Avionul
Intr-o zi, Andrei şi Tudorel au târît din curtea căminului până îngrădină două scânduri, sa facă din ele un avion. "Un avionul" şi , de-a aviatorul" este jocul care le place lor cel mai mult.
Una dintre scânduri au aşezat-o pe doi buşteni, a doua scândură, au pus-o de-a-latul cu cea dintâi.
Acum, avionul e gata, iar Andrei, pilotul, strigă, fluturându-şi în aer şapca:
- Pornim spre Moscova!
Tudorel e cam bosumflat, pentru ca ar fi vrut să fie el pilotul. Andrei încearcă să-l împace:
Lasă, când o să ne întoarcem de la Moscova, o să fii tu aviatorul şi eu pasagerul...
Irina şi Anişoara se roagă de ei să le ia şi pe ele in călătorie.
Pilotul sta pe gânduri, face nazuri:
Aţi mai fost vreodată cu avionul? N-aţi mai fost! O să vă fie frică! Ce o sa va faceţi când avionul o să sboare sus, sus de tot? Parcă văd că o să ţipaţi că vreţi să vă daţi jos!
— N-o sa ţipăm! N-o să ne fie frică, făgăduiesc fetiţele.
— Dar bilete aveţi? întreabă Tudorel, ca să le mai necăjească şi el puţin.
Anişoara se scotoceşte prin buzunarul şorţului şi găseşte o hârtiuţa în care a fost învelita o caramea.
— Poftim biletul! zice ea şi întinde hârtia lui Andrei.
Irina ridică de jos o frunză:
—Uite şi biletul meu!
Pilotul le pofteşte în avion şi ele încalecă pe scândura lungă, sprijinită pe cei doi buşteni.
In faţă, sta Andrei, iar în spatele lui, Tudorel, care povesteşte că fratelelui, care e aviator adevărat", l-a luat vara trecută şi pe el cu avionul într-o călătorie până la Cluj.
Andrei roteşte un braţ în aer, îşi îngroaşă glasul şi strigă:
— Vâjjj... Vâjjj...
Tudorel le explică fetiţelor că aşa face elicea când se învârteşte.
Anişoara şi Irina nu ştiu ce e o „elice", dar nici nu întreabă.
— Zburăm deasupra Bucureştiului, le explică Andrei. Vedeţi ce mici se văd casele? Ca nişte cutii de chibrituri.
— Dela mine ştie cum se văd casele din aeroplan — se laudă Tudorel. El n-a fost niciodată... Când m-a luat fratele meu cu avionul, am zburat deasupra norilor, sus, sus de tot...
— Şi acum zburăm deasupra norilor, spuse Andrei şi, întorcându-se spre Anişoara şi Irina, le întreabă dacă nu le e frică.
Ele fac semn cu capul că nu.
— Vajjj... Vâjjj... se aude glasul pilotului.
Tudorel se preface că se uită la ceasul dela mână - pe care nu-l are — şi apoi zice:
— Mai avem trei ore până la Moscova!
Anişoarei îi pare rău că na luat-o şi pe Lola cu ea... sau pe Chiuş...Iepuraşul e acasă, în cuşca din curte. „Mâine — se gândeşte fetiţa — o sa-l «duc cu mine la cămin, sa stea cu ceilalţi trei iepuraşi, să se mai joace cu ei... li e urit singur, sărăcuţul!"
Tudorel îl trage de mânecă pe Andrei şi îi şopteşte:
Opreşte avionul, că aşa se opreşte din drum orice avion. Nu merge întruna...
- Se opreşte in aer? se miră Andrei.
— Nuuu... Coboară pe pământ, pe câte un aeroport, îi răspunde cu ifos Tudorel. Acum să zicem c-am ajuns într-un oraş de la noi din ţară şi pe urma mergem mai departe, la Moscova!
Să ne dăm jos? intreaba Anişoara.
— Dacă vreţi, puteţi să vă daţi jos. Peste o jumătate de oră pornim iarăşi — le vorbeşte pilotul.
Anişoara şi Irina nu vor să coboare. Andrei şi Tudorel se îndreaptă, amândoi, spre un grup de copii care se joacă şi ei prin grădină. Tudorel povesteşte ca el a fost cu avionul lui Andrei, că a zburat sus, deasupra norilor, ca a văzut casele mici, cât nişte cutii de chibrituri.
Anişoara şi Irina au ramas călare pe scândură.
— Ştii ce? zice deodată Anişoara — hai să ne ascundem, sa nu ne mai găsească Andrei şi Tudorel, să creadă că am plecat la Moscova, fara ei. Să vedem ce o să facă... Luam şi avionul de aici şi-l pitim undeva...
— Da, da, se bucură Irina, să-i păcălim.
Fetiţele se apucă să care scândurile după un zid al clădirii căminului şi tot acolo rămân ascunse şi ele, doar cu capetele scoase puţin afară. Stau la pândă, aşteptând să vadă ce o să se întâmple când Andrei şi Tudorel nu le vor mai găsi la locul ştiut.
Iată-i îndreptându-se, chiar acum, spre avion, urmaţi de alţi câţiva copii... Dar unde sunt scândurile? Unde e avionul? Unde e Anişoara? unde e Irina?
— Aici, aici, în locul ăsta era avionul — le spune Andrei celorlalţi copii... Să ştiţi c'au plecat fără noi la Moscova.
Nu se poate, răspunde Tudorel. Nici Anişoara, nici Irina nu ştiu sa conducă un avion...
— E adevărat, recunoaşte Andrei. Dar atunci unde-or fi?
Pitite dupa zid, cele două fetiţe chicotesc pe înfundate. Dar, deodată, prin gradină, acoperind larma celorlalte glasuri, se aude limpede vocea tovarăşei Marta:
— Grupa mijlocie! Veniţi cu toţii aici... Mergem să facem o plimbare frumoasă, la şosea...
Din toate colţurile grădinii, copiii din grupa mijlocie se strâng în jurul educatoarei lor.
— Anişoara şi Irina unde sunt? întreabă tovarăşa Marta.
— Au plecat cu avionul la Moscova, răspunde Andrei. Şi începe sa povestească cum au zburat cu avionul in care le-au luat şi pe cele două fetiţe, cum pe urmă, el şi Tudorel s-au dat jos, într-un oraş, cum pe urmă...
— Dacă au plecat fără voi, ce sa facem, spune tovarăşa Marta, aruncând o privire spre locul în care s-au pitit Anişoara şi Irina — o să ne ducem şi noi la plimbare fară ele. Hai, aliniaţi-vă doi câte doi...
Pe după zidul căminului, dau buzna Anişoara şi Irina.
— Mergem şi noi, mergem şi noi! strigă ele.
— Păi... cum o sa veniţi şi voi, le răspunde, zâmbind, tovarăşa Marta. Voi sunteţi în avion acum, în drum spre Moscova!
Anişoara şi Irina se privesc între ele şi nu ştiu ce să răspundă.
Şirul de copii se îndreaptă spre poartă.
— Tovarăşă Marta, tovarăşă Marla, luaţi-ne, vă rog, şi pe noi, strigă Anişoara. Educatoarea se întoarce cu faţa spre ele, oprindu-se în loc.
Cum, v-aţi şi întors din călătorie? se preface ea mirată. Apoi cu un semn al mâinii, le cheamă sa intre şi ele în rând.
Viteazul Chiuş
Acum, alături de ceilalţi trei iepuraşi in cuşca din curtea căminului, Chiuş e foarte vesel şi guraliv.
Unul dintre iepuraşi cel mai mic l-a întrebat pe Chiuş unde a fost atâta vreme; îndată, el a început să povestească tolănit pe burtă, cu labele din faţă întinse înainte, că a trecut prin fel şi fel de peripeţii, unele mai primejdioase decât altele.
Aşa, de pildă, hoinărind într o zi printr'o pădure, s-a întâlnit cu un lup, pe care dintr-un singur brânci l-a zvârlit într-o prăpastie. Acolo, a început sa urle — istoriseşte mai departe Chiuş — şi atunci, a venit în ajutorul lui o haita întreagă de lupi...
Cei trei iepuraşi se îngrozesc numai ascultând.
Cel mai mic întreabă:
- Şi nu ţi-a fost frică?
Mie, frică? M-am uitat odaia urît la ei şi au şi luat-o la goană de Ie sfârâiau călcâiele.
— Vai, ce viteaz eşti tu! spune iepuraşul cel mic, iar ceilalţi doi dau din cap cu admiraţie.
In curte, sărind de pe gardul care dă în grădină, s-a ivit o pisică cenuşie. Ea se îndreaptă cu paşi mari şi rari spre cuşca iepuraşilor.
Chiuş, cum o vede, sare dela locul lui şi, aruncând priviri speriate în dreapta şi în stânga, caută un ungher în care să se ascundă. In cele din urmă, se piteşte în spatele prietenilor săi.
Pisica şi-a apropiat botul de cuşcă şi se uită înăuntru. Se miră când îl vede şi pe al patrulea iepuraş, pe Chiuş. Şi arătând cu capul spre el, întreabă:
— De când eşti şi tu aici? Cu o labă ridicată în aer, îi face semn lui Chiuş să se apropie:
— Vino mai aproape... Nu-ţi fac niciun rău...
De frică, lui Chiuş i s-au zbârlit şi blana şi mustăţile. Tace chitic.
Iepuraşul cel mic îi dă un ghiont în coastă.
— Hai, du-te, viteazule!
— Lasă-l, că i-e frică, zice pisica.
— Nu... nu mi-e frică, de-deloc, se bâlbâe Chiuş, trăgându-şi capul între umeri şi pleoştindu-şi urechile.
Halal de-aşa curaj... răspunde pisica, încreţindu-şi cu dispreţ nasul... Apoi se întoarce cu spatele şi se îndepărtează cu paşi mari şi rari, aşa cum a venit.
Chiuş înalţă capul şi priveşte în urma pisicii, prin zăbrelele cuştii. Numai când o vede sărind gardul care dă în stradă, zice: — S-o mai prind eu că vine pe aici... praf o fac.
Zânele
E Duminică dimineaţa. Ferestrele casei — cele care dau în curte sunt larg deschise, înainte de a pleca după târguieli, în piaţă, mama Anişoarei a scos aşternutul de pe paturi şi l-a pus pe pervazul ferestrelor să se aeriseasca.
Nu zăbovesc mult, a spus ea, ieşind pe uşă. Mă întorc îndată, să pregătesc mâncarea.
- După masă, mergem să ne plimbăm la şosea, a făgăduit tata.
— Dar eu întâi dorm după masă, ca la cămin a răspuns Anişoara.
Mama şi tata şi-au zâmbit cu înţeles.
Fetiţa se juca cu păpuşa primită în dar de ziua ei de la bunica.
Tata a desfăcut ziarul şi a început să citească: dar după un timp, s-a ridicat de pe scaun şi a luat de pe fereastră pernele şi cearşafurile, socotind că au stat destul la aer şi că acum le bate soarele.
Anişoara a sărit să-i ajute. A cuprins cu braţele o pernă şi a adus-o până la pat.
Tata a tras storurile până la jumătatea geamurilor, să se facă umbră în odaie, apoi a ieşit în curte, cu toporul in mâna, sa spargă un butuc.
Anişoara a dat fuga după el:
—Faci surcele, tăticule? Eu mă duc să rup crengi de liliac, să lepun în glastră.
Tata izbeşte cu toporul în butucul cari' se desface deodată în doua.
Anişoara. înălţată pe vârfurile picioarelor, rupe crengi de liliac alb, cu floarea deasă şi măruntă.
Fata intră în casă cu braţele pline de flori, tata cu un vraf de surcele, pe care le aşează sub maşina de gătit.
— Acum... ce mai facem, tăticule, nu mai „muncim" nimic? spune Anişoara.
Tata surâde:
— Ba da, hai sa verificăm puţin prin casă, să aibă mai puţin de lucru mama, când s-o întoarce de la piaţă.
Tata şi fata încep să strângă repede cearşafurile. Dar Anişoara se trudeşte degeaba. Cearşaful e prea mare şi ea... ea e prea mică. Tata i-l ia din mână şi îl împătureşte el. Amândoi, apoi, aşează aşternutul în lada patului pe care îi acoperă cu o cuvertură înflorată şi cu volan creţ pe margine, cusută de mama.
— Ce o să se bucure mama, când o să găsească casa în ordine, zice tata.
Eu şterg şi praful, se laudă Anişoara.
— Şi eu să stau ca un leneş? Te ajut şi eu!
Fiecare cu câte o cârpă în mână şterge praful de pe mobile. Anişoara cântă veselă un cântecel învăţat la cămin, şi tata o îngâna, struduindu-se să-l înveţe şi el...
In odaie e curat şi răcoare. Şi atât de plăcută e mireasma răspândită de florile din glastră!
Pe sub storurile trase, care astupă acum geamurile în întregime, abia se mai strecoară lumina de afară.
Anişoara trece în bucătărie să-şi răcorească faţa cu apă proaspătă. Tata o urmează.
Amândoi aud, în aceeaşi clipă, scârţâilul portiţei care dă în stradă.
Vine mama! zice fetiţa... Şi deodată îl trage de mânecă pe tatăl ei: Hai să ne ascundem! Să vedem ce o să spună, când o să vadă ce curat am făcut noi în
Râzând pe înfundate, dau buzna în prima odaie şi se pitesc după dulapul de haine.
— Sst! Sst! face Anişoara, ducând un deget la gură.
— Ssl! Ssl! repetă şi tata.
Mama intră în bucătărie— cu un coş în mână, în care a adus din piaţă zarzavaturi ! legume şi fructe. Le scoate pe masă şi ochii ei se opresc pe vraful de surcele de sub maşina de gătit.
„A avut grija ", îşi spune ea bucuroasa .
— Nicule, îţi mulţumesc pentru lemne, striga ea spre odaia de a-lături.
Dar nimeni nu-i răspunde.
— Ssst! face Anişoara. Ssst!
Mamei i se pare ciudat că nu aude niciun zgomot, nicio mişcare. Unde o fi Niculae? Unde o fi Anişoara? se întrea-bă ea, deschizând larg uşa. Se uită prin odaie şi, încet, ochii i se deprind cu întunericul. Vede patul făcut, toate lucrurile puse la locul lor, vede florile din glastră... Dar privirea cercetătoare şi ageră a mamei zăreşte ieşind de după dulap un vârf de sanda mică, roşie, şi unul de pantof mare, bărbătesc. „Aha, acolo s-au ascuns..."
Mama îşi stăpâneşte râsul şi zice tare ca şi când ar fi vorbit singură:
— Pesemne că, în lipsa mea, au fost pe aici nişte zâne bune, ca în poveşti... Au făcut rânduială în casă... Au spart lemne... Păcat ca au plecat! Le-aş fi dat să mănânce nişte căpşuni grozav de bune şi de frumoase...
— Căpşuni? Ai adus căpşuni, strigă Anişoara ieşind din ascunzătoare.
Tata hop şi el, că şi lui îi plac căpşunile.
— Vasâzică... voi aţi fost zânele cele bune?... se preface mirată,mama.
— Noi!
Mama o sărută pe Anişoara pe obraji. .
Tata spune că şi el are drept la răsplată şi întinde faţa la sărutat.
— Zânele spală şi curăţă căpşunile, hotăreşte Anişoara.
— Da, da, le spală şi le curăţă, spune şi tata. Mama se uită surâzătoare la amândoi.
— Bine, bine, numai să nu faceţi ca duminica trecută: o căpşună în gură, una în farfurie...
Trenul
— Rapidul numărul 25, de pe linia şapte, pleacă peste trei minute, strigă Andrei. Poftiţi în vagoane!
Trenul rapid despre care vorbeşte Andrei se află chiarîn mijlocul odăii şi călătorii — Anişoara, Irina, Doiniţa, Tudorel şi alţi copii din grupă se grăbesc să-şi ocupe locurile. Fiecare are un bilet de drum in mâna — un cartonaş pe care tovarăşa Marta a scris mare, cu creionul roşu, o cifră: unu, doi, trei şi aşa mai departe... Apoi a atârnai de fiecare scaun câte un cartonaş pe care scria, ca şi pe cele din mâinile călătorilor, câte o cifră...
Acum fiecare călător îşi caută locul.
— Asta e al meu! zice Irina. Pe biletul meu scrie numărul patru şi pe scaun tot la fel...
Anişoara se mai uită odată la biletul ei şi vede că într adevăr pe el scrie cifra cinci. S-a aşezat din greşală pe locul Irinei şi se scoalăsă i-l dea. ,
Tudorel o trage de poala rochiei:
— Stai jos! Ii arată un scaun care a rămas liber şi îi spune: E locul numărul cinci! E al tău!
Anişoara îşi ţine într-o mână bagajul - coşuleţui ei de lucru. Pe braţul stâng o poartă pe Lola, „copilul" ei, cu care pleacă în călătorie la Predeal.
Tudorel a împachetat o cutie de cuburi intr'o foaie de ziar ca să aibă şi el bagaj.
Pe „peron", adică pe locul din dreptul celor două şiruri de scaune puse faţă in faţă, sta tovarăşa Marta, fluturând în mână o batistă.
— Drum bun! Drum bun! le ureaza ea călătorilor. Andrei, mecanicul rapidului Nr. 25, are o şapcă pe cap şi in gură ţine un fluier mic, din care deodata scoate un şuierat scurt şi ascuţit, ca un ţipăt.
Călătorii tresar şi privesc spre scaunul din faţă, fără număr, pe care stă Andrei.
— A şuierat locomotiva — zice Tudorel. Asta înseamnă că acum o să plece trenul.
Tovarăşa Marta mai flutură o dată batista.
— La revedere! La revedere! strigă copiii.
— Pufff...pufff... Du - du - du... Du - du - du... face Andrei, ca o locomotivă.
— Biletele la control! spune Doiniţa, ivindu-se pe neaşteptate la celălalt capat al trenului.
Are şi ea şapcă pe cap, iar de umăr îi atârnă o taşcă mică. Conductorul se opreşte în dreptul fiecărui călător şi îi cere biletul.
Anişoara se caută prin buzunare şi e din ce în ce mai încurcată. Nu ştie unde si-a pus biletul!
— Când m-am suit în tren, am avut bilet, tovarăşe conductor, întreabă şi pe tovarăşa Marta... Şi Irina ştie c-am avut...
— Da, da, a avut, îi ia apărarea şi Irina şi Tudorel.
Dar conductorul se arată neînduplecat:
— Biletul la control! repetă Doiniţa. Dacă nu-l găseşti, trebue să te dai jos din tren...
Anişoara se posomoreşte. Răspunde supărată:
— Nu mă dau jos...
Ceilalţi călători se roagă de conductor:
— Las-o să meargă... altădată n-o să mai piardă biletul.
— Nu se poate! răspunde Doiniţa, la prima staţie te dai jos.
— Ii dau biletul meu — se hotărăşte deodată Tudorel - şi mă dau eu jos. Eu am mai fost cu trenul. Cu un tren adevărat, adăugă el, ridicânduse îndată de pe scaun.
In picioare, băiatul zăreşte pe jos o bucăţică de carton pe care e scrisă cifra cinci.
— Biletul Anişoarei! exclamă el, fericit.
— Pufff - pufff... Du - du - du... începe iar să facă locomotiva şi călătorii bat din palme bucuroşi, că trenul lor a pornit iar la drum.
— Iţi mulţumesc, Tudorele, şopteşte Anişoara. Dar conductorul a rămas tot lângă ea şi o în treaba acum dacă are bilet pentru păpuşa Lola!
— O ţin In braţe, e mică, nu vezi? îi răspunde Anişoara gata să se supere iar.
Şi de data asta, îi sare în ajutor tot Tudorel:
— Copiii mici nu plătesc bilet nici în tramvai, tovarăşă conductor. Anişoara o strânge pe Lola la piept şi o întreabă în şoaptă dacă nu i-e foame. Apoi, tot Anişoara îşi subţie glasul şi răspunde:
— Mi-e foame! Dă-mi te rog ceva de mâncare! Pe peron, tovarăşa Marta surâde.
Anişoara scoate din coşuleţ un biscuit şi îl apropie de gura roşie a păpuşii.
— Pufff... pufff... Du-du-du, face întruna mecanicul.
— Atenţiune! Atenţiune! strigă deodată tovarăşa Marta, trenul trece acum printr-un tunel.
Treptat, treptat, lumina din odaie scade, până se face aproape întuneric.
Tovarăşa Marta a tras încet, încet oblonul ferestrei, până a astupat-o de tot.
— E chiar ca într'un tren adevărat, murmură Andrei, uitând pentru o clipă să mai pufăie ca o locomotivă.
— Atenţiune! Peste câteva clipe, ieşim din tunel — se aude din nou glasul cunoscut, al educatoarei. Ea ridică oblonul şi lumina zilei pătrunde iar prin fereastra largă.
— Mai vrem un tunel ! Mai vrem un tunel ! bat din palme şi Anişoara, şi Irina, şi Tudorel şi alţii.
Dar tovarăşa Marta le-a pregătit călătorilor şi alte surprize.
Trenul nostru — spune ea —va trece acum prin faţa unui lan de grâu...
Tovarăşa Marta are în mână un afiş mare de hârtie, făcut sul. Il desface repede, cu mişcări îndemânatice, deschizând tot mai larg braţele.
Călătorii văd un Ian întins de grâu. Spicele aurii strălucesc în lumina puternică a soarelui, desenat pe un cer albastru.
— Priviţi ce frumos şi bogat acrescut grâul! Pământul a fost arat cu tractorul, explică educatoarea.
— Eu am văzut un tractor —sare Irina — am văzut anul trecut, când am fost la ţară la bunicii mei...
Tovarăşa Marta a strâns afişul şi acum Ie arată călătorilor un altul, care Înfăţişează un tractor săpând brazde adânci pe ogorul unei gospodării colective.
— Tractorul acesta a fost lucrai într'o fabrică din ţara noastră, copii!
— Fratele meu lucrează la fabrica din Oraşul Stalin, strigă Doiniţa.
Deodată, în încăpere, se aude un şuierat lung...
— Trenul nostru a ajuns la Predeal —dă de veste mecanicul Andrei, întorcându-se cu faţa spre călători.
— Acum ne dăm jos? întreabă, cu părere de râu, Anişoara.
— Sigur, dac-am ajuns! ii răspunde Tudorel. El se ridică primul de pe scaun şi o ia înainte... Dar, deodată, se opreşte şi se întoarce repede să-şi ia bagajul pe care îl uitase pe scaun... Lângă el, păşeşte Anişoara. Tudorel ii spune aproape in şoaptă: Altădata sa ai mai multa grija de biletul de tren...
Vremelnica despărţire
Acasă la Anişoara, în mijlocul încăperii, stă un cufăr mare cu capacul ridicat, rezemat de perete.
Mama scoate din dulap rufe de corp, rochiile ei, ale Anişoarei şi haine de ale tatei.
Le întinde pe toate în cufăr, potrivindu-io cu grijă să nu se boţească.
Mâine la prânz, familia pleacă pentru trei săptămâni la mare.
Anişoara n'a fost încă niciodată într-o călătorie adevărată, cu un tren adevărat...
Dar ea ştie cum pufăie şi cum şuieră locomotiva şi mai ştie că fiecare călător trebuie să aibe un bilet de tren. De câteva ori a întrebat-o pe mama dacă i-a cumpărat şi ei unul! Ca şi pentru călătoria cu rapidul numărul 25, de la căminul de copii, Anişoara şi-a pregătit şi acum un coşuleţ în care şi-a pus bagajul pe care îl va duce ea în mână: o găleată mică, o lopăţică, grebla şi câteva forme mici să facă turtiţe, colaci şi cozonaci din nisipul de pe plaje.
Anişoara stă şi se gândeşte dacă să pună în coşuleţ şi mobila pentru odaia păpuşii... De vreo zece zile i-a adus-o în dar tata. Copiilor de la cămin nici n-a apucat încă să le-o arate. Mai ales Doiniţei şi Irinci, oare ar fi dorit atât de mult s-o vadă!
Anişoara îşi aminteşte că nu mai departe de ieri, le-a făgăduit prietenilor ei de la cămin: Mâine aduc mobila. E lucrată chiar de tăticul meu! „Cum de am uitat ! se mustră în gând Anişoara. Dar peste oclipă, îşi spune tot ea: „Mâine n-am sa mai uit"...
— Mâine dimineaţă, începe ea să vorbească, apropiindu-se de mama sa, o iau cu mine la cămin...
Dar mama o întrerupe râzând:
— Mâine nu te mai duci la cămin... Ai şi uitat că plecăm Ia mare?...
Plecăm la prânz, răspunde fetiţa. Dimineaţa, tot pot să mă duc puţin la cămin. Numai puţin! Vreau să-mi mai iau o dată rămas bun de la copii. Şi dela tovarăşa Marta.
— N-o să avem timp, zice mama.
Dar Anişoara stăruie, se roagă:
— Să le arăt mobila şi... şi mai trebue să fac ceva...
— Ce? vor să ştie şi mama şi tata.
— Ceva!
Anişoara tace.
Mama şi tata nu o mai întreabă nimic.
Ei au treabă să împacheteze lucrurile...
— Ştii ce mai vreau să fac — spune singură Anişoara, dupa un timp scurt — vreau să-mi iau rămas bun dela Chiuş. El încă nu ştie că plec Ia mare... Nu i-am spus...
Mama îi făgăduieşte Anişoarei că mâine dimineaţă o s-o ducă tata la cămin.
— Stăm numai puţin şi ne întoarcem repede acasă, îi spune tatei Anişoara.
...Şi iat-o, a doua zi dimineaţă, pe Anişoara Intre copiii de la cămin.
Mama stă de vorbă cu tovarăşa Marta.
Irina şi cu Doiniţa au aşezat pe masă mobila pentru păpuşi, adusă de Anişoara. Au luat de pe raftul de jucării şi pe Lola şi pe Rodica şi le-au pus pe câte un scăunel.
Anişoara a pornit grăbită spre curtea căminului, acolo unde e cuşca în care, de câteva luni de zile stă Chiuş printre ceilalţi iepuraşi...
— Chiuş-Chiuş* Urechiuş! strigă fetiţa, apropiindu-se de cuşcă.Chiuş scoate capul prin zăbrele şi se uită drept în ochii Anişoarei.
Ea îl mângâie pe blană şi îi vorbeşte:
— Să fii cuminte în lipsa mea, auzi? Să nu mă faci de râs!
— Anişoara! Anişoara! — o strigă mama — vino fuga, ne aşteaptă tăticul acasă, să mergem la gara.
O ceată de copii o înconjoară pe Anişoara, o sărută pe obraji, o îmbrăţişează.
— Mobila, nu uita să-ţi iei mobila, îi aminteşte Andrei.
— Mai lasă-ne-o! Vrem să ne mai jucăm cu ea până plecăm în colonie! se roagă Irina. Ne ducem la mare, nu-i aşa, tovarăşă Marta?
— Aşa e, răspunde educatoarea, la mare, la Vasile Roaită!...
— Tot acolo ne ducem şi noi, spune Anişoara. Şi după o clipa degândire: Să vă las mobila?
Se uită în ochii mamei, cerându-i parcă o încuviinţare. Dar mama tace. O lasă singura pe Anişoara să hotărască.
Vi o las! spune din toată inima Anişoara. Dar să n-o stricaţi...
— Drum bun! Drum bun! strigă copiii, întovărăşind-o pe Anişoara până la poartă.
— Pufff... pufff... du-du-du-... du-du-du... începe deodată Andrei şi alte glasuri repetă după el... Pufff... Pufff...
— Noi plecăm în colonie!
Anişoara râde şi flutură o batistă mică în mână, îndepărtându-se pe stradă, cu mama ei.
de Sidonia Dragusanu
Anisoara si Chius-Chius
Ilustratii de Raisa Iusein
