Intr-o gara mica - partea a 2-a
Cap. VIII
BANCHETUL
Pe zidul alb din curtea şcoalei, listele cu elevele trecute la examenul de bacalaureat, au strâns în jurul lor, un mănunchi de fete care gesticulează, se agită, vorbesc tare, se bucură prea zgomotos pentru plânsul care le acompaniază mai în tăcere.
Lola protestează împotriva unei medii, care nu răsplăteşte după părerea ei — nici zelul depus, nici „cultura ei generală". Se aliază Ionescu Georgeta şi încă alte câteva, care sperau la o diplomă pe care să o poată eventual afişa, spre văzul tuturor, cel pufin în salon.
Mimi, Jacqueline, Cora şi Magda făgăduesc recunoştinţă veşnică, comisiei prea generoase, care le-a dăruit cu media şapte.
Eu sunt puțin jenată că am o medie cam prea mare, noroc că am o părtaşă la glorie, pe Luiza, trecută la examenul de bacalaureat cu media 9,13!
Fetele sunt puţin cam decepţionate că am venit fără Luiza.
„Bacalaureatele" hotărăsc o mică raită pe la cofetăria din colţ, unde suntem prea bine cunoscute, din timpul examenului de sfârşit de an, când fiecare răspuns meritoriu, era grabnic răsplătit cu o îngheţată, o savarină, un cataif, sau altă prăjitură mai copioasă.
Rămân în jurul listelor doar cele care n'au trecut; nu ştiu ce speranţă neroadă le ţine pe loc. Se sfătuesc între ele, se constituesc într-un fel de societate a nedreptăţitelor, se mângâie reciproc şi se vor duce probabil foarte târziu acasă, după ce vor fi epuizat subiectul între ele şi când fiecare va fi găsit perifraza cea mai reuşită, pentru a transmite vestea acasă.
Luiza primeşte cu destulă răceală, laurii bacalaureatului ei. Doar Ţuluc găseşte că e „formidabil", că suntem nişte „genii" şi că i-am depăşit chiar speranţele. Ne mai făgădueşte nişte recompense „princiare" şi în culmea entuziasmului ne dă ideea unui banchet, la care să fie invitate toate „geniile" clasei a VH-a.
Formalităţile banchetului, mi-au luat o zi întreagă şi somnul unei nopţi.
Trebuie să mărturisesc că eu îmi pierdusem complet capul, întocmind listele cu invitatele, dând dispoziţii pe la bucătărie, agitându-mă fără spor, însă cu conştiinţa permanentei mele utilităţi. Fără nici un fel de succes erau intervenţiile pline de cuminţenie ale Luizei, care mă asigura că n'am absolut nici un motiv să ridic acest banchet la rangul de mare eveniment social. Ţuluc va cumpăra toate cele necesare, slugile ne-au promis tot concursul, ea va fi tot timpul lângă mine, împiedecându-mă să fac vr'o gafă. Pot fi foarte liniştită de reuşita acestei petreceri.
Calmantele Luizei au însă numai un efect trecător; cum pleacă de lângă mine, sunt iar prada celei mai cumplite trepidaţii.
O jumătate de zi, Alexandru, şoferul, a împărţit invitaţii, parcă ar fi împărţit reclama unui nou cosmetic, pentru înlăturarea instantanee a pistruilor, a negilor şi a ridurilor „premature".
Luiza stă acum mai mult pe Ia bucătărie.
Şi-a fâcut o adevărată specialitate din bătutul albuşurilor, din curăţatul stafidelor şi din pisatul mărunt al zahărului...
Zamfira, fata din casă, mă roagă să-i ajut la ştersul cristalelor, dar primul pahar pe care îl iau în mână, alunecă pe parchet şi se face ţăndări. (De fapt, numai Ţuluc e de vină, pentru că tocmai pleca în oraş, şi eu n'am putut să mă stăpânesc să nu-i mai spun odată — era cel puţin a zecea oară — să nu uite icrele, glaselele, pişcoturile şi bomboanele).
Zamfira m'a sfătuit să cânt mai bine la pian şi s'o las pe ea să rânduiască singură. Dar asta, replic eu, plină de demnitate, nu e o ocupaţie, într'o zi cu atâta treabă! Rânduitul plăcilor de patefon, mi se pare o îndeletnicire destul de frumoasă şi de importantă. Păcat că tocmai în toiul lucrului, a sosit Ţuluc, încărcat ca un moş Crăciun, dinainte de război.
— Ţuluc, să văd „tot" ! pretind eu de cum şi-a făcut intrarea Ţuluc. Masa din hall, seamănă a bazar, sau a tombolă improvizată la provincie pentru strângerea fondului necesar, pentru „construcţia" unei bănci pe peronul gării. ÎI sărut pe Ţuluc, sistematic, întâi pe nas, apoi pe obrazul drept, pe cel stâng ca să nu se supere şi-i sărut şi mâna cum se sărută Ia un moş-Crăciun adevărat. Bucuria mea ar fi putut fî deplină, dacă nu aş fi observat că în buzunarele lui Ţuluc, mai sunt câteva pachete, pe care văd că nu le „declară" !
— Ţuluc, dragă, dar în buzunare ce mai ai?
— Nişte lucruri, de ale mele!—cum se vede că nu spune adevărat!
— Să le văd şi eu Ţuluc!
— Exclus! (ce categoric e Ţuluc!)
— Ţuluc, nici dacă te rog eu foarte mult? Tu ştii ce curioasă sunt, dacă nu-mi spui, nu mai pot să aranjez plăcile...
— Curiozitatea este o boală care nu trebuie încurajată! declară, sentenţios, Ţuluc.
Sunt foarte amărîtă Ţuluc, că tu ai secrete faţă de mine!
— Bine, bine, lasă că o să-ţi treacă! Şi Ţuluc trece în birou.
Dau fuga la Luiza; auzi Luiza, nemaipomenit ! Ţuluc, are „secrete" în buzunarele hainei ! Luiza cântăreşte înainte zahărul, fără să-mi dea nici un fel de importanţă.
Mă întorc la plăcile mele.
Dejunul decurge în linişte. Eu mă păstrez într'o tăcere ostentativă.
Dar îndată, după dejun, Ţuluc ne pofteşte cu solemnitate la el în birou. Ne spune pe acelaş ton plin de gravitate, să închidem ochii şi îmi atrage mie în special atenţia să nu trişez privind prin gene, cum făceam când eram mică, şi când ţineam cu tot dinadinsul să-l văd personal pe Sfântul Niculae, în exerciţiul funcţiunii, punând şocolata în pantofiorii de lac, cusuţi pe ramă şi aşezaţi pe pervazul ferestrei.
Făgăduesc solemn să închid cinstit ochii. Doar după câteva secunde Luiza şi cu mine ţinem în mâna întinsă câte un mic ceas de aur cu brăţară „ultimul model". Emoţia noastră se traduce întâi printr'o complectă muţenie, apoi prin succesive exclamaţii de : „Vai, ce frumos! Nici nu mă aşteptam," etc. Dar după ce trec câteva minute, eu îmi aduc aminte că erau mai multe pachete în buzunarele lui Ţuluc şi nu mă pot opri să nu întreb: Dar în celelalte pachete, nu te supăra că te întreb, dar ce era...?
Drept răspuns, Ţuluc deschide sertarul dela
birou. Eu nu pricep nimic, sunt acolo, înşirate, ca în vitrina unei librării de periferie, creioane legate cu ciucuri coloraţi, pudriere, sticluţe cu parfum, stilouri minuscule, oglinjoare, diferite obiecte, de al căror rost nu-mi pot da seama.
— Ce înseamnă Ţuluc, vrei să te faci negustor ambulant ? întreb eu cu intenţia, de-a face un spirit, pe care Ţuluc însă nu-l gustă de fel; nu mă răsplăteşte nici măcar cu un zâmbet.
— Astea sunt „mici atenţii" pentru invitatele tale, le vei oferi discrete, punându-le sub şervet la „dineu".
— Ai luat tu, 23 de cadouri, Ţuluc?
— Am luat 27, că poate vine şi vr'una neinvitată...
— Cum te gândeşti tu la toate, Ţuluc, eşti fenomenal!...
— Nu sunt de loc fenomenal, cum pretinzi tu, îmi cunosc doar binişor meseria de tată...
— Am să te avansez, Ţuluc, la gradul de tată-mare !
Deşertăm sertarul de toate obiectele, ne încărcăm braţele şi ne ducem în odaia mea unde două ore ni le petrecem cu împachetarea fiecărui obiect în parte, în foiţă colorată...
Ală gândesc că dacă există cu adevărat un paradis al copiilor, nu poate fi decât aci, între cei patru pereţi ai odăiei mele şi cu Ţuluc patronând în chip de Dumnezeu din biroul lui.
Soneria nu mai conteneşte, de la ora 5.
Vine Mimi ! Ce drăguţă s'a făcut, ce bine îi stă rochia asta, de muselin înflorat! Vine şi Jacqueline, ce gen „femeie fatală" a devenit, interesantă fată! A venit şi Cora, cu o rochiţă simplă şcolărească, aproape, ca un şorţ de uniformă. Ea nu renunţă la genul „fetiţă".
Abia îşi scot florentinele şi soneria zbârnâe din nou: vine Puica, Lola, Magda, Melita, Rodica, Magda, Coca ..
N'au venit încă nici jumătate şi e o zarvă de parcă ar fi clasa VII-a în recreaţie, când se deschidea uşa de la cancelarie ca să ne spuie cu un aer de mare compătimire, domnişoara secretară: „Clasa VII-a, în ce hal sunteţi !" Şi închidea uşa aruncându-ne o privire plină de dezgust. Soseşte şi Mioara şi Tânji; imediat după ele, vin Georgeta şi Lili.
Gem, tixite, canapelele din hall, am impresia că suntem coriste şomere, care facem anticameră, ca să fim primite în biroul directorial. (Citisem într'un ziar de dimineaţă că se caută „fete drăguţe cu voce" pentru o trupă de teatru).
Vorbim toate în cor, fiecare are câte o anecdotă „personală" din timpul bacalaureatului, pe care ţine s'o povestească. Acest subiect nu s'ar fi epuizat, dacă n'ar fi sosit la timp Zamfira cu bomboanele.
Fetele se reped la bomboane, ca internele în recreaţia de zece, la coşul cu franzelă. Intr'o clipă, bombonierele sunt golite, fetele spun că mai vor bomboane, fiindcă sunt foarte bune şi le mănâncă fiecare pe alese: cu vişine, sau cu cremă, după preferinţă.
Lola, mare şansonetistă, este viu solicitată să ne cânte ceva. Cum fiecare dintre noi are altă preferinţă, trece cel puţin o jumătate de ceas, în controverse. Ca să ne împace, Lola cântă o bucată a ei preferată, copiată aidoma după maniera de a cânta a unei bine cunoscute cântăreţe cu vogă, la Paris.
Lola are un glăscior, pe care ştie să-l speculeze, rostindu-l cu o mimică foarte adecuată. Succesul ei e deplin. Încurajată, ne cântă tot repertoriul ei.
Zamfira ne întrerupe din audienţa muzicală, (e gătită cu o aureolă de dantelă pe cap, cu şorţ negru de satin şi cu escarpinii mei de lac) ca să ne dea prăjituri şi vin dulce!
Ne-am încălzit. Mimi este rugată să ne danseze. După câteva mofturi, primeşte să danseze un tangou spaniol, pe care i-l cânt eu la pian. Pentru că are succes, nu se mulţumeşte cu o simplă exibiţie meritorie de diletantă, ci vrea să ne arăte că are şi „ceva tehnică" de balerină. Merge în „poantă", se cambrează, ridică piciorul până în dreptul capului.
— Voi puteţi să faceţi aşa? ne întreabă ea, învârtindu-se într'un picior.
Ca la comandă, toate ne scoatem pantofii şi urmează o adevărată întrecere în cambratul tăliilor, în ridicatul picioarelor şi în mersul pe vârfuri.
Congestionate, gâfâind, ne luăm pantofii în primire şi locurile de pe canapea.
Puica, specialistă în imitat profesorii şi colegele, mă roagă s'o acompaniez la pian şi să cânte şi ea la fel ca Lola. Se face o veselie grozavă, are un haz nemai pomenit Puica, un spirit de observaţie admirabil şi un simţ al ridiculului de cea mai bună calitate.
Puica vrea să mă imite pe mine intrând în clasă : îşi strânge părul, îşi ia un ghiozdan, îşi pune pălăria pe ceafă cum mi-o pun eu şi începe să meargă, să gesticuleze, la fel cu mine. Se aşează în bancă ca mine, întoarce tot timpul capul, parcă ar fi pus pe bile (exact ca mine), cere o gumă, un creion, mă recunosc perfect în toată dezordinea asta şi în toată trepidaţia asta.
Dar marea specialitate a Puicăi e să facă pe „mortul dela şosea" acesta e „clou"-ul meşteşugului ei.
Pentru imitarea acestui personagiu tragic, Puica holbează ochii, îşi ia o privire fixă, îşi încordează gâtul şi îşi ia cea mai stupidă expresie posibilă. Stă aşa câteva secunde, noi facem un haz teribil, apoi reprezentaţia s'a terminat. Pentru cine nu ştie să râdă, la acest joc de-a „mortul de la şosea", o explicaţie e necesară. „Mortul de la şosea" e simbolul tuturor morţilor, găsiţi pe băncile de la şosea şi fotografiaţi apoi ca să fie recunoscuţi de rude, sau de prieteni, negăsindu-se asupra lor nici un fel de act de identitate...
Zamfira deschide larg uşile de la sufragerie şi ne pofteşte la masă.
Se face o înghesuială ca la ieşirea în recreaţie.
Melita şi-a luat un loc la masă şi-şi strigă colegele ei de bancă punând câte un braţ, pe câte un scaun: Puica, Coca, veniţi, v'am „oprit" locuri. Ca la şcoală.
Magda (albă, roză, mare mâncătoare de dulciuri) ridică prima şervetul, prima se bucură de darul lui Ţuluc. -Toate se grăbesc să ridice şervetele şi e o întrecere în bucurii şi exclamaţii.
Felul întâi stă de câteva minute neatins pe masă, darurile sunt cântărite între ele, fiecare susţine că al ei e cel mai frumos.
Lola, muzicală, dă tonul unui „Mulţi ani trăiască" care se execută pe o melodie care are vagi asemănări cu cea cunoscută de toată lumea şi care nu lipseşte din nici o împrejurare asemănătoare. După care cântare, pur-cedem la mâncat. Pofta e mare după atâta zbenguială.
Cora, se scoală în picioare, îşi drege glasul şi începe; „Dragele mele colege, sărbătorim azi..."
Dar corul o întrerupe cu aplauze furtunoase : „Bravo! Bravo! Trăiască oratoarea!"
Cora nu se mulţumeşte cu acest succes, iar îşi drege glasul şi ca să nu fie acuzată de monotonie şi... de lipsă de inspiraţie, face o mică inversiune, pe care ea o socoteşte cu siguranţă o abilitate oratorică : „Sărbătorim astăzi, dragele mele colege..."
— Bravo! Extraordinar! Trecem discursul, în paginile istoriei oratorice, o întrerupem, iar, noi. Cora se mulţumeşte în fine, să ridice doar un pahar, gest pe care îl imită spontan toată adunarea.
A trecut de 12 noaptea şi fetele au cam obosit. Primesc nenumărate sărutări, şi de plecare, mi se mai cântă odată un „Mulţi ani trăiască" şi fetele se hotărăsc să se urce câte patru în maşinele care aşteaptă în fața portei aduse de Alexandru, conducătorul „cavalcadei".
La ora unu, casa e goală, eu moţăi pe un fotoliu, întârziind culcatul din lene. Luiza cască. Suntem aşa de obosite, încât, nu putem nici măcar să comentăm acest banchet. Va fi însă un admirabil subiect, pentru dejunul de mâine.
Doar lui Ţuluc aş vrea să-i mulţumesc şi să-i spun noapte bună, dar e întuneric în odaia lui.
— Haidem la culcare, Luizo!
Cap. IX
LUIZA SE ÎNTOARCE ÎNTR'O GARĂ MICĂ.
Numai plicul albastru pe care l-a primit astăzi Luiza, frate cu alte plicuri pe care le tot primeşte de când stă la noi, mi-a stricat toate socotelile.
Luiza citea scrisoarea şi pe măsură ce citea, se desenau mai bine cutele de pe frunte, mereu întinse şi destinse.
Aştept să isprăvească de citit, ca s'o pot întreba ce fel e vestea pe care a primit-o. Luiza mototoleşte scrisoarea în mână şi răspunde fără să o întreb: „Nu mai pot să merg la Sinaia, Dudu, trebuie să plec acasă."
Aflu pricina acestei fulgerătoare chemări la vatră: S'a găsit un fecior de moşier, care ar vrea s'o ia de nevastă, fără zestre şi cât mai curând...
— Luiza, şi trebuie neapărat să pleci? întreb eu, neputând pricepe că un lucru ca acesta se poate hotărî fără cuvântul persoanei celei mai interesate, fără măcar prezenţa ei!
— Trebuie, Dudu, trebuie să plec, ce vrei, să vie să mă ia cu sila şi cu scandal ?! (Alt lucru pe care încă nu-l pot pricepe).
— Şi cum e tânărul pretendent, Luizo ? întreb eu, mai mult ca să am aerul că poate fi privită şi în glumă, această chestiune, de cât pentru că mă interesează.
— Nici nu ştiu bine cum e ! Nu ştiu, pentru că niciodată nu m'am uitat bine la el ...nu m'a interesat niciodată, am vorbit de două- trei ori cu el, — cum o să mă mărit cu un om pentru care n'am nimic?... Eu ori mă mărit dintr'un sentiment puternic, ori deloc! Luizei îi tremură glasul şi bărbia, niciodată n'a izbucnit ca acum.
— Luizo dragă, nu mai plânge, ai să le explici şi ai să te întorci la noi... Nu mi se pare o problemă aşa de complicată ca să verşi lacrimi şi ca să te amărăşti aşa de mult.
— Ce ştii tu, Dudu ? ce ştii...
O privesc stăruitor pe Luiza, cerându-i să-mi spuie mai mult, dar Luiza îmi ocoleşte privirea şi încearcă să spuie pe un ton indiferent, de parcă i-ar părea rău că a vorbit prea mult: „Or să treacă toate!"
— Acum trebuie să-mi fac bagajul. Dacă vrei, Dudule, să-mi ajuţi...
O urmez pe Luiza în odaia ei, cu o inimă prea întristată ca să ştie să se verse imediat. Aşa cum o cunosc eu pe Luiza, ştiu că orice aş face acum ca să o opresc, ar fi de prisos, şi că nimic nu ar putea să-i schimbe hotărîrea.
Îşi ia la întâmplare lucrurile de prin dulapuri, de pe măsuţe, le azvârle în geamantanul din mijlocul odăii, îşi pruncă o rochie cenuşie pe pat, — va fi cred rochia care o va pune pe drum — stă puţin pe gânduri, apoi deschide sertarul biroului, de unde îşi scoate caetul ei; o clipă se întâlnesc privirile noastre, apoi strecoară caetul printre rochii, mai spre fundul geamantanului. Luiza vine spre mine: „Să nu fii tristă, Dudule ...nu stau mai mult de o lună..."
— O lună, Luizo !
— Tu ai să te duci la Sinaia ...ai să te odihneşti ...o să petreci bine, ai să-mi scrii, numai vezi, să fii cuminte, Dudu.
— Cum cuminte, Luizo ?
— Aşa ...să fii cuminte, fără nici o subtilitate.
— Am să încerc...
— Dudule, nu vreau să plângi...
— Nu, nu plâng, zău nu plâng... Dar o lacrimă mare cât un balon de săpun, se sparge pe rochia mea, şi mă trădează.
— Dudule! Dudule, nu aşa... şi Luiza plânge şi ea.
Plânsul face bine, inimilor prea pline. Nu ştiu care dintre noi două, a fost mai înţeleaptă şi a încetat cea dintâi.
Peste o oră, maşina alerga la şosea cu noi. O lume tânără, cu fete frumoase şi cu băieţi voinici, se plimbă în seara călduţă printre pomii înfloriţi. Din maşină, viata se desfăşoară şi mai frumoasă.
Când ne-am întors acasă, mai rămăsese doar pe jumătate tristeţea cu care plecasem.
Ne-am culcat devreme. La 7 dimineaţa, Luiza pleca.
Am întovărăşit-o la gară şi am avut grijă de ea ca de o soră mai mică. Am învăţat de la Ţuluc să cumpăr bomboane şi reviste (mie nu mi-au lipsit nici în cea mai scurtă călătorie) i-am cumpărat eu biletul de drum, i-am căutat un loc bun, i-am aşezat bagajele, apoi m'am alăturat de ea. Mai erau câteva minute până la plecarea trenului.
— Dă-te jos, Dudule, să nu rămâi aici... Luiza mă strânge tare în braţe şi eu săr aproape din tren.
O petrec cu ochii până când trenul a devenit în zare un mic punct negru, o ţigară care fumegă în văzduh.
Ajung acasă, îmi vine s'o strig: Luizo, Luizo, haide, Iasă gluma asta şi arată-te. Mi se pare goală odaia. În dulapul de haine mai atârnă o singură rochie, pe care o purta Luiza deobicei în amiezile de iarnă când stăteam lungite amândouă şi citeam; pe măsuţă, o carte cu un semn pe la jumătate, pe aci a citit Luiza până aseară... ce absurd, aseară eram aşa de liniştite amândouă, aşa fără piedică mi se părea plecarea noastră împreună la Sinaia, nici una din noi nu avea vre-o presimţire măcar, vre-o îndoială. Deschid fereastra şi privesc pe stradă... trece întâi un om bătrân, apoi o slujnică, se strecoară din curtea de peste drum o pisică, apoi trece o fată blondă îmbrăcată toată în alb... încep să mă gândesc că şi mi-e mi-ar sta bine într'o rochie albă. O să trebuie să mă duc după amiază să fac cumpărături pentru Sinaia. Îmi trebuie o haină de ploaie, o rochie de lână, nişte pantofi.
Intră Ţuluc:
— Ei, a plecat Luiza? (vai, de câteva secunde, am şi uitat).
— Da, Ţuluc, a plecat.
— Ţie ţi-a spus de ce trebuia să plece neapărat ?
— Da, Ţuluc, ai ei vor s'o mărite.
— Ce înseamnă asta „vor s'o mărite", ce-i Luiza, obiect ?
— Tocmai, Ţuluc, ea s'a dus ca să protesteze verbal.
— Am impresia, Dudule, că Luiza nu se prea înţelege cu părinţii ei, e destul de neobişnuit că nu au venit deloc într'un an întreg s'o vadă, că nu se interesează de ea, nu ţi se pare?
— Da, Ţuluc, nici eu nu ştiu ce să cred, pe Luiza n'am vrut s'o întreb, fiindcă am tot sperat să-mi vorbească singură, dar simt şi eu că-i nemulţumită, că are ceva pe suflet.
— Da ce fel de prietene sunteţi voi, dacă nu vă încredeţi deplin, una în cealaltă?
— Despe mine, Ţuluc, Luiza ştie tot, eu, nu ştiu despre ea decât că-i singura mea prie- tenă şi că ţin la ea mai mult decât la toate prietenele mele la un loc. Întâi pe tine te iubesc Ţuluc şi apoi pe Luiza.
— Bine, asta e ceea ce ai tu pentru ea, dar Luiza ?
— Ei, Ţuluc, ce mă anchetezi aşa? Pot să-ţi spun cel mult ceea ce cred eu în privinţa asta, dar sigur nu ştiu nimic, absolut nimic.
— Crezi tu, Dudule, că Luiza e foarte bună ?
— Mie aşa-mi apare, din lucrurile mărunte, şi apoi simt eu că are un suflet mare, cald, capabil de o dăruire întreagă, capabil de sacrificiu.
— Şi crezi tu că Luiza e foarte deşteaptă?
— Ţuluc, nu se vede că e foarte deşteaptă, nici din lucrurile pe care Ie spune, nici din felul cum le ascultă, cum priveşte, cum se mişcă, dar îndărătul lucrurilor aparente, se simte la Luiza o adâncime, o înţelegere, o înţelepciune care depăşeşte vârsta. Ştiu Ţuluc că ai putea să-mi spui că tot ce se vede la Luiza e de calitate mediocră şi că tot ce-i atribui eu, este excepţional... Dar să ştii că nu mă înşel.
— Sunt sigur, Dudule.
— Ascultă, Ţuluc, să-ţi mai spun ceva, să ştii că Luiza e mai bună decât mine, da, da, Ţuluc, eu sunt accesibilă binelui ca şi răului. Cum mă scap puţin din vedere, sunt nemulţumită de mine. Ştiu că sunt bună, dar îmi lipseşte un caracter al bunătăţii. Nu sunt nici proastă, dar pot spune prostii. Tot ce face Luiza, are ţinută. Niciodată nu-i poţi reproşa nimic. Pe urmă, Ţuluc, eu sunt mult mai superficială decât Luiza. Nu sunt în stare să-mi conserv nici o stare sufletească. Uite, azi când m'am întors de la gară, eram îngrozitor de nenorocită că a plecat Luiza, am venit acasă, m'am uitat pe fereastră, am văzut o fată îmbrăcată în alb şi mi-am adus aminte de tot ce trebuie să-mi cumpăr pentru Sinaia. De Luiza uitasem. De ce Ţuluc nu pot să fiu şi eu mai serioasă, mai adâncă sufleteşte ? Şi dacă sunt chiar aşa de superficială, de ce ştiu că sunt, de ce mă jenează lucrul acesta... sunt foarte zăpăcită, Ţuluc, pe dinăuntru. Sufleteşte n'am mai crescut dela 14 ani. Când a murit Mademoiselle Angelique, credeam c'o să mor şi eu şi, ţii minte, peste o săptămână mi-au adus o rochie nouă şi m'am bucurat din toată inima. Pe urmă, mi-am adus aminte de Mademoiselle Angelique şi mi-a părut rău că i-am schimbat amintirea cu o rochie nouă - Nu-i asta o adevărată mizerie sufletească, Ţuluc, să nu poţi să simţi adânc, să te consolezi de orişice şi să n'ai niciodată o suferinţă veritabilă ? Uneori regret — aproape — că tu mi-ai asigurat o viaţă aşa de bună» mi-ar fi plăcut să sufăr, să mă zbat, să mă iau cu viaţa de păr, şi să mă coc puţin sufleteşte.
Ţuluc mă priveşte foarte serios.
— Lasă, Dudule, lasă-mă să te îngrijesc eu mereu, rămâi aşa cum eşti şi de o fi nevoie să fii altfel, te schimbă viaţa.
Zamfira ne întrerupe, chemându-ne la masă.
Din greşală i s'a pus şi Luizei tacâmul. Aştept ca dintr'un moment în altul să vie surâzând în rochiţa albă cu volane şi să-şi ia locul.
A fost cam trist primul dejun, fără Luiza.
Cap. X
O VACANŢĂ ŞI MAI MULTE ÎNTÂMPLĂRI
Sinaia, (7 Iulie...
Dragă Luizo,
Scrisoarea ta, am primit-o eri pe seară. Ţi-aş fi răspuns îndată, dar eram ostenită tare. Toată ziua am alergat prin oraş după cumpărături, apoi fiind în ajun de plecare, a trebuit să-mi fac bagajele, şi pe deasupra, febra care mi-o dă orice călătorie, a contribuit şi ea la o osteneală care îmi frigea pleoapele cu somn, încă pe la 9 seara.
Am ajuns aci în Sinaia, numai de 20 de minute. Bagajele stau nedesfăcute în mijlocul odăii. Ţuluc se „rafreşisează" după propria Iui expresie, adică se bărbiereşte şi se iricţionează cu o loţiune pe care ştii tu, i-a prescris-o „amicul lui farmacistul".
Eu am coborît în hall-ul hotelului şi ca o romancieră care-şi scrie ultimul capitol fiindcă o grăbeşte editorul, mi-am luat cele necesare pentru scris şi am început, precum se vede, cu titlul de mai sus: Dragă Luizo. Prea puţine lucruri îmi spui în scrisoarea ta. De ce nu-mi spui cum au primit părinţii refuzul tău la mariajul pe care ţi l-au propus ? Te-au mustrat tare ? Te mai mustră încă ? Cum e viaţa ta? Liniştită? Ai supărări? De ce fel sunt ele şi de ce nu mi le spui şi mie ? Şi cât mai ai de gând să stai ? N'ai vrea să vii să stai cu mine aci ? Am o odaie mare cu vedere spre parc, cu soare mult, ţi-ar plăcea şi ţie aci.
Aştept o scrisoare de la tine, Luizo, în care să te decizi să-mi spui tot ce simţi tu că trebuie să ştii despre tine. Răspunde-mi la Hotel Palace.
Te sărut mult, Dudu
Dragă Dudu,
Primesc regulat scrisorile tale şi cred că şi ale mele îţi ajung la vreme.
Despre viaţa mea de aci, săracă în întâmplări, nu-ţi pot spune decât că-mi foloseşte doar ca o recreaţie absolută. Lenevesc la soarele din grădină, ore întregi şi mă pasionează să mă gândesc mult, până la epuizare, la tot ce ar putea fi viaţa mea de aci înainte; construesc romane cu imaginaţia, în care eu sunt eroina unor întâmplări neobişnuite. Asta fiindcă am presentimentul unei vieţi, foarte plate, lipsită de neprevăzut şi astea toate din pricina firii mele care nu îndrăzneşte, şi care n'are aripi. Nu descopăr nici un semn care să mă ajute să colaborez cu destinul meu. Dudule, ce m'aş fi făcut eu fără bucuria pe care mi-o dă prietenia ta? Aş vrea să ştii despre mine mai mult decât ştii, ca să-ţi pară mai explicabile anumite lucruri, ca să mă înţelegi mai bine. Am amânat mereu, din zi în zi, căutând prilejul cel mai nimerit ca să-ţi pot spune tot, tot ce e al meu, fără reticenţe. Când am plecat din Bucureşti, m'am gândit să-ţi scriu, dar acum, în faţa scrisorii, am aceeaşi sfială, aceeaşi stânjeneală pe care o am când sunt cu tine. Ceea ce era destinat să fie scris, este acum iar amânat, ca să fie spus.
Dudule dragă, iartă-mă, iartă-mă mereu, pentru tot ce îţi apare, ca nu destul de sincer din partea mea. Şi tu scrie-mi, scrie-mi tot ce ţi se întâmplă, scrie-mi o scrisoare mare, aşa cum îmi promiţi în cartea ta poştală de azi. Dă-ţi drumul la vorbă, aşa cum ştii să faci tu, când zbor minutele în odaia ta, sau în fotoliile din hall.
Te îmbrăţişez mult, mult, Luiza
Lui Ţuluc toată afecţiunea mea.
Sinaia, I August...
Draga mea Luiza,
Iată scrisoarea lungă pe care ţi-am făgă-duit-o, începe : Luizo dragă, află despre prietena ta Dudu, că era cât pe aci să fie victima unui amor nefast cu proporţii de căsătorie. Şi unui secund amor, mai puţin nefast ca urmări...
Să vezi cum s'a întâmplat:
În fiecare dimineaţă, de când am sosit aci, mă întâlneam la cofetăria din parc, cu un tânăr domn, foarte distins, înalt, cu aliură sportivă şi străină. Era chiar străin, asta am putut-o afla curând, după felul schimonosit cu care se înţelegea cu lumea din cofetărie şi mai târziu, m'am convins chiar personal. Tânărul domn, mă privea foarte stăruitor, fără obrăznicie, cu un soi de admiraţie care de ce să nu spun drept, îmi făcea plăcere şi mă invita uneori chiar, să-i răspund şi eu cu privirea. Se stabilise între noi, un fel de ...„langage des yeux", care dacă ar fi rămas numai atât, astăzi ţi-aş putea scrie încă o scrisoare romantică despre tânărul personagiu de la cofetăria din parc. Dar, într'o bună zi, cu cine crezi tu că mă întâlnesc ? Cu Lola! Ne-am bucurat amândouă că ne-am întâlnit, am luat dejunul împreună, am stat de vorbă până pe la vreo şase, apoi ne-am dus să ne plimbăm în parc. Deodată Lola pleacă de lângă mine şi se repede spre un domn (să nu ţi se pară o coincidenţă neverosimilă, că era tocmai junele de la cofetărie), îşi strâng mâinile, cordial şi sportiv ca şampionii între ei, apoi vin amândoi, foarte radioşi, spre mine.
Aflu că-l cheamă Tom, că e englez şi că e inginer. A urmat o conversaţie săracă în limba lui maternă, tu ştii că bagajul meu de cuvinte nu-mi permite de cât o conversaţie în care să fie doar un mic schimb de formule de politeţă : How do you do ? How do you do ? Lola o mai scălda puţin, ea mai ştie englezeşte şi de prin cântece.
Ne-am întâlnit cu Ţuluc şi am luat toţi patru masa de seară împreună. Englezul vorbea o franţuzească foarte proximativă, însă aşa cum putea să vorbească, se interesa câţi ani am, unde am învăţat, dacă am de gând să urmez facultatea, ce fac în Sinaia, ce fac la Bucureşti?... Lola îmi făcea semne pe sub masă şi eu deabea mă ţineam să nu râd. La un moment dat, s'a aplecat la urechea mea şi mi-a spus: „Pauvre Tom, tul'as fait poussi&re!" Nu ştiu, Luizo, cât era de „praf" făcut tânărul meu Tom, dar adevărul e că şi mie îmi plăcea... A doua zi la cofetărie, şi-a cerut voie, să stea cu mine la masă, ne-am sorbit cu o rară delicateţă cafelele cu lapte (nu ştiu de ce îmi era aşa de ruşine să mănânc de faţă cu el), apoi, Tom, mi-a propus o plimbare până la „Popicărie". Pe drum, n'a scos o vorbă, absolut nici una. Eu eram foarte emoţionată, aşteptam, simţeam că mă pândeşte ceva. Cum eu obosisem, Tom mi-a arătat o bancă, pe care întâi mi-a şters-o el cu o batistă imaculată, apoi tot muteşte mi-a indicat locul şi s'a aşezat şi el. Tăceam amândoi. Pe urmă ne am sculat, şi Tom văzând probabil că pierde ocazia unei declaraţii de amor, mi-a spus: „ Je voudrais dire â vous, quelque chose, mais je ne trouve pas Ies mots, je n'ose pas Ies dire."
— Dommage! spun eu, şi Tom începe să râdă, şi râde Luizo, cu o gură largă până la urechi, cu un râs nemaipomenit de stupid şi mă bate pe umeri camaradereşte, şi repetă după mine: „Dommage ! dommage!"
M'am simţit prost, îmi venea să-i spun tot ce gândeam, dar, englezeşte n'aş fi reuşit niciodată şi franţuzeşte ar fi înţeles numai pe jumătate. Până în parc, n'am vorbit nimic.
După masă, a venit Lola la mine: „Cine e dragă englezul acesta, ce-i cu el ?"
Lola a putut să mă lămurească prea puţin, l-a cunoscut iarna la Bucureşti, la patinaj; mai mult decât că e sportiv şi e inginer, nu ştia nici ea să-mi spună.
Seara, iar ne-am întâlnit cu Tom. De data asta eram cu Ţuluc, fără Lola. Am luat masa împreună. Tom mânca cu mare apetit (asta ca să-ţi spun drept m'a cam jignit, un om amorezat — nu-i aşa Luizo — că nu trebuie să aibă poftă de mâncare şi dacă o are, să şi-o mai ascundă, când se află împreună cu „fiinţa iubită"), eu am mâncat însă ca o păsărică, puţin, şi făcând niţele nazuri, cum îi stă bine unei „femei delicate şi puţin capricioase". După masă, Tom cere băuturi tari, bea nenumărate pahare, eu schimbam cu Ţuluc priviri de panică, dar Tom continua să-şi păstreze calmul şi să golească alte pahare, cu mereu alte băuturi tari. Ţuluc, ca „divertisment", îi propune o partidă de şah şi Tom acceptă, iar eu îmi iau un scaun şi asist la o interminabilă dezbatere cu regi, regine, cai, turnuri şi pioni. Partida nu s'ar fi terminat niciodată. Tom juca foarte măsurat, dar Ţuluc obosit, a făcut tot posibilul, ca să fie bătut. Tom foarte încântat de victorie, îi strânge mâna lui Ţuluc, ca pe teren, îşi aprinde o ţigară, aşează piesele în cutie, apoi vine spre mine (eu credeam că îşi ia rămas bun) şi-mi spune foarte calm, fără pic de emoţie, pe cel mai firesc ton, par'că mi-ar fi spus „bună seara", de exemplu: „Mademoi- selle, moi je vous demande en mariage !"
Stupoare !
— Moi? întreb eu.
— Yes, pourquoi vous regardez, moi,, comme ca ?
— Parceque, parceque ...je ne comprens pas...
— Vous devez comprendre, moi amoureux de vous!
Simt cum mă fac roşie, roşie de tot şi-mi pierd cumpătul, şi nu mai găsesc nici o vorbă de spus. Noroc că intervine Ţuluc : „Vous etes un peu brusque, Monsieur, donnez nous le temps de reflechir..."
— All right! şi Tom pleacă, salutându-ne convenţional, ca şi când nu s'ar fi întâmplat nimic.
Rămân singură cu Ţuluc: „Ce a fost asta, Dudu?"
— Ştiu eu Ţuluc, zău dacă ştiu.
— Ei, nu o fi omul nebun, să te ceară de nevastă, aşa netam-nesam.
— Ţuluc, să-ţi spun cum a fost, ne vedeam dimineaţa Ia cofetărie, p'ormă mi l-a recomandat Lola, ne-am plimbat de vreo câteva ori împreună şi p'ormă a urmat scena penibilă din seara asta.
— Ei ce zici? mă întreabă Ţuluc.
— Zic, că e caraghios şi să mă lase în pace.
...Nu ştiu ce o fi vorbit Ţuluc cu Tom, devenit subit pentru mine un fel de „gogoriţă" de care mă feream, pentru care am schimbat cofetăria, restaurantul, şi din pricina căruia mi-am schimbat şi orele de plimbare. Am aflat de la Lola că Tom nu pricepe de ce n'am acceptat.
Ei ce zici tu Luizo, de întâmplarea asta ? Că am meritat-o, nu ? Pentru că l-am încurajat şi pentru că nu a observat de la început că e caraghios, nu ? Ai dreptate !
Trebuie să-ţi povestesc însă şi a doua aventură deşi nu mă reabilitează deloc, dar mi-am propus de la început să respect „adevărul istoric".
Eroul : Puiu (!!)—negreşit, student, anul II, Litere şi Conservator. Slăbuţ, blond, frumuşel şi anost. Astea se observă la o primă vedere. La o a doua, observi că e puţin „eminescian", că face versuri, că-i melancolic şi crede în „geniul" lui. (Toate astea le observă oricine, în afară de subsemnata, care îl ia drept „Eminescu" veritabil şi se epatează la fiecare neghiobie poetică). La o a treia vedere, nu ştii cum să scapi de el (asta dacă eşti oricine, în afară de subsemnata care n'are energia, să spuie „la revedere" la vreme).
Tânărul Puiu Negoescu, „din clipa în care m'a cunoscut", mi-a dedicat o poezie. Pe urmă o a doua, o a treia, o a zecea... (întitulate : Versuri pentru Madona Dudu). Ochii mei erau pe rând comparaţi cu o fântână cu şerpi, cu o pajişte verde, cu o mare agitată, etc. etc. Eu eram foarte măgulită, dragă Luizo, şi ce să-ţi spun, făceam mare caz, de fiecare poesie, pe care mi-o dedica. II răsplăteam cu o strângere de mână,— întârzia mâna mea într'ale lui, el mi-o săruta de mai multe ori, şi mă privea, mă privea la nesfârşire.
Într'o zi, i-am arătat lui Ţuluc poesiile. Ţuluc le-a citit pe toate şi ce crezi că mi-a spus la urmă? Iţi mulţumesc, dragă Dudu, de mult n'am mai petrecut aşa de bine!
— Cum Ţuluc, întreb eu — ce, tu le-ai găsit comice ?
— Păi n'a fost asta şi intenţia autorului?
— Nu, Ţuluc... sunt poesii serioase...
— Aşaa... şi râde Ţuluc, Luizo, râde, şi eu mor de necaz.
A doua zi l-am întâmpinat, mai cu răceală pe poet. Îmi aducea o altă poesie, intitulată „Gânduri" (tot din ciclul „Poesii pentru Madona Dudu"). Poesia începea aşa : Gânduri, gânduri, gânduri Pe aripi de vânturi, vânturi, vânturi... Poetul a făcut o mică pauză ca să culeagă aplauze, dar eu m'am pomenit urmând cu glas tare, poesia: Scânduri, scânduri, scânduri, pe aripi de cânturi, cânturi, cânturi. Puiu, foarte jignit de contribuţia mea poetică, a împăturit fila de caet „de dictando", pe care îmi scrisese poesia, m'a privit cu multă demnitate şi mi-a spus: „Domnişoară, te credeam o fire mai nobilă !" Pe mine m'a pufnit un râs pe care cu nici un efort, n'am fost în stare să-l stăpânesc. Poetul a plecat şi „Madona" a rămas hohotind pe bancă.
A doua zi, Puiu Negoescu... (Ghici ce a făcut ? S'a sinucis ? Nu ! Mi-a scris o altă poesie? Nu! M'a cerut in căsătorie? Nu!) Pur şi simplu a plecat.
Şi cu aceasta de a doua aventură, draga mea Luiza, am închis capitolul intitulat „amor şi alte curiozităţi" şi mi-am făgăduit să-mi consacru de aci înainte preţiosul meu timp lui „GUŢĂ". Nu te speria Luizo, că nu este vorba de un al treilea pretendent.
Guţă este unul din membrii, (cel mai mic, are 5 ani) unei bine reprezentate familii, cu inşi mulţi, neinteresanţi toţi, afară de prietenul meu Guţă. Guţă mă vizitează zilnic (locuim pe acelaş culoar), bate la uşă şi până nu aude: „Intră Guţă!" stă afară. Mai zilele trecute, cum a plouat foarte mult, Guţă a venit de dimineaţă la mine.
— Ei Guţă, ce mai noutăţi ? îl întreb eu.
— Mi-a cumpălat tăticu meu o biţichietă asa de flumoasă... da matale îmi dai mie ţocolată d'aia din cale am văjut eu că ai acolo ? (Guţă arată cu degetul spre sertarul de la noptieră).
— Iţi dau Guţă, dar cu o condiţie (Guţă se uită fix în ochii mei, el nu ştie ce înseamnă aia „condiţie" dar dă din cap cu culanţă : acceptă orice), să văd dacă ai mâinile curate.
Guţă clipeşte des, duce o mână la spate, iar pe stânga mi-o întinde : uite ţe culată e!
— Bine, asta merge, curată de tot nu-i, dar s'o văd pe cealaltă.
Guță râde şi mi-o trimite mai spre ochi, tot mâna stângă.
— Guţă, pe asta am văzut-o, ce, tu ai o singură mână?
Guţă stă puţin şi se gândeşte, apoi îmi răspunde mutându-se de pe un picior pe altul: „Da, Hal eu am s'o biţichietă!"
Luizo dragă, i-am dat aşa de multe bomboane în ziua aceea, încât bietul Guţă s'a simţit cam rău şi maică-sa mai în glumă, mai în serios, m'a admonestat când m'a întâlnit pe culoar.
Peste câteva zile, Guţă însănătoşit, se afla iar în odaia mea. Guţă, îl întrebai eu, te-a certat tare mămica fiindcă ai mâncat aşa de multe bomboane încât te-ai îmbolnăvit? Guţă îşi ia îndată un cap tragic, e un cabotin nemaipomenit, şi-mi răspunde oftând : tale !
— Şi te-a bătut, Guţă ?
— Da, da, aiţi, şi Guţă îmi arată spre capul lui.
— Guţă, minţi!
— Da, dai înt'o zi, m'a tas de păi si...
— Şi ţi-a tăiat nasul, nu?
— Da!
— Şi ţi la tăiat mărunţel, mărunţel ca tăiţeii, nu ? Guţă râde.
— Ascultă, Guţă, ştii cum te cheamă pe tine ?
— Tiu !
— Ei, dacă ştii, spune-mi şi mie, că eu nu ştiu...
— Pe mine mă cheamă, Guţă Cheţulescu.
— Nu e adevărat !
— Ba da...
— Da de unde stii tu aşa de sigur ?
— Ei !! m'a spus mămica, ţe ea nu tie?...
— Da mămica ta de unde ştie ?
Guţă stă pe gânduri, la o aşa întrebare nu s'a aşteptat, nu ştiu ce s'o fi petrecut în capul lui, dar îmi răspunde, foarte convins că de data asta m'a înfundat: Mămica mea tie, de la tăticu meu!
— Bine Guţă, asta se prea poate, dar tăticu tău, de unde ştie ?
— Ei, tăticu meu tie tot, fică e male şi fică... şi fică, asa vea el si gata! Mă duc acu acasă! Guţă abandonează laş discuţia, ar pleca cu siguranţă, dacă nu mi-ar veni subit o idee: Ascultă, dragă Guţă, să-ţi spun eu cum te cheamă „de adevărat" pe tine, nu mai eu ştiu! Guţă mă priveşte foarte serios, mă ia de mână şi-mi spune drăguţ, drăguţ de tot: „Cummă cheamă pe mine „de adevărat" ?"
— Te cheamă, dragă Guţă... te cheamă... Boroboanţă, Ştirbu, zis Barbişon al doilea, regele turcafeselor !
— Şi pe matale cum te cheamă „de adevăratelea"?
— Eu nu pot să spun că mă ceartă „dânsul".
— Cale dânsu, întreabă vizibil, speriat, Guţă.
Sst! îi răspund eu, sst! aude şi e vai de noi!
Guţă aruncă o privire detectivă prin odaie, se mai uită la mine şi spune: „Eu mă duc acasă".
— Stai Guţă, uite o să mâncăm mai încolo nişte bomboane, mi se pare că mai am şi pere, dar să mai stăm şi noi de vorbă. De exemplu, Guţă dragă, ce ştii tu despre logică? cu siguranţă că nimic. Uite, eu după o îndelungă experienţă, pot să afirm că fără logică nu se poate trăi. Astăzi, vei lua cu mine prima lecţie de logică. Guţă, în tot timpul discursului meu, s'a jucat cu nişte pietricele, pe care le avea în buzunarul şorţuleţului albastru. Cu gândul însă la bomboane şi la pere, îmi răspunde: „Bine, da p'omă mâncăm bomboane ?"
— Sigur.
— Guţă — ce-i asta ? (îi arăt un ciocan de fier).
— Ţocan! răspunde foarte mândru Guţă.
— Bravo, şi din ce e el ?
— Din fiel!
— Bravo, Guţă! Ia încearcă tu să rupi ciocanul!
Guţă se repede Ia ciocan, îl trage cu amândouă mâinile, vrea să muşte din ciocan, îi trage şi câţiva pumni, apoi văzând că se osteneşte degeaba, spune: „Nu pot!"
— Sigur că nu poţi Guţă, nu poţi fiindcă e de fier, apoi confidenţial: Ascultă Guţă, tot ce nu se poate rupe e de fier, ai priceput ?
Guţă dă din cap.
— Acum încearcă să rupi piciorul tău.
— Pot să lup piţolu ! Guţă se aşează jos, îşi ia piciorul stâng între mâini şi trage de el. După câteva încercări renunţă : nu pot!
— Dece nu poţi Guţă ?
— Fiindcă e... ţocan. Eu nu-mi pot opri râsul. Guţă se repede să dreagă şi ţipă cât îl ţine gura : Am spus că e de fiel, de fiel (se apropie şi-mi strigă în ureche).
— Bine Guţă, prin urmare asta ai învăţat: tot ce nu se rupe e de fier. Acuma să trecem la altceva, cum e făina ?
— Ablă!
— Bravo Guţă! dar cearceaful cum e ?
— Ablă.
— Bine, atunci din ce e cearceaful?
Guţă se repede : Din făină!
— Sigur Guţă, tot ce e alb, e din făină, şi tot ce nu se rupe, e de fier. Ascultă Guţă, da, o poveste nu-mi spui ?
— Nu tiu, poveţi...
— Ei lasă că ştii, dar faci nazuri.
— Tiu una, dar n'o şpun.
— Hai, spune-o, Guţă.
— N'o şpun,
Mă scol şi trag sertarul de la noptieră, şi umblu neglijent, lăsând dinadins să se vadă bomboanele... Lui Guţă îi sticlesc ochii: „O spun, da îmi dai si mie „ţeva" ?"
— Sigur Guţă, pentru tine sunt.
...A foşt odată, un moş ş'o babă cale avea câţiva copii ma' multi, cale s'a ulcat întl'un pom male, male cât casa aşta de male şi funjele dela pom fătea: fâş, fâş, fâşş, fâşş, fâşşş, fâşşş, fâşşş.
— Destul au fâşâit frunzele Gută, spune ce s'a întâmplat mai departe, şi?
— Şi...şi...gata!
— Bravo Gută, asta nu-i o poveste, în schimb e o anecdotă americănească şi încă una din cele mai izbutite, cu cel mai nou humor! Da Gută, ai humor!
Guță nu pricepe.
— Gută, ai sau n'ai humor?
— N'am — se decide Gută să răspundă, făcându-şi repede socoteala c'o fi ceva bun şi care aş putea să-i dau eu.
— Dacă spui că n'ai, să-ți dau eu nişte bomboane şi du-te acasă acum. Mâine îţi spun şi eu ţie o poveste.
— Spune-o acum! se roagă Guţă desfăcând o caramea din poleială.
— Acum îţi spun doar începutul: A fost odată un fulg de găină şi s'a întâlnit cu... lasă că-ţi spun mâine.
— Spune, cu tine s'a întâlnit ?!
— Mâine, Guţă, mâine, acum hai să te duc acasă.
ÎI iau de mână şi-l predau doamnei, mamei lui, care îl întreabă din uşă : „Iar ai mâncat o cutie întreagă de bomboane?"
Am uitat să-ţi spun Luizo, că Guţă are un nas mic şi caraghios, care deabia se zăreşte dintre chiflele obrajilor, are ochii cei mai albaştri din lume, e grăsuliu şi umblă cu burticică înainte şi-i cad şosetele tot timpul. Are plete ca o fetiţă, şi-i stă foarte bine în pantalonaşii „pepit" cu lavariera roşie. Şi ca să nu uit nimic, trebuie să-ţi spun şi cea mai recentă întâmplare, din care se va vedea iscusinţa strategică a aceluiaş personagiu : Astăzi, m'am plimbat prin parc cu Guţă, care mă ruga să-i ajut să prindă fluturi. Guţă, i-am spus eu, eu nu mă pricep, numai băeţaşii umblă cu pălărioarele după fluturi, eu n'am fost băeţaş niciodată, de unde să ştiu ?... Guţă rămâne pe gânduri doar câteva clipe, căci iată a şi găsit o soluţie: „ Ştii ţe ? matale alelgi şi eu îi plind..."
Scumpă Luiza, e foarte târziu şi trebuie să te las.
Te rog să nu mă cerţi nici pentru „cazul" Tom, nici pentru „cazul" Puiu. N'au fost nici măcar experienţe. Cu dragostea nici n'au adus. Şi mă bucur. Are toate virginităţile şi toate prospeţimile sufletului meu, şi de va fi să iubesc vr'odată — şi n'am să scap — o să fie din plin, nimic nu m'a alterat. Iar ce a fost acum, nu înseamnă decât că, nu m'am jucat destul cu păpuşile când trebuia...
Luizo, Luizo, suntem la o vârstă când dragostea ne pândeşte şi ne dă târcoale, ca pojarul. Şi vaccinul nu vrea nimeni să-l facă, pentru că dacă scapă cineva de boala asta, trăeşte fără să trăiască.
Acum te sărut foarte cu drag,
Dudu.
— Dudu! Dudu! Ies la terestră. Ţuluc mă strigă din parc.
— Ce-i Ţuluc?
— Hai la masă, Dudule, e târziu... Împătur scrisoarea Luizei, îmi pun paidesiul şi cobor în parc, unde mă aşteapă Ţuluc, care mă ceartă puţin că am stat o după amiază întreagă închisă în casă.
Ajungem la restaurant. Vasile chelnerul vine într'o fugă să ne prezinte lista. Mâncăm cu poftă.
La eşirea din restaurant, ne întâmpină un vânt rece, care se răsuceşte cu înverşunare, ia nisipul din parc şi-l ridică în nori. Mă strâng lângă Ţuluc: S'a făcut aşa de frig, Ţuluc... când plecăm la Bucureşti ?
— Mai stăm săptămâna asta, Dudule, şi pe urmă, ne ducem s'o luăm pe Luiza şi venim toţi trei în Bucureşti.
L-am căutat pe Guţă, dar îl trimisese la culcare. Am încercat să citesc, dar era frig. M'am culcat. Cum am lăsat capul pe pernă, m'a cuprins toată, un somn negru, fără nici un vis.
Cap. XI
ACASĂ LA LUIZA
Se opreşte trenul într'o gară mică — cu un nume pe care nici nu-l înveţi în cărţile de geografie. Luiza, cu capul gol, într'o rochie înflorată de vară, ne aşteaptă pe peron, parcă ar aştepta în poartă, sau la fereastră.ÎI ia de un braţ pe Ţuluc, de altul pe mine, şi o pornim. Scena revederii, pe care eu mi-o închipuiam în diferite feluri, a decurs foarte firesc, fără nici un element teatral, cu o regăsire sinceră, cu o bucurie comprimată.
Drumul de la gară până la casa Luizei, l-am făcut pe jos, pentru că Luiza mi-a spus că e foarte scurt. Luiza se întâlneşte cu oameni cunoscuţi pe care-i salută, care se opresc în loc, ne cercetează cu deamănuntul, şi se uită lung după noi.
Încerc să mă deprind cu peisagiul, lipsit de orice pitoresc şi s'o văd pe Luiza, în acest ansamblu, desfăşurându-se într'o viaţă a ei. Tot drumul, am avut un sentiment ciudat, că mă găsesc lângă o „altă Luiza".
Aş fi vrut să ajungem ; Luiza mi-a simţit oboseala după încetineala pasului. „Haide, mai sunt doar câţiva paşi", ne îmbărbătează ea şi ne arată după un colţ o casă albă cu brâu albastru. In poartă se joacă în nasturi o droaie de copii desculţi.
Bălăcesc nişte raţe într'o băltoacă, şi o fetiţă cu părul aproape alb, culege păpădie. La biserică se trag clopotele, iar ziua scade la fiecare pas parcă.
Intrăm într'o curte largă în care iarba e crescută înaltă, de-mi ajunge mie până la mijloc, dar poteca care duce la casă e bătută cu pietre — şi printre pietrele tocite, creşte o iarbă măruntă, cu lire de muşeţel. Căsuţa se vede veselă şi curată, cu perdelele albe de borangic şi cu prispa plină de flori. În spatele casei, se zăresc creştetele pomilor.
Ne întâmpină mama Luizei — ce bătrână e! — şi ne pofteşte in casă. Ţuluc vrea să-i sărute mâna, ea şi-o trage, scuzându-se jenată.
Intrăm în casă; mă izbeşte un aer acru, închis, un miros de gutui stătute şi de mucegai. Pe o ladă stă un om îmbrăcat — cum să spun — aşa ca un om nevoiaş de la periferie. Se scoală când intrăm şi bolboroseşte un nume şi iar se aşează jos. Aflu că e tatăl Luizei!
Luiza ne duce îndată în odaia vecină şi are grijă să închidă uşa care desparte cele două odăi. Dar din odaia vecină, izbucneşte deodată un glas răguşit: „Ce'nchizi uşa? Ce, nu le convine persoana mea?" Luiza aruncă spre uşă o privire de panică, ochii ei se întâlnesc cu ai bătrânei, care stă cu mâinile încrucişate pe piept, rezemată de perete.
— A cam băut — spune mama Luizei — nu-l luaţi în seamă, că nu ştie ce spune.
— O, nu-i nimic, o fi omul cu chef, spune Ţuluc încercând să zâmbească şi căutându-mi privirea.
Luiza iese din odaie. Se întoarce cu nişte dulciuri şi cu vin. E galbenă, şi-i tremură atât de tare mâinile, încât joacă paharele cu tavă cu tot.
Mi se sfâşie inima. Fireşte, mă fac că nu-i observ turburarea.
Mama Luizei se osteneşte zadarnic să-şi ascundă amărăciunea, punându-şi tot timpul întrebări şi răspunzăndu-şi aproape singură : „Aţi petrecut frumos la Sinaia, nu?" (tot ea): „Ei, e frumos pe acolo, cum să nu petreceţi bine!" Sau: „Aţi stat o lună, nu? Ba mai bine... o lună şi jumătate".
Ţuluc şi cu mine ne mulţumim să răspundem cu un semn al capului, cu un „nu" sau „da", aruncat la întâmplare.
Luiza îşi căuta de lucru, strângând paharele, îmbiindu-ne să mai luăm din pezmeciori, sau ieşind mereu din odaie.
Stăteam de câteva clipe toţi trei (Luiza nu era în odaie) şi tăceam.
Deodată, din odaia vecină, desluşesc plânsul Luizei, şi îndată glasul tatălui ei: „Degeaba te jeleşti — n'ai să pleci, n'ai să pleci fiindcă nu vreau eu l N'am nevoie să te faci „cucoană" de Bucureşti! Dacă pleci, aici să nu te mai întorci! N'ai ce căuta !"
Şi la toate astea Luiza răspundea cu hohote de plâns.
Mama Luizei, se scoală încet de pe scaun şi iese şi ea, cerându-şi parcă iertare cu ochii. Intră îndată Luiza, cu ochii roşii. Se uită la mine şi vine într'o fugă în braţele mele şi plânge sguduindu-se.
Ţuluc stă sgribulit de parcă i-ar fi căzut pe şira goală a spinării, țurturi mari de ghiaţă.
Eu caut un cuvânt bun — şi am doar o mie în inimă, pentru Luiza — dar îmi presimt glasul, care va suna mic şi stingher. O mângâi pe Luiza şi doar la ureche îi pot spune: „Ia-ţi bagajul şi vino cu noi — rămâi la noi, mereu..."
Se întoarce mama Luizei. Intră în vârful picioarelor, parcă ar intra în camera unui bolnav. Vorbeşte în şoaptă : „Acu el a adormit... i-am strâns eu lucruşoarele fetii şi dacă vrea, să plece cu Dumneavoastră... Ar fi bine să plecaţi până nu se scoală..."
Cuvintele bătrânei cad ca o uşurare. într'o grabă exagerată, ne strângem lucrurile, ne punem pălăriile şi hainele, ne luăm rămas bun şi plecăm tiptil — ca nişte hoti.
Când am cotit uliţa, am putut să arunc o privire înapoi şi să mă asigur că nimeni nu ne urmăreşte.
Ajunşi pe peronul gării, ne-am aşezat toţi trei, tăcuţi, pe unica bancă. Eram istoviţi. Niciunul nu încerca să-l înveselească pe celălalt. Fiecare stătea cu gândurile lui.
Seamănă inima mea de azi, cu aceea pe care o aveam în ziua când, de la fereastra compartimentului meu, priveam peronul pustiu al acestei gări! Mă uit la Luiza şi mi se pare destul de ciudat că ea e fata pe care am urmărit-o cu ochii până în clipa în care a prins trenul. Şi, şi mai ciudat, mi se pare faptul că Luiza are vreo rudenie cu bătrânica aceea puţintică la trup şi chinuită, care îşi târăşte viaţa de râmă, lângă namila aceea fără suflet. In duhoarea din casă, în care doar perdelele de borangic zâmbeau, singura oază senină, e sufletul Luizei. Cred că Luiza s'a născut în casa aceea din greşală, că alta era destinaţia ei... Nu, nu se poate să fie locul ei în casa aceea.
Ne-am urcat în tren. Până la Bucureşti, am dormit cu capul pe umărul mic al Luizei şi am ţinut-o de mână şi n'au vorbit decât inimile noastre, mai surori, mai apropiate, prin mărturisirea pe care mi-a făcut-o crâmpeiul de viaţă, petrecut sub ochii mei.
Altfel o văd şi o înţeleg acum, pe Luiza.
Cap. XII
TOAMNA
— S'a îmbolnăvit grădina toată de gălbinare, Luizo! Săraca, uite doar câteva crisanteme se mai agaţă cu disperare de viaţă... şi câte frunze au căzut în noaptea asta! Am putea să ne îngropăm amândouă sub ele, ca sub o cuvertură groasă. Mie mi-e aşa de milă de pomii cari rămân goi...— Să-i luăm în casă pe toţi, spune Luiza cu totul în altă dispoziţie decât a mea.
— Ei, teribil îmi placi tu, Luizo, când eşti spirituală.
— Mi se pare că te-ai supărat, Dudu ?
— Vai, copil eşti, Dudule! Ei, ce ţi-am spus ca să te superi? Presupun că începeam şi eu să compătimesc pomii, să spun că grădina are tuberculoză şi sfârşeam plângând, sau făcând chetă pentru un sanatoriu de iarnă al pomilor.
— Când îţi spun eu că eşti spirituală...
— Eşti rău dispusă, Dudule, azi... Mi se pare aşa de ridiculă ideea unei certe cu tine, chiar pe o temă... aşa de poetică, încât, ca să evităm orice complicaţii, eu mă duc să citesc şi tu plimbă-te. Când vei fi mai bine dispusă, ai să vii şi tu şi ai să-mi cânţi la pian. La revedere, Dudule!
— La revedere!
Rămân singură în hamac, dar cobor îndată, bate un vânt rece şi mă goneşte. Mă gândesc la Luiza. Îmi pare rău de cele ce i-am spus... da şi ea, de ce să fie ironică... de ce să nu înţeleagă că eu sunt altfel decât ea?
Altfel decât ea! Da, eu cu Luiza nu mă potrivesc de fel, prietenia noastră este numai o încăpăţânare a mea, de a fertiliza un pământ sterp. Fără stăruinţa mea, fără grija mea, fără elanul meu, Luiza ar fi rămas pentru mine o fată necunoscută dintr'o gară mică.
Cum nu se contaminează ea, de melancolia toamnei ? Sunt la fiecare pas, pregătiri de călătorii nesfârşite, de călătorii cari trec dincolo — nu se ştie unde.
Şi chiar dacă nu mă înţelege, dacă găseşte minoră sentimentalizarea mea în faţa acestor fenomene, de ce să râdă dacă nu mă înţelege ? Dacă nu poate să mă menajeze, să tacă, să se abţină de la reflecţii care mă bruschează. Ce, ea n'are lucrurile ei, le-am ironizat eu vreodată, mi-am permis s'o zeflemisesc ?
— Dudu! Dudu! mă strigă Luiza. Haide Dudu, a venit Lola!
Ah, şi Lola, azi! Altă fiinţă care nu mă înţelege. Mi-ar fi plăcut astăzi să stau singură în grădină şi să mi-o evoc pe Mademoiselle Angelique Voirein ! De când nu i-am mai dus flori la mormânt!
În hall, o găsesc pe Lola stând de vorbă cu Luiza. Mă îmbrăţişează — câtă tinereţe are fata asta, fermecător de neroadă!
— Dragă Dudule, mi se făcuse un dor teribil de tine! Ştii, noi, de la Sinaia, am plecat la Braşov... deabia de câteva zile am venit şi azi mi-am zis: Trebue să mă duc s'o văd pe Dudu!
— Bine ai făcut că ai venit, Lola — o mai înveseleşti, că azi căzuse în melancolie, spune Luiza, cu acelaş ton — poate mi se pare mie — ironic.
N'am căzut în melancolie, dragă, dar spuneam că toamna e tristă şi aceasta a fost un motiv comic pentru Luiza. Dar Lola dragă, scoate-ţi pălăria şi pardesiul...
— Nu „dragă", că rămân doar zece minute. Am treabă prin oraş.
Eu nu mai insist, ştiu că în cele din urmă va rămâne chiar la dejun, dar până să ia hotărîrea asta, îşi păstrează pardesiul şi pălăria şi din cinci în cinci minute spune că pleacă. Aşa face întotdeauna.
— Ascultă, Dudu, ce s'a mai întâmplat cu „englezu" ? că eu am plecat... i-ai povestit Luizei? Era mort după ea, dragă!
— Da, mi-a scris Dudu... mi-a plăcut foarte mult aventura ei cu Tom...
— Mare imbecil era, Lola... dece nu mi-ai spus de la început?
— Păi de unde era să ştiu eu că-i imbecil ?
— Cum de unde, „dragă", doar l-ai tot văzut pe la Bucureşti, pe la patinaj...
— L-am văzut, dar ce crezi că scotea vr'o vorbă ? Mă gândeam chiar, c'o fi mai deştept decât noi toţi, dacă tace atât.
— Tace fiindcă îi e capul vid, tot timpul.
— A, dar ce-am păţit eu la Braşov... chestia cu englezul — nimic! — să auzi la mine poveste, intervine Lola.
— Spune-ni-o şi nouă Lola.
Mă miră subita curiozitate a Luizei pentru acest fel de întâmplări. Cred că asta face parte din programul ei, pentru a-mi schimba dispoziţia.
— Dragă, avea papa un prieten doctor şi avea un băiat, ce să-ţi spun, nu era urît — nici prost... avea şi ceva avere... era foarte bine crescut... avea însă un defect la vorbă, era peltic. Dragă, să-l fi văzut tu, o namilă de om — că era înalt — deabia îi ajungeam până la umăr şi mă întrecea cu un cap şi jumătate, şi voinic — un Hercule, avea şi o mică mustăcioară, ca două paranteze pe bărbie... ei, să fi văzut muntele acela de om vorbind peltic, nu era chip să-ţi ţii râsul.
— Şi i-oi fi râs omului în nas? — o întreb eu cu o ipocrită indignare.
— Păi, cum era dragă să nu râd... partea tragică e, că omul mă cam îndrăgise — zicea că am un nas fermecător — şi vroia să se însoare cu mine. Papa găsea partida strălucită şi mă asigura că defectul e vindecabil; ca exemplu, mi-l cita pe Demostene...
— Epilogul ? întreabă Luiza, dând semne vizibile de plictiseală.
— Epilogul?
— Nici un epilog. Am plecat din Braşov.
— Et c'est tout? — întreb eu.
— Da ce oi mai fi vrând, dragă Dudule ?
— Ştii, Lola, Iui Dudu i-ar fi plăcut un altfel de final, care să armonizeze cu firea ei melancolică şi sentimentală... de exemplu — cum îl chema pe june ?
— Costel Creşu!
— De exemplu, tânărul Costel Creşu să fi luat în secret lecţii de dicţiune, stimulat fiind de amorul ce-l nutrea pentru tine, şi într'o bună zi, să-ţi spună limpede, curgător : „Domnişoară, inima mea îţi aparţine!" — spune Luiza, mereu pornită să mă zeflemisească.
— Sigur, spun eu, recunoaşte-ţi că ar fi fost mai frumos.
— Dudu, vino să te sărut şi haide să ne împăcăm, spune Luiza râzând.
— Vino tu la mine, că tu m'ai necăjit!
Dau fuga la fereastră: „Aţi auzit fetelor, par'că a claxonat, nu?" Claxonul se repetă.
— E Ţuluc, fetelor, ne cheamă, vrea să ne ducă la şosea.
Ţuluc, singur la volan, noi toate trei în fund. Doar Lola e îmbrăcată cu pardesiu şi cu pălărie, noi două am plecat cum ne aflam în casă.
— Mergi cât poţi de repede Ţuluc, uite, ia-te la întrecere cu Fordul acela nenorocit...
Ţuluc goneşte maşina pe şosea. Trecem de Arcul de triumf.
Ne flutură vântul părul, ne încreţeşte puţin pielea frigul, dar nu suflăm o vorbă.
— Uite Ţuluc, porumb. Cumpără-ne şi nouă! Şi fetele vor, Ţuluc... nu-i aşa că vreţi şi voi ? ţi-am spus eu că vor...
Pe un grătar sub care se văd cărbunii roşii, coceni de porumb, mereu udaţi cu apă cu sare, dintr'o strachină de pământ, se rumenesc ca nişte franzele. Muşcăm cu toţi dinţii din carnea porumbului şi plecăm mai departe, mâncând.
O lăsăm pe Lola la ea acasă. Luiza e zgribulită toată.
— V'a fost cam frig, se îngrijorează Ţuluc.
— Nuuuuu... protestăm amândouă deodată.
La masă, Luiza a mâncat foarte puţin în ziua aceea. Se plângea de un junghiu în spate şi de durere de cap. Spre seară avea febră. Am decis-o să se culce devreme, i-am dat o aspirină, un ceai fierbinte, am fricţionat-o... Luiza mă asigura că se simte mai bine, dar era lesne de constatat că ascunde adevărul. Tâmplele, mâinile şi picioarele îi ardeau ca focul. Şi Ţuluc nu era acasă.
— Dacă vrei stinge lumina, Dudule... lasă doar veilleusa aşa... mă oboseşte mai puţin acum...
— Dormi, Luizo dragă, eu rămân lângă tine până adormi. Vrei să-ţi mai ud odată compresa ?
— Nu, Dudule, când e udă, mă ia cu frig... deabia nu mai tremur.
Luiza închide ochii. Stă cu faţa în sus şi cu mâinile împreunate pe piept. Cum să-i spun să nu mai stea aşa? îmi face rău ca o prevestire rea.
E atâta tăcere... şi par'că mi-e frică... aş vrea să mă uit în oglindă, pofta asta mi-a venit din senin, n'are nici o justificare, dar privirea mea s'a emancipat par'că de controIul voinţei, fuge mereu spre oglindă. Şi frica mi se sporeşte. De când mă ştiu, seara mi-a fost întotdeauna frică să mă uit în oglindă.
Doar respiraţia Luizei se aude în odaie... Nu ştiu cum stau scaunele, parcă mă privesc, parcă ele ştiu ceva împreună cu oglinda, care îmi cheamă privirea. Simt o complicitate funestă în jurul meu, tot ce se află în odaia asta ştie, simte poate în seara asta, vede poate, aripile negre care plutesc deasupra patului Luizei!
Cum îmi bate inima, să-mi rupă pieptul!
— Luizo, Luizo! o zgudui de umeri.
Luiza tresare din somn. Deabia aţipise. Cere apă, îi ard buzele, ochii îi sunt turburi, s'a strâns, s'a făcut cât un ghem mic şi înfricoşat, acolo sub plapumă. Mă aşez pe marginea patului şi-i iau mâinile într'ale mele. Luiza închide iar ochii... Aud paşi în hall, bine că a venit Ţuluc.
Îmi aduc aminte că am fost şi eu odată rău bolnavă când eram mică... Ce presimţiri de moarte aveam atunci! Cred că toţi oamenii, când sunt bolnavi, au aproape o voluptate, din a-şi imagina că mor. Mie îmi plăcea să mă închipuesc în agonie... vedeam oamenii vorbind, gesticulând în jurul meu, ca printr'o ceaţă, ca într'o atmosferă de coşmar. ÎI vedeam pe Ţuluc îngenunchiat în faţa patului meu, plângând şi chemându-mă pe nume cu disperare. Pe urmă, mă închipuiam murind într'o ultimă svârcolire... După asta, mă cuprindea o milă de toţi oamenii de lângă mine, şi de Ţuluc mi se rupea inima! Să rămâie el singur pe lume... Şi aşa moartă cum eram — de fapt, eram moartă pentru toţi, dar pentru mine nu eram — deschideam ochii şi-l chemam pe Ţuluc lângă mine şi-i promiteam plângând în braţele lui, că n'am să mai mor niciodată.
Mă uit la Luiza: respiră aşa de încet... Doamne, dacă a murit! într'o clipă văd totul: cosciugul, lumea, părinţii Luizei. Mi-e groază. Dacă m'aş uita acum în oglindă, aş muri şi eu. Tăcerea şi lampa asta mică; şi nu ştiu cine stă ascuns într'un colţ, poate acolo după perdeaua care se clatină, cineva care ştie sigur câte zile mai are Luiza.
...Nu, nu pot să spun ce am simţit, când deodată s'a spart tăcerea şi Luiza a început să spuie vorbe fără şir, cu un glas care îmi suna străin. Am simţit deodată cum s'a aliat cu ea şi întunerecul, cu lucrurile din odae, cu ameninţarea care pluteşte deasupra patului ei. Au făcut par'că o conjuraţie a morţii, de care eu sunt străină, eu nu ştiu nimic, ei ştiu tot şi râd de mine pentru că mi-e frică.
Trântesc uşa; până la dormitorul lui Ţuluc, alerg cu ochii închişi; nu vreau să mă întâlnesc cu nici una din fiinţele acelea misterioase, pe care le simt în umbră. Am impresia că cineva e aproape de mine, se ţine de mine şi-i simt respiraţia pe gât.
— Tată, tată, Luiza moare!
ÎI văd pe Ţuluc pentru prima oară pierzându-şi cumpătul, alergând fără rost prin odăi, aprinzând luminile toate, trezind slugile, ţipând tot timpul: „Un doctor, un doctor!"
Deodată îmi vine în minte un nume: Petru Slave ! Da, peste drum, la casa cu etaj şi cu balcon, e o tăbliţă pe care eu o citesc automat, ori de câte ori vin din oraş: Petru Slave, doctor de boli interne, specializat la Paris.
— Ţuluc, e un doctor peste drum, să se ducă cineva să-l cheme !
Ţuluc smulge pardesiul din cuier şi aleargă. Mie mi s'au părut nesfârşite minutele aşteptărei, dar ceasul mi-a arătat că trecuse doar un sfert de oră.
Intră Ţuluc, întovărăşit de un bărbat de talie mijlocie, şaten, cu ochii verzi, cu părul întins... Curios că toate astea le-am observat dintr'o singură aruncătură de ochi, într'o clipă, când eram preocupată de alte lucruri mai grave.
Ţuluc face prezentările în grabă: „Fata mea, doctorul Petre Slave " Petre Slave nu s'a uitat deloc la mine. A trecut repede în odaia Luizei, a examinat-o, i-a luat pulsul, temperatura, toate astea fără să scoată tot timpul nici o vorbă.
În cameră, în afară de mine şi de Ţuluc, mai se aflau Zamfira şi Alexandru, şoferul, trezit şi el din somn, în panica lui Ţuluc.
— Am acasă o fricţiune foarte bună, care scade temperatura îndată şi linişteşte, spune doctorul.
— Să se ducă cineva s'o aducă.,, mă duc eu, doctore, dacă vrei — se oferă Ţuluc.
— N'o s'o găsiţi... Am să mă duc eu, mă întorc într'o clipă... Apoi, întorcându-se brusc spre mine : „Ar fi bine să se culce domnişoara, e palidă!"
Petru Slave pleacă şi se întoarce îndată, o fricţionează pe Luiza, somnolentă, moale ca un burete. Noi îl întrebăm dacă e grav; ne răspunde că e o pneumonie care, luată în grabă, nu e primejdioasă, dar cere o îngrijire foarte atentă.
Eu mă duc să mă culc, deşi mi-ar plăcea să mai rămân... Adorm îmbrăcată, pe pat. Cred că am dormit vreo oră. Când m'am trezit, am sărit din pat şi am alergat în odaia Luizei.
I-am găsit, pe Ţuluc şi pe doctorul, vorbind în şoaptă, foarte amical.
— De ce nu dormi, Dudule?
— Am dormit, Ţuluc, până acum. Du-te tu de te culcă, că rămân eu cu domnul doctor, de veghe, dacă e nevoie...
— Ce să mă mai culc că se face ziuă, mai bine spune să ne facă nişte cafele negre.
— Zamfira s'a culcat, Ţuluc, dar fac eu cafele...
Dimineaţa a venit cu o lumină care se duşmăneşte cu cea din odaie. Sting lumina. Dau perdeaua la o parte. Geamul e rece, curtea pare surprinsă de zori, deabia acum se trezeşte.
Un vânt leneş scutură ultimele frunze din pomii goi.
Petru Slave se apropie de fereastră, stă lângă mine. Îi simt respiraţia caldă. Ne uităm amândoi afară. E toamnă!
