Una din noi e de prisos - partea I-a

Catrinel

Una din noi e de prisos
Partea a I-a

roman

Ne-am vorbit pentru întâia oară, în infirmeria internatului. Aveam şi avea 18 ani.
Fuseserăm decretate din oficiu de către întreg dormitorul nr. 3, „rivale". Rivale, „pe ce" şi „de ce" n'am ştiut precis niciodată. Şi eu siguranţă nici Aurora na ştiut.
O urzeală întreagă de vorbe, de intrigi ne făcea să ne aruncăm priviri piezişe, uneori duşmănoase nu o să ni le uităm deloc una la alta.

Dormitorul nr. 3 era împărţit în două tabere, în două partide de o parte cele ave aveau grijă să întreţină ura Aurorei împotriva mea, înveninând-o cu vorbe pe care nu le spuneam niciodată, pe de altă parte, cele care se strângeau în jurul meu seara, la ora culcării, sau ziua, în orele de recreaţie, ca să-mi raporteze tot ce se vorbea „dincolo" de mine. Din când în când, în „partidul" meu treceau transfugele partidului Aurorei. Şi bineînţeles, aveam şi eu infidelele mele.

Rivalitatea dintre mine şi Aurora Crăciun, a început fără nici un conflict declarat, fără nici eel mai mic incident şi fară să avem nimic să ne disputăm: din prima zi în care a venit în internatul in care eu mă aflam de ani de zile, o parte din camaradele mele i-au făcut o mare manifestaţia de simpatie, iar altele, au primit-o cu ostilitate. Şi acestea din urmă, ca să aibă şi ele pa cina apăra, pe cine susţine, s'au grupat în jurul meu care rămăsesem neutră. Şi în aceiaşi zi s'a stabilit o stare de beligeranţa între grupul meu şi între grupul ei implicit, între noi două.

Paturile noastre fuseseră din întâmplare aşezate alături, dar nu am fost lăsate să dormim în această vecinătate decât o singură noapte. In cea următoare, patul Aurorei a fost mutat în celălalt capăt al dormitorului. Nu ştiu care din cele două grupuri a avut iniţiativa.
Dar în infirmerie nu au mai putut fi despărţite pentru că şi eu şi Aurora hotărîsem în perfect secret, emancipându-ne de sub tutela grupului ale căror sete iluzorii eram — pentru că noi eram conduse şi nu noi conduceam! — să „no îmbolnăvim" pentru o zi, două, având fiecare din noi in motiv, un interes, foarte precis...
Eu am intrat în infirmerie abia păşind, cu capul în jos, ca şi când aş fi avut dureri mari în tot trupul, dar mai ales pe la şale şi prin pântec, văitându-mă încet. M'am aşezat pe marginea patului cu mare grijă ca şi când aş fi fost de sticlă şi iam cerut cu o voce muribundă femeii de serviciu, să-mi aducă un ceai. Preocupată să-mi joc bine rolul, abia peste câteva minute am văzut-o în fundul infirmeriei pe Aurora.

Avea o compresă în jurul gâtului. A cerut şi ea, vorbind greu, schimonosindu-şi faţa la fiecare cuvânt, un ceai. A adăugat: „Foarte fierbinte".
M'am desbrăcat şi rn'am vârît în pat. Peste câteva minute ni s'au adus ceaiurile.
Apoi am rămas singure. Femeia de serviciu a ieşit să aducă lemne, trimisă de Aurora.
Imi potriveam mai bine perna sub cap, gândindu-mă să dorm puţin până la sosirea medicului, când am văzut-o pe Aurora scufundând termometrul în ceaşca cu ceai.
Am zâmbit şi mi-a zâmbit.
Acesta a fost începutul.
După câteva clips, a scos termometrul din ceai, I-a şters de cearceaful pledului şi 1-a pus pe măsuţa de lângă pat.
— Am aproape 40 grade, a, zis ea.
— Foarte grav! am răspuns eu.
Apoi am râs amândouă.
— Tu eşti bolnavă de-adevărat? m'a întrebat ea pieptănându-şi părul auriu pe care de obicei îl purta strâns într'un coc pe ceafă.
— N'am nimic! Sunt sănătoasă tun.. Am vrut să scap de extemporalul de la matematică...
— Asta-i tot?!
Aurora m'a privit lung apoi a adăugat:
— Cu mine e altceva...

Aştepta poate o întrebare. Dar n'am îndrăznit.
Am vorbit apoi despre altele: despre profesoare, despre camaradele noastre, despre tot ce ne place şi nu ne place în internat şi în sfârşit, am ajuns să vorbim şi despre noi două, despre duşmănia dintre noi două. Şi a ieşit la iveală toată urzeala de intrigi, de cancanuri, tot ce uneltiseră un trimestru întreg „partidele" noastre.
— Dar ce interes aveau să fim duşmance? m'a întrebat Aurora, urcându-se în patul meu.
— Nici un interes! Aşa e tradiţia în internat; fiecare dormitor să aibă două regine. Şi cele două regine în mod fatal trebue să se urască. Nu întelegi? am adăugat eu. Toate fetele astea care trăiesc închise între zidurile astea mohorâte, care nu comunică cu lumea din afară, n'au ce să-şi spună , şi n'au ce să-şi povestească! Au nevoie să iubească pe cineva, să urască pe cineva...
— Da, să iubească, asta înţeleg, dar ura?
— Dragostea este exclusivistă, acaparatoare; s'au solidarizat câteva în jurul tău şi astea toate, fac

un tot şi acest tot nu tolerează nici un adaus; nu tolerează să fie mai muite decat au stabilit la început. Când una din grupul meu trece in grupul tau, mod neapărat, aproape automat, una din grupul tău trece în grupul meu. Şi vezi, lor nu le este destul să fie contra, cuiva, au nevoe să fie şi pentru cineva.. M'au ales pe mine, pentru că am stat deoparte!
Aurora a răspuns fără nici o convingere: poate... Dealtfel, de câteva secunde mi se părea că nu mă mai urmăreşte deloc. Se uita mereu spre uşă. Pândea ceva, aştepta pe cineva.
Deodată, s'a ridicat şi a fugit în patul ei, spunându-mi: vine!
Pe uşă, a intrat femeia de serviciu. Ne-a întrebat dacă mai avem nevoe de ceva.

Aurora a spus enervată: „Doctorul nu are da gând să vină odată?"
— Ba da, i-a răspuns femeia. E in cancelarie.: A venit şi domnişoara infirmieră.
Am schimbat cu Aurora o privire dezamăgită. Ne gândeam amândouă la acelaşi lucru: n'o să mai fim singure.
Infirmiera internatului, fusese învoită să lip se a că două zile: „caz de forţă majora", cum spunea directoarea, „fata se mărită".

Când am decis să mă îmbolnăvesc, ca să scap de extemporalul de la matematică, m'am bucurat că n'o să am supravegherea suspicioasă, ostilă, crispată, a domnişoarei Mia, infirmiera. Când fusesem odată ca adevărat bolnavă şi pa vroia să se ducă în oraş, la cinematograf mi se pare, m'a mânat în clasă, deşi abia mă mai puteam ţine pe picioare.; Hai, ai lenevit destul, vezi-ţi de lecţii acum!
Femeia de serviciu, a întins cuverturile pe paturi, a aşezat pernele, a împăturit prosopul, a şters chiuveta.
In cererea noastră insistentă, a mai vârît câteva lemne în foc.

De câteva ori s'a privit în oglinjoara pe care o ţinea în batistă, sub pernă. Sa mai pieptănat odată. M'a întrebat cam îi stă mai bine: cu părul lăsat pe umeri sau strâns în coc.

— Iţi stă bine oricum ! Nu minţeam. Acum descopeream că Aurora este Inimoasă; avea un ten fraged, ochii lungueţi şi putin oblici, de un verde cenuşiu cu ape schimbătoare. Gura ei, deşi fără un desen precis, era vie, expresiva, dinţii ei erau albi şi mici, ca de păpuşă. In sorţul de uniformă părea voinică, în cămaşa de noapte era fragilă şi graţioasă.

M'a rugat să-i dau puţină apă de colonie din sticluţa pe care o aveam în cutia în care ţineam sapunul şi peria de dinţi. Am privit-o drept în ochi. Şi am înţeles! Peste aproape o jumătate de oră a venit doctorul. Doctorul Alexandru Negoianu.
S'a apropiat întâi de patul meu, mi-a luat pulsul. M'a întrebat ce am, ce mă' doare.
Mi-e foarte rău, am îngăimat eu, abia vorbind. Mă doare spatele... Mă doare mijlocul, mă dor picioarele... capul.
N'a spus nimic şi a trecut mai departe. Aurora i-a arătat termometrul: — „Mi l-am pus in-gură acum o oră... Ardeam ca 'jăratecul... acum mi foarte frig.
Doctorul Alexandru Negoianu s'a aşezat pe scaunul de lângă patul ei. I-a luat pulsul, a dat din umeri, a zâmbit uşor, a zis: Bine, bine; şi pe urmă ia spus: Ei, acum eu plec, mai staţi pe aici....
Aurora s'a ridicat în capul oaselor: — „Domnul doctor..." — Da?
— Domniile doctor, ce medicament îmi prescrieţi?
— Câte zile mai vrei să stai în pat? S'a întors spre mine: dumneata?
I-am făcut semn că e de faţă femeia de serviciu. A concediat-o.
— Eu mă declar mulţumită pe ziua de azi..,
— Eu, a răspuns Aurora, şi era vizibil efortul pe care îl făcea de a-şi învinge timiditatea, eu v'aş ruga foarte, foarte mult, să treceţi neapărat şi mâine pe aici. A tăcut, a înghiţit. Am simţit; că îi e foarte cald. El s'a uitat lung şi ea din ce în ce mai încurcată, a adăugat: „Vreau să vă vorbesc ceva."

Atunci doctorul Negoianu a privit-o din nou, de data aceasta cu foarte mult interes. A zâmbit. Era foarte drăguţ când zâmbea. Şi a plecat. In uşă s'a întâlnit cu infirmiera. I-a recomandat să fie cald în odaie, să ne dea epaiuri şi să aibă grijă de noi.. Ea era bine dispusă. Ne-a mângâiat şi s'a aşezat pe un scaun.
— Felicitările noastre, doamnă! Vă dorim toate fericirile, i-am strigat eu, uitând că am un glas stins.
— Mulţumesc! Să vă dea Dumnezeu si vouă noroc.
— Cum vă numiţi acum? întrebă Aurora.
— Micşunescu, a răspuns ca cu o mândrie nestăpânită. Nici nu ne-a întrebat de ce boală suferim. Era fericită şi voia să ştia de vorbă cu noi. Voia mai ales să ne povestească cum a fost la nunta ei: câţi invitaţi a avut, ce daruri a primit şi cu ce şi-a ospătat musafirii.

Ne-a arătat fotografia bărbatului ei: un lungan slăbănog, cu ochii duşi în fundul capului, cu un nas ascuţit şi cârmit spre dreapta. O pocitanie.
Ne-am minunat amândouă cât e de frumos! Aurora s'a entuziasmat mai ales de expresia inteligentă şi spirituală a ochilor. Eu, de nobleţea trăsaturilor...
Doamna Micşunescu, încurajată de aprecierile noastre, a trecut la confidenţe mai intime:
— Mâine, poimâine o să vă măritaţi şi voi şi..,.
Aurora o încuraja:
- Şi e tandru, vă spune cuvinte de dragoste, vă tine in braţe?
Infirmiera a zâmbit, a clipit, a lăsat ochii în jos, i-a şoptit: Teribil!
In odaie începuse să fie frig. Afară se auzela vântul sgâlţâind copacii, luându-i la dans, fără voia lor. Prin fereastra care da în cartea şcolii vedeam ciorile ţopăind, adunate multe a, un loc, vorbind desigur despre zăpada pe care o miroseau in aer.

Vine iarna! am spus eu.
— E frig, a zis Aurora.
Infirmiera — rotundă, mică şi sprintenă, foarte brună şi ochioasă, a chemat femeia de serviciu si i-a dat ordin să încălzească bine camera şi să mei aducă de mâncare cartofi fierţi cu iaurt şi supă da zarzavat.
Compusese singură menu-ul...
— Dragele mele, eu o să plec, dacă vine pe aici doamna secretară — ceea ce nu cred — sau doamna directoare — ceea ce nu cred, că are mosafiri la masă — şi întreabă de mine, spuneţi-le şi voi că sunt pe sus... pe la dormitoare! Vreau să mă duc acasă că mă aşteaptă bărbăţelul meu,.... Dacă aveţi nevoe de mine, mă întorc pe la vreo 9 seara, dacă nu... Dacă nu, vă mai ţiu şi mâine aici

— Puteţi să staţi acasă toată noaptea, i-a răspuns Aurora; şi, trăgându-şi plapumă peste cap, a mai spus: duceţi-vă la bărbăţelul dumneavoastră! Dacă e atât de teribil...

Doamna Mia a râs şi a plecat. Am rămas din nou singure. Nu ne-a supărat toată ziua nici o vizită: elevele sănătoase nu aveau acces în infirmierie. Spre seară, a venit în treacăt, doamna secretară. A întrebat de doamna Micşunescu şi am răspuns amândouă in cor: pe afară...

A ieşit repede, spunând că e prea cald în odaie, că se sufocă; a mustrat-o pe femeia de serviciu că a încins prea tare soba, i-a ordonat să nu mai vâre nici un lemn apoi ne-a urat somn bun şi grabnică însănătoşire. Am sărit amândouă jos din pat, şi am dansat prin odaie, fericite că putem sta de vorbă nestingherite.
In noaptea aceea, n'am dormit aproape deloc. Aurora mi-a povestit toată viaţa ei. In sfârşit, viaţa ei de fată de 18 ani! O viata fară mari evenimiente, cu întâmplări destul de banale in sine, dar pe care Aurora ştia să le facă şi pitoreşti şi interesante şi triste şi vesele, după cum voia ea.

Ca date biografice, am reţinut că tatăl ei este un mic proprietar dintr'un oraş de provincie, că are o mamă foarte bună, lipsită de orice personalitate, care n'a ieşit niciodată din cuvântul bărbatului ei, doi fraţi, unul ofiţer şi altul student la farmacie şi o soră de zece ani.
In legătură cu membrii familiei ei erau întâmplările pe care mi le-a povestit Aurora; mi-a mai vorbit despre Dinu, un prieten al fratelui ei, ofiţerul, care a stat la părinţii ei în gazdă, patru ani şi de care ea a fost foarte îndrăgostită:

— „El nu-mi dădea nici o importanţă, nici măcar nu se uita la mine, ieşea serile în oraş cu fratele meu şi-i auzeam vorbind despre Mimi, despre Lili, despre Didi, despre Cleo! Nu ştiu dece am fost, mai geloasă pe Cleo decât pe toate celelalte. N'am cunoscut-o şi nici măcar n'am văzut-o niciodată. Dar mi-o închipuiam răpitoare, fascinantă. Când auzeam pe Dinu vorbind despre ea cu fratele meu Radu, când îl auzeam că se întâlneşte seara cu Cleo, nu mă gândeam decât la un singur lucru, cum să împiedic să o vadă.
Intr'o după amiază, l-am încuiat în odaie, am impins cheia în grădină şi am fugit la prietena mea care stătea, peste drum. Am trimis-o peste catva timp pe ea să vadă ce face Dinu.

Am fost foarte dezamăgită aflând că Dinu descuiase odaia cu a doua cheie pe care o avea şi că plecase totuşi la întâlnirea cu Cleo, fercheş, îmbrăcat în hainele lui albe, care-1 făceau atât de frjumos in ochii mei.

Altădată, auzind că a cumpărat bilete de teatru pentru iei şi pentru Lilii, i-am cusut mânecile hainelor lui de zile mari şi i-am turnat clei în pantofii de lac. Mă prăpădeam de râs şi îmi creştea inima de bucurie când mi-1 închipuiam pe Dinu vrând să îmbrace haina şi poticnindu-şi degetele în cusăturile mânecilor, sau intrând cu picioarele în cleiul din ghete...
Dar mi-a ieşit râsul pe nas: Dinu mi-a strigat furios, de faţă cu maică-mea, cu tăică-meu, cu fraţii in, şi cu Ileana, sora mea: „Degeaba te ţii scai de mine! Nu-mi placi, nu pot să te sufăr. Mă plictiseşti! Eşti proastă şi urâtă!"
Am plâns o zi şi o noapte întreagă şi m'am vindecat de dragoste. Mă lovise exact acolo unde trebuia: în amorul meu propriu. Pe urmă, ajunsesem să nu-1 mai pot suferi; nu mă mai dumiream cum de-1 putusem iubi vreodată, şi cred că nici nu l-am iubit vreodată! Cred că îmi plăcea să mă închipui îndrăgostită, fiindcă alte fetiţe de vârsta mea aveau iubiţi şi îmi vorbeau de iubiţii lor, .şi eu mă simţeam umilită ca n'am despre cine să le vorbesc! E curios că după ce m'a făcut de râs faţă de ai mei si după ce mai ales şi-a dat seama că nu îl mai pot suferi, a început să încerce să mă cucerească! Dar n'a avut nici cel mai mic succes.
A mai vorbit Aurora şi de Grigoraş — un băiat sărac, de vârsta ei, care ii arunca flori peste gard şi biletele de dragoste:

— „Nu-mi plăcea deloc, dar mă purtam totuşi cu el cu o oarecare cochetărie. îmi făceam uneori o privire caldă, intârziam uneori dinadins cu mâna mea in mâna lui, sau strângeam la sân florile trimise de el, închizând ochii, ştiind că ,mă priveşte de undeva, dintr'un colţ.

Intr'o zi, stăteam de vorba pe banca din curte cu o prietenă a mea. li povesteam cum îmi bat joc de Grigoraş, cum fac pe îndrăgostita, cum crede...
Râdeam amândouă cu hohote.

Dar deodată, mi-a rămas râsul în gât: Grigoraş era cocoţat pe gard cu un buchet de flori în mână.
Florile au căzut pe jos triste, ca pe un mormânt.
Au fost ultimii pe care le-am mai primit de la el.
Şi a fost ultima dată când m'a mai privit în ochi.
Când ne întâlneam pe stradă, trecea repede drumul, încruntându-se, fără sa se uite la mine.
O ascultam pe Aurora şi aşteptam cu curiozitate şi cu o oarecare emoţie să-mi vorbească despre doctorul Alexandru Negoianu.

După verva pe carie o avusese în timpul povestirii, începusem să mă îndoiesc de perspicacitatea mea, de interpretările pe care le dădusem agitaţiei cu care se pregătise pentru venirea lui. Nu ştiam' ce sens trebuia să mai acord rugăminţii ei, de a-1 face să revie a doua zi.
Nu voiam s'ă o întreb nimic!

Era 4 dimineaţa şi se făcuse frig în odaie, când Aurora s'a mutat cu perna în patul meu.
l-am spus noapte bună şi am închins ochii. Au urmat câteva clipe de tăcere. Se auzea doar vântul din când în când scârţâia câte o mobilă.
Lăsasem lumina aprinsă la lampa cu abajur de pe măsuţa de noapte, încercam să adorm.
— Vreau să-ţi mai spun ceva, şopti Aurora. De fapt, nici nu ştiu dacă mai e nevoie.. cred că' ai înţeles...
— Doctorul Alexandru Negoianu?
— Da.
— De când?
— De acum două luni, când ne-a făcut vaccinul. M'am îndrăgostit fulgerător...
— Iartă-mă, dar spune-mi şi mie ce îţi place la el... Eu nu 'îl găsesc drăguţ, decât când zâmbeşte... Altfel, şters, inexpresiv, fad.
— Ce bine-mi pare că nu îţi place, mi-a răspunls Aurora ridicându-se iar de pe pernă. Acum pot sa-ţi mărturisesc: mi-a fost teamă să nu mi-1 iei tu..,.
Am spus fără urmă de răutate: cum că „mi-1 iei", ca şi cum ar fi al tău...
— O să fie al meu!
Nu m'a surprins deloc tonul hotărît, convins cu care a rostit Aurora aceste cuvinte. Am simţit că este aşa cum spune ea: dacă vrea să fie al ei, îi stă în putere să fie al ei.
— Nu crezi? m'a întrebat Aurora, ridicându-se într'un cot şi privindu-mă drept în ochi.
— Ba da, cred, spune-mi numai ce ai de gând să faci...
— Hm, nu e prea uşor... Mâine o să-i spun că-l iubesc, că vreau sâ mă mărit cu el. Nu ştiu ce o să-mi răspundă: poate o să râdă de mine, poate o să se supere, poate o să mă denunţe directoarei, dar poate, poate că o să-mi spună că şi el mă iubeşte!... Nu zâmbi... de drept, nu am absolut nici un indiciu că ar putea să-mi spună că mă iubeşte! Dintre toate ipotezele, aceasta din urmă este cea mai absurdă.. Dar numai deocamdată...
— Şi dacă o să-ţi răspundă că nu-1 interesezi deloc?
— M'am gândit şi la asta! Nu-i nimica. Ca fac tot ce trebuia ca să-1 interesez. Criazi că dacă aş fi vrut, mai bine spus, dacă l-aş fi iubit cu adevărat pe Dinu, crezi că n'aş fi isbutit să-1 fac şi pe el să mă iubească? O, sunt sigură că da!
— Pot să te ajut cu ceva? am întrebat-o eu, simţind frigul din odaie strecurându-se sub pled.
— Da, poţi să mă ajuţi, dar într'un singur fel: să pleci mâine din infirmerie. Să mă laşi singură eu el.


***


Am văzut-o pe Aurora abia după trei, zile, dimineaţa, în sala da mâncare.
Ne-am îmbrăţişat, spre stupoarea şi indignarea celor două partide adverse.
N'am putut sta de vorbă decât câteva clipe, grăbite să intrăm fiecare în clasa noastră: eu într'a opta A, ea într'a opta B.
Abia după amiază ne-am putut furişa amândouă în grădină.
— Sunt foarte fericită!

M'a îmbrăţişat şi mi-a mai spus odată: „Sunt foarte fericită!" Pe urmă, a început să-mi povestească foarte deavalma., aproape fără şir, într'o exaltare, într'o febră care-i aprindea lumini în ochi, becuri sub toată pielea feţii, cum i-a spujs că il iubeşte, cum el a luat-o în braţe, cum' a întrebat de ce îl iubeşte, cum ea i-a răspuns: „aşa", cum el a râs şi a sărutat-o in glumă, apoi în serio!s, mult, mult, mult. Cum a venit în ziua aceea de trei ori, a mângâiat-o, cum iar a sărutat-o, iar mult, mult. Cum au hotărit că peste câteva zile ea să se imbolnăvească din nou... Cum au hotărît ca până atunci, să-şi scrie în fiecare zi... Au găsit un loc în grădină, sub un pom, într'o cutie de tablă, unde sa pună unul pentru celălalt scrisorile.
Eram uluită de atâta ingeniozitate şi tulburată de toată această poveste de dragoste care mi se părea mai frumoasă, mai romantică, decât tojate câte le ştiam din auzite şi din cărţi.
Ne-am mutat paturile alături.
Dar pentru scurtă vreme, căci a venit curând vacanţa Crăciunului şi ne-am despărţit, făgăduindu-ne să ne scriem.
Ea a plecat la Râmnicul-Vâlcea, iar eu la Braşov.
Iar în cele trei săptămâni care ne despărţeau de vacanţa Crăciunului, aproape două din ele, Aurora a stat în infirmerie... Doctorul găsise un diagnostic pentru pacienta lui: anemie, surmenaj. Şi ca să nu ducă lipsă de nimic, a avut grijă să-i prescrie şi o cură de supraalimentaţie!
Ne-am despărţit într'o Miercuri după amiază: în luna Decembrie a anului 1932.
Imi aduc bine aminte, aproape cu toate amănuntele despărţirea poastră.
A fost tristă.. Aurora avea un palton roşu cu blănită de astrahan neagră.. In cap, o căciulită tot de astrahan. Era foarte drăguţă. Niciodată nu mi s'a părut mai albă faţa ei, şi ochii ei m'ai strălucitori.
A venit să o ia d ela şcoală fratele ei Mihai.
Am petrecut-o cu privirea de după gratiile ferestrei din odaia de muzică, până când s'a urcat în sania care aştepta în fata porţii.
Ningea mărunt de tot şi aerul avea adieri dulci şi proaspete. Pomii depe stradă păreau nişte marchizi de pe vremea lui Ludovic al XlV-lea, cu perucile lor albe, încremeniţi intr'un pas de menuet.
Pe mine a venit să mă ia mama tocmai spre seară.


Râmnicul- Vâlcea, 2 Ianuarie 1933.

Draga mea,
Sunt cea mai îndrăgostită şi cea mai fericită fată din lume!
Ca să mă crezi, ar trebui să mă vezi. Mine greu să-ţi scriu. Mi-ar fi mai uşor să cânt şi să dansez. Dar ar fi destui să mă vezi umblând prin casă, zâmbind mereu, oricui, vorbind aproape fără şir, neauzind, neînţelegând aproape nimic când îmi vorbeşte cineva, ca să-ţi dai seama cât de amorezată sunt!

S'ar putea să mă găseşti şi tu supărătoare, obositoare, exagerată, cum mă găsesc toţi cei din jurul meu. In special tata, care este un om sobru, pare foarte desgustat de exaltarea mea. Mi-a spus deunăzi: „înţeleg că eşti îndrăgostită, dar, ce Dumnezeu, puţină decenţă!" iar mama, privind lucrurile dintr'un punct de vedere mai practic, mai imediat, ca oriee femeie, mi-a atras atenţia că o sa-l sufoc pe Sandu cu amorul meu „nebun" (expresia îi aparţine) şi că o să-şi ia câmpii (traducere mot-a-mot). Bineînţeles, nu mă las impresionată deloc nici de aprecierile unuia, nici de sfaturile altuia; stau toată ziua atârnată de gâtul lui Sandu, îl sărut de dimineaţă, până seara, îi spun într'o sută de feluri că îl iubesc, invent o sută de nume, de diminutive cu care-1 alint şi ca, să ai şi tu ideie cum poate poci o fată numele logodnicului ei, îţi spun că dela Sandu am ajuns să-i spun Duduş, Duşi sau Luş. Draga mea, nici nu ţi-am spus până acum că m'am logodit. Vream să încep scrisoarea cu această veste extraordinară şi uite că ţi-o dau aproape de sfârşitul scrisorii.

M'am gândit tot timpul la tine în seara; logodnei şi dacă totul nu s'ar fi petrecut atât de neaşteptat, te-aşi fi adus aci, să fii lângă mine în cea mai fericită zi a vieţii mele. Am spus o prostie! Aşa se întâmplă când întrebuinţezi formule consacrate. Cum o să fie asta cea mai fericită zi din viaţa mea, când fiecare zi eu Sandu este ziua cea mai fericită!
Aş vrea să-ţi povestesc totul, de la început. Dar nu pot. Te-am prevenit că vorbesc fără şir. Eu îţi povestesc faptele aşa cum îmi vin în minte. Pune tu ordine în ele, aşează-le tu în ordine cronologică.

M'a cerut de nevastă Vineri seara. Stai! Am uitat să-ţi spun că îmi dădusem întâlnire cu el în gară la Bucureşti. Eu am plecat parcă Miercuri seara de la şcoală, nu? Da, Miercuri! A mers şi e1 eu mine, adică cu mine şi cu Mihai, la Râmnicul- Vâlcea. Joi la prânz l-am invitat Ia masă. Am vrut să-i fac o prăjitură şi am pus ghips în cocă în loc de făină. Şi Vineri m'a cerut de nevastă. Sâmbătă am făcut logodna. A fost o logodnă foarte frumoasă şi am petrecut până a doua zi.

Imi stă foarte binie cu verighetă. Face mâna mai frumoasă. Cred că şi ţie ţi-ar sta bine. Sandu mai, rămâne aici o săptămână. Pe urmă se întoarce la Bucureşti. Eu am isprăvit cu şcoala! O să vie Mihai să-mi ia lucrurile şi o să te rog pe tine săi i le împachetezi şi să' i le dai. In Februarie, mă mărit.
Trebue să vii şi tu, Catrinel. să ştii că nu e numai o invitaţie, e o somaţie.
Dacă nu vii, rupem raporturile definitiv. După nuntă, mă mut la bărbatul meu, aşa că Duminicile o să le petreci la amica ta, d-na doctor Negoianu! Iţi dau şi acest mic amănunt, ca să înţelegi ea am devenit o relaţie interesantă şi deci să faci tot ce trebuie ca să ma cultivi! Toată ziua mă iscălesc pe toate hârtiile: Aurora Negoianu, Aurora Negoianu.
Sună splendid, nu?
Te sărut mult şi aştept o scrisoare lungă dela tine.
Aurora.



Râmnicul-Valcea, 28 Ianuarie 1933.

Dragă Catrinel,
Citeşte scrisoarea alăturată şi trimitemi-o imediat înapoi împreună cu răspunsul tău. Am nevoie de tine, te rog nu mă lăsa singură! Nu ştiu ce trebuie să fac!
Nu mă mai simt în stare să gândesc limpede si nici să iau vreo hotărâre. Am primit o lovitură prea mare, prea neaşteptată.
Ai mei nu ştiu nimic. Fac sforţări supraomeneşti sa nu se vadă ce se petrece cu. mine. De două zile umblu năucă pe străzi. De două nopţi nu am închis ochii o singură clipă.
Gândeşte-te te rog bine înainte de a răspunde şi tine seama în tot ce îmi vei scrie de acest... mic umănunt: îl iubesc îngrozitor de mult - Iţi mulţumesc,
Aurora


Bucuresti, 22 Ianuarie 1933.

Domnisoara Aurora Craciun,
îmi iau libertatea de a-ti scrie fără să te cunosc şi ceea ce este mai grav, de a-ţi' aduce la cunoştinţă câteva fapte care cu siguranţă te vor mâhni.
Te rog să crezi că nu-mi este deloc uşor să lovesc în dumneata, deşi dumneata ai lovit în mine; e drept, fără să ştii, fără să ai nici o vină decât aceea de a te fi îndrăgostit de bărbatul pe care îl iubesc şi eu, cu care trăiesc de cinci ani de zile.
Dar dacă te pot ierta că te-ai îndrăgostit de Alexandru înainte de a şti că exist eu în viaţa lui, nu te voi putea ierta niciodată, dacă vei continua să rămâi lângă el de aici înainte.
Şi să nu îţi închipui că mă voi mărgini să sufăr, să te duşmănesc şi să te blestem de departe; când spun că nu te voi ierta niciodată, este felul meu de a te preveni că te voi urmări cu toată ura mea, cu toată razbunarea mea, până se va epuiza toată nevoia pe care o am de a-ţi face acelaşi rău pe care mi 1-ai făcut şi dumneata mie.
Domnişoară Aurora Crăciun, nu încerc să te intimidez cu ameninţări şi cu presiuni, dimpotrivă! Caut să mă port leal cu dumneata, caut să te previn ca în cazul ca nu vei renunţa la omul pe care il iubesc şi care mă iubeşte, oricât ţi s'ar părea de ciudat, de paradoxal, deşi s'a logodit cu dumneata, te voi pedepsi aşa cum nu a mai fost pedepsită nici o altă femeie. Toată gelozia mea, toată ura, toată fantezia, toată iscusinţa şi toată inteligenţa mea vor concura spre acelaşi scop, spre a găsi mijlocul cel mai surprinzător şi cel mai inedit de a te pedepsi.

Şi o voi face senină, fără nici o ezitare, fără nici o remuşcare, cu convingerea că e dreptul meu să mă apăr. Şi dreptul meu este al oricărei femei care şi-a pus toate nădejdile într'un om, care a trăit ani şi ani de zile numai pentru acest om, cu toate sacrificiile şi cu toate riscurile!!

Şi cum crezi "dumneata, domnişoară Aurora Crăciun, că o astfel de femeie poate îngădui omului pe care-1 iubeşte, eu care trăieşte şi care ştie că o iubeşlte, să facă nerozia, nebunia de a se însura, cu o alta pentru care cu siguranţă nu are decât un sentiment superficial şi trecător !
Ca să-ţi dai mai bine seama de rolul pe care-1 ai dumneata în viaţa lui Alexandru şi de rolul pe care îl am eu, şi de drepturile pe care le ai dumneata şi pe care le am eu, îţi voi povesti pe scurt biografia legăturii noastre.

L-am cunoscut pe Alexandru Negoianu în urma cu cinci ani. Divorţasem numai de câteva luni de bărbatul meu. Alexandru avea pe vremea aceea 24 de ani, eu 32. S'a îndrăgostit de mine. Săptămâni întregi m'a pândit, m'a aşteptat, m'a căutat. Săptămâni întregi l-am gonit.
Într'o zi, n'am mai putut să-1 gonesc. Luptasem împotriva lui, dar nu mai putea lupta împotriva mea.

S'a mutat la mine. Era în ultimul an de medicină. Avea greutăţi multe. Era foarte sărac. Eu aveam pe vremea aceea mijloace materiale suficiente. L-am ajutat, l-am sprijinit. Şi-a dat examenele alături de mine, citind împreună cu el, un material arid, greoi, obositor, nopţi întregi, ca să-i fiu tovarăşă la toate.
Cu mine, prin mine, şi-a putut cumpăra tot utilajul cabinetului lui medical.
N'am avut nici o clipă sentimentul umilitor şi deprimant pe care bănuesc că-1 are orice femeie care dă bani unui bărbat, să plătesc tot ce-mi dă el; că dragostea lui, tandreţea lui, este o contraplată.

Inţelegerea noastră, prietenia noastră era atât de plină şi de totală încât sunt convinsă că aşa cum n'am avut nici o clipă în tot timpul acela jena sau cont raritatea că eu duc toată grija casei, inclusiv a întreţinerii lui, n'a avut nici el jena de a se lăsa întreţinut.

Nu ştiu cum să mă fac mai bine înţeleasă: ceea ce era al meu, din clipa în care am început; să trăim împreună, devenisie în modul cel mai firesc şi al lui. Mi se părea că este o simplă întâmplare, un simplu detaliu că am eu şi că el n'are. Se putea tot atât de bine să fie şi altminteri. Sunt sigură că ar fi fost exact acelaşi lucru: am si împărţit totul, n'am fi facut nici unul nici o diferenţă, între ce e ai unuia şi ce e al altuia. Am stat in aceiaşi casă trei ani de zile; pe urmă el s'a mutat în apartamentul în care îşi instalase cabinetul.

Eram însă tot timpul împreună.
E drept, problema căsătoriei nu s'a pus niciodată între noi. Dar eu credeam că este de la sine înţeles că de îndată ce va avea o carieră consolidată, se va însura cu mine.
Nu voiam să cer ceea ce cred ca mi se cuvine de drept..
E adevărat că am cam început să mă neliniştesc când văzând după doi ani de activitate productivă la cabinetul lui medical, — doi ani în care a contribuit cu tot ce câştiga la menajul nostru comun (deşi se mutase, mâncam împreună şi la prânz şi seara) că nu-mi vorbea niciodată despre căsătorie. Atunci am provocat cu o discuţie. Şi în această discuţie, în care pentru prima oară îmi obiecta diferenţa de vârstă, am descoperit că în planurile lui de parvenire era o căsătorie cu o fată tânără, de familie bună şi, dacă se poate, bogată. De reţinut că, între timp, din averea mea nu mai rămăsese decât apartamentul în care trăiam. Restul, vândusem.

L-am dispreţuit, mia fost silă de el şi de mine şi am luat hotărîrea de a ne despărţi.
Eram inverşunată, mă simţeam tare, stăpână pe mine, neclintită în hotărîrea pe care o luasem.
Dar a fost destul să nu-1 văd câteva zile ca să-mi dau seama că îmi supraestimasem forţa de a mă stăpâni, că sunt mult mai legată de el decât îmi închipuisem, că nu-e necesar. Am început să găsesc fel de fel de interpretări, de justificări binevoitoare, pentru conduita lui. Să-1 înţeleg şi chiar să-i dau dreptate.

Şi mi-am spus că atâta vreme cât nu se pune problema altei femei, să-mi mai acord luxul de a trăi cu el.
L-am căutat, a fost fericit, s'a întors! la mine.
Trei luni au fost toate iarăşi ca înainta.
A fost totul ca înainte! Până acum trei sau patru săptămâni. Până când ai intervenit dumneata.
N'am ştiut nimic. N'am bănuit nimic, dar acum, dacă mă gândesc în urmă, dacă rememorez faptele, descopăr o mulţime de amănunte care ar fi trebuit să-mi dea de gândit.

Am aflat că-1 iubeşti, dintr'o scrisoare pe care lam găsit-o în sertarul biroului. Din întâmplare. Cu totul din întâmplare.
Am isbucnit. Am spus cuvinte pe care nu trebuia să le spun. Ştiu! Care l-au rănit. Ştiu! Cuvinte care nu se uită. Ştiu! Dar îl iubeam şi sufeream. Şi asta ştia şi el.
Pe urmă a plecat din Bucureşti. Am crezut că e dus la părinţii lui pentru vacanţa Crăciunului.. L-am aşteptat cu emoţie, cu nelinişte şi cu presimţirea — pentru prima oară m'a înşelat inima si ea care ştia să-mi dea de veste despre toate totdeauna — că sie va întoarce, iarăşi că va fi iar totul ca înainte.
Dar poate totuşi presimţirea mea nu m'a înşelat! Poate totuşi va fi iarăşi ca înainte.
Am aflat că s'a întors şi m'am dus eu la el. Mi-a spus că s'a logodit. Mi-a arătat fotografia dumitale. Eşti mai tânără ca mine, dar nu eşti mai frumoasă. Nu conta pe tinereţea dumitale. Nu-ţi face din ea o armă împotriva mea. Peste câţiva ani vei fi pa ca şi mine. Şi gândeşte-te că o altă femeie, care s'ar putea să nu aibă alt merit decât acela de a fi si câţiva ani mai tânără ca dumneata, ţi-ar lua bărbatul pe care îl iubeşti numai în numele acestui merit! Ce ai face?! Ai lupta, cum lupt şi eu.
Dacă nu cer prea mult, nu-i spune lui Alexandru că ţi-am scris.
Dealtfel, nici nu ţi-ar fi „de vreun folos. Aştept din partea dumitale să pleci din viaţa Iui Alexandru, aşa cum ai venit: ca un joc şi ca o glumă.
Mona Antonopol



10 Februarie 1933, Râmnicul-Vâlcea.


Dragă Catrinel,
Pregătisem acum câteva zile o altă scrisoare pentru tine; urma să plece la Bucureşti tata, dar a renunţat şi în locul lui pleacă mâine tot Mihai.
Dealtfel, este mult mai bine că nu ti-am trimis prima scrisoare, cea care urma să-ţi parvină prin tata, pentru că în parte nici nu mai este actuală.
S'au întâmplat în câteva zile multe lucruri.
Dragă Catrinel, nu ţi-am putut asculta sfatul: n'am avut răbdare să aştept să vină aici Alexandru şi trebue să mă înţelegi că era peste puterile mele o aşteptare de două săptămâni în starea în care mă aflam.
După mult sbucium, m'am hotărît să-i scriu, am reuşit totuşi o performantă faţă de temperamentul meu impulsiv; scrisoarea pe care i-am trimis-o nu trăda nimic din disperarea mea. In câteva fraze îi spuneam că mă despart de el pentru că am aflat că are o legătură veche pe care vreau să o respect eu, dacă el nu a fost în stare să şi-o respecte.
După ce am expediat scrisoarea, mi-am inştiinţat părinţii că am rupt logodna cu Alexandru.

Am avut de trecut clipe foarte grele şi a trebuit să mă arăt tare, indiferentă chiar, ca sa nu-i îndurerez prea mult pe ai mei. Nu le-am dat explicaţii, i-am lăsat să creadă ce vor. Mamia a suferit totuşi mult, abia acum am descoperit ce mult ţinea la Sandu. Săraca, tot căuta „să nu iscodească si eu eram nervoasă şi rea, necuviincioasă, abia mai indrăsnea să se apropie de mine. Mă felicit acum că am avut tăria de a nu trăda nimic, pentru că, asa cum s'au întors lucrurile, ar fi fost greu să mai revin dacă părinţii mei ar fi cunoscut adevărul. De îndată ce a primit scrisoarea mea. Sandu a venit aici.

Când l-am văzut Catrinel, mi-am dat seama că voi crede orice îmi va spune, mi-am dat seama că i-am scris că mă despart de el, fără nici o convingere, sau speranţa secretă că-1 voi vedea în felul acesta mai repede chiar decât hotărîsem şi mi-am dat seama că discreţia mea faţă de părinţi nu mai era decât un menajament tot faţă de mine şi de Sandu, nu era decât frica de a creea un ireparabil intre mine şi ei.

Am stat de vorbă ceasuri întregi şi l-am înţeles, dragă Catrinel, şi mi-a părut rău, m'am simţit foarte vinovată pentru tot ce am putut crede şi gândi despre el. Şi mai ales pentru tot ce i-am spus. Şi pentru tot ce i-am spus eşti în bună parte şi tu responsabilă, draga mea Catrinel, căci în rechizitorul pe care i l-am făcut am folosit foarte „multefraze din scrisoarea ta!

L-am întrebat, aşa cum m'ai întrebat tu pe mine, cum de a fost cu putinţă să se lase întreţinut de o femeie. (El mi-a jurat că nu a fost nici o clipă indrăgostit de Mona, că ea 1-a „cucerit" recurgând la cele mai nebănuite trucuri ca să-1 poată intâlni) si mi-a răspuns că atunci când a acceptat să se' mute acolo nu era încă nimic între ei şi că Mona avea un început de boală pulmonară, care cerea îngrijire atentă zi de zi şi că numai în locul asistentei medicale date, a primit găzduirea completă din partea ei. Că stând în aceiaşi casă, s'au împrietenit mai bine, cum era aproape inevitabil, mai ales că dânsa il iubea. Că după ce s'a însănătoşit, a început să-1 terorizeze cu dragostea ei, că are o fire autoritară, despotică, că voia să-i conducă, să-i dea directive în toate, că avea iniţiative car îi aduceau complicaţii în relaţiile lui cu pacienţii şi cu prietenii, că, în sfârşit, îl obosea, îl stânjenea, îl plictisea; ajunsese să nu o mai poată suporta, dovadă că s'a şi mutat.

Mi-a mai spus că i-a plătit întreaga sumă pe care i-o împrumutase pentru a-şi cumpăra cele necesara instalării cabinetului medical. Că între ei doi, nu mai existau decât raporturi prieteneşti de multă vreme, că n'are nici un fel de obligaţii fată de ea; nici morale, nici materiale. M'a asigurat că nu voi avea şi nu vom avea de suferit în nici un fel de pe urma acestei femei a cărei violenţă şi sete de răzbunare nu este decât verbală, în fond, fiind o fiinţă — cu toate defectele ei — bună, incapabilă de a face cuiva un rău.

Mi-a povestit o mulţime de scene 'din viaţa lor din care am putut să înţeleg că ea îl tiraniza, că fiind cu nouă sau zece ani mai in vârstă decât el, îşi plasase în această dragoste tardivă toate sentimentele ei materne refulate, că îl trata ca pe un copil pe care voia să-1 crească, să-1 educe, să-1 instruiască.
Sandu ar fi părăsit-o cu siguranţă de mult, dar era înainte de toate medicul ei şi avea datoria să o îngrijească, îşi luase un angajament şi acest angajament trebuia respectat, oricât ar fi fost de greu.
L-am mai întrebat — aşa cum m-ai întrebat tu în scrisoarea ta — de cenu mi-a spus de la început că are o legătură veche, că ar fi trebuit să ştiu acest lucru, că era de datoria lui să mi-1 spună. Mi-a răspuns ciă legătura lui era lichidată, că a avut tot timpul impresia că ea a înţeles că nu mai are nimic de sperat, nimic de aşteptat de la el.

Draga mea Catrinel, acum când am aflat adevărul, acum) când ştiu cât a suferit omul ăsta, cât de leal, cât de corect a fost, îl iubesc infinit mai mult decât înainte! Mă simt una cu el, amestecată cu viaţa lui, gata să înfrunt totul, ca să rămân cu el.
Până acum, dragostea mea pentru Sandu era numai bucurie şi dorinţă: îmi plăcea să-1 sărut, să mă sărute, să stau în braţele lui, să-1 mângâi şi să mâ mângâie, dar acum, Catrinel, e cu totul altceva. Dragostea mea nu e numai dulce şi uşoară, a căpătat un gust amărui, a devenit grea şi profundă înainte, mă gândeam la el cu gura, cu pielea, cu mâinile. Acum mă gândesc cu inima, cu o inimă îndurerată. Dar cu o durere atât de bună, Catrinel. Tu nu ştii cum e? Dacă n'ai iubit aşa cum iubesc eu, n'ai de unde şti!
Aurora

(P. S.) Peste 15 zile mă mărit. Scrie de urgenţă părinţilor tăi să o anunţe pe doamna directoare că îţi dă voe să vii ia nunta mea. Va veni să te ia dela şcoală Sandu, cu două-trei zile înainte.




Râmnicul-Valcea, 18 februarie 1993

Dragă Catrinel,
Probabil că ai aflat şi tu îmi închipui că se ştie în cancelarie — de nenorocirea care s'a abătut asupra noastră.
Tatăl lui Sandu, pe care l-am cunoscut săptămâna trecută când a fost aici, a murit subit acum trei zile.
L-am cunoscut puţin - a stat numai câteva zile aici — dar l-am iubit mult. Era un om adimrabil: delicat, bun, înţelept, unul din bătrânii aceia rari, discreţi, care au mult mai multă grijă să nu supere decât să fie suparati.
Sandu este foarte greu lovit. Şi prin el şi eu. Mama lui a rămas singura, fara niciun sprijin. Am cunoscut-o şi pe ea... inmormântarea a avut loc la Sibiu. Bătrânii locuiau acolo.
Am stat lângă Sandu tot timpul.
Am mers amândoi după coşciug, până la cimitir. Era foarte frig, eram toţi vineti ca mortul. Vântul sufla voalurile negre ale pâlniilor de doliu, le flutura ca pe nişte steaguri; tot oraşul părea îndoliat.
Când l-au aruncat in groapă, mama lui Sandu a leşinat. Sandu mă ţinea strâns de mână, din ce in ce mai strâns. Cred, ca să nu ţipe.
Ne-am întors la Râmnic împreună.
EI mai rămâne aici până săptămâna viitoare.
Când o să vină în Bucureşti, o să te cheme în cancelarie să vorbească eu tine. Cred că n'are să aibă nimic împotrivă doamna directoare. Sau mai ştii?
Nunta — bineînţeles — se amână eu cel puţin şase luni. Scrie-mi, nu mă uita,
Aurora.



Râmnicul-Vâlcea, 14 Martie 1933.

Scumpă Catrinel,
Am fost foarte supărată pe tine că nu mi-ai scris atâta vreme, dar acuma mi-a trecut: am aflat de la Sandu că ai avut mult de învăţat şi te-am iertat.
Mi-a spus Sandu că a stat odată de vorbă cu tine, dar că n'aţi fost singuri în cancelarie şi că aţi fost siliţi să faceţi o conversaţie foarte convenţională, de salon.

Regret că nu ai prilejul să-1 cunoşti mai bine şi să stai de vorbă mai mult cu el. Dealtfel, de aci încolo, o să fie şi mai greu, pentru ca a demisionat din postul de medic al şcolii voastre. I s'a mărit atât de mult clientela în ultimile luni (el pretinde că eu îi aduc noroc) încât nu mai are timp disponibil şi pentru infirmeria noastră.
Eu i-arn spus că un doctor logodit nici nu mai e interesant pentru o şcoală de fete. Altul! Altul, liber şi drăguţ, pentru o fată bolnavă de amigdalită (cu termometrul în ceai).
Vorbesc foarte serios. Uzează şi tu de trucul meu, că o să-ţi fie cumva pe plac viitorul medic. Cum vezi, succesul procedeului, este garantat.
Dragă Catrinel, închipueşte-ţi că nu mi-e dor numai de tine, mi-e uneori dor de şcoală, de fete, de profesoare şi ştiu că o sa râzi, că nu o să măi crezi dacă o să-ţi spun că mi-e dor până şi de Miss Dromader până şi de „Scorpia" de la istorie. Zilele trecute, m'am apucat să răsfoiesc cărţile şi caietele de şcoală şi mi-a venit deodată pofta să dau şi eu a opta în particular şi să mă prezint la bacalaureat. Să vedem ce părere are Sandu despre acest proect. Aş vrea să fac ceva, să mă ocup de ceva, stau prea mult în casă, n'am cu cine să ies. Cât lipseşte Sandu — vine în fiecare Sâmbătă şi pleacă Duminică seara — nu fac decât să-1 aştept, n'am astâmpăr, n'am disciplină, mă agit fără rost, cred că dacă m'aş apuca să învăţ m'aş mai linişti' puţin, deşi mă întreb dacă aş mai îi în stare să învăţ. Mihai a fost mutat cu regimentul la Alba- lulia, Radu, celălalt frate al meu, nu ştiu dacă ţi-am scris, s'a însurat cu o farmacistă la Brăila. Am rămas la „vatră" (şi eu provizoriu, număr lunile până în August, când am "fixat nunta) numai cu Ileana, sorămea. Cu Ileana mă înţeleg foarte! bine cu ea vorbesc mult despre ţine. Dar ei nu îi' pot spune dragă Catrinel, nici când sunt neliniştită, nici când trec prin crize de gelozie şi îndoială! Mă gândesc uneori (deseori şi parcă din ce în Cel mai des) că în definitiv, Sandu ie cinci zile ; din săptămână în Bucureşti... şi că în Bucureşti ie Mona.
Crezi tu că nu se mai văd? Aş vrea să ştiu şi n'aş vrea să ştiu. Il iubesc atât de mult, încât aş fi în stare să înţeleg ori şi ce. Ori şi ce pot înţelege, peste ori şi ce pot trece, numai un lucru nu pot înţelege, că l-aş putea pierde.

Imi amintesc, în noaptea aceea la infirmerie, când eu am vorbit mult, mult şi când tu ai tăcut mult, mult, după ce ţi-am spus că sunt îndrăgostită de doctorul Alexandru Negoianu, m'ai întrebat ce îmi place la el şi ai adăugat că tu îl găseşti inexpresiv, şters, fad, că e drăguţ numai când zâmbeşte. Cum ai putut spune aşa ceva, dragă Catrinel? Am vrut să-ţi strig şi atunci: Nu vezi ce ochi are? Are ochi de ied, duioşi, trişti, calzi, umezi şi puţin speriaţi. Ai văzut ce gură are? Ai văzut ce mâini are? Ai văzut ce străvezime are pielea lui în jurul ochilor şi pe tâmple şi pe lângă urechi? Dar n'am vrut să-ţi spun nimic din toate astea, pentru că pe vremea aceea mi-era frică de tine şi nu voiam să-ţi deschid ochii, să descoperi şi tu ce am descoperit eu.
Catrinel, cum ai putut spune despre Sandu al meu că e inexpresiv? Trebuia să te bat pe loc.
Dar despre glasul lui ce ai de spus? Spune tu drept, ai mai auzit vreodată un glas ca al lui? A, dar stiu îi cunoşti vocea lui de toate zilele, nu i-oi ştii pe aceea eu care îmi vorbeşte mie, numai mie, vocea cu care îmi spune iubito!
Catrinel! Aş vrea să-ţi cer ceva, să te rog ceva. Dar nu îndrăsnesc. Am făcut un pas mare că ţi-am spus şi , atât. Restul, poate vinie în scrisoarea viitoare. Aş vrea să ghiceşti singură... Te îmbrăţişez.
Aurora.



Râmnicul-Vâlcea, 2 Aprilie 1933

Draga mea Catrinel,
Iţi mulţumesc din suflet pentru promisiunea 'ta că oricare ar fi rugămintea pe care ţi-o voi face o să mi-o îndeplineşti.
Iţi mulţumesc, dar îmi vine atât de greu să-ţi spun ce vreau de la tine. Mie ruşine şi de mine şi de tine.
Dar ispita e prea mare şi nu pot să mă opresc.
Te rog nu mă judeca rău. Te rog încearcă să mă înţelegi!

"Catrinel, Catrinel dragă, mă' chinueşte groaznic bănuiala că Sandu continuă să o mai vadă pe Mona. Mă obsedează gândul acesta clipă de clipă. Lui nu îndrăsnesc să-i spun nimic, sau aproape nimic. uneori, scot câte o vorbă. Se încruntă, mă priveşte sever, îl simt cum se înstrăinează de mine. Trebuia să-1 aduc înapoi ca jurăminte că nu mă voi mai indoi de el niciodată. Sunt liniştită, am încredere in el cât e lângă mine. Prezenţa lui îmi risipeşte toate îndoelile. Dar când pleacă... dacă ai şti, Catrinel, ce se petrece cu mine in zilele când nu îl văd. Am ajuns să cred că nu mai sunt o fiinţă normală, echilibrată. Imaginaţia mea lucrează, în-scenează cu o forţă de convingere care mă înebuneşte. Sunt clipe când îl văd, cu ochii deschişi, în braţele ei.. Mi-am făcut o imagine a ei, o imagine care revine constant, mereu aceiaşi, aceiaşi. Aş vrea să o confrunt cu realitatea. Mi-o închipui blondă, frumoasă, foarte elegantă şi rafinată, irezistibilă, ceva în genul Gretei Garbo. N'am să mă liniştesc până n'am s'o văd cu ochii mei. Aş vrea să fie urâtă, diformă, disgraţioasă, uzată, Respingătoare.

Tu trebue să mă ajuţi. Acum m'am încălzit şi vreau să-ţi spun totul. Nu-mi mai este greu. Şi nici nu îmi mai pasă dacă o să mă judeci rău. Nu îmi pasă de nimic. Vreau numai să-mi faci ce îţi cer eu: întâi să cauţi numărul ei în cartea de telefon. O chiamă Mona Antonopol. Chiamă numărul ei de telefon şi cere pe doctorul Negoianu. Spune-i că eşti o pacientă. O să vezi ce o să-ţi răspundiă, O să-ţi dai seama din răspunsul ei în ce raporturi sunt: dacă Sandu vine pe acolo regulat, dacă se văd, dacă comunică.
Să nu-mi spui că e greu de telefonat de la şcoală: între 1 şi 3 după amiază nu e nimeni în cancelarie. Dacă crezi că rişti prea mult, cere-i voie secretarei, spune-i ca te-am rugat eu să-mi faci un comision.
Scrie-mi imediat tot ce ai aflat. Nu mă cruţa. Vreau să ştiu adevărul. Nu ştiu ce o să fac dacă adevărul o să fie cel pe care îl bănuiesc eu! Dar trebue să-1 ştiu.
Chiamă şi la el acasă şi cere-o pe ea. Spune că ai întrebat de doamna M. A. acasă la dânsa şi ţi s'a dat numărul lui de telefon. Catrinel, nu spune nu, fie-ţi milă de minte!
Sâmbăta trecută, Sandu nu a venit să mă vadă. Mi-a telegrafiat că este reţinut la patul unui pacient in stare gravă, îl aştept poimâine.
Iar sunt complet halucinată. Nu mă mai pot înţelege cu nimeni. Am devenit insuportabilă! Mi-e milă de Ileana, o cert şi o bruschez fără nici un motiv.

Uneori aş vrea să mor. A început să-mi fie silă de mine. Sunt slabă, neputincioasă, roasă de gelozie ca de un cancer. Gelozia este un cancer. Incepe cu o bubă, cu o sgârietură, se întinde peste tot, nu mai e nici o scăpare.
Iartă scrisoarea asta de dementă. Sunt dementă! Dar tu fii bună cu mine, te rog, te rog.
Aurora.



Râmnicul-Vâlcea, 13 Aprilie 1933.

N'ar mai trebui să-ţi scriu niciodată şi n'ar mai trebui să-ţi vorbesc niciodată. Nu eşti o prietenă adevărată. M'ai minţit. Ţi-ai luat angajamentul să-mi împlineşti orice rugăminte, oricum ar fi ea. Şi după ce mi-ai câştigat încrederea, după oe m'ai făcut să mă descopăr în faţa ta în toată mizeria morală în care mă aflu, în toată slăbiciunea mea, mă abandonezi. Nu mai vrei să-ţi ţii angajamentul.
Catrinel, te-ai purtat urât cu mine! Argumentul tău că nu vrei să accepţi rolul de spion, că nu vrei să faci un oficiu degradant şi pentru tine şi pentru mine, nu mă convinge deloc.
Scuză-mă, dar îl găsesc livresc, fals şi stupid.
Pentru liniştea mea, dacă erai o prietenă adevărată, trebuia să mă asculţi şi să faci aşa cum te-am rugat. Dar considerentele tale de ordin... estetic şi, mă rog, moral, sunt mai mari decât necesitatea de a mă ajuta. Mersi de aşa prietenie!
Nu e nimic, o să mă descurc şi singură. Fără să te „degradez" pe tine! O să aflu singură ceea ce vreau să ştiu.
Aurora



Râmnicul- Vâlcea, 19 Aprilie 1933.


Scumpă Catrinel,

Te rog mult iartă-mă: ţi-am trimis o scrisoare oribilă acum câteva zile. Nu meritai, încă odată iartă-mă. Mi-au trebuit câteva nopţi de insomnie în care să întorc pe toate feţele problema asta, şi să ajung la convingerea că dintre noi două, tot tu aveai dreptate. Vezi, Catrinel, pot judeca şi cu capul umeri, nu numai cu nervii!
Astăzi văd lucrurile altfel şi înţeleg că dincolo de argumentele pe care le-ai invocat au, fost altele mai valoroase: de bun simţ şi de logică.
Am înţeles că ceeace gşi fi aflat prin telefon, nu ar fi fost deloc concludent. S'ar fi putut foarte bine ca întrebând de Sandu la doamna M. A. să-ţi răspundă că nu e acolo şi apoi să-i comunice lui că a fost căutat, să profite de acest prilej pe cand tocmai eu i l-aşi fi dat să-1 cheme la telefon sau sa-i invite la ea, ceea ce ar fi fost foarte jirav. Tu ai fi tras poate concluzia, din felul cum ţi-ar fi răspuns, că se mai văd; dar în realitate poate că abia după telefonul tău ar fi reînceput să se vadă. Sau s'ar mai fi putut tot atât de bine întâmpla ca să-ţi răspundă că îi va comunica doctorului Negoianu că a fost căutat, din dorinţa de a ascunde faţă de persoane străine, că relaţiile lor sunt în desfacere. Iar răspunsul pe care ţi l-ar fi putut da Sandu întrebând la numărul lui de telefon de doamna Mona Antonopol ar fi putut fi un răspuns anodin, cavaleresc, echivoc sau pur şi simplu abil. In orice caz, noi am fi pornit pe o pantă greşită şi cu siguranţă, odată intrată în seria galelor, nu aş mâi fi ieşit decât definitiv compromisă în ochii lui.
Cu cât mă gândesc mai bine de la ce m'ai salvat cu atât îţi sunt mai recunoscătoare.
Catrinel, dragă, a fost Sandu sâmbătă aici şi a stat ca deobicei până Duminică seara.

Fără să-1 întreb nimic, mi-a spus el că fost nevoit să aibă o întrevedere eu Mona pentru a-şi lua cele câteva lucruri pe care Ie mai are la ea —' în special cărţi de care are nevoe în mod curent — şi pentru a-i achita un mic rest de bani. Vorbea de ea pe un ton foarte detaşat — ceea cie m'a liniştit mult — şi făcând planuri în legătură cu căsătoria noastră, m'a informat cu totul în treacăt, că şi Mona se mărită.
Am simţit o imensă uşurare şi o subită simpatie pentru ea. îmi venea să-i scriu, să-i telegrafiez că îi urez să fie fericită, îmi venea să-i trimit un coş cu flori, un dar preţios, simţeam nevoia să-mi manifest în vreun fel recunoştinţa faţă de ea că m'a scăpat de un chin groaznic. Acum pot sa-ţi spun, Catrinel: am suferit, am avut crize, furii de gelozie, mi-au trecut cele mai fantastice lucruri prin minte şi am înţeles în crizele mele şi cum se poate muri şi cum se poate ucide din dragoste!
Catrinel, acum ştiu că Sandu chiar dacă o mai vede, din întâmplare, din obligaţie sau din prietenie — în definitiv au trăit atâţia ani împreună şi găsesc foarte normal să fi rămas prieteni, — nu mai are nimic cu ea şi nimic pentru ea. Să-i dea Dumnezeu noroc şi pe mine să mă ierte că fără voia mea am făeut-o să spere. E drept, am suferit şi eu din cauza ei... Suntem oarecum, chit!

Catrinel, mai e puţin pânâ la nunta mea! Am decis să o facem în iulie, când se împlinesc şase luni de la moartea tatălui iui Sandu şi nu în August, cum era vorba.
Sunt foarte fericită. Ţii minte cum te strângeam la pieptul meu la şcoală şi cum îţi spuneam: Catrinel, sunt foarte fericită! Atunci era numai începutul.
Abia aştept să ne vedem.
Vreau să te las acum să mă duc la culcare — e târziu şi sunt obosită — dar mi-am adus aminte că mai am să-ţi spun ceva. Alaltăieri a sosit la RâmnicuI-Vâlcea Dinu Cireşeamu. Dinu, dragă, „amorul" meu din... tinereţe, despre care ţi-am povestit tot în faimoasa noapte din infirmerie.
Rămâne aici o lună.. Nu s'a schimbat deloc. Mi-e imposibil să înţeleg cum de mi-a putut place vreodată! Seamănă leit cu un câine buldog!
Acum mă duc să mă culc, chiar dacă-mi mai aduc aminte că am mai omis ceva din „raport". Pic de somn, dar tot te sărut,
Aurora


Râmnicul-Vâlcea, 3 Mai 1933.

Dragă Catrinel,

Ieri a venit de la Brăila, cu o maşină, fratele meu Radu şi cu nevasta lui — o persoană anostă şi plină de ifose cu care mi-a fost imposibil să comunic şi care nici măcar nu e drăguţă — şi ieram gata să-1 conving să facem astăzi un drum până la tine, la Braşov. Dar Eliza nu a fost de acord (cu siguranţă, numai pentru că ii sunt şi eu foarte antipatică şi spre marele meu regret a trebuit să renunţ la Bucuria de a te vedea. Şi dacă ai şti ce planuri îmi făcusem! Să dorm o noapte la tine şi să stăm de vorbă până dimineaţa cum am mai stat odată în noaptea cânt: s'a născut prietenia noastră şi care jurămi şi tu, că eu îţi jur ţie, n'o să se termine decât când o să ne terminăm si noi!

Aşi fi avut atâtea să-ţi povestesc, dragă Catrinel. E cu totul altceva când vorbeşti şi cu totul altceva când scrii. Când vorbeşti, este nevoe să spui mult mai puţin ca să te faci înţeles. Când scrii, cu cât vrei să explici ceva mai bine, cu atât parcă devii mai confuz, mai puţin mie aşa mi se întâmplă! In scris, lucrurile simple devin compli- cate. Iar dacă vrei să Ie exprimi simplu, devin plate, banale, trec nebăgate în seamă.

Trebuie să ne vedem, Catrinel! îndată după vacanţa de Paşti, vin pentru câteva zile în Bucureşti. O să stau Ia o mătuşă a iui Sandu, pe care nu o cunosc încă personal, dar care mi-a trimis o pudrieră de argint foarte frumoasă şi o scrisooare încântătoare, prin care mă invită la ea la Bucureşti. E posibil să ne închirieze un apartament la toamnă (e posibil să se mute chiriaşul actual) în blocul ei, iar până atunci, adică din Iulie, vom locui în casa în care stă acuma Sandu singur. Nu intru cu nici un entuziasm în casa aceea, dragă Catrinel, şi tu trebuie să-mi înţelegi reticenţele. In casa aceea venea Mona, venea până mai deunăzi... In casa aceea este totul făcut, cumpărat de ea, sau după gustul ei.
Mi-ar fi plăcut să intru într'o casă nouă, fara urmele altor femei fără amintiri. Asa, am sentimentul că în casa aceea eu şunt o intrusă.

M-am oprit o clipă din scris şi mi-am spus că; toate speculaţiile pe care le fac în această privinţă nu sunt decât manifestări ale geloziei mele.
Am fost câteva zile mai calmă. Acuma iar a început criza.
Mi-a făcut foarte rău o discuţie pe care am avut-o luni, cu Dinu Cireşeanu.

M'am întâlnit cu el pe stradă şi m'a oprit să-mi spună că m'a văzut cu o seară înainte la cinematograf cu doctorul Negoianu.
L-am informat că doctorul Negoianu este logodnicul meu.
A avut aerul suprins şi mi-a răspuns cu un zambet ironic că-1 cunoaşte pe logodnicul meu din Bucureşti şi a adăugat — ca să-mi faca o mare neplăcere! — că 1-a cunoscut în casa doamnei Mona Antonopol.
Am simţit că e gata să-mi dea ori câte amănunte i-aşi fi cerut, dar m'am stăpânit şi nu am întrebat nimic. I-am răspuns că ştiu că era bun prieten cu doamna M. A. iar el a zâmbit din nou şi, cum e şi bine crescut şi subtil, a subliniat: „Hm. Da, erau buni prieteni".
Am venit acasă foarte enervată şi de atunci nu-mi mai revin deloc. Au reînceput bănuielile, îndoielile, grijile, obsesiile.
Nu mă mai pot gândi la nimic decât Ia el. îmi. aduc aminte fiecare vorbă a lui şi o tălmăcesc şi o răstălmăcesc şi descopăr sensuri pe care probabil nu le are, sau poate care nu au fost în intenţia lui Sandu să le aibă.
Uneori, simt deodată că Sandu nu mă mai iubeşte şi am intuiţia precisă că mă voi despărţi de el. Dar ce îţi spun eu nu are nici o valoare obiectivă: sunt chinuită şi nebună, am o natură îngrozitor de scormonitoare, am o vocaţie pentru suferinţă.
Când vine Sandu, se risipesc şi se duc toate grijile şi toate îndoelile; când înghemuesc în braţelei lui, simt cum se întinde în mine o linişte deplină, nu mă mai întreb nimic, nu mai vreau să ştiu nimic — nici nu mai am nevoe — mi-e bine, măi simt iubită, mă simt în siguranţă.

Azi e Joi şi mai sunt două zile până vine Sandu.
Dragă Catrinel, de ce îmi scrii aşa de puţin? Ultima ta scrisoare a fost numai de o pagină şi jumătate. Dar a fost foarte drăguţă. M'am bucurat că ai petrecut atât de bine de Paşti.
Eu am făcut cu Sandu numai învierea. A doua zi, Duminică, a trebuit să plece de dimineaţă. E Curios, Catrinel, că atât timp cât a stat aici nu mi s'a părut că se poartă altfel cu mine decât deobicei, dar acum, după convorbirea cu Dinu, încep deodată să descopăr diferite nuanţe, diferite detalii peste care am trecut, poate prea uşor, poate prea superficial, începe să mi se pară că era mai distant, mai obosit. Nici aceste impresii nu au nici o valoare. Ţi le comunic doar din nevoia de a-mi repeta mie unele lucruri, de a le scoate la lumină. Când le las să mocnească, răbufnesc mai târziu, cu violentă, şi e mult mai grav. Te sărută,
Aurora.




Râmnicul- Vâlcea, 6 Mai 1933.

Draga mea Catrinel,
Iţi scriu după o noapte îngrozitoare de sbucium şi de lacrimi. Sâmbătă dimineaţă am primit o telegramă de la Sandu în care mă anunţa că nu mai poate veni. I-am dat imediat un aviz telefonic pentru orele 9 seara. N'a venit la telefon, Am dat un nou aviz pentru azi dimineaţă la 8. In sfârşit, l-am găsit. M'a certat că m'am alarmat. Mi-a explicat că a stat toată noaptea la căpătâiul unui bolnav. Mi-a făgăduit că vine sigur, Sâmbătă. L-am întrebat dacă mă iubeşte şi mi-a răspuns să fiu cuminte?
Am plecat de la societatea de telefoane puţin mai liniştită că i-am auzit glasul. Voiam să mă duc acasă şi să mă culc. Eram frântă de oboseală.

In drum spre casă am intrat într'o tutungerie să cumpăr un ziar. Dinu Cireşeanu iera acolo, îşi lua ţigări. Am ieşit împreună, mi-a cerut voe să mă însoţească până acasă. De data asta am adus eu vorba despre Mona Antopol. Nu m'am mai putut stăpâni. Am aflat că e înaltă, subţire, blondă, frumoasă. Că deşi are 39 de ani, nu pare decât de 25. Că e o bună muzicantă, că e deşteaptă, fină şi interesantă. Că Sandu era foarte îndrăgostit de ea. Mi-a povestit câte scene la care a asistat odată la o recepţie: Mona, a stat mai mult de vorba şi a dansat eu un italian; Sandu i-a cerut socoteală italianului. A fost un incident penibil, cel puţin aşa reieşea din relatarea lui Dinu.
Altădată, Monei i s'a făcut rău la ea acasă, avea câţiva oaspeţi la masă.
Sandu era disperat.. nu mai ţinea socoteală că e lume străină în jur, îi săruta mâinile şi o implora aproape plângând, să deschidă ochii şi să se uite la el.
Mi-a spus că într'adevăr şi Mona era foarte geloasă, că se tiranizau reciproc. Dar că între ei era o mare pasiune. Că nimeni nu se aştepta să se despartă. Că ie adevărat insă că Sandu i-ar fi spus de mai multe ori unui prieten, cu care e prieten şi Dinu, că ar vrea să scape da legătura asta care-l „otrăveşte". Ar vrea să scape, dar nu găseşte antidotul...
M'am plimbat pe străzi cu Dinu două ore.

Mi-a vorbit foarte prieteneşte, foarte cald. Nu m'am mal sfiit deloc de el şi i-am mărturisit toate temerile mele, toată neliniştea mea. Mia făgăduit că îmi va scrie din Bucureşti, — pleacă peste două săptămâni — tot ce va mai afla în legătură cu Mona şi cu Sandu. L-am întrebat dacă a auzit că se4 mărită şi mi-a răspuns că nu. M'a rugat să nu vorbesc nimic cu Sandu despre ce mi-a spus el.
La despărţire, mi-a ţinut mâna într'a lui si mi-a spus că mă pot bizui pe el „orice mi s'ar întâmpla"'.
Peste o oră mi-a trimes un buchet mare de flori.

Sunt derutată. Nu ştiu ce să cred, nu ştiu ce să aleg din ce mi-a spus. Cât mi-a vorbit p'e stradă,, avea un aer şi un ton foarte dezinteresat, nu mi s'a părut nici o clipă că urmăreşte ceva, dar la despărţire, m'a privit în ochi într'un fel care mi-a dat de gândit şi mi-a ţinut mâna strâns. Şi florile !!

Tu ce crezi, dragă Catrinel? de ce nu eşti lângă mine, de ce? Nu ştiu ce să fac, nu mă mai ajuta capul la nimic, la nimic. Şi inima mi-e făcută fâşii, Am presimţiri rele. Nici nu îndrăsnesc să-mi spun intuiţiile şi gândurile care mă fulgeră. Am devenit foarte superstiţioasă. Mi se pare că dacă-mi exprim o teamă îi dau forţa de a deveni fapt concret.

Niciodată nu mi-a fost atât de frica, frică de tot. In primul rând de mine. Nu mai am nicio: stăpânire asupra mea, nici un control. O iau mereu razna. Spun ce nu vreau să spun. Fac ce nu vreau să fac.
E foarte rău ce-i cu mine!
Aurora.


Râmnicul- Vâlcea, 15 Mai 1933.

Scumpă Catrinel,
După ce ţi-am scris ultima scrisoare, din care ai putut să-ţi dai seama în ce stare de dezechilibru sufletesc mă aflam, în ce hal de deprimare mă găseam, m'am simţit atât de epuizată, atât de sfârşită încât am crezut sigur că o să mor. Mi-am pus cămaşa, de noapte pregătită pentru nuntă, şi — nu râde de mine — mi-am făcut şi testamentul şi, nu vreau să ţe înduioşez, dar îţi lăsam paltonul şi căciuliţa care ştiu că îţi plac foarte mult.
Dar cum vezi, dragă Catrinel, nu am murit. Şi nu numai că nu am murit, dar, după ce am dormit câteva ore, m'am trezit mai liniştită cu o siguranţă nouă în mine şi curios, cu o foarte mare sete de viaţă.

M'am regăsit aşa cum mă ştiam şi cum mă pierdusem: hotărîtă şi curajoasă. Nu-mi mai era frică de nimic. Mi-am făcut toate socotelile, m'am răfuit bine cu mine şi mi-am zis că trebue să-i spun, cu orice risc lui Sandu tot ce se petrece cu mine', trebuie să-i mărturisesc toate îndoielile şi toate bănuielile pe care până atunci nu îndrăzneam să mi le mărturisesc până la capătul lor, nici mie însumi.
Odată luată botărîrea aceasta, m'am simţit tare şi pregătită să-i suport urmările. Mi-am spus că întrebând ceea ce până atunci nu cutezasem să întreb, s'ar putea să am răspunsul care să-mi înlocuiască chinuitoarele mele îndoeli cu o şi mai chinuitoarei certitudine. Dar mi-am zis că oricum va 'fi mai bine: voi şti adevărul, voi ieşi din starea asta morbidă, voi înceta de a mai fi o victimă, a propriei mele imaginaţii.

Şi l-am aşteptat pe Sandu calmă şi aproape senină. Mi-am dat seama, dragă Catrinel, că tot ca ne vine bun sau rău, frumos sau urît, nu' ne vine, decât din lăuntrul fiinţei noastre. Că nimeni nu poate face nimic pentru nimeni. Şi mi-am mai dat seama, Catrinel, că mi-am îngăduit atâta vreme să fiu slabă numai pentru că mă ştiam, în fond, foarte tare.

L-am primit pe Sandu la gară, ca, deobicei. L-am pregătit că am de vorbit cu el mai mult şi numai intre patru ochi. Am lăsat valiza lui jos şi am plecat împreună în oraş. Ne-am dus in grădina publică.

Şi acolo, pe o bancă, l-am rugat imi răspundă cinstit, să mu mă cruţe, sa spună adevărul, oricât ar fi de dureros, dacă se mai întâlneşte cui Mona şi care sunt sentimentele lui adevărate pentru ea. Şi de unde eu credeam că va fi nevoe să'stărui ca să-1 fac să vorbească, am înţeles imediat că simţea şi el ca şi mine nevoia unei clarificări, că-mi era recunoscător pentru curajul de a fi provocat eu discuţia, de a-1 fi ajutat să-mi spună ceea ce îi venea greu să-mi spună.

Mi-a răspuns simplu, dar cu o emoţie care îi sugruma glasul, şi-l făcea să nu mă poată privi în ochi, că de două săptămâni a vazut-o aproape în fiecare zi. Apoi s'a oprit şi m'a rugat să-1 iert. Mi-a căutat prin întuneric mâna şi mi-a luat-o într-ale lui şi din nou a vorbit. Mi-a spus ca nici el nu se mai înţelege. Suferă şi se sbuciumă fără să poată ieşi la un liman. Mi-a jurat că a fost de perfectă bună credinţă când s'a hotărît să se însoare cu mine. In epoca aceea nu mai ţinea la Mona, mai bine spus, i se părea, credea că nu o mai iubeşte. L-am întrebat de ce m'a minţit spunându-mi că nu a fost niciodată îndrăgostit de ea şi mi-a răspuns că aşa simţea atunci; era atât de înstrăinat de ea şi atât de tulburat de dragostea cu care veneam spre el, atât de mişcat de tinereţea şi de puritatea mea, încât nici nu îşi mai amintea că a fost vreodată altfel. Mi-a spus că eu îi sunt foarte dragă... mă pretuieşte şi o să mă regrete!! Că ceea ce se întâmplă cu noi e fără voia lui, dar nu poate altfel... E legat de Mona. A descoperit că nu poate renunţa la ea când 1-a anunţat că se va mărita. Nu a avut curajul să-şi mărturisească acest adevăr şi a căutat să se mintă, să se înfrunte, continuând să vină să mă vadă, făcând planuri de căsătorie, grăbind nunta.

Şi-a făgăduit să nu o mai vadă pe Moina deloc, a luptat să-şi ţină făgăduiala, dar într'o seară s'a trezit urcând scările casei ei, şi fiindcă i-a fost ruşine să-i spună că 1-a adus dorul, a născocit un pretext oarecare. Ea s'a făcut că îl crede. Şi păcălindu-se unul pe altul, au rămas în noaptea aceea împreună. A doua zi l-au cuprins remuşcările faţă de mine. I-a fost greu să mă mai vadă, m'a evitat si n'a venit Sâmbătă. A încercat sa-mi scrie. A rupt tot ce mi-a scris. Apoi a urmat telefonul meu. Mona i-a cerut să fie cinstit cu mine. Să nu mă mai încurce...
II ascultam, Catrinel, şi fiecare cuvânt pe care îl spunea era dinainte ştiut şi dinainte presimţit. Acum pot să-ţi spun tot adevărul: am trait în imaginaţia mea această explicaţie de mult. Eram sigură că va veni. Când i-am telefonat Sâmbătă seara şi nu l-am găsit acasă, am simţit că era la ea.

Am stat pe bancă până târziu după miezul nopţii. Ne-am întors acasă, tăcuţi, ţinându-ne de mână.
Când am ajuns în strada noastră, s'a oprit şi m'a luat în braţe. M'a rugat să-1 iert. Mi-a spus că îi pare rău de mine şi pentru mine. M'a întrebat ce' le voi spune alor mei. I-am răspuns să nu aibă nici o grija, îmi iau toată răspunderea. A doua zi dimineaţa, a plecat.
L-am dus pentru ultima oară la gară. Am plâns amândoi pe peron. Mă strângea la pieptul lui, tare, tare.
Ii era tot atât de milă de suferinţa mea ca şi de a lui. S'a despărţit greu de mine. Ştiu sigur că i-am fost dragă şi că îi voi rămâne dragă multă vreme. Dar ştiu tot atât de bine că în acest fel al lui de a-i fi dragă, elementul cel mai important este sentimentul de culpabilitate pe care il are faţă de mine. Induioşându-se, crede că plăteşte că ispăşeşte ceva.

Sandu este totuşi un om cu suflet şi un om de caracter. Nu-i pot face o vină din faptul că a acceptat să-1 iubesc, că m'a lăsat să-1 iubesc, crezând că mă iubeşte sau că mă va iubi şi el. Nu-i pot face o vină că o iubeşte pe Mona. Dacă e cineva de vină sunt numai eu. Eu n'am putut să-1 despart de Mona. Eşecul, falimentul e al meu. Şi e cu atât mai dezastruos cu cât astăzi, când ştiu că Sandu nu mai e al meu şi că n'a fost niciodată al meu, îl iubesc mai adânc ca oricând.

Nu sunt decât două ore de când ne-am îmbrăţişat pentru ultima oară pe peronul gării. El este în tren acum. In trenul care-1 duce la Mona. Cum mă doare, cum mă doare!
Iţi scriu toate acestea pentru nevoia de a lovi în mine. Cu cât dau mai tare, cu atât am impresia că doare mai puţin... Ajung încet, încet, la un grad de nesimţire căruia îi voi spune în curând cu un cuvânt frumos: resemnare..
Aurora.


Râmnicul- Vâlcea, 9 lulie 1933.

Scumpă Catrinel,
Aproape o lună de când nu ţi-am mai scris. Am fost obosită. Foarte obosită. Nu ştiu dacă ţi s'a întâmplat vreodată să faci un efort psihic mare, supraevaluându-ţi puterile. Nu ştiu dacă ţi s'a întâmplat să te consideri mai tare decât eşti şi să-ţi ceri un act de voinţă, de renunţare sau de resemnare, mai mare decât puterile tale.
Mie mi s'a întâmplat, ştii bine! După ce m'am despărţit de Sandu, am avut câteva zile beţia puterii mele. Eram plina de trufie, mă simţeam o eroină. Umblam cu capul sus, zâmbeam cu superioritate când eram întrebată dacă sufăr şi răspundeam tuturor că mă simt bine, că mă simt foarte bine!

Dar ştii, Catrinel, eram ca, o maşină cu un motor mic, care a pornit eu o viteză mare, ca, şi când ar fi avut un motor de zece ori mai mare. Primii zece kilometri i-am sburat, apoi... Apoi, motorul s'a stricat. N'a mai mers, s'a poticnit. M'am împotmolit în mine.
Aproape, nici nu mai puteam să merg. Eram sleită ca după o boală grea. Stăteam în odaia mea cu storurile trase şi na puteam să vorbetsc cu nimeni. Ai mei erau disperaţi. Plângeam prin colţuri; au chemat şi un doctor... Mi-a pus şi un diagnostic... a zis că sunt deprimată! A fost singurul meu zâmbet în tot 'acest timp.

Dinu Cireşeanu s'a interesat toată vremea de mine, dar nu l-am putut primi. Abia acum câteva zile am ieşit din casă şi — ieste o fatalitate — m'am întâlnit cu el. Sosise cu o seară înainte din Bucureşti.

Mi-a spus că fost la Mona şi că a vorbit cu ea de mine. N'am vrut să-1 întreb ce. L-a văzut şi pe Sandu.
Dinu pleacă săptămâna viitoare din nou la Bucureşti. Dacă o să pot, o să-ţi scriu din nou prin el. Acum te las. Te sărut.
Aurora.



Râmnicul- Vâlcea, 28 Iunie 1933.


Draga mea Catrinel,
Am primit scrisoarea ta din Braşov şi m'am bucurat că ţi-ai dat bine examenele şi că, după vorba ta, eşti o „tânără bacalaureată".

Te felicit şi, mărturisesc, te invidiez, îmi pare din ce în ce mai rău că n'am continuat să învăţ... Ar fi fost oricum mai preferabil să fiu astăzi corijentă la o materie, decât repetentă în dragoste. Mă gândesc serios să prepar vara asta clasa a 8-a şi să dau examenele şi bacalaureatul în toamnă. Aştept să mă mai dreg puţin sufleteşte, să mă mai înzdrăvenesc. Poate că ai aflat şi tu că Sandu s'a însurat cu Mona Antonopol. Pentru mine nu a fost o surpriză si îţi mărturisesc că vestea asta a fost întrucâtva salutară. M'a făcut să-mi dau seama că l-am pierdut definitiv pe Sandu, că într'adevăr nu mai trebue să sper nimic. Nu e nevoe să-ţi mai spun că foarte în secret, foarte subteran, eu mai speram în ceva, îmi mai făceam iluzii. Poate, toată bravada mea de la început ascundea încrederea pe care o aveam în forţa de convingere a dragostei mele. Atitudinea demnă şi înţelegătoare pe care am avut-o faţă de Sandu, era un mijloc de a-1 seduce. N'am fost sinceră nici cu el, nici cu mine. Dacă aş fi fost sinceră, ar fi trebuit să-i cad în genunchi şi să-1 rog sa rămână cu mine.
Acum ştiu bine că totul s'a sfârşit. Că Sandu nu m'a iubit niciodată. I-a plăcut să se lase iubit de o fată tânără, proaspătă şi spera probabil, că dragostea mea să-1 scoată din dragostea lui. N'am reuşit. Pe undeva, poate, îi pare şi lui rău. D|e când ştiu că s'a însurat, mă simt parcă mai liniştită. Mă gândesc totuşi, tot timpul la el. Aş vrea să plec din casa asta care-mi întreţine imaginea lui atât de vie şi de obsedantă. De plecat trebue să plec şi este sigur că voi pleca. Dar nu ştiu încă unde. Marna şi cu tata, vor să plece la Călimăneşti. Pe Ileana o trimit la Brăila, la Radu şi Eliza.
Ce zici? Dacă aşi veni la tine, la Braşov? M'ai putea găzdui? N'aş veni decât clacă aş şti că pot sta la voi. Intreabă-i pe părinţii tăi dacă acceptă să mă ia în pensiune pentru o lună de zile şi răspunde-mi imediat.
Ştiu că tu te-ai bucura tot atât de mult cât m'aş bucura şi eu!
Te îmbrăţişez.
Aurora.



Ramnicul- Vâlcea, 10 Iulie 1933

Iubită Catrinel,
Nu ştiu dacă e bine sau rău ceea ce fac; cei din jur spun că e bine. Eu nu-mi dau seama! Si nici nu vreau să mă gândesc prea mult pentru că drept să-ţi spun, îmi pasă din ce în ce mai puţin de mine.

Mă mărit săptămâna viitoare cu Dinu Cireşeanu.
Nu-l iubesc şi nici nu simt nevoia să iubesc pe cineva. Ştiu că toate fetele de vârsta mea spun după prima decepţie sentimentală că nu vor mai iubi niciodată. Şi toate iubesc a doua, a trăia, a zecea oară.. Cu mine nu se va întâmpla aşa. Sandu a fost prima şi ultima mea dragoste!

Dinu Cireşeanu, pare că ţine ia mine. L-am văzut zilnic în ultima vreme. A fost o soră de caritate destul "de discretă ,şi destul de atentă. Şi-a câştigat şi încrederea părinţilor mei. N'am îndrăznit să-i dezamăgesc văzând cu câtă bucurie au primit cererea în căsătorie a lui Dinu.
M'am gândit că au suferit destul pentru mine şi din cauza mea, că le sunt datoare o satisfacţie.

Mă cercetez adânc şi mă întreb dacă totuşi mai profundă decât dorinţa de a fi pe placul părinţilor nu este nevoia de a da o replică lui Sandu! Mă suspectez de rea credinţă faţa de Dinu, care de-altfel a avut această intuiţie şi mi-a mărturisit-o; eu i-am spus că mă mărit cu el pentru că mă simt din ce în ce mai bine în tovărăşia lui, că în nici un caz nu o fac ca o demonstraţie pentru Sandu. Dar după ce am rămas singură, mi-am repetat în- trebarea lui Dinu. Conştient nu găsesc în hotărîrea mea nimic de nemărturisit. Dar sunt destul de întortochiată, de neclară.

Nu mi-aşi ierta niciodată să fiu necinstită sufleteşte faţă de Dinu. Am stat mult de vorbă cu el. I-am spus că port o rană adâncă în suflet, că nu mă simt încă întreagă, că sunt un om care nu merge încă pe picioarele lui, că o să-i fie greu cu mine şi că trebuie să ştie asta dela început. S'a arătat plin de înţelegere şi de sensibilitate. La urmă, mi-a spus un lucru foarte drăguţ, că nu-mi cere să-1 iubesc pentru că este datoria lui să mă înveţe să-1 iubesc.

După nuntă, venim la Braşov pentru 'două săptămâni şi pe urmă ne ducem la familia lui la Turnu-Măgurele, unde o să stăm până ce ne vom găsi o casă în care o să locuim singuri. Dinu va profesa avocatura, e cunoscut în praşul lui şi are mai multe şanse decât la Bucureşti. Vom sta acolo un an, doi, până când ne vom înstări şi pe urmă ne vom muta în Bucureşti.

Dragă Catrinel, mulţumeşte părinţilor tăi pentru toată căldura cu care au răspuns rugăminţei mele da a mă primi în pensiune şi roagă-i să-mi facă cinstea şi bucuria de a te însoţi pe data de 24 iulie la nunta mea. Stărui şi ieu să veniţi. Vă aşteptăm cu toată dragostea.
Aurora.



Turnu-Măgurele, 1 Septembrie 1933.


Dragă Catrinel,
Am sosit aici în Turnu-Măgurele de o săptămână. Nu ţi-am mai scris din Râmnicul-Vâlcea, aşa cum îţi făgăduisem.

Am avut supărări multe în familie. Fratele meu din Brăila a încercat să se sinucidă pentrucă a aflat şi el, ceeace ştia tot oraşul de mult, că nevasta lui este întreţinuta unui fost deputat, un bărbat bogat şi mai în vârstă decât ea cu 14—15 ani.
Biata Ileana, care a avut de suferit cu drama mea sentimentală, a pătimit şi la Brăila: vai de vacanţa ei! A trebuit să asiste la scandalurile zilnice dintre Radu şi Eliza. Şi ce scandaluri!
Nenorocitul de Radu o iubeşte şi acum, deşi spune că este hotărit să divorţeze. îmi dau seama că dacă ea ar face o cât de mică tentativă de împăcare, el n'ar ezita o clipă să o ia dela început. Acum e la Râmnicul-Vâlcea, l-am lăsat acolo convalescent. A scăpat ca prin minune. Doza de somnalin pe care a luat-o, a întâlnit 'un organism forte, sănătos ,pe care nu 1-a putut doborî.
Va rămâne la părinţi o lună.

Nevastă-sa e la Brăila — nu a dat nici măcar un telefon în tot timpul ăsta.. Ileana spune că in noaptea când a incercat sa se sinucidă Radu, Eliza era plecată de acasă. La dejun avusese loc o explicaţie foarte vijelioasă în care Eliza a recunoscut că are un amant, că îl iubeşte, că , s'a măritat cu Radu numai pentru că pe vremea acelea iubitul ei era însurat şi nu se decidea să divorţeze. Intre timp, a devenit un om liber şi vrea şi ea acum să-şi recapete libertatea.

Cu Radu n'am vorbit prea mult despre ea, dar din "tot ce mi-a spus am înţeles că în tot timpul cât a durat căsătoria lui cu Eliza nu a fost o clipă fericit, că deşi nu s'au înţeles deloc din nici un punct de vedere, o regretă şi, mai mult, o stimează!! încerc să pricep şi nu pot: De ce o regretă? De ce? Poate să mă lămureşti tu! Singura mea explicaţie este că i-a impus cinismul si cruzimea ei. El e un om slab, ea este o fiinţă tare. Da, da, este şi asta o tărie să poţi trece atât de uşor peste dragostea, peste inima şi peste onoarea unui om. Să nu-ţi pese de nimeni decât de tine.

Tu ştii că eu nu pot ti aşa!
Ţi-ai putut da seama cât timp am fost împreună la Braşov. Dinu mă iubeşte şi cu toată că dragostea lui îmi cade de atâtea ori greu, cu toate că de atâtea ori mă stânjeneşte, tu ai înţeles cum caut să nu se vadă, cum mă stăpânesc, să nu lovesc în el. E drept, tu mi-ai spuş că' sunt crispată, că rânjesc şi nu zâmbesc, că sunt transparentă, că degeaba încerc să ascund, că se vede până în fundul sufletului meu tot ce simt. Dar cred că numai tu vezi şi numai tu înţelegi. Dinu, nu. El pare fericit.... In ori şi ca caz, dintre noi doi, dintre el şi mine, eu sufăr mai mult. El mă iubeşte, are "deci ceva care îl susţine, caro îi dă speranţe. E sigur ca o să-1 iubesc şi eu, poate crede că lucrul ieste pe jumătate făcut. Eu insă îmi dau seama pe zi ce trece că nu şe poate!
Mi-e plină inima de Sandu. Am zile când înebunesc. Când îmi vine să fug la Bucureşti, să-1 pândesc pe stradă să-1 zăresc măcar o clipă. Am nopţi în care apropierea lui Dinu este un chin îngrozitor. Şi el nu ştie şi el nu simte! Nu e mai fericit decât mine ?!
Nu ştiu ce voi face de aci încolo. Aici, la Turnur Măgurele, nu îmi place deloc. Deloc! Nu mă simt bine nici cu părinţii lui. Sunt amândoi meschini, plaţi şi făţarnici. Cred că nici eu nu le plac lor.
Abia aştept să ne mutăm. Am găsit o casă drăguţă cu trei camere mari şi cu tot ce trebue pe lângă ele. Minus baia!
Săptămâna asta îmi vin mobilele dela Râmnicul- Vâlcea. Mă bucur că o să fiu ocupată cu aranjatul casei.
După ce mă instalez, poate că vii pentru câteva zile la mine.
Răspunde-mi deocamdată la post-restant... E mai prudent. Te sărut mult, cu dor.
Aurora.



Turnu-Măgurele, 8 Octombrie 1933.


Dragă Catrimiel,
Scrisoarea ta a zăcut două săptămâni la poştă şi abia ieri m'am hotărît să o ridic. Când ţi-am spus să-mi scrii la post-restant nu m'am gândit ce risc, nu m'am gândit că în orăşelul ăsta, în care toţi oamenii se cunosc între ei şi în care eu am devenit o personalitate numai pentru că sunt nou sosită aici; (toată lumea se ocupă de mine, de rochiile mele, de (pălăriile mele). Şi ar fi fost destul să fou văzută; o singură dată ridicându-mi corespondenţa dela post-restant ca din clipa aceea, să fiu decretată adulteră! Alaltăieri, l-am rugat pe Dinu să mă însoţească până la poştă şi pe drum, i-am strecurat ca un lucru foarte firesc, că am de luat o scrisoare dela post-restant. Nu i-am dat răgaz să-mi ceară explicaţii, l-am lămurit că atunci când ţi-am şcris, nu ştiam încă adresa exactă ia viitoarei noastre locuinţe. Nu ştiu ce a gândit despre această explicaţie, nu a făcut nici un comentariu.

De aci încolo însă, te rog să-mi scrii acasă....
Dragă Catrinel, mi-am aranjat o locuinţă foarte plăcută. Am făcut şi o inaugurare la care , am invitat câteva familii — relaţii mondene pe care Dinu ţine să le cultivăm din spirit „politic" (zice el) şi care pe mine nu m'ar deranja dacă ar şti să se distreze şi altfel decât jucând cărţi. Ceea ce mă nelinişteşte îndeosebi, este pasiunea pe care am descoperit-o la Dinu pentru jocul de cărţi: inaugurarea casei s'a soldat cu o pierdere de câteva mii de lei neprevăzută în bugetul alocat acestei recepţii.
Ceeace câştigă Dinu deocamdată este destul de puţin; eu primesc dela părinţii mei 4.000 lei pe lună, bani cu care ne-am putea descurca destul de bine, dacă n'ar fi aceste surpriza...

Printre persoanele pe care le-am cunoscut şi cu care suntem în vizită sa află şi doamna şi domnul Negrişan. El este un bărbat de 35—36 ani, înalt, seamănă enorm cu Toni Bulandra, are şi eleganţa şi farmecul lui.. Este foarte cultivat, citeşte tot ca apare, îi place muzica, are o discotecă foarte interesantă şi... nu joacă poker.

Ea, Marie-Jeanne Negrişan, cu câţiva ani mai tânără decât el, este blondă, mică, foarte grasă. Urâţică (parcă e o raţă), foarte seacă şi incultă, pretenţioasă snoabă şi elegantă şi în plus o temută jucătoare de cărţi! Rar am vizut un cuplu mai dezasortat! Sunt căsătoriţi de 12 ani. De 12 ani, oamenii aceştia stau împreună, dorm în acelaşi pat, mănâncă la aceiaşi masă, au o serie de lucruri comune, de interese comune, care fac viaţa lor de toate zilele, dar sunt sigură că im au o ideie, un sentiment, un gust, o dorinţă comună! Cum îţi explici tu ,dragă Catrinel, acest mister al căsătoriilor care durează împotriva tuturor elementelor şi a tuturor condiţiilor care le fac neviabile dela început? E ciudat, dar mi se pare că oamenii care se iubesc în fond nu se pot suferi şi nu se tolerează! Iar că ostilitatea dintre doi oameni ii înverşunează să rămână alături,... să se câştige unul pe altul. Nu ştiu, poate spun prostii, nu ştiu.

Cei care îi cunosc mai bine pe Grigore, şi pe Marie-Jeanne Negrişan, spun că îsi trăesc viaţa separat, ea îşi petrece tot timpul făcând şi primind vizite, are cercul ei în care nu se face nimic altaeva decât se joacă poker, iar el este mai mult singur; o însoţeşte uneori, dar de cele mai multe ori stă acasă, citeşte, studiază, ascultă muzică, când nu are de lucru în port, unde este inginer. Lumea de aci a început să comenteze cu ironii, cu aluzii foarte „subţiri", faptul că de când m'a cunoscut pe mine vine la toate jocurile. Dinu şi cu Marie-Jeanne joacă poker, iar noi „chibiţiii" stăm de vorbă. Dinu e încântat că nu mă plictisesc şi am impresia că Marie-Jeanne nu e geloasă deloc; dealtfel, când joacă este atât de absorbită, atât de transfigurată încât cred că nici nu mai vede nici nu mai aude ce se petrece în jurul ei...

Recitesc scrisoarea. Dragă Catrinel, nu te alarma, nu mă voi îndrăgosti de inginerul Grigore Negrişan şi cred că nici el nu se va îndrăgosti de mine. Prietenia noastră nu are nimic echivoc. Iţi mărturisesc însă că mă indispune felul cum este interpretată de ceilalţi.

Mai am o relaţie interesantă. Am cunoscut o 'fată de vârsta noastră care îmi place. O chiamă Anişoara Mărculescu. Cu ea mă plimb prin port şi prin parc. N'am ajuns încă la nici un fel de confidenţe, deşi ea a făcut o provocare. într'o zi, m'a întrebat foarte direct dacă sunt amorezată de bărbatul meu. I-am răspuns că de vreme ce m'am măritat cu el înseamnă că îl şi iubesc, nu?!
A râs foarte drăguţ şi m'a: luat de braţ.
Catrinel... Catrinel, mai ie nevoe să-ţi spun că nu l-am uitat, că primul meu gând când mă trezesc din somn şi ultimul meu gând când adorm este pentru el?
Zilele trecute mi-a căzut sub ochi un ziar. Am citit un anunţ într'un chenar: „Doctorul Alexandru
Negoianu, modic, specialist în boli interne. Consultaţii 4—6... str.„ nr...
Am citit anunţul de o sută de ori. Şi ştii de m'am gândit, Catrinel? M'am gândit să plec la Bucureşti şi să mă duc să-1 văd într'o zi, în orele lui de consultaţii.
Dar crezi că am să am curajul să o fac?
Sunt iarăşi tristă ,Catrinel.
Diseară suntem invitaţi la familia Protopopeanu, unde bineînţeles, va, fi iar joc de cărţi. Dinu îşi face mari iluzii că o să se refacă...
Te sărut şi te rog să nu mă laşi să aştept prea mult scrisoarea ta. Spune-mi te rog ce faci, îmi scrii atât de puţin despre tine, dragă Catrinel!
Aurora.


Turnu-Măgurele, 15 Decembrie 1933.


Draga mea Catrinel, draga mea Catrinel, am să-ţi dau o veste extraordinară, voi avea un copil!
De o lună de zile ştiu acest lucru, aş fi avut timp să mă obişnuesc cu noua mea stare şi să nu mai fiu atât de înduioşată şi atât de emoţionată! Ştii, mă înstrăinasem oarecum de mine, nu-mi mai plăcea nici să-mi vorbesc, nici să stau singură, nici să-mi dau importanţă; da, cred că mu mai ţineam deloc la mine în ultima vreme!

Acum însă m'am împăcat cu mine; acum sunt mulţumită de mine şi... mă plac. Mă uit în oglindă şi mă plac! Am nu ştiu ce în ochi, care mă face mai atrăgătoare! Dealtfel, şi cei din jurul meu au observat schimbarea care s'a petrecut cu mine; niciodată nu mi s'a arătat mai multă simpatie! Şi această simpatie vine din partea oamenilor celor mai diferiţi, celor mai deosebiţi de mine, ca temperament, ca mentalitate!
Fizic, suport sarcina destul de greu; mă simt devitalizată şi mereu obosită, mănânc puţin, dorm mult şi stau şi mai mult lungită.

Anişoara vine în fiecare zi pela mine, e o fată veselă, spirituală, plină de optimism şi de viaţă. Ştie să povestească foarte frumos, ştie să facă din orice întâmplare banală, anodină, un fapt viu, colorat, interesant şi pitoresc, Şi fără să fie rea deloc, are un talent excepţional de a caricaturiza oamenii cu un singur cuvânt, de a le surprinde maniile, ticurile, şi de a-i imita. Râdem uneori ceasuri întregi până la epuizare.

Dacă n'ar fi ea, şi dacă n'ar fi. Grigore Negrişan - ar fi foarte greu de stat aici! Dinu e ocupat şi când nu e ocupat cu slujba, e cu pokerul.
Pierde mereu. Suntem plini de datorii.
Mama mi-a trimis în ultimile luni dublu decât îmi trimitea înainte, dar tot ce am avut s'a dus.

Ne costă mult şi primirile pe care suntem obligaţi să le facem, pentru că şi noi suntem îoarte mult invitaţi. Dar nu e vorba numai de bani; e vorba mai ales de oboseala, de plictiseala pe care mi-o lasă, în trup, în suflet, în cap, aceste reuniuni. Când nu am de îndeplinit oficiul de amfitrioană, e totuşi mai uşor; stau pe o canapea cu Grigore (tot oraşul urlă că trăiesc eu el şi îţi jur, Catrinel, — ţie nu ţi-am ascuns niciodată nimic intre noi doi nu este decât camaraderie, o prietenie) şi vorbim. Dar când avem noi „recepţii", muncesc îngrozitor şi este un chin să mai fac conversaţie, să fiu amabilă, să mă ocup de toată lumea.

Am slăbit mult şi nu e de mirare; duc gospodăria cu o servitoare plină de bunăvoinţă, dar foarte nepricepută. Nu ştie să gătească deloc şi Dinu este destul de pretenţios, şi în plus, îi place să avem mereu musafiri la masă. Aproape zilnic mi-a duce pe câte cineva.
De când sunt însărcinată, răzbesc şi mai greu. Am avut chiar zilele trecute o mică ceartă cu Dinu — prima din menajul nostru care a pornit dela rugămintea mea de a mă mai cruţa, de a rări , puţin primirile şi vizitele, în sfârşit de a juca mai rar cărţi, pentru a putea începe să cumpărăm ceva pentru copilul nostru. Dinu mi-a răspuns că nu înţelege să-i impun eu ce fel de viaţă să ducă şi că la urma urmei el nu tine neapărat să aibă un copil.

Dragă Catrinel, Nu m'a surprins prea mult răspunsul lui, pentrucă mi-am dat seama dela început că Dinu rezistă din ce în ce mai anevoe la răspunderile pe care şi le-a luat în momentul când s'a însurat cu mine. Cred că el o ducea mult mai comod din punct de vedere material atunci când nu era însurat: stătea la părinţii lui, care fără să fie oameni bogaţi, au din ce trăi, nu plătea nici chirie, nici masă, ha cred că maică-sa îi dădea şi bani de buzunar din „economiile ei". L-am simţit de multe ori nervos, împovărat de grijile casei, cărora din cauza pierderilor la cărţi, le poate face din ce în ce mai greu faţă. In aceste condiţii, copilul reprezintă pentru el, încă o complicaţie! Zic pentru el şi nu adaug şi pentru mine; pe mine nu mă înspăimântă nici o greutate, sunt dispusă să muncesc şi în afara casei dacă va fi nevoe (o să-mi caut o slujbă, deşi aici nu aş prea avea unde) sunt dispusă să fac orice pentru copilul meu.

Din fericire, Catrinel, nu sunt legată de Dinu; căsătoria nu m'a apropiat de el mai mult decât înainte. Aş putea spune că dimpotrivă. înainte, aveam cel puţin iluzii: — nu mari — credeam, speram că o să ducem; o viată tihnită împreună, nu-i cunoşteam pasiunea pentru cărţi. Şi credeam că dragostea lui o să-mi dea ceva, o să facă ceva din mine, o să mă mişte, o să trezească în sufletul meu un răspuns, până la urmă. Dar Dinu mă iubeşte cu măsura lui, aşa cum poate iubi el... Şi cu o dragoste ca asta nu se poate clinti nimic din loc.

Poate mă înşel, dar am impresia că şi el a renunţat să mă mai facă să-1 iubesc; am impresia că nici pe el nu-1 mai interesează să-1 iubesc. Ceea ce înseamnă, în fond, că şi el mă iubeşte din ce în ce mai puţin.
Repet, poate mă înşel.
In orice caz, nu-i pot face o vină ,că se simte mai bine cu oamenii cu care poate 'juca pokier, decât cu mine. Eu nu i-am dat nimic. Am venit lângă el cu o inimă bolnavă, am venit lângă el cu o inimă plină de dragoste pentru un alt bărbat, obsedată de amintirea altui bărbat. Chiar dacă n'am mai vorbit nimic despre toate astea cu el, chiar dacă eu m'am străduit să nu-1 mai las să înţeleagă ce se petrece cu mine, nu se poate să nu fi simţit.
Nu, lui nu-i pot face nici o imputare! Poate lângă o femeie care l-ar fi iubit, ar fi dus o altă viaţă. Poate!
Anişoara, care-1 cunoaşte de mult, zice că nici o femeie nu l-ar fi putut face să renunţe la jocul de cărţi.
Dragă Catrinel, dar ce importanţă au toate astea?! Eu o să am un copil! Mie nu o să-mi mai pesle de nimeni, mie nu o să-mi mâi pese decât de copilul meu.
Catrinel, gândeşte-te o clipă că s'ar fi putut întâmpla, dacă eu n'aş fi fost fricoasă, dacă n'aş fi fost meschină, să am copilul ăsta dela Sandu! Că aş fi putut să continuu să-1 iubesc pe Sandu toată viaţa, în copilul lui şi că el, copilul lui, m'ar fi iubit pe mine!

Iţi dai seama, Catrinel, ce ar fi fost viaţa mea, ce împlinită ar fi fost viata mea, indiferent de ce s'ar fi întâmplat mai târziu între mine şi Sandu? Sandu! Ce dor mi s'a făcut de el, Catrinel,
Te las ca să rămân cu el în gând.
Aurora.



Turnu-Măgurele, 21 Februarie 1934.

Scumpa mea Catrinel,

M'am înapoiat abia de câteva zile dela Râmnicul- Vâlcea, unde am stat şase săptămâni. Am găsit aici scrisoarea ta, Catrinel, prima ta scrisoare în care îmi Vorbeşti mai mult despre tine şi mai puţin despre mine. Mă deprinsesem cu tine, să-mi asculţi confidenţele, să primesc sfaturi pe care rareori le-am urmat, mărturisesc! şi să fii cronicarul mai mult sau mai puţin obiectiv al întâmplărilor prin care trec. La început, felul tău de a fi, m'a surprins — în special în noaptea începutului prieteniei noastre când m'ai lăsat să vorbesc tot timpul fără să spui un cuvânt despre tine — apoi am înţeles că, fără să fii o fire ascunsă, nu îţi place să faci destăinuiri, tu laşi oamenii să se apropie de tine, să te întrebe, să se intereseze de tine, dar tu nu ai nici o iniţiativă.

Eu sunt destul de egocentrică, destul do egoistă ca să-mi convine o prietenă cum eşti tu, care să mă asculte totdeauna şi să nu-mi ceară să o ascult şi eu pe ea.

In ultima ta scrisoare îmi vorbeşti pentru întâia oară de un bărbat, o faci destul de în treacăt, destul de strecurat printre rânduri, dar îmi dau seama că acest bărbat are pentru tine o importanţă, numai din faptul că mi-ai pomenit de el şi te-aşi ruga să nu mă laşi să plutesc în ipoteze şi presupuneri, să înţelegi că în afară de interesul şi de dragostea pe care ţi-o port, sunt de data asta foarte curioasă.
Acum să mă întorc iar la mine: ne-am decis în ultimul moment să plecăm la Râmnicul-Vâlcea, să facem Revelionul cu ai mei. Ştiam că fraţii mei sunt acolo şi-mi era dor de ei, mi-era mai ales dor de Ileana. Dinu nu prea voia, să mergem la, Râmnicul-Vâleea, dar cum stăteam foarte prost cu banii şi cum, dacă am fi rămas aici, ar fi trebuit să invităm cel puţin 30 persoane de Revelion, şi-a dat şi ei seama că nu putea să scape de obligaţii decât plecând din oraş.
Am petrecut acasă cu familia mea un Revelion foarte plăcut, Mihai, fratele meu dela Alba-Iulia, a mai venit cu un camarad al lui Tecu Trifan — un băiat simpatic (mi-a făcut o 'curte decentă şi nu pot spune că mi-a displăcut) şi deştept, 'iar pe Radu l-am găsit aproape vindecat sufleteşte, dornic să-şi isprăvească divorţul cât mai repede şi să se reînsoare. Am stat de vorbă mult despre tine, mi-a încolţit o ideie în gând pe care poate o ghiceşti, dar asupra căreia nu îndrăsnesc să insist, dată fiind ultima ta scrisoare. Dar acum ai să înţelegi mai bine de ce te-am rugat să-mi vorbeşti mai mult despre tine în viitoarea scrisoare.
Dinu s'a înapoiat la Turnu-Magurele pe ziua de 8 Ianuarie, l-am lăsat singur săptămâni. Eu am rămas aici ca să mă odihnesc. Sarcina mea merge bine, slavă Domnului, nu mă mai supără aproape, deloc. I-am pregătit la Râmnicul-Vâlcea o mulţime de lucruri adorabile copilului, toate cu bleu (aş fi decepţionată sa fie fată) şi am primit depe acum, daruri pentru trusoul lui.
Dinu mi-a scris de câteva ori: avea aerul că îmi simte lipsa şi că îi e dor de mine... avea însă! numai aerul. Când m'am înapoiat, primul lucru care m'a întrebat a fost de ce m'am întors.
A locuit cât am fost eu la Râmnicul-Vâlcea acasă la părinţii lui, unde nu mai încape nici o îndoială ca îi place mai mult decât la noi, decât în casa noastră, unde are griji şi răspundere.
S'ar putea să mai fie ceva... Anişoara mi-a făcut câteva aluzii despre o doamnă funcţionară la primăria de aici.
Nu sunt geloasă, dragă Catrinel, cum aş putea fi geloasă pe un om pe care nu-1 iubesc, dar îţi mărturisesc totuşi că din vanitate, ştiu şi eu, din orgoliu, sufăr un pic, îmi închipui că dacă într'adevăr Dinu are o legătură, această legătură este ştiută şi aprobată de tot oraşul, fiindcă tot orasul socoteşte că mi se cuvine să fiu pedepsită pentru ceeace se presupune că este între mine şi Grigore Negrişan.
Chiar aseară mi-a spus Grigore că o cucoană din cercul nostru m'a bârfit groaznic la un „jour" (i-a raportat o alta, prietenă cu nevasta lui) şi căi printre alte detalii senzaţionale pe care i le-a dat despre legătura noastră s'a jurat că ştie precis că... mi-e ruşine să-ţi spun — copilul e al lui, nu al lui Dinu.
M'am amărit foarte rău, mi-au trebuit doua zile ca să-mi revin, ca să-mi dau seama că sunt neserioasă şi caraghioasă, dacă fac o dramă din cancanurile şi calomniile inerente unui orăşel de provincie. Trebue să învăţ să devin mai filozoală, să nu mai pun totul la inimă. Vorba Anişoarei: „îmbătrâneşti şi te sluţeşti înainte de vreme".
E drept însă că n'ar trebui să mă sperie bătrâneţea, dacă mă gândesc că Sandu a preferat unei fete de 18 ani, o femeie bătrână, de 39... Cine ştie, poate abia la vârsta ei, o să stârnesc şi eu o „pasiune" adevărată. Dealtfel, şi doamna dela primărie se pare că este trecută de 30 ani!
Trebue să ne grăbim să îmbătrânim, dragă Catrinel, ca să fim şi noi iubite. Te sărut mult de tot,
Aurora.



Târgu-Magurele, 7 Aprilie 1934.


Sunt foarte nenorocită, dragă Catrinel, are mare nevoe de tine. Peste cel mult zece zile, vreau să vin la Braşov. Dacă nu pot locui la voi, fii bună şi caută-mi o cameră care să fie confortabilă si nu prea scumpă.
Răspunde-mi urgent când găseşti ceva. Eventual, telegrafiază-mi.
Nu mă simt în stare să-ţi spun mai mult: divorţez.
Te sărut,
Aurora.


Turnu-Măgurele, 14 Aprilie 1934.

Scumpă Catrinel,
Iţi mulţumesc din toată inima pentru graba cu care mi-ai răspuns. Iţi mulţumesc că te-ai oferit să-mi găseşti o cameră şi te rog să mă ierţi dacă-ţi fac vreo încurcătură nemai venind. Ţi-am expediat azi prin mandat poştal, suma de 1.000 lei pe care ai avansat-o pentru odaie. încă odată, iartă- mă.

Când ţi-am scris că vreau să viu la Braşov, eram hotărîtă să mă despart de Dinu. In ultimile săptămâni lipsea aproape în fiecare noapte de acasă, iar când venea — deşi ea nu i-am reproşat niciodată nimic — începea tot el să se certe cu mine, să mă insulte — într'o dimineaţă m'a şi lovit — să-mi spună că sunt o povară, că n'are nevoe de copil şi că m'am încăpăţânat să duc sarcina, nu-mai ca să-1 constrâng să rămână lângă mine! A ajuns să-mi strige că nu m'a iubit niciodată, că s'a însurat cu mine numai din ambiţie... şi din milă, pentru că eram o fată părăsită şi compromisă şi că acum, când a întâlnit o femeie pe care o iubeşte şi care-1 iubeşte, nu mai am ce căuta în viaţa lui.

O să mă întrebi dece nu am plecat dela el, de ce am mai rămas când nici eu nu-1 iubeam şi o să-ţi răspund, dragă Catrinel, că îmi era foarte penibil, foarte greu. să mă întorc acasă cu un copil în pântec, că-mi era mai cu seamă milă de părinţii mei care credeau în căsătoria mea cu "Dinu şi pe care i-am minţit tot timpul că sunt fericită. Peste toate aceste argumente, recunosc, poate slabe, poate insuficiente, se adăuga proasta mea stare fizică, am avut o gripă care m'a ţinut două săptămâni în pat, — oboseala, lipsa de energie pe care mi-o dă sarcina, o stare aproape de abulie, o incapacitate de a reacţiona un soi de imbecilizare, un complex de inferioritate provocat de faptul că mă mişc eu, că mă simt disgraţioasă, diformă, că nu-mi mai stă nici o rochie bine, că sunt neîngrijită, urâtă, prost dispusă.

E ciudat cât de mândră eram la început că voi avea un copil şi cum am decăzut acum în proprii mei ochi. Dar să nu crezi, Dragă Catrinel, că am încetat să mă bucur că voi avea un copil'! Il doresc tot atât de mult, poate mai mult decât înainte, dar este altceva., este proasta mea starie fizică, peste care nu pot trece, o stare deprimantă, demoralizantă.

Răbdam scandalurile lui Dinu, (nu mi-am putut închipui niciodată că bărbatul acesta care m'a câştigat cu blândeţea şi cu delicateţea lui, poate fi atât de vulgar, atât de nesimţitor, de egoist şi de brutal) vedea că sunt bolnavă şi nu-mi aducea o doctorie, nu-mi mai dădea nici banii necesari pentru casă (aveam o mică rezervă de câteva mii de lei într'un dulap, pe cari mi-a luat-o ca să joace cărţi), pleca dupămasă şi venea a doua zi dimineaţă nervos, rău dispus, începea scandalul eu servitoarea care a plecat în cele din urmă —' şi îl continua cu mine. Tăceam şi se înfuria mai rău! In ziua când am avut peste 40 de grade, şi-a împachetat o parte din lucrurile lui într'o valiză şi s'a mutat la părinţi. Nu ştiu ce aşi fi făcut fără Anişoara! A fost admirabilă cu mine: m'a îngrijit, a cheltuit bani cu doctori şi cu doctorii, a stat nopţi întregi la căpătâiul meu. Grigore Negrişan mi-a trimes de câteva ori flori şi odată o scrisoare în care-mi spunea că ar veni să mă vadă, dar nu îndrăzneşte să o facă în lipsa bărbatului meu, de teamă să nu-si agraveze situaţia.

In prima zi când m'am însănătoşit, am ieşit în oraş cu Anişoara, ca să-mi preţuiesc la un bijutier un inel pe care voiam să-1 vând proprietăresei noastre.
Pe Dinu nu-1 mai văzusem de câteva zile.
A trebuit să dau de el tocmai acolo, tocmai la bijutierul la care am intrat cu Anişoara! Dacă întâlneşti o astfel de coincidenţă într'un roman sau într'un film, spui că autorul nu a avut destulă fantezie.
Dinu nu era singur: însoţea o doamnă, foarte drăguţă, cu părul roşu, elegantă şi bine făcută şi cu un aer foarte sigur de ea..
Dinu s'a fâstâcit şi în primul moment, s'a făcut că nu ne vede, apoi s'a întors brusc cu faţa înspre noi, ca şi când abia atunci ar fi băgat de seamă că suntem în magazin (cu toate că între timp Anişoara se şi salutase cu doamna dela primărie) şi cu o volubilitate exagerată şi comică — făcea pe omul de lume distins şi abil care ştie să iasă cu tact şi diplomaţie din orice situaţie critică, şi ne-a prezentat una alteia. Ne-am strâns mâinile, ne-am zâmbit, apoi eu şi cu Anişoara am plecat dela bijutier. Nici nu am. avut timpul necesar să mă dezmeticesc şi ne-a ajuns din urmă Dinu. A rugat-o pe Anişoara să ne lase singuri şi m'a invitat într'o cofetărie ca să stăm de vorbă pe teren „neutru".
Mi-a spus că îi pare bine că s'a; întâmplat să-1 întâlnesc cu iubita lui, fiindcă datorită acestui lucru nu mai este silit să facă nici o introducere. Pe scurt, mi-a cerut să divorţăjm.
Fireşte, am admis fără nici o obiecţie şi ne-am despărţit „prieteni". Nu-mi dau seama de ce eram atât de nenorocită! Am venit acasă şi ţi-am scris ţie. Nu ştiu dragă Catrinel, dacă ai să mă poţi înţelege destul de bine: e drept, nu l-am iubit pe Dinu nici o clipă, dar.., să nu uităm' că eu m'am măritat cu el numai pentru că, — tu ştii bine! — contam pe dragostea lui. E adevărat, ştiam că în ultima vreme nu mă mai iubeşte, ştiam că are o legătură, îndurasem multe umilinţe, dar totuşi faptul că nu o cunoşteam pe femeia aceea, că nu îi întâlnisem niciodată împreună, ma făcea să cred că o ţine ascunsă de mine, şi faptul că o ţinea în umbră şi că eu eram în lumină îmi dădea o superioritate asupra ei: eu totuşi eram nevasta lui! Când am văzut-o sveltă, elegantă, frumoasă şi când m'am văzut pe mine în halul de degradare fizică în care m'a adus sarcina, mi-am dat seama că ea are de ce să fie iubită, că eu nu mai pot place nimănui. Şi apoi, Catrinel, nu a fost uşor să-1 aud vorbind atât de deschis, de crud, despre iubita lui... Nu ştiu, nu ştiu dacă o să mă poţi înţelege!
Am vrut să fug din oraş, îmi era ruşine de toată lumea. Ţi-am' scris ţie că vreau să viu la Braşov. Dar peste trei zile, Dinu s'a întors acasă. Mia rugat! plângând să-1 iert. Mi-a spus că mă iubeşte, că a suferit de când s'a însurat cu mine, tot timpul, fiindcă şi-a dat tot timpul seama, c'a nu-1 iubesc, că-1 iubesc pe Sandu.
Eram obosită, eram sleită de puteri: ne-am împăcat!
De atunci, este de nerecunoscut: cald, plin de miracol!' o compensaţie
Aurora.



Turnu-Măgurele, 18 Mai 1934.

Greu mai merge corespondenţa între noi două, în ultima vreme, dragă Catrinel! Ştiu, vina esfca a mea: îţi răspund întotdeauna, cu o întârziere de câteva săptămâni! Dar dacă ai şti ce greu scriu, ce efort trebue să fac ca să-mi adun, gândurile, m'ai ierta.
Am în faţa mea ultima ta scrisoare, care poartă data de 24 Aprilie. Am recitit-o acum din nou şi îţi mulţumesc pentru căldura şi înţelegerea: pe care ai avut-o întotdeauna faţă de mine. Constat însă că în ceeace te priveşte, taci din nou. Ce e cu tine? Ce a devenit S. T. de care mi-ai pomenit într'o scrisoare? Am tras eu oare o concluzie greşită? Te interesa mai puţin decât mi-am închipuit? Aş vrea să fie asta explicaţia.

Scumpă Catrinel, nu s-a! mai întâmplat nimic deosebit cu mine de când nu ţi-am maţi scris.. Dinu continuă să se poarte bine — nu mai este chiar atât de tandru şi atent cum era în primele două săptămâni după împăcarea noastră, şi-a reluat şi partidele de poker (pierde regulat), dar totuşi ne înţelegem!
Am aflat prin Anişoara, care are o verişoară funcţionară la primărie, cărui fapt datorez întoarcerea lui acasă, brusca lui schimbare faţă de mine...
Bietul de el, a avut o amară deziluzie... Doamna, lui, mai avea vreo doi iubiţi; cu unul a prins-o cum se zice în flagrant delict; asta, n'ar fi nimic, vorba Anişoarei, dar s'a întâlnit pe scară cu cel de al treilea, care, era tot în situaţia lui Dinu', însurat, pe cale să divorţeze pentru a se căsători cu ea.
Se pare că întâlnirea dintre cei doi fraţi de suferinţă a fost tragicomică ş'i s'a soldat cu o beţie, într'o cârciumioară dela periferia oraşului.

Doamna dela primărie este o persoană cu mult humor... şi a făcut personal mult haz..
Am făcut şi eu, dar ceva mai puţin...
M'am întrebat şi continui să mă întreb cât adevăr şi câtă minciună a fost în tot ce mi-a spus Dinu când s'a întors acasă!
Am impresia că era mult mai sincer cu el însuşi şi cu mine, când mă insulta, când îmi striga că nu mă mai iubeşte şi că nu m'a iubit niciodată!
Cred că a revenit lângă mine ca la un refugiu, cred că i-am prins bine... Ar fi suportat cu siguranţă mai greu lovitura primită dacă ar fi fost singur! Dar la urma urmei, treaba lui! Eu nu mai pot avea pentru el decât un fel de prietenie... de un fel, pentru că lipseşte stima şi preţuirea pentrucă să poată fi o prietenie adevărată.
E trist... E trist mai ales pentrucă am început să mă resemnez cu această situaţie. Nu mă mai gândesc la dragoste. Sau mă gândesc ca la un lucru care mie îmi este interzis!
E drept că de când este Anişoara amorezată sunt şi eu puţin turburată. Vorbeşte zile întregi, despre Rudi Halter, despre ce-i spune Rudi, despre sărutările lor, despre imbrăţişările lor, despre întâlnirile lor. Ascult... şi nu mă pot împiedica de a nu mă întoarce cu gândurile în urmă. Dragostea Anişoarei mi-a reactualizat dragostea mea, mi-a reactualizat un vechi proces.
Am început să-1 visez iar, aproape în fiecare noapte, pe Sandu. De curând, am avut un vis foarte ciudat; eram cu Sandu într'o odaie mică, urâtă şi foarte sărăcăcioasă, pe care mio amintesc în cele mai mici amănunte: geamurile erau sparte şi lipite cu foi de ziar, patul pe care stătea el avea, doar trei picioare. Pe un perete atârna o cruce! mare, neagră, de lemn. Era seara. Eu aveam un copil în braţe: un copil monstruos, cu o faţă bătrână, cu nişte ochi holbaţi şi cu o gură strâmbă. Deodată, Sandu na mai fost Sandu: în locul lui pe pat, stătea un alt bărbat, gol, care-mi spunea să arunc copilul în fântâna din curte. Pe urmă a intrat Sandu eu o femeie. Femeia a luat crucea neagră depe perete şi a plecat. Bărbatul gol a dispărut. Nu mai aveam în braţe nici copilul. Sandu s'a învelit cu o pătură cenuşie, parcă o văd: cu o gaură mare la mijloc. Pe urmă tabloul s'a schimbat: umblam, singură pe o stradă. Era noapte şi ploua. Eram; desculţă. Deodată m'am împiedecat şi am căzut. M'am deşteptat. Mi-a fost foarte frică, m'am lipit de Dinu. N'am mai putut să adorm decât spre ziuă.
Nu pot să uit visul ăsta!! De atunci, l-am mai visat pe Sandu odată. Eram la şcoală şi el trecea prin curte. Parcă nu-l iubeam' deloc. "Şi e curios că ă doua zi m'am simţit într'adevăr mai detaşată de el. Dar numai a doua zi...
Imi pare rău dragă Catrinel, că nu eşti la Bucureşti... Prin tine, aş fi putut avea veşti despre el. Deşi Bucureştiul e atât de mare! S'ar fi putut să treacă ani fără să-1 întâlneşti măcar o singură dată pe stradă.
Catrinel, tu ştii că eu mai am numai două luni şi o să-mi ţin copilul la sân?
Visul pe care ţi l-am povestit m'a impresionat mult... Sunt obsedată. Nu l-am povestit nimănui în afară de tine.
Te sărut cu mare dor şi cu mare dragoste,
Aurora.



Turnu - Măgurele, 2 August 1934.

Am fost trei săptămâni, scumpa mea Catrinel, între viaţă şi moarte. De zece zile sunt convalescentă.
Am avut o naştere foarte grea, urmata de o complicaţie gravă, datorită unei infecţii.
Dar Dumnezeu mi-a ajutat; şi am scăpat şi eu şi copilul meu. Am o minune de copil, Catrinel: o fetiţă blondă cu ochi mari şi lungi, acum sunt albaştri dar nu ştiu dacă nu o să i se schimbe culoarea, cu năsucul în vânt şi cu o guriţă roşie ca o petală de trandafir. O chiamă Rodica şi o ador!
Acum pot să-ţi spun cât de terorizată am fost în timpul sarcinei — mai ales în ultimele luni — de ideea că aş putea naşte un copil infirm, monstruos, o dihanie cu cap de animal, cu coadă, sau cu bot de iepure. Tu nu ştii prin ce am trecut, tu nu ştii cât de superstiţioasă devenisem, cum strângeam ochii şi pumnii când vedeam vreun cerşetor olog sau ciung pe stradă, cum în fiecare infirm vedeam o prevestire, cum mă rugam lui Dumnezeu zi şi noapte, să-mi ia mai bine viaţa decât să nasc un copil care să nu fie întreg, normal. Şi! era parcă un făcut: deschideam un ziar şi citeam: „O mamă a dat naştere unui copil cu un cap de guzgan; sau: „O mamă a născut un copil cu trei picioare". Ani citit o carte tradusă din italieneşte — am uitat autorul — în care o femeie a născut o fetiţă cu un ochi în frunte...
Făceam adevărate crize de nebunie, de isterie plângeam, umblam ceasuri întregi pe stradă singură, ca o năucă, până nu mă mai ţineau puterile, până când cădeam istovită. Veneam acasă şi mă culcam. Nu voiam nimic altceva decât să dorm.
Dormeam şi visam acelaşi copil monstruos, visam că-1 ţin în braţe, că-1 iubesc, visam că dorm; cu el în pat şi că-1 găsesc, mort, visam că vorbeşte aşa mic cum era! A fost îngrozitor, dragă Catrinel, cred că am fost la un pas de nebunie.
In timpul cât am fost bolnavă, am delirat mult; am aflat dela Anişoara, care venea foarte des să mă vadă, cu toate că-1 avea pe Rudi al ei — că de câteva ori l-am strigat pe Sandu, că-i strigam că-1 iubesc şi că-1 imploram să se întoarcă la mine. Am avut însă „tactul" să nu delirez faţă de Dinu.
Dealtfel, Dinu, deşi eram într'un pericol atât de mare, venea puţin pe-acasă.
După cum i-a mărturisit mamei, care a stat tot timpul aici, „nu suportă oamenii bolnavi, îi fac rau, îl demoralizează".
Dealtfel, nu suportă nici copilul: îl enervează când plânge, se vaită că nu se poate odihni din cauza lui şi mi-a dat să înţeleg că ar fi miai bine să se mute acasă la părinţi, ca să poată dormi nopţile.
Cred că azi, mâine, îşi va face valiza.
Nu-i nimic, Catrinel! O să treacă şi asta... Te sărut,
Aurora.


Turnu-Măgurele, 28 August 1934.


Dragă Catrinel, Mi-a făcut o mare bucurie scri- soarea ta şi mi-am dat seama ce mult trebue să ţiu la tine dacă n'am simţit nici cea mai mică urmă' de invidie că peste o lună pleci la Paris. Pleci la Paris, Catrinel dragă, şi o să fim atât de departe una de alta, rămân fără tine, draga mea Catrinel.
Măcar de ne-am mai putea vedea odată înainta de plecarea ta. Catrinel, nu ai vrea să vii aici pentru câteva zile? Tu nu ieşti curioasă să o cunoşti pe Rodica? Nu vrei să o vezi cum râde? Cu ce să te mai ispitesc, să vii? Sunt aproape tot timpul singură, fără Dinu. Când nu e la tribunal, e la poker, iar nopţile doarme acasă la „mămica" şi la „tăticul''. Ţie să nu-ţi fie frică că nu o să te poţi odihni din cauza Rodichii, e un înger! Ii dau să sugă la 11 noaptea şi până dimineaţa la 6 nu crâcneşte. Bineînţeles, mă trezesc totuşi de câteva ori pe noapte ca s'o schimb, ca să o învelesc şi mai ales... ca să mă uit la ea. Nu îţi poţi da seama, Ciatrinel, cum mi se umple toată inima de o duioşie, de o dragoste, de o emoţie fără seamăn, care nu seamănă cu nici o dragoste, cu nici o duioşie, cu nici o emoţie simţită până acum, când o iau în braţe, când o lipesc de ,pieptul meu şi îmi spun: e copilul meu! Nici un sentiment depe lume nu se poate compara cu sentimentul pie care îl are o mamă când îşi ţine pruncul în braţe, când îi simte căldura feţei, a trupului, a trupului aceluia micuţ şi fragil, a mânuţelor pe care aproape ţie frică să la atingi, atât sunt de plăpânde, ale picioruşelor dolofane şi caraghioase — vai ce caraghioase, Catrinel!, râd de ele, le sărut şi iar râd şi iar le sărut!

Zău vino, Catrinel! O să fie aşa de bine. O să lenevim dimineţile mult în pat — pe tine o să te culc în biroul lui Dinu ca să nu mă auzi umblând noaptea prin dormitor — o să stăm de vorbă, o să ne plimbăm şi o să-ţi fac cunoştinţă cu Grigore Negrişan, eu Anişoara şi eu Rudi, prietenii mei, sunt sigură că o să-ţi placă şi ţie.
Spune, după atâtea ispite, mai poţi rezista? Hai- de, Catrinel, vino, nu fii rea.
Gândeşte-te Catrinel, pleci departe, nici nu mi-ai scris pentru cât timp. Cine ştie când o să ne mai vedem! Să ştii că cu te aştept şi că o să-mi para foarte, foarte rău dacă o să te aştept degeaba.
Scrie-mi imediat, că vii imediat. Te îmbrăţişează,
Aurora.


Turnu Măgurele, 23 Septembrie 1934.


Dragă Catrinel,
Sper să te mai prindă la Braşov scrisoarea rnea; fac socoteala că îţi va parveni în trei-patru zilei şi că tu pleci din ţară abia la 1 Octombrie. Inainte de a-ţi spune ce mi s'a întâmplat în ultimile zile, te rog să-mi promiţi că o să-mi răspunzi fără nici o întârziere: să ţii seama de faptul că am absolută nevoe de sfatul tău. Ştiu că eşti foarte ocupată înainte de plecare, ştiu că nu îţi cer puţin, rugându-te să dai la o parte treburile şi grijile tale ca să le iei pe ale mele, să le rezolvi şi să-mi comunici de urgenţă soluţia.

Catrinel, ai avat dreptate: Grigore Negrişan este îndrăgostit de mine. Tu nu l-ai văzut decât câteva zile şi ,ai înţeles. Eu îl văd de un an, zi de zii,, şi n'am înţeles şi n'am băgat de seamă! Mi s'a părut totdeauna că nu are pentru mine decât numai şi numai prietenie. Nu i-am surprins niciodată un gest, o privire care să-mi dea de gândit.

Ţii minte ce ţi-am răspuns când m'ai întrebat dacă ştiu că Grigore mă iubeşte? Mi-ai pus întrebarea în noaptea când ai venit cu o ţigară aprinsă în dormitor la două noaptea, ca să mai stăm de vorbă, după ce abia ne despărţisem, de jumătate de ceas? Ţii minte ce ti-am răspuns!?

Am râs de tine, de subtilitatea" şi de perspicacitatea ta. Tu nu ai insistat prea mult, dar mia spus pe un ton categoric care interzicea orice replică: Ştiu sigur că te iubeşte! Eu iar am râs... Dar după ce ai plecat în odaia ta, am început săi mă gândesc mai bine şi am început să "interpretez altfel decât interpretasem până atunci o mulţime de lucruri şi să descopăr sensuri, pe care nu lei descoperisem până atunci. Dar toată restălmăcirea mea era mai mult un joc care-mi plăcea, dar ştiam tot timpul că e joc. Mai mult, mi-am spus cu toată luciditatea şi am zâmbit: ai reuşit, Catrinel, să-mi bagi o ideie în cap şi eu o întorc pe toate feţele!

A doua zi dimineaţa nu m'am mai gândit Ia ce mi-ai spus tu decât în treacăt; îţi mai aduci aminte, nu am mai vorbit nimic despre Grigore, pe care dealtminteri nici nu l-am m'ai văzut decât la gară în ziua plecării tale.
Ei, dragă Catrinel, dela gară începe „povestea" şi, cum vezi, este legată de tine... '

După ce a plecat trenul tău, am pornit spre casă: Anişoara cu Rudi înainte, şi cu cu Grigore în urma lor. In curând am rămas singuri: Anişoara şi cu Rudi s'au oprit la o cofetărie.
Nu era nimic excepţional că eu şi cu Grigore mergeam alături seara, pe stradă. De atâtea alte ori ne mai plimbasem împreună, nesimţitori la valurile de indignare pe care le stârnea „cinismul" nostru în oraş... Ştii că ceea ce îi supără cel mai mult pe oamenii de aici nu este „legătura" noastră (am început să vorbesc de ea ca şi când ar exista întradevăr), ci neruşinarea de a o afişa, de a-i „sfida" (ăsta este termenul care circulă cel mai mult)., Ii „sfidăm" când stăm de vorbă, îi „sfidăm" când mergem împreună pe stradă, îi „sfidăm" când stăm pe aceiaşi canapea şi ne uităm cum joacă alţii cărţi.,

Anişoara, care este ochii şi urechile oraşului, fără să fie deloc intrigantă, mi-a raportat diferite conversaţii auzite, sau interceptate, relativ la mine şi la Grigore, în care cuvântul „sfidare" revenea cel mai mult.
In seara când ai plecat tu şi când mă întorceam! cu el spre casă, ne-am întâlnit cu nişte cunoscuţi, care nu au avut răbdare nici măcar să cotească colţul şi au şi început: — „Ce sfidare! Umblă noaptea împreună!"
Am auzit amândoi şi am râs amândoi. Pe urmă, fiindcă venise vorba despre ce spun alţii despre noi, m'am apucat să-i relatez conversaţia pe care am avut-o noi două despre el şi despre mine.
Pauză un minut. Acum se complică lucrurile: în loc să facă haz cum mă aşteptam! a tăcut. A tăcut câteva clipe, apoi a spus cu o mare simplitate; Catrinel are dreptate. Te iubesc!
N'am fost în stare să răspund nimic. Am! mersi amândoi alături o stradă întreagă. Pe urmă, l-am întrebat: De când?
— Dela început!
Şi iar am tăcut şi iar a tăcut.
Eram încurcată şi turburată, îmi plăcea ce mi se întâmpla, participam cu toată fiinţa mea. Am simţit nevoia să-1 iau de mână. S'a uitat la mine, cu: ochii lui gravi ş' a zis: Să nu glumeşti!

M'am speriat: dar nu mi-am retras mâna.
M'a rugat să ne mai plimbăm. Mi-a vorbit foarte limpede — tot ce îmi spunea era bine gândit; dar mult gândit, mi-am dat seama — despre noi doi, despre el şi despre mine.
Mi-a spus că şi eu trăesc cu un om pe care nu-l iubesc, care nu mi se potriveşte; şi eu, ea şi el...
A mai spus: „Viaţa noastră, a amândorura, este o minciună, un compromis, o ruşine.
M'a întrebat dacă vreau să mă despart de Dinu şi să viu cu el. Se înţelege, să o iau şi pe 'Rodica. Mi-a mai spus că el poate divorţa uşor.
N'am ştiut ce să-i răspund. L-am rugat să mă lase câteva zile să mă mai gândesc. Şi de atunci mă tot gândesc, dragă Catrinel, mă gândesc zi şi noapte: şi nu isbutesc să mă limpezesc, să mă clarific. Sunt foarte încâlcită, foarte turbure, simt diferit, contradictoriu, dela un ceas la altul, sunt plină de inegalităţi, nu mai ştiu ce e cu mine: uneori mă simt îndrăgostită de Grigore şi mă încarc de fericire şi de entuziasm: visez o viaţă nouă alături de el, viaţa de iubire şi de înţelegere pe care am visat sa o am cu Sandu. Şi deodată, mă golesc de tot entuziasmul şi în locul bucuriei urcă în mine o tristeţe grea, amară... încerc să-mi spun că mă mint, că dacă mă voi mărita cu Grigore, îl voi minţi şi pe el: voi continua să mă gândesc şi lângă ei tot mereu la Sandu, numai la Sandu. Pe urmă, îmi spun că Grigore e cu totul altceva. Grigore îmi place, pe Grigore îl înţeleg, pe Grigore admir şi'îl preţuesc!
Pe urmă, încep scrupulele: Grigore e însurat! El nu o iubeşte pe nevasta lui, dar poate că-1 iubeşte ea? Am eu dreptul să i-l iau? îmi răspund: nu şi găsesc numai argumente valabile ca să zic din ce în ce mai categoric. Apoi îmi răspund: Da! Am tot dreptul să i-1 iau, e dreptul meu să fiufericită. Nu mai vreau să ştiu de nimeni şi de nimic. Nu vreau decât să fiu fericită! îmi port hotărîrea asta, un ceas, o zi. Apoi, începe deodată să sufle în mine un vânt de dezolare, care îmi veştejeşte, îmi usucă toate iluziile. Devin foarte foarte lucidă şi îmi dau seama că pot ce e uscat, tot ce e mohorît, tot ce e lipsă de curaj în mine, îmi vine numai şi numai din experienţa mea cu Sandu. Şi îmi dau seama, că sunt tot atât de nevindecată ca în prima zi după despărţirea noastră.
Cu o inimă ca asta îmi este îngăduit să încep o altă viaţa? Nu ştiu, cred că nu. Sigură nu sunt de nimic. S'ar putea ca peste un ceas să vreau să divorţez de Dinu şi să mă mărit cu Grigore.
Iţi spun că nu ştiu deloc ce e cu mine.
Poate ştii tu!
Cu dragoste,
Aurora.


Turnu-Măgurele, 11 Noembrie 1934.

Dragă Catrinel,

Iţi răspund deodată la două scrisori: la cea foarte laconică pe care mi-ai trimis-o din ţară şi la asta de şase pagini pe care mi-ai scris-o din Paris.

In scrisoarea laconică, îmi recomandai să aştept şi să mă clarific. Să nu-i dau nici un răspuns lui Grigore.
Nu m'a mulţumit scrisoarea aceea deloc dragă Catrinel, şi te rog nu te supăra că ţi-o spun. Aşteptam să-mi acorzi mai multă atenţie — să te apleci cu, mai multă seriozitate şi cu mai multă adâncime asupra zbuciumului meu. Am fost mâhnită că nu ai fădut-o, dar am înţeles totuşi că erai prea prinsă de plecarea ta, că erai plină de febră şi de nerăbdare şi te-am iertat.

Mi-am spus că îmi vei scrie probabil mai mult de la Paris, de îndată ce vei avea timp şi văd că nu m'am înşelat. Numai că draga mea Catrinel, tot ce mi-ai scris tu acum nu mai e de nici o„ actualitate!
Intr'o lună de zile, problema pe care ţi-am dat-o eu să o soluţionezi a încetat să mai fie o problemă pentru mine. Mie şi silă să-ţi mai povestesc ce s'a întâmplat şi cum s'a întâmplat.
Mie silă de destinul meu. Prea mult nenoroc! Mă hotărîsem să-1 las pe Dinu. Am avut şi o explicaţie în acest sens eu el. N'a părut nici surprins, nici îndurerat. De când avem copil, e un musafir în casă. Parcă n'ar fi copilul lui: nu are nici un sentiment pentru Rodica. Nici nu se uită la ea. Nu-1 interesează deloc.

Cum ştii, doarme la părinţii lui; mănâncă seara tot la ei şi, destul de des, prânzul.
I-am spus lui Dinu că vreau să ne despărţim, dar nu i-am spus nimic despre Grigore. Grigore i-a mărturisit totul nevestei lui. Ea s'a arătat dispusă să-i dea libertate. Nu a obiectat nimic. Grigore era foarte fericit, cu toate că cu mă purtam inegal cu el: uneori mă regăseam aşa cum eram altădată, aşa cum m'ai cunoscut şi tu, vie, caldă, exuberantă; alteori, eram de ghiaţă, nu puteam scoate o vorbă, nu-1 puteam privi în ochi.
Imi venea să urlu când începea să mă iscodească, să mă întrebe, când îl simţeam îngrijorat, când îl simţeam cât mă iubeşte şi în ce măsură atârnă de mine, să-1 fac să surâdă, sa plângă, să se bucure, sau să se întristeze. Mă gândeam tot timpul că de bună seamă, Sandu era a, fel de exasperat, că mi-era la fel de ostil, când îl plictiseam cu interogatoriile mele, când mă simţea la fel de slabă, de dependentă de el.

Cred totuşi, dragă Catrinel, că dacă aş fi rămas lângă Grigore, aş fi reuşit încetul cu încetul să ies din criza sufletească în care ma aflu de când m'am despărţit de Sandu, cred că aşi fi reuşit să fiu din ce în ce mai caldă cu el şi din ce în ce mai puţin capricioasă, şi inegală. Era atât de sensibil, de inteligent, atât de atasat sufleteşte încât ar fi fost imposibil să nu-1 iubesc până la urmă, aşa cum merita.

Este inutil să mai vorbesc despre ce ar ti putut fi, acum când nu mai poate fi nimic.
Vrei să ştii cum s'a întâmplat? !
Intr'o zi a venit la mine Marie-Jeanne, nevasta Iui. Mi-a cerut să-mi dau cuvântul de onoare că nu-i voi pomeni lui Grigorie nimic despre acest demers al ei, oricare ar fi hotărîrea pe care aşi lua-o.
I-am făgăduit. Fireşte, din slăbiciune! Dintr'o mare slăbiciune! Apoi a urmat clasica scenă — întâlnită din plin în teatru, în literatură şi mai rar în viaţă — între femeia care este pe punctul de a fi părăsită de omul pe care îl iubeşte şi între rivala ei.
Mi-a spus că îl iubeşte pe Grigore, că dacă el o părăseşte, se sinucide.

La început, nu am vrut să cedez deloc. I-am răspuns răspicat că Grigore înă iubeşte pe mine. Pe urmă, i-am făcut un adevărat rechizitoriu: am acuzat-o că nu s'a străduit deloc ca să-1 păstreze pe Grigore, că dimpotrivă, a făcut tot ce s-a putut în putinţă ca să-1 piardă; jocul de cărţi, viaţa goală, obositoare, inutilă pe care a dus-o şi pe care i-a, impus-o şi lui, derogarea ei dela cele mai elementare datorii de soţie (îi vorbeam ca „din carte", dragă Catrinel), eram foarte antipatică, nu mă puteam suferi şi aşi fi vrut să-mi răspundă şi ea în vreun fel, ca să pot trece dela tonul făţarnic, de moralistă, la cel sincer de femeie care nu are nevoe să invoce faţă de alta nici un argument, când vrea să fie al ei, un bărbat.. Asculta totul şi îmi dădea dreptate la toate, îşi recunoştea toate greşelile. Făgăduia să devină o soţie model dacă i-l las pe Grigore.

Am întrebat-o de ce când i-a vorbit Grigore despre dorinţa lui de a divorţa nu a ştiut să-şi pledeze cauza aşa cum a pledat-o faţă de mine. Mia răspuns că Grigore o intimidează. Că întotdeauna a intimidat-o, că din cauza felului rece de a se purta cu ea, nu mai are curajul să-i vorbească deschis.

Nu am vrut să-i fac nici o promisiune, afară de aceea că nu-i voi pomeni absolut nimi'c lui Grigore despre întrevederea noastră.
La plecare, a avut grijă să-mi mai spună odată că dacă nu renunţ eu la Grigore, va renunţa ea... A spus-o cu un ton, care mi-a sugerat imediat doliul la poarta casei lor.... A doua zi, m'am întâlnit cu Grigore, şi fără nici o altă explicaţie, l-am înştiinţat că rămân cu Dinu.

Peste mai puţin de o săptămână a plecat din Turnu-Măgurele. Am auzit că şi-a cerut transferarea la Bucureşti. Marie-Jeanne a venit la mine să-şi ia rămas bun şi să-mi mulţumească. N'am primit-o. Mi-a lăsat o carte de vizită.
Asta e tot, dragă Catrinel, tot şi nu tot. Pentru că nu-mi e uşor deloc!
Nu am nici măcar consolarea că am făcut bine ceeace am făcut; dimpotrivă, am toate îndoielile.

Anişoara este sigură că Marie-Jeanne nu-1 iubeşte pe Grigore, că îi convine să fie măritată cu un bărbat ca el, care îi dă toată libertatea!, întreţinerea, plus bani de joc, (el are o avere personală destul de mare) şi că în nici un caz nu s'ar fi sinucis dacă eu aşi fi rămas cu Grigore...
Dacă e aşa cum spune Anişoara, le groaznic! Dar de vină sunt numai eu — ca întotdeauna! Nu ştiu să lupt, nu îmi place să lupt. Sunt slabă şi lipsită de curaj, îmi merit soarta.

Am întrerupt scrisoarea; am alergat în dormitor să văd de ce plânge fetiţa mea. Am găsit-o cu' pumnişorii în gură, congestionată şi disperată. Am luat-o în braţe şi am pus-o la sân. Când a început să sugă, i s'au destins toate trăsăturile, a devenit, senină, radioasă.

A adormit la pieptul meu, cu un zâmbet de fericire deplină!
Ce m'aş fi făcut fără ea, Catrinel? Dumnezeu a fost totuşi bun cu mine,
Aurora.



Turnu-Măgurele, 15 Mai 1935.

După atâtea luni de tăcere, în sfârşit, scumpa mea Catrinel, o scrisoare.

Mă grăbesc să-ţi răspund pentru că am atâtea să-ţi spun şi pentru că mai ales am atâta nevoie să comunic cu tine.
Cine ştie când o să-mi mai scrii.
Acum au trecut luni de zile de când nu am mai avut nici o veste dela tine şi de aci încolo vor trece poate ani.
Imi dau seama că, la urma urmei, aşa e firesc să se întâmple! Nici o prietenie, nici o legătură sentimentală, nu rezistă la geografie. Suntem 'despărţite de mii de kilometri, tu ai viaţa ta, preocupările tale, ai acum alte prietene, alţi prieteni, eu sunt aici în orăşelul ăsta searbăd şi monoton, duc oi viaţă plată, meschină, întâmplările vieţii mele sunt pe măsura mea — de aceea nici nu îndrăsncsc să mă plâng şi nici să mă supăr că nu te mai interesează.

Tu nu mai ai nevoe de mine, — în fond poate nu ai avut niciodată nevoe "de mine! Dar mie îmi face atât de bine să-ţi scriu, dragă Catrinel, sunt atât de singură, de inhibată de această bositoare singurătate şi atât de intoxicată de propriile mele gânduri.
Nu am aici pe nimeni, pe absolut nimeni, nu amun singur om cu care să pot vorbi despre mine cu sinceritate.
O aveam înainte pe Anişoara; dar de câtăva vreme relaţiile dintre noi sunt foarte reci şi nici nu cred că se vor mai putea reîncălzi vreodată.
Oamenii cu care am de-a face aici îmi sunt complet străini; Dinu a reînceput să doarmă acasă de eând Rodica s'a mărit, dar cu Dinu poţi sta de vorbă despre ori şi ce, numai despre minie şi despre iei nu.

Am ajuns la un fel de camaraderie — poate ie prea mult spus şi aşa. Există o înţelegere tacită între noi, de a nu da nici unul buzna în intimitatea celuilalt. Nu ştiu ce face, nu îl întreb. Lipseşte de acasă, mult, uneori nu vine la masă, alteori nu vine noaptea.
Dacă prietenia mea cu Anişoara ar fi continuat, aşi fi putut afla prin ea fără să mă interesez, cine este succesoara doamnei dela primărie. Căci nu am naivitatea să-mi închipui ca Dinu doarme la părinţii lui când lipseşte de acasă!

Sunt mulţumită totuşi că m'a scutit de corvoada recepţiilor şi a vizitelor; acum se duce singur, lumea ştie că am un copil şi mă absolvă de obligaţiile mondene.

Cum nu m'am legat sufleteşte de nici una din familiile pe care le frecventează Dinu, cum simt că este vorba de un raport de reciprocitate între antipatia mea faţă de aceste familii şi antipatia acestor familii faţă de mine, faptul că am rupt relaţiiile nu a putut decât să le facă şi lor aceiaşi plăcere de care mi-a făcut-o şi mie.

Stau zile întregi numai cu Rodica mea mă plimb cu căruciorul prin oraş, prin parc, stau cu ea la soare în curtea casei noastre. Slavă Domnului, acum e sănătoasă. Am pătimit mult cu ea: prin februarie i-a apărut o eczemă pe tot corpul. Se scărpina mititica până la sânge şi plângea ziua şi noaptea. Am chemat câţiva doctori de aici, dar toate tratamentele ce i s'au prescris nu au dat nici cel mai mic rezultat.

Eram disperată şi m'am hotărît şă plec cu ea la Bucureşti, să consult acolo alţi medici.
Bani aveam foarte puţini — Dinu pierduse la cărţi în ultimele două săptămâni o sumă fantastică; pentru mijloacele noastre — de vândut nu prea mai aveam ce vinde — aşa că am fost nevoită să împrumut 6.000 lei dela o bancă şi i-am obţinut datorită girului şi intervenţiei lui Izu Halter, fratele lui Rudi.

Anişoara nu mai fusese la Bucureşti de vreo cinci ani, s'a făcut luntre şi punte şi 'a venit cu mine. Ce bine făcea dacă rămânea acasă! De la călătoria asta în Bucureşti se trage toată supărarea noastră. O să-ţi povestesc îndată cum s'a întâmplat.
Am sosit în Bucureşti, într'o joi după amiază, cu Rodica, cu Georgeta, fata pe care o am la copil, cu Anişoara, şi bineînţeles, cu Rudi.
Am luat trei camere la Hotel Bulevard, apoi cu m'am dus cu Rodica la un doctor de copii.
Am aflat că nu e vorba decât de o intoxicaţie i-am făcut reţetele, m'am întors la hotel, m'am îmbrăcat cu taiorul meu gri, am o pălărie foarte drăguţă care se zice că îmi stă foarte bine şi m'am dus să mă întâlnesc cu Anişoara şi cu Rudi la barul automat Ilerdan, de pe calea Victoriei.

"Dragă Catrinel, mai e nievoe să-ţi spun că din clipa în care am sosit în Bucureşti, n'am făcut decât să mă gândesc de ce nu trec să-1 pot vedea măcar o singură clipă pe Sandu? întâi, m'am gândit să mă duc pur şi simplu la el in orele de consultaţie. Dar mi-a lipsit curajul. La urmă, m'am gândit să-i trimit câteva rânduri şi sa-i dau o întâlnire. Dar mi-a fost frică să nu cadă scrisoarea mea în mâinile „ei", să nu mă pomenesc cu ea la întâlnire, să nu risc un scandal. Nu o cunosc, nu ştiu de ce este şi de ce nu o stiu capabilă. In cele din urmă m'am hotărît să-i telefonez. Am făcut numărul, am aşteptat... mi-a răspuns o voce de femeie, poate nu era nevasta lui, poate era femeia' din casă. Şi am închis. îmi bătea inima foarte tare. Aveam un sentiment penibil, de culpabilitate, sentimentul lucrului făcut pe furiş, hoţeşte, şi am renunţat. Mi-am zis însă că nu se poate să nu-mi vină în ajutor hazardul, că prea doresc eu mult şi fierbinte să-1 văd ca să nu simtă şi el ca să nu-mi răspundă, şi să nu-mi iasă în cale.

Cu speranţa asta am plecat de acasă — reuşisem să mă sugestionez atât de bine că o să-1 văd, încât în drum spre automat — sunt câtiva paşi dela hotelul Bulevard până în Calea Victoriei, în fiecare bărbat pe care l-am întâlnit pe stradă l-am văzut pe el. Tresăream, îmi svâcnea inima, mi se împăenjenau ochii, îmi tremurau picioarele. Când am ajuns la Ilerdan nu aşi fi putut spune şi nici acum nu sunt sigură, dacă vreunul din bărbaţii întâlniţi pe stradă, nu a fost într'adevăr Sandu!

Am găsit pe Anişoara şi pe Rudi la o masă cu câţiva tineri — un gazetar, un poet, un pictor, — şi m'am mirat de cât de bine ştiu să vorbească despre fel şi fel de probleme, despre literatură, despre artă, despre politică, iar eu m'am simţit proastă, stupidă, neinformată, cu, care de aproape doi ani de zile nu mai citesc o revistă, o carte, nu mai văd un spectacol, nu mai aud un concert.
Gazetarul — cu el era prieten vechi Rudi — ne'a invitat seara acasă, să ascultăm plăci de patefon. I-a poftit şi pe ceilalţi doi, pe pictor şi pe poet, în paranteză îţi spun că pictorul mi-a cerut să-i pozez, a găsit că sunt frumoasă, că am un surâs care evocă o întreagă epocă, că e în figura mea un amestec de candoare şi de senzualitate! Ei ce zici tu de toate astea?!
Nu credeam mare lucru din ce îmi spunea, dar mărturisesc îmi făcea o mare plăcere. îmi făcea plăcere totul: şi sgomotul asurzitor din local şi fumul înăbuşitor şi forfoteala şi oamenii care se uitau la mine şi la care mă uitam' şi eu şi alcoolul, totul, totul.
Am băut cognac, m'am ameţit uşor, am devenit cochetă, am flirtat cu pictorul, pe urmă cu ziaristul, am râs mult, poate prea mult şi prea tare şi m'am simţit admirabil.
Ne-am despărţit de „tinerii artişti şi intelectuali" la 8 seara, urmând ca la 9 şi jumătate să ne vedem cu toţii la gazetar acasă.
Ne-am întors la hotel, i-am dat Rodicai să mănânce, i-am dat doctoriile prescrise de doctor, am culcat-o şi ca o „mamă denaturată", am lăsat-o cu Georgeta şi am plecat la petrecere.
Rudi a făcut un gest de bancher şi a luat un automobil; ne-am oprit şi am cumpărat nişte vin şi prăjituri ca să ne asigurăm şi de o altă hrană în afară de cea spirituală pe care ştiam ca o să ne servească gazda şi după vreo jumătate de ora de bâjbâit cu maşina într'un cartier în care toate casele semănau înebunitor între ele, am ajuns!

Am găsit la gazda noastră, pe lângă poetul şi pictorul cunoscuţi la automat, un student la conservator, urât, — semăna leit cu o gorilă dar simpatic şi spiritual, şi o fată, o domnişoară, una Miluş, — aşa-i spuneau băeţii (era foarte intimi cu toţi, când stătea pe genunchii şi de gatul unuia, când pe genunchii şi de gâtul altuia) mai mult nostimă şi interesantă decât frumoasă, cu un ciuf de păr înghesuit pe frunte, cu pomeţii mari, cu nişte ochi de pisică, cu o gură mare, cu buze groase.

Prost făcută la trup, şolduri mari, picioare Cam prea pline, dar picantă şi caldă şi, nu ştiu cum să-ţi spun, cu un aer pur, inocent aproape, în toată desfrânarea iei. Nu iera deloc supărătoare, când se săruta cu unul din băeţi şi ceilalţi cronometrau sărutul, nu era impudică când îşi ridica fusta pană la jumătatea coapselor şi dansa singură prin o'daie cu ţigara în gură.

Pe mine, îţi mărturisesc, mă amuza, îmi era chiar simpatică. Dar Anişoara era scandalizată şi spunea tot timpul să mergem acasă. Eu cum îmi găsisem un dansator pe pofta inimii mele, în tânărul nostru amfitrion, nu mă înduram să plec; şi nici Rudi n'avea chef să mergem acasă, se antrenase la discuţie şi la băutură cu pictorul. Culmea insă Anişoara era din ce în ce mai prost dispusă, ne-am hotărît pela vreo 1 noaptea să plecăm acasă. Dar toţi au sărit să ne împiedice: mi-au ascuns geanta, mănuşile, iar Miluş 1-a luat de mână pe Rudi şi i-a spus că nu-i dă voe să plece până nu dansează şi cu ea odată. Până atunci, Rudi nu dansase decât de vreo două ori cu mine şi de câteva ori cu Anişoara. Nu ştiu cine a pus repede o placă de patefon, pictorul a luat-o pe Anişoara la dans, studentul la conservator m'a invitat pe mine.

In sfârşit, s'a terminat placa şi am vrut iarăşi să plecăm. Dar Rudi a început din nou să danseze cu Miluş... Dar ce 'dans! Obrazul lui, lipit de obrazul ei, trupurile înlănţuite, pierduţii, cu ochii pe jumătate închişi, strângându-şi mâinile de faţă cu noi, înebuniţi de dorinţi, beţi unul de celălalt!
Nu ştiu care din băeţi a stins lumina mare şi a lăsat numai o veilleuză.

Anişoarei i se umpluseră ochii de lacrimi şi trebuia, săraca, să facă haz împreună cu ceilalţi ca să salveze, aparenţele! Dar la un moment dat, nu a mai putut răbda şi 1-a strigat pe Rudi: i-a spus foarte răspicat că vrea să fie condusă acasă. El a râs şi a dat din umeri. S'a întors la Miluş. Atunci Anişoara a vrut să plece singură. M'am ridicat şi m'am dus după ea.

Era trecut de 2 noaptea. Am pornit amândouă în căutarea unei maşini. Anişoara plângea în hohote. Spunea că între ea şi Rudi totul s'a isprăvit, Că nu mai vrea să-1 vadă în viaţa ei! Că acum s'a, convins cine e el! S'au legat vreo doi tipi de noi, unul a întrebat-o: Ce ţi s'a întâmplat mititico? şi cel de lângă iei i-a spus: Vino cu mine să te consolez! Am strigat la ei, ei au râs, Anişoara a început să plângă mai tare, noroc că a ieşit ca din pământ o maşină şi ne-am suit repede în ea.
Pe la 4 dimineaţa, a venit Rudi. A bătut în uşa mea. Fetiţa dormea şi nu voiam să o trezesc.
L-am rugat pe Rudi să se ducă să se culce; dar el a insistat să stăm de vorbă, s'a proptit în uşa deschisă, şi zicea că nu pleacă nici mort, că trebue să vorbească cu mine noaptea asta, fiindcă noaptea asta, s'au petrecut cu el lucruri foarte grave şi importante.
Nu am putut să scap de el şi l-am însoţit în odaia lui.

Acolo a început să-mi vorbească pe un ton solemn şi ridicol care îl făcea caraghios, de „marile pasiuni", de atracţia irezistibilă dintre două fiinte care se întâlnesc la un moment dat... Şi după toate aceste generalităţi mi-a spus că este îndrăgostit nebun de Miluş, că mă roagă pe mine să vorbesc cu Anişoara, să-i explic, să o rog să-1 ierte, să il înţeleagă. A început să plângă. M'am apropiat de el şi am vrut să-1 mângâi. Şi deodată, s'a repezit şi m'a luat în braţe. Eram pe patul lui! A început să se lupte cu mine, să mă sărute, tremura, avea o privire rătăcită, spunea prostii, vorbe deşuchiate pe care nu le-aşi putea repeta niciodată şi pe care aşi vrea să le uit... Era o situaţie îngrozitoare Catrinel, mă zbăteam, îl loveam cu picioarele, reuşeam pentru o clipă să scap din strânsoarea braţelor lui ca să mă prindă apoi iar. II imploram în şoaptă să mă lase în pace, nu puteam să strig, ca să nu' trezesc pe cei din camerele vecine, mă ciufulisem, hainele lui erau în dezordine, roşul de pe buzele mele era întins pe faţa lui, şi în această situaţie, ne-a găsit Anişoara.
Am încremenit când am văzut-o. Am bâiguit ceva, am isbucnit în plâns şi am fugit la mine în odaie.
Nu ştiu ce a urmat între ei. A doua zi dimineaţă m'am dus la Anişoara ca să vorbesc cu ea. Simţeam nevoia să mă explic, să mă desvinovăţesc. M'a primit glacial. M'a rugat să o scutesc de orice explicaţie. Mi-a spus că e lămurită, că ştie tot ce trebue să creadă despre mine.
Nu am mai insistat. Mi-am dat seama că dacă şi-a putut pierde atât de uşor încrederea în mine, înseamnă că nu a avut-o niciodată. Dar m'a durut şi am suferit! Ţineam la ea şi mă împăcam bine cu ea. Era să zic, ne înţelegeam bine, dar aşi fi spus mai mult decât era! Dacă ar fi fost o înţelegere adevărată între noi, nu ne-am fi putut despărţi pentru o neînţelegere.
Rudi mi-a trimis câteva rânduri în care îşi cerea iertare, punând toată deslănţuirea lui, pe seama alcoolului.
A doua zi dimineaţă au venit împreună să mă anunţe că ei se întorc la Turnu-Măgurele. Anişoara avea, un aer foarte triumfător — sunt sigură că ar fi plecat fără să mă salute, dacă nu ar fî, ţinut să-i văd că sunt iar în raporturi bune, că Rudi a rămas tot cu ea, ca şi când eu nu am crezut o singură clipă că o să se întâmple altfel! — să-mi arate în sfârşit, că pentru mine Rudi nu a avut decât o pornire „josnică", „bestială" şi că pe ea o iubeşte şi o respectă.
Mă uitam la ea cât era de străină de mine, îmi venea să plâng, dar nu am plâns şi nu am spus nimic.
Fac o pauză!....
... Dragă Catrinel, ceea ce a urmat după plecarea lor, e mai grav şi mai greu de povestit.
Intâi, trebuie să-ţi spun că în noaptea aceea, când m'am întors de la Rudi din odaie, eram mai mult turburată, decât indignată şi revoltată.
Dragă Catrinel, aşi vrea să mă înţelegi şi să nu mă judeci prea rău; eu ţi-am vorbit ţie destul de puţin despre viaţa mea intimă cu Dinu. Dar ai putut să deduci singură, nu-i aşa, anumite lucruri, din faptul că el a stat luni de zile la părinţii lui, şi că după ce s'a întors, am continuat să ducem o viaţă separată din toate punctele de vedere. Faptul că nu am avut pentru bărbatul meu nici o atracţie fizică, nici la începutul căsniciei noastre şi nici mai târziu, mă făcea să suport uşor înstrăinarea dintre noi. Mai mult chiar, ajunsesem la un fel de linişte, ajunsesem să am un echilibru, poate numai să mă resemnez, nu ştiu precis ce era, dar cert este că nu aveam nici dorinţe şi nici obsesii.. Aproape uitasem că sunt femeie. In orişi ce caz, lucrul acesta nu era pentru mine o problemă. In noaptea aceea însă, ceea ce dormea în mine, dorinţele mele aruncate în fund, în fundul fiinţei mele, s'au trezit. De vină poate a fost doar primăvara — de vină nu a fost numai Rudi! el a fost numai un declanşator şi atâta tot, nu ştiu Cum să mă fac mai bine înţeleasă! Am avut impresia că Rudi a apăsat pe o sonerie pe care eu o socoteam stricată, scoasă din uz şi deodată în toată fiinţa mea s'a dat alarmă.

Nu mai aveam capul limpede şi nu mai ştiam ce e cu mine.
Am încercat să mă mint şi să mă derutez, dar nu a mers.
Intr'o seară — chiar în seara zilei când Anişoara şi cu Rudi au plecat la Turnu-Măgurele — i-am dat un telefon lui Grigore Negrişan.

A fost emoţionat, fericit când mi-a auzit glasul. Era singur şi spunea că e puţin bolnav; Marie-Jeanne se afla de câteva zile la Predeal, la o soră de a ei. M'a invitat la el acasă. Crede-mă, dragă Catrinel, am ezitat mult până ce am acceptat. Am spus nu de câteva ori. Dar el a stăruit, şi în cele din urmă m'a convins.
Catrinel, ştiu că am făcut un lucru rău şi urît — foarte urît! pentru că m'am dus în casa unui bărbat însurat în lipsa nevestei lui.
Ceea ce s'a întâmplat, nu a fost nici urît, nici frumos. E ca şi când nu s'ar fi întâmplat. Dar e bine, că a fost aşa, am lichidat eu un trecut.
Ştii, Catrinel, eu mă gândeam de multe ori la Grigore, şi îl regretam. îmi spuneam că lângă el aşi fi putut fi foarte fericită şi mă ţineam responsabilă pentru laşitatea cu care am abandonat lupta cu o femeie faţă de care poate, nu ar fi trebuit să am atâtea scrupule.
Mai mult chiar, doream uneori să revină Grigore, să-mi propună din nou să divorţez şi eu să-i! Raspund că sunt gata să viu lângă el.
Catrinel, după noaptea aceea... Catrinel, nu mă judeca prea aspru, după noaptea aceea, am putut să ştiu, am aflat că am fost plină de instinct când nu am vrut să-mi leg viaţa de el.
Catrinel, tu mă înţelegi? Vreau să-ţi spun că nu aşi fi putut "trăi cu omul acesta obosit, întortorchiat sufleteşte, plin de ciudăţenii, stângaci în dragostce, răsucit de o mie de ori în el, supraintelectualizat, omul acesta pentru care dragostea fizică nu înseamnă nimic, sau aproape nimic... O să mă întrebi cum de am putut ajunge totuşi, unde am ajuns. Ar trebui să fii foarte aproape de mine, ca, să-ţi pot spune. E greu să-ţi scriu. Încerc totuşi: m'am dus la el aproape de zece seara. Stă departe. Pe la 12 a început o ploaie torenţială. Am vrut să plec, dar nu m'a lăsat. Cât am stat de vorbă, m'am simţit bine cu el, mi-era drag. Mi-a cetit câteva pagini 'din „Craint of treimblement" a lui Kierkegaard, mi le-a comentat foarte frumos, cu o claritate şi cu un spirit analitic excepţional, pe urmă mi-a pus muzică de Bach la patefon. S'a aşezat pe marginea fotoliului pe care stam eu, mi-a luat capul în mâini, s'a uitat lung în ochii mei, s'a încruntat nu ştiu de ce, apoi şi-a apropiat buzele strânse de ale mele. Nişte buze reci, moarte, nişte buze care cred că nu au sărutat niciodată. Ce a urmat a fost ca şi sărutul.

Am plecat de la el pe la unu şi jumătate. Era răcit, dar m'a condus totuşi cu maşina la hotel.

Poate vrei să ştii, Catrinel, dacă m'am gândit la Dinu, dacă am avut vreo remuşcare că l'am înşelat? Te-aş minţi dacă ţi-aşi spune că da. In schimb m'am gândit mult la Sandu... Nu am putut să închid ochii o clipă... Faţă de el mă simţeam vinovată, nu faţă de Dinu. A doua zi dimineaţă i-am telefonat. A răspuns el. Nu mi-a recunoscut glasul... L-am întrebat care sunt orele de consultaţie. Mi-a răspuns că între 4 şi 7. Şi a închis. Nu mi-a recunoscut glasul, Catrinel. Ce uitată treime să fiu de el, ce de mult uitată trebue să fiu de el, Catrinel!

Am plâns înult şi mi-am zis că trebue, că totuşi trebuie să-l văd, că după ce o să fiu iarăşi în Turnu- Măgurele nu o să-mi pot ierta că am fost la câteva sute de metri de el, şi am pierdut acest unic prilej de a-1 vedea.

M'am dus pe strada lui şi am stat o oră, două, nu ştiu câte... Până ce am obosit. După ce am obosit, mi-a mai fost atât de dor de el. Eram istovită de aşteptare. M'am întors acasă. In aceiaşi seară, am plecat cu Rodica şi cu Georgeta la Turnu-Măgurele.
Cu Grigore nu am mai vorbit. E ciudat că nici el nu m'a mai căutat!
De atunci, au trecut — câte luni? — trei. Nici un semn din partea lui.

Cu Anişoara m'am întâlnit de câteva ori pe stradă. Am schimbat două-trei vorbe. Ultima dată mi-a spus că Rudi vrea să o ia de nevastă, dar că atât părinţii lui, cât şi ai ei, se împotrivesc din pricina diferenţei de religie, şi că şi fratele lui Rudi — Izu — pe care ea îl credea câştigat de partea lor, e împotriva acestei căsătorii... Vor să-1 însoare pe Rudi cu Roza Haimovici, o fată foarte bogată de aici.

I-am spus Anişoarei să vină pe la mine, dar nu a venit.
Imi pare rău că nu mai vrea să fim prietene. Nici' tu nu mai vrei să fim prietene, îmi scrii atât de rar şi atât de puţin! De ce, Catrinel, de ce? Te sărut, draga mea,

Aurora.

citeste online  Partea a II-a