o dată, Ia fel de drăguţ, căutându-mi ochii : „Spune, de ce ai sunat şi n'ai aşteptat să-ţi deschid?"

Pentru că... m'am răsgândit! spun eu, moale.

— Vroiai să mă iei la plimbare, nu-i aşa? mă întreabă Petre, strângându-mi braţul.

— Aşa e ! Vroiam să te rog să mă întovărăşeşti la şosea, e o zi admirabilă...

— Bine, merg cu D-ta, la şosea!

— Dar să ştii că mergem pe jos... nu merg nici cu tramvaiul, nici cu automobilul...

— Nici cu sania ?

— Nici!

— Păcat că nu vrei să mergi cu sania... ar fi foarte frumos... ia gândeşte-te la o sanie cu clopoţei. Ne aşezăm bine în fund, ne dă birjarul o pătură ca să ne învelim pe picioare, şi mergem, mergem departe de tot !

— Până la Minovici — râd eu.

— Mergem şi mai departe dacă nu ţi-e frică.

— Mie, frică ? de ce să-mi fie frică ?

— Ştiu eu ? poate de lupi.

— Nu mi-e frică de nici un lup... nici de întuneric, nici chiar de dumneata.. Dar mergem tot pe jos.

— Totuşi ?

— Totuşi!

Braţul lui Petru s'a încolăcit după al meu şi mâna lui mi-a îndepărtat mânuşa şi mi-a prins toată mâna într'a lui. Am mers aşa foarte aproape unul de celălalt, şi nu ne vorbeam deloc. Doar din când în când ne opream pe loc şi ne priveam! Ne întreceam care din noi să-l poată cuprinde pe celălalt, mai bine cu privirea. Şi iar porneam mai departe! Mergeam câţiva paşi şi ne opream ca să ne uităm unul în ochii celuilalt. Fiecare era pentru celălalt, o minune.

Aşa fără nicio vorbă, am ajuns în Calea Victoriei.

Trecea o sanie goală. Petru a oprit-o. Ne-am urcat. M'am făcut mică şi m'am strâns ca un ghem lângă Petru. O pătură cenuşie cu dungi albastre ne acoperea genuchii. Petru mi-a cuprins umerii cu un braţ.

Pornim.

Abia s'a urnit sania din loc, şi Petru se uită în ochii mei şi mă întreabă: „mă iubeşti ?" I-am răspuns doar cu ochii.

— De când?

— De când te-am văzut! Îi spun la ureche lui Petru ca să nu mă audă decât el.

Vezi — spune el — şi e fermecătoare seriozitatea cu care vorbeşte, vezi, eu de mai de mult...

— De mai de mult ?

— Da, de mult, de când te duceai la şcoală... ştii când te-am văzut prima oară? În ziua când m'am mutat. Acum un an. Tu erai, mi se pare în clasa a şasea, nu ?... era prin primăvară, te întorceai de la şcoală... abia îţi duceai ghiozdanul, se vedea că îţi era foarte lene, păreai obosită, erai palidă — aşa cel puţin te vedeam eu... M'am uitat după tine, până ce ai intrat în odaia ta... de unde ştiu? Ai deschis fereastra... tu credeai că nu se vede, ţi-ai scos şorţul şi ai rămas într'o rochie... stai că-ţi spun şi ce culoare avea... era o rochie verde cu guler alb... ţi-ai aranjat părul şi ai plecat din odaie.,. Ei, dar mie, asta îmi fusese de ajuns, pentru că aflasem care e odaia ta şi puteam să te văd întotdeauna, fără să fiu văzut...

— Cred şi eu... dacă ai perdele aşa de groase; azi era să-mi sucesc gâtul... spun eu cu o mică mustrare în glas.

— Stai să-ţi mai spun şi că tu erai deşteptătorul meu... eu mă sculam iarna, când vedeam că tragi tu storurile. Te-am văzut şi în pijama, de vr'o două ori... Pe urmă te petreceam cu privirea până ajungeai în colbul străzii şi coteai... Ştiu câte absenţe ai... nu ai prea multe, vr'o trei... Vezi, câte ştiu eu despre tine ? Tu nici nu ştiai că exist...

— Ba da, acum îmi aduc aminte că citeam în fiecare zi numele tău; aşa s'a întâmplat de te-am chemat tocmai pe tine, în noaptea aceea, în care s'a îmbolnăvit Luiza... e adevărat însă că doar din noaptea aceea am început să mă gândesc la... tine...

— Târziu! Trebuie să te sileşti să mă ajungi, să mă iubeşti şi pentru timpul cât te-am iubit numai eu.

— ...Am început...

— Şi n'o să-ţi treacă ? Tot pe mine ai să mă iubeşti şi mâine şi poimâine şi mereu ?

Dau din cap că da.

— Şi n'ai să te plictiseşti tu o viaţă întreagă cu mine ? E cam monotonă viaţa cu un singur bărbat, te-ai gândit la asta ? De ce vorbeşti aşa ? Vrei să mă sperii ? Eu de ce nu te întreb pe tine dacă n'ai să te plictiseşti cu mine?

— Fiindcă... fiindcă, tu ştii bine, că eu te iubesc.

Petru mi-a luat capul între mâini şi s'a uitat lung în ochii mei, apoi şi-a apropiat obrazul de obrazul meu. Atât.

Am tăcut apoi câtva timp. Eu am vorbit cea dintâi:

— Ştii Petru, eu n'am mai iubit niciodată...

— Chiar niciodată, Dudu?

— Nu Petru, de ce nu mă crezi?

— Te cred, Dudu, te cred şi mă bucur, sunt mai fericit decât speram... dar spune, nici nu ţi-a plăcut „cineva" mai mult?

— Ba, de plăcut mi-a plăcut... un englez, vara trecută la Sinaia, dar a fost ceva fără nici o importanţă şi foarte trecător.

— Da, ţi-a plăcut... (Cum se vede că-i pare rău! Ce bine îmi pare, ce bine îmi pare!)

— Ei, a fost un fleac... englezul era un caraghios, când am fost sigură că nu mă înşel, am ştiut eu cum să scap de el, ar fi trebuit să fiu nebună ca să mă mărit cu el...

— A! te-a cerut şi de nevastă. Bravo!

— Dar vezi bine că nu l-am luat...

— Ascultă Dudu, da te-a sărutat vr'o dată ?

— Cum să mă sărute? — mă indignez eu, cu toată sinceritatea.

— Cu atât mai bine. Şi după englez, cine ţi-a mai plăcut?

— Nimeni... ba da, să nu mint, mi-a mai plăcut puţin, un băiat care îmi făcea poezii. Mie mi-au plăcut poeziile, până într'o zi, când nu mi-au mai plăcut şi mi-a venit să râd de el, până n'am mai putut... pe urmă el a plecat...

— Cum „pe urmă"?

— Da, după scena cu râsul, a plecat chiar a doua zi...

— Şi cât a ţinut flirtul?

— Dacă vrei să-i spui aşa... a ţinut numai zece zile...

— Şi „pe urmă" ?

— Şi pe urmă, n'a mai fost nimic. Zău, Petru, dacă zic zău, trebuie să mă crezi, că eu sunt credincioasă şi nu mint...

— Să te mai întreb ceva acum...

— Acum e rândul meu, am şi eu ceva de întrebat!

Lasă-mă să-ţi mai pun eu o întrebare mică de tot şi pe urmă mă întrebi tu, tot ce vrei, da ?

— O singură întrebare „mică de tot."

— Mă iubeşti?

— Tare!

— Eu te iubesc şi mai tare...

— Nu se poate!

— Ba da, că eu sunt mai mare şi ştiu mai bine, tu eşti mică, mai trebuie să creşti... Dacă îmi dai voie, îţi mai pun o întrebare, tot una mică de tot...

— Nici una, cât de mică. Acum vreau să te întreb eu pe cine ai mai iubit...

— La mine se schimbă, eu sunt „bărbat"... dacă ţi-aş povesti, ai fi tristă cel puţin două ore...

— E aşa de grav ?

— Nu e grav, dar tu eşti mică şi o să te doară inima...

— Iţi spun eu că nu o să mă doară, ce aşa de copilăroasă mă crezi tu pe mine ? cum o să-mi pară rău de ceva care a trecut?...

— Eşti tu aşa de înţeleaptă ?

— Incearcă-mă, dacă nu mă crezi.

— O să te văd eu acum! s'o luăm în ordine cronologică ca să nu uităm nimic. Debutul: în clasa V-a de liceu, verişoara mea Adina... învăţam împreună, era drăguţă... Era şi ea tot într'a cincea ? — mă silesc să întreb eu, pe un ton oarecare.

— Tot!

— Şi cât a ţinut?

— A ţinut, până în clasa a şasea...

— De ce s'a isprăvit aşa de curând ?

— A dat-o mătuşa mea internă, fiindcă i-a găsit un bilet de la mine.

— Ai fost trist?

— Trist!

— Da ţi-a trecut...

— Vezi bine!

— Aşa o să-ţi treacă şi de mine...

— Vezi Dudu, că nu eşti înţeleaptă?

— Sunt, dar dacă îmi pare rău, ce să fac ?...

— Să nu mă mai întrebi.

— Uite, mi-a trecut, acum poţi să-mi povesteşti orice, să vezi dacă o să-mi pară rău.

— Ei, pe urmă, a fost după bacalaureat. Dânsa era mai mare decât mine... am cunoscut-o vara la Cluj, era studentă, o chema Coca.

— Şi ai iubit-o mult?

— Nu aşa de mult...

— Cât?

— Atât... şi Petru îmi arătă un nasture de la paltonul meu. Cât nasturele ăsta mic ?

— Cât jumătatea lui.

— Şi cât a ţinut amorul cu Coca ?

— O vacanţă.

— Observ că eşti cam nestatornic...

— Nu, dar ea a rămas la Cluj, eu am venit la Bucureşti...

— Ţi-a scris ?

— La început...

— Mai târziu, nu?

— S'a logodit.

— Te-a trădat!

— Aşa sunt femeile...

— După Coca, cine urmează ?

— După Coca, a fost Mirella...

— Ai lăsat-o la urmă, pentrucă ţi-a fost cea mai dragă...

— Poate...

— Câţi ani avea ?

— 23-24—

— Era studentă ?

— Nu, divorţată...

— Aha...

— Şi v'aţi iubit mult?

— Doi ani!



(Simt cum mi se golesc de sânge toate vinele deodată).

— Cum era Mirella?

— Era înaltă, plăpândă, şatenă, era bună, era proastă, era cuminte, dar îi trebuiau bani mulţi... eu nu prea aveam pe atunci, s'a măritat cu un om cu bani...

— Dacă ar fi avut răbdare, ai fi luat-o tu de nevastă, nu ?

— Asta nu e o întrebare...

— După Mirella ?

— După Mirella, a fost o fetiţă care stătea peste drum de mine, care era blondă şi frumoasă, o chema Dudu şi vroia să ştie prea multe...

— Adevărat, Petru ?— până în inimă îi simt focul din privire şi strânsoarea braţului lui, mi-a apropiat iar obrazul meu de obrazul lui. Stăm cuminţi, aşa unul lângă celălalt.

— Dudu, acum mă laşi să te întreb şi eu ceva ?

— Da, dar mai aşteaptă puţin ca să-mi treacă buba de la inimă... Adina, Coca, Mirella...

Mai târziu, Petru m'a întrebat dacă îmi este frig, apoi a spus omului de pe capră, să întoarcă sania.

— Spune Petru, ce ai vrut să mă întrebi?

— Vreau să te întreb dacă... dacă tu, vrei să fii nevasta mea. A spus asta şi cu glasul şi cu ochii şi cu mâinile.

— Vreau, Petru...

— Vrei să mergem să cumpărăm verighete, Dudule?

— Acum, chiar acum ?

— De ce te miri, noi în seara asta ne logodim !

— Petru, dar Ţuluc ce-o să spuie?

— Ţuluc o să se bucure că nu mai ai îndoieli...

— Petru, mi se pare că tu i-ai spus ceva lui Ţuluc?...

— Sigur, Dudule, altminteri curajul meu ar fi fost numai pe jumătate...

— Când ai vorbit cu Ţuluc, Petru?

— De multe ori... dar ultima oară, a fost în seara când...

— Ştiu când, când te-a luat Ţuluc la el în birou şi când ai venit pe urmă lângă mine şi mi-ai spus că o să fie bine de noi doi... nu-i aşa că atunci?

— Da, atunci. Am vorbit cu Ţuluc în seara aceea o mulţime de lucruri... Ţuluc m'a întrebat dacă te iubesc mult de tot, dacă m'am gândit serios că tu ai să fii femeia mea pentru o viată întreagă... mi-a vorbit de tine, mi-a spus cum eşti tu, de ce ai tu nevoie, ca să fii fericită, mi-a spus că şi tu mă iubeşti...

— Ţi-a spus numai lucruri adevărate...

— Mergem să cumpărăm verighetele, Dudu ?

— Îndată să mergem Petru, Petru, dragostea mea.

M'am ghemuit la pieptul lui.

— Dudule... Dudule, fetița mea !

A întors capul birjarul şi ne-a zâmbit cu complicitate. La primul nostru sărut, a fost martoră sania, omul de pe capră, un grilaj de fier şi o doamnă cu haină de blană. A fost în sărutul nostru, împlinirea tuturor aşteptărilor mele şi toată primăvara anilor mei.

Ne-a lăsat sania la un bijutier de pe strada Regală.

Din vraful de cutiuţe vătuite, pline cu verigi de aur, ne-am ales pe acelea care ni se potriveau. Petru mi-a pus inelul în deget. Nici o altă ceremonie n'aş fi putut s'o simt cu atâta evlavie, cu atâta emoţie. Nu puteam să-mi iau ochii de la mâna mea, căpătase o expresie nouă, o gravitate pe care nu o avea înainte. Petru şi-a alăturat mâna lui de a mea şi se bucura ca un copil. Găsea că ne stau bine la amândoi verighetele.

— Sunteţi de mult în vorbă ? ne întreabă negustorul, privindu-ne cu simpatie.

— De mult! minte Petru.

— Să vă dea Dumnezeu noroc şi fericire... aţi ales verighetele? Le lăsaţi acum ca să gravez numele pe ele... peste un ceas dacă vă întoarceţi, le aveţi gata.

Negustorul ia un petec de hârtie, creionul de după ureche şi întreabă: „numele domnişoarei şi al dumneavoastră?"

— Denisa... şi Petru. 7 Decembrie...

Am ieşit de braţ amândoi. Am intrat la Nestor. De trei ori a venit să ne întrebe chelnerul ce comandăm şi a plecat fără răspuns. Ne uitam unul în ochii celuilalt până ce ne veneau lacrimi. Nu ştiusem până atunci că o fericire mare e vecină cu suferinţa, că îţi poţi simţi inima prinsă, prea plină, fericită să izbucnească în lacrimi.

Am cerut nişte ceaiuri, care au rămas neatinse pe masă. Ne-am sculat şi am plecat. Abia aşteptam strânsoarea braţului. Atât de repede s'au împrietenit mâinile noastre, pielea noastră. Am locul meu acum, lângă Petru; nu ştiu cum am putut merge atâta vreme altfel. Am mers aproape alergând, până în strada Regală.

— Gata verighetele ?—întreabă Petru din uşă.

— Gata. Aceasta e a domnişoarei, că-i mai mică şi astălaltă e a Dumneavoastră.



Am sărbătorit logodna noastră, cu Ţuluc. Nimeni altcineva. În schimb, telefonul nu s'a odihnit, cel puţin o oră. Pe rând le-am chemat pe Mimi, pe Lola, pe Jacquelina, ca să le strig de cum le recunoşteam glasul: „M'am logodit, m'am logodit cu Petru şi sunt fericită, sunt cel mai fericit om depe lume !"

De atâta fericire, vorbeam mult, umblam fără rost prin casă, lăsam uşile deschise, deranjam covoarele, trăgeam după mine feţele de masă, simţeam nevoia să mă cheltuiesc tot timpul, să mă agit; mă supraveghiam mult mai puţin de cât înainte, când nu eram sigură de fericirea mea.

Târziu, spre miezul nopţii, s'a sfârşit petrecerea logodnei noastre.

Singură în odaia mea, recapitulând cu o rară voluptate toate întâmplările zilei, sărutând verigheta de nenumărate ori, mi-am amintit deodată de Luiza... M'am cutremurat. Fericirea asta care e acum toată viaţa mea, ar fi putut fi a ei, dacă Luiza ar fi avut mai mult noroc...

N'aş putea spune, că amintindu-mi de Luiza, mi-am simţit fericirea mea întunecată. Nu. Fericirea mea era prea mare, prea întreagă ca să se poată altera cu procese de conştiinţă...

...Ştiu, ştiu, că nefericirea îmi dădea mai multă adâncime, mai multă înţelegere, mai multă bunătate...

Dar nu vreau să mă mai gândesc la nimic, decât la mine şi la Petru, la dragostea noastră, la viaţa noastră. Închid ochii şi nu mai vreau să văd nimic altceva înaintea mea.

Cap. XVII

DRAGOSTE

De când a plecat Luiza, dragostea mea se desfăşoară liberă şi firească. Apropierea lui Petru mă sustrage de la gânduri, de la remuşcare, de la păreri de rău. Luiza are marea înţelegere de a nu mă tulbura, nici măcar cu o scrisoare. Mă lasă să trăesc o fericire, fără dojană, fără prihană. I-ar fi fost foarte uşor să mi-o strice, rămânând lângă mine. E drept că după plecarea ei, m'am simţit câteva zile rău, adică mai precis, eram în rele raporturi cu mine. Îmi spuneam, ori de câte ori rămâneam singură (şi fugeam de lucrul acesta) că sunt rea, lipsită de suflet, că sunt egoistă, că-mi fac drum oricum, trecând peste sufletele altora. Au fost două sau trei zile chiar, când nu l-am putut vedea pe Petru, când socoteam iubirea mea, o impietate, alături de suferinţa Luizei. Apoi a urmat o altă epocă când paralel cu fericirea pe care mi-o aducea dragostea lui Petru, stăruia încă gândul că Luiza suferă. Nu cred că sentimentul ăsta, izbutea să-mi altereze stările mele de extaz sufletesc, dar era un mic ghimpe care mă jena. Dar până la urmă, nu ştiu cum am reuşit să fac să nu mă mai jeneze şi chiar să mă împac aşa de bine cu mine, încât să ajung să cred că fericirea asta e un drept al meu, un domeniu de linişte şi de soare, care îmi aparţine numai mie, care mi se cuvine mie. Nici acum nu sunt bine lămurită, dacă am greşit cu ceva în faţa Luizei, sau nu, nu ştiu, dacă sunt inconştientă, nesimţitoare sau cinică. Sau poate că sunt numai deprinsă să cer de la viaţă tot.

Cred, că nu sunt rea... Nu sunt rea, pentru că mă gândesc tot timpul, ce aş putea face eu pentru Luiza, ca să-i fac o mare bucurie, şi când mă gândesc la lucrul acesta, nu o fac cu sânge rece, dintr'un fel de datorie de conştiinţă, pentru a-i oferi Luizei o consolare. N'am naivitatea să cred că un lucru se poate înlocui cu altul, fără să se schimbe nimic în viaţa unui om. Adevărul e că ţin la Luiza mult, că ţin cu toată inima, că nu pot s'o las singură într'o lume, în care s'ar simţi singură şi mică şi s'ar pierde dintr'odată. Întâlnirea şi prietenia mea cu Luiza nu poate fi o aventură, nu poate dura un an sau doi. Trebuie să dureze atât cât vom fi şi noi. Deaceea, dintre toate gândurile bune care mi-au venit pentru Luiza, m'am oprit la acela, care ştiu că-i va prilejui ei o adevărată bucurie : am vorbit cu Ţuluc să o trimitem să facă medicina, în străinătate, aşa cum dorea ea din totdeauna şi cum nu-şi îngăduia să spere.

Îi vom purta de grije toată viaţa. Şi ştiu că-şi va găsi şi ea, într'o zi, locul cu soare al inimii ei şi ştiu că peste amărăciunea de acum, viaţa va şti să-i dea bucuriile de mai târziu.

Cu gândurile astea, m'am apucat să-i scriu Luizei şi i-am scris într'o lungă scrisoare, că întâlnirea noastră, în acea gară mică, a avut un rost şi o semnificaţie, că ea nu poate fi trecută în rândul faptelor diverse. Că atunci când am cunoscut-o pe Luiza, cred eu, că unul din firele destinului ei, mi se încredinţase din eroare, mie. I-am cerut iertare că am intrat în viaţa ei, că am apropiat-o de mine cu sila, pentru că eu căutam o prietenie, eu aveam nevoie de ea. Am rugat-o să înţeleagă, că aşa cum sunt construită eu, nu-mi pot găsi locul meu, cel adevărat, de cât în iubire, pentrucă eu sunt mică şi slabă, pentru că am nevoie de dragoste, tot timpul, de dragoste. I-am mai scris că ştiu că ea are un echilibru sufletesc care mie îmi lipseşte, că ea e mai tare decât mine şi că se poate realiza şi găsi şi în alte lucruri decât în dragoste.

Ştiu că toate lucrurilea astea, par convenţionale, falşe şi stereotipe ca scrisorile de condoleanţe. Nu ştiu dacă am reuşit să le anim cu adevărata lor căldură, dar ştiu că am avut tot timpul grija să nu lovesc în Luiza, să nu-i arăt compătimire, ci dragoste. M'am aşezat la scris, cu gândul să-i vorbesc numai despre ea şi trei sferturi din scrisoare cuprind lucruri care mă privesc numai pe mine. Mă gândeam să-i scriu că dragostea mea, i-o datorez ei, că înţeleg că dacă nu avea prietenia care a avut-o pentru mine, putea si stărue să-şi câştige dragostea, că eu n'am să pot uita niciodată, că ea, de bună voe s'a dat de o parte, ca să fiu eu fericită. Am vrut să-i scriu toate astea, dar nu i le-am putut scrie. Cred că din potrivă, tonul scrisorii mele era că dragostea vine aceluia care e făcut pentru ea! Am încheiat scrisoarea, anunţându-i nunta mea peste patru săptămâni şi rugând-o să vie, numai dacă poate veni, — lăsând-o să înţeleagă că nu-i cer să se depăşească chiar într'atâta, încât să se poată bucura, la fericirea mea. Ştiu că eram bine intenţionată când am scris toate lucrurile acestea, dar recitind scrisoarea, m'a surprins cât de puţin just reprezenta adevăratele mele sentimente şi intenţii faţă de Luiza. Am vrut s'o rup şi să scriu alta, dar mi-a fost teamă că va fi şi mai confuză. Am pus-o în plic şi am închis-o ca să fiu sigură că nu mai revin.

Apoi l-am chemat pe Petru la telefon şi iar ne-am spus o sută de cuvinte de dragoste, cum facem toată ziua, din ceas în ceas. L-am întrebat astăzi pentru a zecea oară (Petru spune că numai pentru a noua oară) dacă mă iubeşte şi i-am spus că dacă nu vine în cinci minute să mă vadă, mor de dor.

Apoi mi-am scos din dulap rochia verde, care îi e dragă lui Petru, mi-am pregătit paltonul, pălăria, geanta, mânuşile. M'am îmbrăcat cu grijă, alintând fiecare obiect în parte. M'am privit în oglindă şi mi-am surâs. Dragostea mi-a pus lumini în ochi şi strălucire în obraji. Sunt frumoasă.

Am alergat să-l întâmpin pe Petru, când i-am recunoscut paşii. M'a prins în braţe. Am stat cu gura pe gura lui şi cu braţele încolăcite de gâtul lui.

Mi-a ajutat să-mi pun şoşonii, sărutându-mi gleznele şi genunchii.

Am plecat de acasă strânşi, unul lângă celălalt. Mergeam pe stradă săltând, aproape. Ne minunam de orice, ne bucuram că-i zăpadă frumoasă, că-i cerul senin; am luat în braţe o pisicuţă albă care se furişase dintr'o curte, am mângâiat-o şi am întrebat-o dacă şi ea e fericită. Ne-am oprit de vorbă cu un copil, care venea de la şcoală, am dat bani la toţi săracii pe care i-am întâlnit.

Ne-am oprit apoi la toate vitrinele cu jucării Era în apropierea Crăciunului. Toate vitrinele erau luminate. La „Socea", un moş Crăciun mare de tot, făcea ghiduşii, scoţând cu un gest măsurat la distanţe egale, jucării, dintr'un coş fără fund. L'am privit şi am făcut haz, alături de o droaie de copii de şcoală, cari se înghesuiau să vadă mai de aproape.

Am ajuns la poştă. Am scos scrisoarea din geantă, puţin mototolită, şi am împins-o în cutie. Am bătut apoi cu pumnul de trei ori.

Petru şi-a trecut iar braţul după al meu şi mi-a sărutat pe furiş, o şuviţă de păr.

Şi am plecat mai departe.



SFÂRŞIT

de Sidonia Dragusanu