De ziua Anisoarei
Cred că la început, iepuraşul n-a fost prea bucuros de numele pe carei-l dăduse fetiţa. Cred astfel, pentru că auzindu-se strigat: Chiuş;! Chiuş!— nume pe care îl auzea pentru prima oară în viaţa lui de iepuraş — a rămas foarte nepăsător, ca şi când n'ar fi fost vorba despre el. Apoi, a scuturat capul, şi-a ciulit urechile lungi, albe, a ridicat spre Anisoara ochişorii lui rotunzi, roşii, şi s-a uitat speriat la ea... Pe urmă, s-a smucit brusc cu tot trupul într-o parte şi, zvâcnind ca o săgeată, a zbughit-o din braţele ei. O clipă, Chiuş a privit îngrijorat în jurul său, neştiind parcă încotro să apuce, ca apoi, deodată, să dea năvală drept sub pat.
S-a pitulat acolo, într-un ungher, lipit de perete.
— Chiuş - Chiuş - Urechiuş! îl striga întruna fetiţa, dar el făcea pe surdul.
Nu ies de aici nici mort", îşi zicea în gând. Intr-adevâr, nu se clintea deloc, deloc, din loc.
— Te fac eu să ieşi de aicil s-a răstit la el Anişoara. A dat fuga în bucătărie şi a luat de acolo mătura cu coadă. Cu mătura —mişcând-o sub pat încoace şi încolo, încolo şi încoace — voia să-l facă pe Chiuş să iasă din ascunzătoare.
Pe drept cuvânt, iepuraşul era foarte înspăimântat şi fugea şi el încoace şi încolo, încolo şi încoace, prin întunericul de sub pat.
— Chiuş-Chiuş-Urechiuş, îl chema Anişoara, nu-ţi fac nici-un râu, fricoşiilcI Hai, ieşi afara!
Dar iepuraşul nu se lasa cu niciun chip înduplecat. Eu banuiesc ca, poate, Chiuş credea ca matura e vreun animal sălbatic, neîntâlnit încă de el, şi care vrea sâ-l sfâşie, să-l înghită!
De mirare n-ar fi fost să fi crezut astfel, dacă ne gândim că în viaţa lui de iepuraş nu mai văzuse până atunci niciodată o mătură! Şi încă o mătură cu coadă! Da, cu cât mă gândesc mai bine, cu atât sunt mai sigură că iepuraşul era cu adevărat îngrozit. Altminteri, de ce, fără ca nimeni să bage de seamă, s-ar fi strecurat de sub pat tocmai în dosul dulapului de haine?
Marna, tata şi Anişoara îl căutau pe Chiuş prin toate colţurile casei.Tata a tras până şi patul la o parte.
Anişoara umbla în patru labe prin odaie şi striga neobosită:
— Chiuş - Chiuş - Urechiuş, unde eşti?
— Of! of! ce-or fi având cu mine? se întreba iepuraşul şi se făcea mai mic, acolo după dulap, unde se pitulase.
Anişoarei îi venea să plângă de ciudă.
— Unde o fi fugit Chiuş al meu, unde? întreba ea mereu.
Deodată, cineva baie în uşă. Mama zice: intră! Şi în odaie intră bunicul şi bunica. Au venit amândoi sâ-i spună Anişoarei: „La mulţi ani, să creşti mare, să ne trăeşti, fetiţa noastră".
Bunica i-a adus o păpuşii, iar bunicul... Ia să vedem, ghiciţi ce i-a adus în dar bunicul? O minge? O maşinuţâ de gătit? Un cerc? Sau, poate, o carte cu poveşti? Nu... nici minge, nici maşinuţă de gătit, nici cerc, nici carte cu poveşti!... Eu cred că nu puteţi ghici... Hai să vă spun eu: Ei bine, bunicul i-a adus Anişoarei tot un iepuraş... Tot alb, tot mititel, tot cu urechi lungi, tot cu ochişorii rotunzi şi roşii... Numai că, spre deosebire de Chiuş, iepuraşul acesta nu mişcă nici din urechi, nici din coadă. Nici n-ar putea, căci e făcut din pâslă alba şi umplut cu câlţi. Totuşi, era foarte frumuşel şi... mult mai cuminte, mult mai liniştit decât Chiuş!
Anişoara a început să povestească bunicului şi bunicii despre Chiuş.Cum a sărit din braţele ei, cum s-a ascuns sub pat şi cum, de acolo, a pierit fără urmă.
— O fi ieşit binişor pe uşa, şi-a dat părerea bunicul. Cine ştie unde o fi fugit!
— Nu, că aşa era închisă, a răspuns Anişoara. Mama şi tata au zis şi ei: Da, era închisă.
— Atunci Cot în odaie trebue sa fit», a vorbit bunica. Şi a adaugat:0 să iasă singur când I-o răzbi foamea sau setea... Să fiţi cu băgare de seamă,că iepuraşii rod lucrurile dc prin casă...
— Ştiu, a răspuns mama Anişoarei. Ne am gândit să-i facem o cuşcă. Apoi a scos din bufet o farfurie mare cu plăcinte cu mere şi a pus-o pe masă.Tata a destupat o sticlă cu vin să bea toată familia în sănătatea Anişoarei. A băut şi ea dintr-un pahar mic şi a ciocnit cu fiecare în parte.
— Ei, a zis mama, de mâine, fetiţa noastră începe să meargă la căminul de copii din cartierul nostru.
In timpul acesta ce credeţi că făcea Chiuş, acolo, în dosul dulapului, unde se pitulase?! Dormea, dormea buştean şi visa. Visa că un animal ciudat şi fioros, cum nu mai văzuse niciodată, (care semăna leit cu o mătură zbârlită, cu coadă lungă de lemn) se ţine scai de el, pândind clipa când să-l înhaţe.
Cred că un astfel de vis îl chinuia pe Chiuş , pentru că tresărea mereu în somn... Dar adevărul e că şi Anişoarei începuseră să i se facă ochii mici... A mai întrebat somnoroasă de vreo câteva ori în şir: „Unde s-o fi ascuns Chiuş, unde?" Apoi s-a culcat în palul ei cu iepuraşul alb de pâslă in braţe.
A doua zi de dimineaţă
Mai devreme şi decât mama Anişoarei care, la ora 7, intră pe poarta fabricii de confecţii, unde lucrează la masina de cusut tot felul de rochii, de bluze, de fuste, unele mai frumoase decât altele.
Mai devreme chiar decât Anişoara, care, în ziua aceea, se ducea la căminul de copii pentru prima oară.
Vasăzică Chiuş, iepuraşul cel alb, a fost în dimineaţa aceea cel mai vrednic din toată familia. Numai că el n-avea nicio treabă de făcut !
După ce s-a deşteptat din somn, s-a uitat întâi foarte mirat şi speriat în junii lui. Nu ştia deloc, dar deloc, nici unde se află, nici ce caută în dosul dulapului, nici cum a ajuns acolo! A trebuit să-şi frământe greu mintuca lui mică de iepuraş, ca să-şi aducă aminte, încetul cu încetul, totul... Cum a fost adus in casa asta, cum o fetiţă l-a luat în braţe, cum el s-a speriat şi a ţâşnit din braţele ei, tocmai sub pat... Cum acolo a apărut un animal sălbatic, desigur şi foarte rău, care avea o coadă lungă, lungă, şi în loc de cap, multe, multe ţepi, care voiau sa-l împungă.
— Vai, vai, prin câte am mai trecui! îşi spunea Chiuş, reamintiudu-şi de toate acestea. Era însă mândru că se arătase atât de isteţ şi de curajos şi că îşi găsise o ascunzătoare atât de bună, care îl scăpase de toate primejdiile.
— Totuşi, chibzui el după un timp, ar trebui să ies puţin de aici...Tiptil, binişor, să nu mă simtă nimeni, să nu mă vadă nimeni, şi să caut ceva de mâncare... Ah, ce-aş mânca o foaie de salată verde! Cu câtă'poftă aş ronţăi un morcov!
Chiuş scoate întâi capul şi se uită cu mare băgare de seamă în stânga, în dreapta, de jur împrejur... Nu e nimeni în odaie — îşi zice el — şi păşeşte înainte. E drept, îi bate inima în piept, tare, foarte tare.
Pe Anişoara. care doarme în patul ei cu iepuraşul alb de pâslă culcat pe pernă, nu o vede încă. Chiuş sare, fără zgomot, drept în mijlocul încăperii. Dar, deodată, rămâne încremenit la doi paşi de oglinda dulapului. Se uită, şi nu-i vine a crede! In faţa lui stă un alt iepuraş, tot alb, tot micut si priveşte ţintă în ochi. Mişcă un pic Chiuş capul într'o parte, şi în aceeaşi clipă, dar în acreaşi clipă, mişcă în cealaltă parte capul şi iepuraşul din oglindă.
Ciuleşte Chiuş urechea stângă şi, poftim, o ciuleşte pe cea dreaptă şi iepuraşul celălalt...
- De ce faci şi tu totce fac eu? Râzi de mine ? se supără Chiuş şi vine mai aproape de oglindă... Stă nemişcat şi se uită, clipind din ochii lui ca două mărgeluşe roşii. Iepuraşul din oglindă, parcă dinadins ca să-l necăjească pe Chiuş, clipeşte şi el. Asta e prea de tot şi Chiuş nu mai poate răbda asemenea bătaie de joc ! Se repede cu capul drept în oglindă...
— Au! Au! Capul meu! Vai de capul meu, m-am ales cu un cucui cât un cartof de mare, scânceşte el, făcând repede un salt înapoi. La fel face şi iepuraşul celălalt...
Chiuş nu mai înţelege nimic... De ciudă —dar, adevărat —şi de foame — începe să roadă piciorul unui scaun...
Anişoara se trezeşte din somn. Se ridică în coate şi îl vede pe Chiuş. Îndată se dă jos din pat şi îl ia în braţe.
Pe urmă, fetiţa se vara iar în aşternut şi îl culcă alături de ea pe Chiuş lângă celălalt iepuraş, cel de pâslă albă, umplut cu câlţi.
— Aha! Şi aici te ţii după mine, nici aici nu-mi dai pace, îi spune Chiuş cu ciudă iepuraşului de pâslă, crezând că e tot cel din oglindă.
— Ia să vedem, mai ai curaj să faci tot ce fac eu? Şi Chiuş mişcă la dreapta capul, îl mişcă la stânga, ciuleşte o ureche, o ciuleşte pecealallă, dă din codiţă. Dar degeaba! Iepuraşul din pâslă şi câlţi nu se clinteşte, nu clipeşte!
— îmi ştie de frică, sa învăţat minte — se bucură Chiuş şi e foarte mândru! Dar, deodată, întoarce capul spre oglindă... Vede, acolo, un pat alb, în pat o fetiţă cu codiţe blonde, iar lângă capul fetiţei, pe pernă, stau doi iepuraşi mici şi albi.
Chiuş închide ochii, i se pare că visează! Nu mai înţelege nimic!
Anişoara îi vorbeşte impingându-l uşor, pe spinare, eu palma ei mică.
— Chius, eu astăzi mă duc la cămin... Tu ai fost vreodată la un cămin de copii? Eu n-am mai fost! Nu ştiu cum e acolo... Mama şi tata zie că o să-mi placă... O să vedem... Ştii ce, Chiuş? Te iau şi pe line cu mine. Vrei?
Chiuş a început să roadă încet un colţ din faţa de pernă.
— Sţ! face Anişoara, fii cuminte, iepuraşule. Hai cu mine în bucătărie să-ţi dau un morcov... poate găsesc şi o foaie de salată... -
Prima zi la cămin
Era o dimineaţă de Mai, cu cerul limpede şi albastru ca ochii Anişoarei.
Toi timpul, pe drum, fetiţa îi punea mamei ei o întrebare după alia.
— Mama, la cămin sunt copii mai mari decât mine? dar mai mici, sunt ? Mamă, la cămin o să am voie să mă Joc cu Chiuş? Sunt jucării multe acolo?
Când au ajuns, s-au oprit în faţa porţii înalte de fier şi au privit, printre zăbrele, în grădina mare a căminului. Pomii erau plini de floare şi grădina era plină de copii. Unii alergau, alţii se legănau în nişte, bărci mari,verzui. Erau şi câţiva care stăteau la soare pe bănci; alţii care şedeau aproape de o movilă înaltă de nisip! O fetiţă şi doi băieţaşi băteau pământul cu palmele şi înfigeau, din loc în loc, câte o crenguţă de pom înflorită...Pesemne voiau să facă un parc mic pentru păpuşi. Privirea Anişoarei înconjura grădina.
— Iţi place? a întrebat-o mama.
— E frumos... a răspuns fetiţa, apoi a tăcut.
— Hai să intrăm, a zis mama şi a păşit pe poartă. In urma ei venea cu paşi mici Anişoara, ţinându-l în braţe pe Chiuş.
Mergeau acum amândouă —mama şi fetiţa pe aleea din mijlocul grădinii. In fund se vedea o casă înaltă, albă, cu ferestre largi, acoperite cu perdele străvezii.
- Aici, în casa asta, cine stă? A întrebat Anişoara, strecurându-şi palma în mâna mamei.
— Copii, aeeasta este clădirea căminului... Are încăperi multe, în care copiii se joacă, se spală, mănâncă, dorm... învaţă să cânte, învaţă poezii... Ei vin aici de dimineaţă şi stau până după amiază,când îi iau părinţii lor acasă... Mâine, o să te aduc şi pe tine, mai devreme, la ora opt... Azi am întârziat.
— Şi... tu, o să vii să mă iei acasă în fiecare zi? întrebă Anişoara, care se oprise în loc, cu ochii pironiţi în ochii mamei ei.
— Eu sau tăticu, după cum o să avem timp.
— De ce nu rămâi şi lu cu mine aici? Rămâi şi tu cu mine! Glasul Anişoarei sunase rugător.
Mama a început să râdă:
— Bine, atunci eu mă fac fetiţă şi stau aici cu copiii şi tu te duci înlocul meu să lucrezi la fabrică. E bine?
Anişoara a izbucnit în râs. Zâmbea parcă şi Chiuş, care îşi ridicase capul de pe braţul fetiţei.
In clipa aceea, s-au apropiat de Anişoara vreo câţiva copii. Au înconjurat-o, uitându-se toţi la iepuraş.
— Dămi-l puţin şi mie, a zis Andrei, un băieţaş cu ochii verzui, lunguieţi şi cu părul roşcovan.
— Ba mie, ba mie, a strigat îndată Irina. Era o fetiţă mică şi grăsuţă, cu nasul cârn şi purta breton scurt, castaniu, pe fruntea bombată.
Mâinile lui Andrei şi ale Irinei s-au repezit deodată spre iepuraş.
Staţi, câ se sperie, a şoptit Anişoara. Nu ştia ce să facă. Nu ştia cui să i-l dea pe Chiuş. Dar adevărul e că ar fi fost mai mulţumită să nu-l dea nimănui! Irina şi Andrei se certau, se împingeau. Şi, pe neaşteptate, Tudorel, care stătuse liniştit deoparte, părând străin de cearta «dordoi, I-a smuls pe Chiuş din braţele Anişoarei şi a luat-o la fugă prin grădină... Irina, Andrei şi Anişoara au pornit-o toţi trei după el. Striga fiecare:
— Dă-mi iepuraşul ! Dă-mi iepuraşul!
Alţi copii din gradina căminului au început şi ei să alerge, râzând în urma lui Tudorel care, ea se pitea după un pom si se lăsa pe vine, el se cocoţa pe o bancă, nelăsându-se prins. Anişoarei îi săltau codiţele blonde pe spate şi alerga veselă, prinsă în jocul celorlalţi.
Mama ei condusă de tovarăşa Marta se îndrepta încet spre poartă.
In fugă, lui Tudorel i s a desfăcut şiretul de la o gheată. S-a oprit oclipă în loc, să şi-l lege repede, aşezându-l pe Chiuş lângă o buturugă... Ei, dar Chiuş ce altceva parcă aştepta decât s-o poata lua cât mai repede la goană! Fugea Chiuş că abia i se mai zăreau lăbuţele.
— Uite-I, prinde-l! strigau copiii, încercând să-i ţină calea, făcând cerc în jurul lui. Dar (Chiuş se strecura printre picioarele lor, străbătea în viteză grădina de la un capăt la altul, se ascundea în iarbă, dispărea, apărea din nou acolo unde nu te aşteptai. Şi, deodată, scăpând iar de sub privirile copiilor, urcă in goană nebună treptele din faţa clădirii căminului şi, prin uşa întredeschisă, se furisa înăuntru.
— Unde-i Chiuş? Unde-i Chiuş? întrebau Anişoara, Irina, Andrei,Tudorel şi ceilalţi copii. Dar Chiuş nu era nicăieri.
— O să-l găsim, o mângâie tovarăşa educatoare pe Anişoara, care se posomorise de tot.
Aducându-şi aminte pe neaşteptate de ceva, fetiţa întoarse capul spre stânga şi spre dreapta, privind cercetător în jurul ei.
— Unde-i mama? întrebă ea cu glasul îngrijorat.
— A plecat la fabrică...
Tovarăşa Marta o ia de mână pe. Anişoara, care are ochii plini de lacrimi.
— Plânge, vorbeşte despre ea Tudorel, arătând-o cu un semn al capului.Şi adaugă îndată, puţin batjocoritor: Aşa plâng fetiţele, din orice!
Anişoara îşi şterge repede faţa, cu dosul palmei.
— Ba nu plâng, răspunde în ciudă, mai mult murmurând.
— Hai cu mine să-ţi arăt căminul nostru!
De mână cu tovarăşa Marta, Anişoara urca cele câteva trepte dela intrare. In urma lor vine o ceată de copii.
Anişoara trece dintr-o uimire într-alta. Niciodată n-a mai văzut o casă cu atât de multe odăi mari şi frumoase! Niciodată pânu acum n-a mai văzut atâtea masuţe rotunde, pătrate, verzi şi galbene! Şi atâtea scăunele
colorate, atâtea pătuţuri albe aşezate în şir; şi atâtea ghivece cu flori aşezate la ferestre! N-a mai văzut nici peştişori aurii şi roşii, înotând intr-un vas mare de sticlă, plin cu apă. La ce să se uite mai întâi?
Dar ce o miră şi o încântă mai mult pe Anişoara e iarba verde, deasă şi măruntă, pomişorii care se văd pe fundul vasului de sticlă. Se minunează şi mai mult, când află că aşa e fundul mării.
Da' la ce să se uite mai întâi, când sunt atâtea de văzut aici, în încăperile căminului, în care astăzi ea a păşit pentru întâia oară.
Acum s-a oprit, cu educatoarea de mână, în faţa unei colivii. In colivie cântă un canar galben şi grăsuţ. Dar uite şi câte păpuşi, câte jucării sunt pe jos in odăi! Ochii Anişoarei au rămas, plini de uimire şi de încantare, la o păpuşă îmbrăcată într-o rochie creaţă de mătase lucioasă, verde. In picioare are şosote albe şi pantofiori albi de muşama, legaţi cu şireturi.
— Cum o cheamă pc păpuşa asia? întreabă Anişoara, urcîndu-se să se urnească din Ioc.
— O cheamă Lola, eu i-am dat numele ăsta, răspunde Irina. Stai să-ţi arăt şi maşinuţa de gătit, şi cratiţele, şi oalele, în care facem mâncare pentru păpuşi...
Ce mult îi plac Anişoarei toate jucăriile astea! Şi cu toate ar vrea să se joace.
Tudorel se apropie de ea cu un căţel cafeniu de pâslă în braţe. El îndreaptă botul căţelului spre Anişoara şi spune, îngroşându-şi glasul:
— Te muşcă dacă o să mai plângi, să ştii! Şi Tudorel face: ham,ham, ham, ham! privind-o pe sub sprâncene pe Anişoara care râde cu poftă.
— la spuneţi, voi nu vreţi să ascultaţi astăzi o poveste? întreabă tovarăşa Marta, tragându-şi un scaun în mijlocul încăperii.
Copiii se aşează în cerc, în jurul educatoarei lor.
— Hai, Anişoara, stai şi tu jos, o îmbie tovarăşa Marta. Tu nu vrei să asculţi povestea „Punguţa cu doi bani"?
— Cucurigu, boieri mari, daţi punguţa cu doi bani, strigă, deodată, Tudorel.
...Peste câteva clipe, în liniştea care s-a făcut în odaie, se aude doar glasul plăcut al educatoarei, istorisind...
Anişoara aude astăzi, pentru prima dată, povestea punguţei cu doi bani. Ascultă atentă, nici nu mai clipeşte...
