Mache ratoiul incaltat





Intr'o zi de vară 

E o după amiază fierbinte de vară. Ceasornicul rotund de pe masă arată orele trei şi jumătate.
Nuţu stă la fereastră şi se uită în curte. Geamul frige, frige ca o sobă. Bâzz-bâzz, face o muscă mare, mare cât o albină. Aleargă musca în sus şi în jos pe geamul încins de soare. Aleargă în sus şi în jos, în jos şi în sus şi bâzâie, bâzâie ca un mic aeroplan. Pisica Ţuşca se plimbă alene prin casă şi cască. Musca a zburat de pe geam. A ieşit de sub perdea şi sa aşezat drept pe botul pisicii.
— Lasă-mă în pace, îi spune Ţuşca şi ridică o labă să gonească musca.
— Bâzz, bâzz, îi răspunde musca. Bâzz, bâzz, vezi că nu poţi să mă prinzi? Ţuşca dă cu laba. Era cât p'aci să strivească musca. Dar musca a zburat... Acum îl necăjeşte pe băiat. Tot prin faţa ochilor lui se'n vârteşte. Nesuferită muscă!
Nuţu e tot la fereastră. II vede în curte pe Codiţă. II vede cum umblă alene şi cum gâfâie cu limba scoasă. Ii e tare cald şi căţelului Codiţă.. Mai bea el apă dintr-o strachină, ca să se răcorească, dar tot îi este cald.
Copilul bate cu degetul în geam. Codiţă tresare, ciuleşte urechile, îşi mişcă în dreapta şi în stânga capul. II vedepe prietenul lui şi începe să sară de bucurie, în două labe, în faţa ferestrei. Şi latră vesel. Dar căldura de afară îl oboseşte repede. Iar începe să se plimbe alene, cu limba scoasă, iar se duce să bea apă din strachină.
— Uf, ce cald! zice Nuţu. Mai bine mă duc ingrădină; în grădină, sub nuc, e răcoare!
— Mamă, mă duc în grădină! In casă nu pot să dorm.
— Du-te, Nuţule! îi răspunde mama.
Băiatul e îmbrăcat în pantalonaşi scurţi de stambă înflorată. In picioare poartă sandale albe — sandale noi. I le-a cumpărat tăticu ieri. Nuţu deschide uşa, iese în curte. Ce fierbinţi sunt razele soarelui!
Codiţă sare cu picioarele pe Nuţu. Copilul mângâie căţelul, îi toarnă apă proaspătă în strachină. Cu ce poftă bea acum Codiţă apa rece! Ce-ar fi să-i tac şi un duş? se gândeşte Nuţu.
— Ţi-e tare cald, nu-i aşa îi spune el căţelului. Şi repede ia stropitoarea, o umple cu apă şi începe să-l stropească pe Codiţă. Codiţă latră, se scutură şi o porneşte în goană prin curte. Fuge căţelul, aleargă şi băiatul după el, cu stropitoarea în mână. Nuţu râde şi Codiţă latră speriat şi supărat. Nu-i place duşul.
A obosit copilul de atâta alergătură prin curte. Se duceacum spre grădină. Ia şi stropitoarea cu el, ca să nu uite să stropească diseară florile.
A ajuns în dreptul unei portiţe de lemn. E portiţa care dă în grădina casei. Nuţu pune mâna pe clanţa de fier. Clanţa frige. Portiţa se deschide şi iată, copilul a intrat în grădină.Trandafirii sunt toţi în floare. Şi-au desfăcut petalele. Sunt şi margarete albe, şi garoafe roşii în grădină.
Uite, a venit şi Codiţă după Nuţu. Dar când il vede pe băiat cu stropitoarea în mână, o ia iar la goană. Fuge şi nu se mai opreşte până în curte. Nu, nu mai vrea un duş! Nuţu râde. I-a cam pierit somnul! Porneşte prin grădină. Ce plăcut e mirosul florilor! Nuţu se opreşte sub prun. întinde braţul să rupă o prună, dar nu ajunge până la creanga încărcată cu fructe dulci şi zemoase. Băiatul scutură pomul. Şi două prune mari se rostogolesc în iarbă, la picioarele lui. Nuţu le mănâncă cu poftă. Apoi porneşte iar prin grădină. Ajunge sub nucul bătrân, cu crengi multe şi stufoase. E umbră şi răcoare sub nuc. Nuţu se întinde pe iarbă. Stă cu faţa în sus şi cu mâinile sub cap. Priveşte printre crengile copacului. Vede un colţ de cer albastru. Vedeo păsărică. Aude foşnetul frunzelor. Un vântuleţ uşor trece printre ramuri.
O furnică se urcă încet, încet pe piciorul lui Nuţu. Şi merge furnica, merge şi deodată se opreşte. A dat de un munte. Muntele e genunchiul băiatului. Un munte mare pentru o furnică. Deodată, Nuţu scutură piciorul — şi cade furnica în iarbă... Şi se pierde printre firicelele dese de iarbă, furnica. Acum pe braţul stâng al copilului sa urcat o gărgăriţă, o gărgăriţă roşie cu puncte negre pe spatele ei lucios. Nuţu se uită la ea şi începe să-i cânte aşa:
Gărgărită-gărgărea, roşioară, rotunjoara,Gâză mică, găză mică,Nu-fi fie de mine frică! Sboară ici, sboară colea, Sboară unde fi-o plăcea.
Gărgăriţa ar vrea să-i răspundă şi ea lui Nuţu tot cu o poezie, dar nu ştie nici una! Şi, fiindcă nu ştie nicio poezie, se ridică repede în zbor de pe braţul băiatului...
— Hai să-l adormim pe Nuţu în cântecul nostru! spune o ciocârlie. Uite, să-i cântăm aşa:
Cirip-cirip, cirip-cirip,Vine somnu'ncet, tiptil,Să-l adoarmă pe copil. Vine, vine, e aproape, Se strecoară pe sub pleoape. Dormi uşor, dormi liniştit. Cirip-cirip, cirip-cirip.

Deodată s-au strâns toate păsărelele din grădină şi toate au început să-i cânte lui Nuţu.
Cirip-cirip, cirip-cirip, Vine somnu-ncet, tiptil. Sa-l adoarma pe copil...
Nuţu simte cum îl cuprinde somnul. Se întoarce pe o parte şi îşi aduce palmele sub obraz. întinde un picior şi asvârle cât colo sandala. II întinde şi pe celălalt, şi asvârle şi cealaltă sandală. Se joacă puţin cu degetele picioarelor în iarbă, apoi... încet, încet adoarme.

Un puişor în grădină 

Nuţu doarme. Respiră uşor în somn. Un puişor de găină, mic cât pumnul băiatului, sa rătăcit de cloşcă şi de cei şapte fraţi ai lui. Sa rătăcit şi a nimerit tocmai sub nucul din grădină, acolo unde doarme Nuţu. Păşeşte prin iarbă cu picioarele lui micuţe şi tot strigă: Piu-piu-piu... Piu-piu-piu, doar, doar l-o auzi cloşca sau frăţiorii lui. Umblă năuc încoace şi încolo. Şi deodată, fără să ştie cum, se pomeneşte într-o sandală, Se sbate să iasă şi strigă, şi strigă întruna speriat: Piu-piu-piu... Piu-piu-piu. Se suceşte, se-nvârteşte, să iasă afară. Ii bate tare inima speriată şi i s-a sbârlit tot puful de pe el.


Abia i se mai aude din sandală glasul subţire şi piţigăiat: Piu-piu-piu...
Greu a fost până s-a văzut afară! Mult sa mai trudit până ce a ieşit din sandală. Şi a luat-o la goană prin grădină. Alerga puişorul, alerga de parcă îi era frică să nu vie sandala după el. S-a întâlnit cu cloşca şi cu cei şapte fraţi ai lui, tocmai sub prunul din grădină.
Puişorul a început să povestească repede: „Piu-piu-piu, ce-am păţit, piu-piu-piu, ce-am păţit ! Am căzut într-o groapă adâncă, adâncă, spune el. Şi era întuneric, întuneric acolo. Şi nu puteam să ies afară... nu puteam deloc, deloc să ies"...
De unde să ştie un puişor de găină, ieşit doar de trei zile din ou, ce e o sandală?
Fraţii lui ascultau şi clătinau din cap: „Vai, sărăcuţulde tine, vai, ce-ai păţit"!
Dar toţi erau foarte curioşi să vadă „groapa" în care căzuse frăţiorul lor. Şi toţi opt, cu cloşca înainte, au pornit spre fundul grădinii. S-au strâns în jurul lui Nuţu care dormea. S-au uitat pe rând toţi puişorii, când la o sandală, când la alta. Mama lor le dădea lămuriri: „Copii, astea nu sunt gropi, sunt sandale".



Nutu se trezeşte din somn 

A dormit Nuţu cât a dormit şi pe urmă s-a trezit. Sa săturat de somn băiatul. A mai stat el puţin culcat, apoi a sărit sprinten în picioare. Şi a pornit iar prin grădină... Dara pornit desculţ... Nuţu a uitat de sandale... Ele au rămas în iarbă, sub nuc... una într-o parte, alta într-altă parte, aşa cum le aruncase copilul. Nuţu păşeşte cu grijă printre flori, să nu le strivească. Nuţu iubeşte florile şi florile îl iubesc pe Nuţu; în fiecare zi le stropeşte cu o stropitoare mică. Băiatul culege câteva garoafe; „să le duc mamei", se gândeşte el. Şi cu florile în mână, Nuţu iese din grădină. Stropitoarea a lăsat-o sub prun; sandalele, sub nuc...

Nuţu şi Rădutu se joacă 

După ce băiatul i-a dat mamei lui florile, s-a întors iar în curte. Pe poartă, tocmai intra Răduţu. Răduţu şi cu Nuţu sunt prieteni buni. Casa în care stă Răduţu e lipită de cea în care stă Nuţu.
— Nuţule, spune Răduţu, hai la mine să ne jucăm cu mingea! Dar ştii ce? Ia mingea ta, că e mai bună decât a mea.
— Nu ştiu unde am pus-o, răspunde Nuţu, bosum-flându-se puţin. Am căutat-o prin casă şi n-am găsit-o! Nu ştiu unde e!
Răduţu râde:
— Nu ştii unde e? Uitucilă, Uitucilă, ai uitat-o ieri la mine!
— La tine e? se bucură Nuţu. Şi eu am căutat-o sub pat, sub masă... sub dulap... sub toate scaunele! Credeam că am pierdut-o!

— Hai, vii la mine să ne jucăm? îl mai întreabă o dată Răduţu pe Nuţu.
— Viu, dar stai să mă duc puţin până în casă...
Nuţu îşi vâră capul prin uşă şi o vede pe mama lui cârpind nişte ciorapi.
— Mamă, eu mă duc la Răduţu, să ne jucăm cu mingea.
— Bine, dar ia spune, ţi-ai găsit mingea?
— Da... e la Răduţu, spune băiatul, sbughind-o în curte.








Sandalele stau de vorbă 

Sandalele au stat un timp tăcute, acolo în iarba de sub nuc, unde le-a uitat Nuţu. Stăteau şi aşteptau să vină băiatul să le ia. Dar deodată, una din ele a băgat de seamă că cerul a început să se înoureze.
— Surioară dragă, a spus ea, ce ne facem dacă ne apucă ploaia în grădină? Unde o fi Nuţu?
— Nu ştiu, dar stai să mă ridic puţin în călcâi şi să mă uit dacă mai e prin grădină... Sau te pomeneşti c-o fi uitat de noi?
Şi sandala se ridică îndată în toc şi privi departe, prin gaura cureluşei ei.
— Nu-l văd pe Nuţu nicăieri, spuse ea, oftând. Şi îşi propti iar toată talpa pe pământ. Tăcu; după câteva clipe vorbi tot ea:
— Să ştii că tu ai dreptate: Nuţu ne-a uitat aici. Şi ar fi păcat să ne plouă. Suntem nişte sandale noi-nouţe, albe şi frumoase! Ieri mai eram încă în raftul de la cooperativă. Şi când te gândeşti cât m-am
bucurat ieri, când l-am văzut pe Nuţu intrând în cooperativăcu tatăl lui! Mi-am spus: poate ne cumpără pe noi! Mă săturasem să tot stau închisă în magazin.
— Şi eu la fel, surioară! Dar vezi, n-am nimerit prea bine! Am nimerit în picioarele unui băiat căruia nu-i prea pasă de noi. Ne-a aruncat aici în iarbă şi a plecat!
— Da, şi aseară ne-a asvârlit sub pat! Nici asta nu mi-a plăcut. Ce, acolo e locul nostru?
— Sigur că nu! Seara, când ne scoate din picioare, ar trebui să ne culce în cutia albă de carton în care ne-a adus de la cooperativă...
— Ai simţit o picătură de ploaie? întreabă puţin speriată, cealaltă sandală.
Dar cerul se însenină deodată. Din câţiva noruleţi, care sau risipit repede, căzuseră doar câţiva stropi mari de ploaie. Ploaie trecătoare de vară.
— Pe mine tot m-a udat puţin, spuse una din ele. Numai de n-aş rămâne pătată.
— Şi pe mine au căzut câţiva stropi de ploaie, dar cred că o să se usuce... Oh, de-ar veni odată Nuţu să ne ia de aici!


Râtoiul Mache 

Cu paşi legănaţi, se apropie de nucul din grădină, răţoiul Mache. Mache e un răţoi grăsuţ şi măricel, cu pene albe şi cu plisc galben. Galben, ca gălbenuşul de ou. Galben, ca mijlocul floarei de muşeţel! Mache pornise în plimbare prin grădină şi se oprise sub nuc tocmai lângă sandala care stătea ascunsă între firicelele verzi de iarbă. Sa uitat lung la sandală, apoi a văzut-o şi pe cealaltă, pe cea care stătea pitită între floricelele de muşeţel. Mache se uita când la una, când la alta. Nu-i mai venea să-şi ia ochii de la ele.
— Ce frumoase sunt, măcăi el. Ia să le încerc! Dacă îmi vin bine, cine o să mai fie ca mine?! Şi răţoiul îşi vârî repede un picior într-o sandală, şi unul în cealaltă...
— Sunt cam mari pentru mine, recunoscu el, dar îmi plac şi o să le port.


Şi foarte încântat, Mache porni prin grădină cu sandalele. Lip, lip, lip, le ap, leap, leap, păşea cu grijă să nu le scape din picioare. Târş, târş, târş, le târâia, parcă umbla în papuci. Era foarte caraghios, dar se simţea mândru şi fericit. Şi mai cu seamă abia aştepta să-l vadă încălţat, Moaţa găina, Voinicel cocoşul, Negruţa curca, Mărgeluş curcanul, Pene-albe gâscanul şi să le facă în ciudă că el are sandale şi că ei n-au.


Vorbesc florile 

— Ia te uită, ia te uită, îi şopti un trandafir roşu din grădină unei margarete albe. Ia te uită, Mache a luat sandalele lui Nuţu! Şoapta trandafirului trecu purtată de adierea vântului, din floare în floare. Şi toate florile îşi înălţară capetele. Şi toate îl văzură pe Mache mergând lip, lip, leap, leap,târş, târş, târş, prin grădină, cu sandalele lui Nuţu în picioare.
— Dar unde o fi băiatul? întrebă o garoafă albă. Lip, lip, lip, leap, leap, leap, făceau sandalele băiatului, în picioarele lui Mache.
— Eu l-am văzut pe Nuţu, când a ieşit din grădină, spuse floarea soarelui, crescută înaltă. Unde s-o fi dus, nu ştiu!
— Dar de ce i le-a luat Mache? întrebă supărat trandafirul. Să ştii că dacă se apropie de mine, o să-l înţep cu toţi ghimpii mei deodată!
— Să vedeţi cum o să-l înţep eu! se amestecă în vorbă o urzică.
O garoafă din apropiere se făcu roşie ca focul de mânie la auzul acestor cuvinte.
Dece vreţi să-l pedepsiţi numai pe Mache? Da'
Nuţu dece şi-a lăsat sandalele în iarbă, de ce le-a aruncat ?
— Ce s-a întâmplat, ce s-a întâmplat? ciripiră două vrăbiuţe, oprindu-se din sbor şi aşezându-se în iarbă.
Dar înainte de a primi răspuns la întrebarea lor, văzură şi ele sandalele lui Nuţu în picioarele lui Mache.
— O să i le strice, ciripi cu îngrijorare o vrăbiuţă.
— Hai să-l strigăm pe Nuţu, ciripi ascuţit cealaltă.
— Cip cirip, cip cirip, începură să cânte amândouă deodată.
Cip cirip, cip cirip,Nuţulel Nutule ! Unde umbli, Nuţule ! Vino aici, drăguţule ! Cip cirip, cip cirip, Nutule! Nuţulel
— Mai cântaţi o dată, vrăbiuţelor — spuse floarea soarelui. Poate o să vă audă băiatul.
Dar degeaba mai cântară odată şi încă odată păsărelele, de răsuna în toată grădina ciripitul lor, că Nuţu tot nu le auzea. El era în curtea vecină. Se juca cu Răduţu.

Râţoiul Mache, cocoşul, găina, curca, curcanul şi gâscanul 

Abia aştepta Mache să-l vadă cu sandalele în picioare, Voinicel-cocoşul, Moaţa-găina, Negruţa-curca, Mărgeluş-curcanul şi Pene-albe-gâscanul. Se bucura mai cu seamă c-o să-i poată face în ciudă cocoşului. Avea o socoteală cu cocoşul care prea se mândrea cu pintenii lui!
— Ei, acum o să vedem ce-o să mai zică — îşi spunea Mache — când o să mă vadă cu sandalele. Pinteni au toţi cocoşii, dar sandale nu mai are niciun răţoi în afară de mine.
Şi porni vesel Mache dea dreptul spre coteţ.


— Ce mai faceţi fraţilor? măcăi el cât putu de tare.
Apoi, dinadins, începu să se plimbe prin faţa orătăniilor, care ciuguleau nişte grăunţe.
— Ce mai faceţi, fraţilor? repetă el întrebarea, păşind încolo şi încoace, rar şi apăsat.
Cel dintâi, care a ridicat capul şi sa uitat lung şi nedumerit la Mache, a fost Mărgeluş. Se uita, se tot uita şi de mirat ce era, îi juca guşa şi-i tremura moţul. Apoi repede, Mărgeluşa lovit-o cu ciocul de două ori în cap pe Negruţa şi i-a şoptit:
— Uită-te la picioarele lui Mache!
Curca sa speriat la început, nu ştia dece curcanul o ciocăneşte în cap, aşa din senin. S-a uitat mirată la el şi apoi s-a uitat la picioarele lui Mache. Mache se plimba de colo până colo, de colo până colo, lip, lip, leap, leap, lip, lip, şi nu-şi mai încăpea în pene de mândru ce era.
— De unde ai sandalale? Cine ţi le-a dat? l-a întrebat răstit Mărgeluş.
Atunci, au ridicat şi celelalte păsări capetele... Pene-albe şi-a întins gâtul lui lung şi a rămas cu pliscul căscat uitându-se la picioarele lui Mache. Voinicel s-a zăpăcit de tot şi a intrat cu picioarele în strachina cu apă. Moaţa a scăpat din cioc un bob de porumb.
— Ei, vă plac sandalele mele? a întrebat Mache, oprindu-se în loc.
Se uita drept la cocoş.
— De unde le-ai luat? a întrebat din nou Mărgeluş, umflându-şi guşa.
— Treaba mea de unde le am, a răspuns Mache.
Şi a vrut să plece. Dar într-o clipă l-au înconjurat toate orătăniile.
— Nai să pleci, i-a poruncit Voinicel. Dă-mi mie sandalele!
— De ce ţie, şi nu mie? a sărit Mărgeluş.
— Fiindcă... fiindcă, a răspuns cocoşul, fiindcă eu am pinteni şi tu nai. Fiindcă eu ştiu să cânt şi tu nu ştii!
— Aşa-i, aşa-i, a cotcodăcit Moaţa.
— Degeaba vă certaţi, a măcăit Mache. Nu ţi le dau nici ţie, Voinicel, nici ţie, Mărgeluş. Nu le dau nimănui. Sunt ale mele, şi ale mele rămân. La revedere!
Şi Mache tăcu doi paşi înainte, vrând iar să plece mai departe.
— Stai! Stai! l-a oprit Pene-albe, întinzând aripile în lături. Stai, Mache, de ce eşti atât de grăbit? vreau să-ţi spun şi eu ceva. Vreau să-ţi spun, că dacă-mi dai mie sandalele, te duc să te scalzi într-un lac pe care-l ştiu numai eu... Mergem amândoi... E un lac limpede şi călduţ. O plăcere să înoţi în el!
— Mache, Măchiţă, eu îţi dau partea mea de grăunţe, două zile în şir, dacă mă laşi să încerc sandalele numai o dată, o singură dată, sa rugat Negruţa de răţoi.
— Tu să taci! a strigat Mărgeluş şi iar a ciocănit-o pe Negruţa cu ciocul în cap. De ce să ţi le împrumute ţie şi nu mie?
— De ce ţie şi nu mie? a sărit şi cocoşul. Dacă-mi împrumută sandalele, eu îl învăţ să cânte! II învăţ să cânte aşa: Cucuriguu! Cucuriguu!
— Cum? Cum? a întrebat Mache, gata să-l creadă pe Voinicel.
— Zi după mine: Cucurigu! Cucurigu!
— Mac, mac, mac, a făcut răţoiul. Nu pot! Nu pot! Lăsaţi-mă în pace! — şi iar vru să plece.
— Mache, Mache, nu pleca, a cotcodăcit Moaţa. Dă-mi sandalele să mă plimb numai puţin prin grădină. Iţi dau toate grăunţele mele. Uite, sunt aici şi ţi le dau ţie. Ia-le!
— Daa?! Aşa crezi tu, că sunt grăunţele tale? Sunt şi ale mele, a spus înfuriat Voinicel şi s-a repezit să înghită grăunţele.
Atunci au sărit toate celelalte orătănii pe el şi au începutsă-l bată cu aripile. Da' nu-l băteau numai pe cocoş, se băteau şi între ele.
Hop, că a venit şi Pestriţa-cloşca, cu cei opt puişori!
Puişorii au rămas deoparte privind speriaţi în jurul lor. Nu înţelegeau nimic! Nu înţelegeau de ce Mărgeluş o ciocăneşte în cap pe Negruţa, de ce se tot repede Voinicel la Moaţa şi Moaţa la Voinicel, de ce îl muşcă Pene-albe pe Mărgeluş, de ce ţopăie în loc Voinicel şi tot dă din aripi, de ce sa ascuns Mache după un pom...

— Haideţi de-aici, dragii mamei copii, haideţi, i-a chemat Pestriţa pe puişori.
Şi cloşca a pornit-o înainte şi în urma ei veneau în şir, unul câte unul, cei opt puişori.




Ţuşca 

De după coteţ a ţâşnit deodată pisica Ţuşca.
Toate orătăniile au sărit în lături, speriate. Ţuşca l-a văzut pe Mache ascuns după pom. Şi s-a dus drept spre el. Curca, curcanul, găina, cocoşul, gâscanul au amuţit şi au încremenit în loc. Ştiau că pisica se repede uneori la ele şi aşa din senin începe să le lovească cu laba.


Dar de data asta,Ţuşca nici nu le băga înseamă. Se uita lung, lung, la Mache. Apoi deodată, şi-a sbârlit tot părul. Şi-a arcuit spinarea, de parcă i-ar fi crescut deodată o cocoaşă. Coada îi stătea dreaptă în sus, ca un băţ. A miorlăit odată scurt
— Dă-mi sandalele!...
Şi cu coada în sus, cu cocoaşa In spate, s-a apropiat mai mult de răţoi. A mai miorlăit odată:
— Da-mi sandalele!
— De ce să ţi le dau? i-a răspuns Mache speriat, încercând să facă pe curajosul.
— De ce? Pentru că eu sunt pisică şi tu eşti răţoi! Pentru că nimeni n-a auzit vreodată de un răţoi încălţat! Pecând despre motanul încălţat, cine n-a auzit?!
— Uite că eu n-am auzit, a spus tare curcanul Mărgeluş.
— Nici eu n-am auzit, a zis şi curca Negruţa.
— Cum, nu ştiţi povestea cu motanul încălţat? s-a arătat foarte mirată Ţuşca. E o poveste foarte cunoscută! N-aţi auzit voi de un motan care mergea încălţat cu nişte cisme mari, mari, aşa de mari, că dintrun singur pas, el ar fi putut să ajungă de aici, tocmai în fundul grădinii?! Toate păsările îşi întoarseră în aceeaşi clipă capetele şi priviră spre fundul grădinii.
— Aşa dar, vorbi mai departe pisica, dacă unchiul meu, motanul din poveste, a purtat cisme, eu am tot dreptul să port sandale. In familia ta, răţoiule, a purtat cineva ghete, pantofi, sandale sau măcar papuci?
Mache tăcea foarte încurcat. Nu ştia deloc ce să răspundă.
Pisica s-a întors spre curcă:
— Dar în familia ta? Apoi a întrebat-o pe găină: Dar în familia ta?
Nici găina, nici curca nu i-au putut răspunde nimic.
— Păi, vedeţi! a spus cu mândrie pisica. Eu am dreptul la sandale, pe când voi n-aveţi nici un drept! S-a apropiat încet de Mache şi i-a poruncit: Dă-mi sandalele!
— Nu ţi le dau, i-a răspuns Mache cu un măcăit sfios.
— Nu vrei să mi le dai? Ţi-arăt eu ţie!
Pisica s-a sbârlit iarăşi toată, ca un arici, a sărit pe labele de dinainte, a miorlăit odată scurt şi s-a repezit la răţoi.
Dar tocmai în clipa aceea a apărut, venind în goană, căţeluşul Codiţă.



Codiţă încearcă să potolească zarva

— Hei, Ţuşca, Ţuşca, ce-ai cu Mache? Lasă-l în pace! a lătrat de câteva ori în şir căţelul şi, ca s-o sperie, a deschis şi botul, prefăcându-se că vrea s-o muşte.
Ţuşca s-a întors ca o sfârlează spre el, gata să-i dea o labă.
— Ce te amesteci ? Ce-i treaba ta?

Când a văzut Mache că are cine să-l apere, a prins curaj şi a început să i se plângă lui Codiţă:
— Ţuşca vrea să-mi ia sandalele...
— Dar astea nu sunt sandalele tale, sunt ale lui Nuţu! De ce i le-ai luat? începu să-l certe Codiţă pe Mache.
— Nu i le-am luat, crede-mă, a răspuns răţoiul. Nici n-am ştiut că sunt ale lui Nuţu! Le-am găsit în grădină, sub nuc. Dacă ştiam că sunt ale lui Nuţu, nu le luam.
— Mache, tu spui adevărul sau minţi? l-a întrebat Codiţă, privindu-l în ochi.
— Nu te mint, Codiţă, aşa s-a întâmplat.
— Bine! Dacă e aşa cum spui tu, du-te şi pune-le de unde le-ai luat, ca să le găsească Nuţu tot acolo.
— Mă duc, a zis cam nemulţumit Mache.
— Duc eu sandalele sub nuc, a sărit pisica. Dă-mi-le, Mache, să le încalţ.
— Ba eu vreau să le duc, ba eu, începu iar să se roage găina.
— Să nu i le dai ei, să mi le dai mie! striga cocoşul.
— Ba mie, ba mie! bătea din aripi curca, iar curcanul o împingea într-o parte lovind-o cu ciocul.
— Eu am dreptul la sandale! Eu sunt nepoata motanului încălţat — miorlăia prelung pisica, de parcă ar fi călcat-o cineva pe coadă.


Gâscanul umbla iar de colo până colo cu gâtul întins, cu pliscul deschis şi fâşâia pe nări ca un sifon.
Când văzu Mache că a început iar zarva, se sperie şi o luă la fugă. Fugea Mache şi-i tot scăpau sandalele din picioare. Se oprea, iar le încălţa, iar fugea, iar le scăpa, iar le-ncălţa şi iar fugea. Şi tot fugind, în loc să nimerească sub nuc, a nimerit în fundul grădinii.
— Uite-l pe Mache! Uite-l pe Mache! şopti urzica. Trandafirule, pregăteşte-ţi ghimpii.
— Au! Au! ţipă Mache, simţind cum îl înţeapă ghimpii trandafirului. Ocoli repede răzorul cu flori şi se strecură pe sub gard, afară în stradă.
— Uff! răsuflă el uşurat. Bine că am scăpat!


Unde e Mache?

— Unde e Mache? a întrebat deodată Codiţă, după ce a izbutit să mai potolească cearta dintre orătănii şi pisică. Unde e Mache? Unde e Mache? a întrebat şi Mârgeluş, tot sucindu-şi capul în stânga şi în dreapta.
Moaţa a început să alerge de colo până colo: îl căutape Mache după coteţ, după pomi, printre tufele de flori.
— Nu e nici aici, nici aici! zicea ea, clătinându-şi in mers capul.


— Să-l căutăm sub nuc. S-o fi dus acolo să lase sandalele, spuse Codiţă. Şi căţelul porni în goană spre nucul din grădină. După el, alerga pisica. După pisică, venea gâscanul cu paşi mari, şi din când în când se mai înălţa întrun sbor puţin ridicat deasupra pământului. După gâscan, se ţinea cu greu curcanul. După curcan, curca, după curcă, cocoşul, şi la urmă venea cu paşi mici şi repezi, găina.
— Nu e nici sub nuc! a strigat Codiţă.
— Vezi? Vezi, dacă nu mi le-ai dat mie să le duc? îl necăjea Ţuşca pe căţel. Ai avut încredere în Mache şi el te-a păcălit. A fugit cu sandalele! Nu era mai bine dacă mi le dădeai mie? Dar Codiţă nici nu mai lua în seamă ce-i spuneaTuşea. El era necăjit că Mache fugise cu sandalele lui Nuţu. La Nuţu se gândea Codiţă! La supărarea lui Nuţu, când nu-şi va mai găsi sandalele. Unde să-l caut pe Mache, unde? se tot întreba căţelul... Să vedem, n-o fi în curte?
Şi cât ai zice un, doi, trei, Codiţă sări gardul care despărţea grădina de curte.
Pisica se ţinea scai de el. Văzând că a sărit Codiţa gardul, hop, l-a sărit şi ea... Au vrut să se ţină după ei şi curcanul, şi gâscanul, şi curcă şi cocoşul, şi găina, dar ei arămas în urmă. Şi dacă au văzut că nu-i mai pot ajunge pe Codiţă şi pe Ţuşca, au luat încet drumul spre coteţ.
— Sunt toarte obosită, cotcodăcea încet Moaţa, vai cât am alergat!
— Mie, mi-e sete, mi-e ioarte sete, se plângea Mărgeluş.
— Ga-ga-ga! ga-ga-ga! gâgâia Pene-albe.
— Ţi-e foame? l-a întrebat Moaţa.
— Cum să nu-mi fie foame? N-am apucat să mănânc decât câteva grăunţe şi, cum ştii, a venit Mache.
— Şi a început cearta pentru sandale, a spus Crengruţa, parcă cu părere de rău.
— La drept vorbind, zise domol Voinicel, Mache era foarte caraghios cu sandalele în picioare. Pe când pintenii mei, ia priviţi ce frumoşi sunt!
Şi ţanţoş, Voinicel trecu înainte, păşind rar şi apăsat. Creasta lui roşie stătea dreaptă în sus.
— Cum a început cearta întrebă Pene-albe. Mi se pare că tu, Mărgeluş... Şi noi ne-am luat după tine...
Curcanul tăcu o clipă, apoi spuse:
— Eu cred că ar trebui să uităm de ceartă şi să ne împăcăm...
Gâscanul bătu din aripi de câteva ori, în semn că vrea şi el să se împace. A bătut din aripi şi curca, şi găina, şi cocoşul. S-au împăcat cu toţii şi s-au dus să ciugulească grăunţele din faţa coteţului.


Un căţel, o pisică şi un butoi

Codiţă alerga prin curte cu limba scoasă. Alerga şi lafaia, şi pisica fugea după el, tot după el. Nu-l lăsa deloc, deloc! Aşa au ocolit de vreo câteva ori curtea şi au obosit amândoi. Deodată, Codiţă sa oprit. Sa oprit şi Ţuşca.
— Ascultă, i-a spus căţelul, de ce te ţii după mine, ce vrei?
— Aşa vreau eu, să mă ţin după tine, i-a răspuns ţâfnoasă pisica. Ce crezi, că eu nu ştiu ce ai de gând? Ai de gând să-l găseşti pe Mache, să-i iei sandalele, şi să ţi le opreşti ţie!
— Să mi le opresc mie? Dar cum o să fac una ca asta? Sandalele sunt ale lui Nuţu. Şi eu vreau să-l găsesc pe Mache ca să i le iau şi să le duc înapoi sub nuc. Asta e tot.
— Nu te cred, a miorlăit Ţuşca, şi fiindcă nu te cred, mă ţiu tot timpul după tine ca să văd ce faci. Vreau să fiu de faţă când o să-l găseşti pe Mache. O să-l căutăm împreună şi tot împreună o să-l găsim.
Căţelul a stat puţin să se gândească, apoi a zis:
— Bine! Bine... Dar să ştii: sandalele sunt ale lui Nuţu! Să nu începi să-mi spui iar povestea cu motanul încălţat, să nu începi să spui că tu ai dreptul la sandale...
— Ba dreptul îl am! Şi află că nu mă las până no să mă plimb prin grădină şi prin curte încălţată cu sandalele. Unchiul meu, motanul încălţat, purta cisme...
— Iar începi? mârâi supărat Codiţă. Ce tot dai zor cu unchiul tău, motanul încălţat! Aşa pot să spun şi eu că am avut o mătuşă care purta pălărie pe cap şi cercei în urechi!
Pot să scornesc şi eu minciuni dacă vreau. Dar mie nu-mi plac minciunile.
— Mă faci mincinoasă? se înfurie pisica.
Şi cât ai zice un, doi, trei îşi încovoie spinarea care deveni deodată mai înaltă... Cu părul sburlit, se repezi la Codiţă
Dar Codiţă n-avea deloc poftă nici de ceartă, nici de bătaie. Ii întoarse spatele. Apoi stătu puţin să se gândească, unde să se ascundă ca să scape de Ţuşca.
Codiţă privea în jurul lui şi îşi făcea socoteala: dacă mă ascund după cişmea, mă vede... Dar după lada de gunoi? Tot mă vede — îşi răspunse el nemulţumit. Apoi, deodată, îi veni o idee... In curte era şi un butoiaş gol.
Tuşea stătea la pândă şi-i urmărea cu privirea fiecare mişcare. Codiţă, crezând că Ţuşca nu-l vede, porni în goană spre butoiul care era în dreptul curţii. Şi ţuşt în el! Tuşea l-a văzut. Şi ţuşt, şi ea în butoi după el Pisica a nimerit drept în capul căţelului. Coada ei îl gâdila pe la nas. Căţelul a început să strănute. A strănutat odată mai încet, a două oară mai tare,
al treilea strănut i-a sgâlţâit tot trupul şi pisica a căzut de pe capul căţelului. De ciudă, s-a repezit să-l sgârie pe Codiţă. Atunci Codiţă s-a repezit şi el s-o muşte, dar n-a muşcat-o, a speriat-o numai, ca să-l lase în pace. Ţuşca şi a tras ghiarele la loc în perniţe şi au rămas amândoi câteva clipe liniştiţi în fundul butoiului, cu botul pe labe.


— Cum mai ieşim noi de aici? a întrebat Codiţă.
— Eu cred că am să ies, a răspuns pisica. Eu am ghiare, pot să mă agăţ de pereţii butoiului. Eu pot să mă urc şi în pom dacă vreau, pe când tu nu poţi... Unchiul meu, motanul încălţat, mergea şi pe bicicletă, minţi ea.
— Iar începi cu unchiul tău? mârâi căţelul... Dacă-i vorba aşa, află că eu am avut un văr artist la circ. Umbla în două picioare, ca un om.
Pisica tăcu. Se ridică şi ea în două picioare şi se agăţă cu ghiarele de pereţii butoiului. Şi încet. încet, ieşi. Căţelul rămase singur. Vârful cozii lui străbătu afară, prin vrana butoiului.

Nuţu şi Răduţu îl scot pe Codiţă din butoi

Ceasornicul rotund de pe masă arată orele Şase şi jumătate.
Mama lui Nuţu ieşi la fereastra care dă în curtea vecină şi îşi chemă băiatul acasă:
— Nuţule, vino să te speli şi să te îmbraci. Mergem la circ. O să vină tăticu să ne ia
Nuţu a dat un chiot de bucurie:
— Hii! Ce bine îmi pare!


Şi-a luat mingea şi a plecat repede acasă. Răduţu l-a însoţit. El fusese cu câteva seri înainte la circ şi-i povestise prietenului său despre toate câte le văzuse: de ursuleţii care dansau şi beau lapte din sticlă, de scamatorul care scotea dintr'o pălărie porumbei albi şi panglici multe, multe, lungi şi colorate, de clovnul căruia i se aprindea un bec electric pe nas, de dansatoarea pe sârmă, de trapezist şi de omul care sfărâma lanţuri de fier în mâini. Şi de caii frumoşi, albi şi negri, pe care-i văzuse.
Şi Nuţu abia aştepta să-l ia şi pe el tăticii şi mămica la circ!
Cei doi prieteni intrară în curte. Şi deodată, stătură în loc privind cu mirare... Văzuseră amândoi, în
aceeaşi clipă, coada căţelului ieşită prin vrana butoiului. Coada se mişca lastânga, la dreapta, în sus şi în jos... Ce să fie asta?
— E coada căţelului! strigă Răduţu, şi băieţii izbucniră în râs.
— Codiţă! Codiţă, ce cauţi în butoi? îi strigă Nuţu.
Când auzi glasul băiatului, căţelul începu să latre vesel şi să se sucească şi să se răsucească în butoi.
Hai afară, hai afarâ, îl chema Nuţu aplecând butoiul într-o parte, ajutat de Răduţu.
Tii! Ce mai săreau acum Codiţă, cu picioarele când pe Nuţu, când pe Răduţu. Sărea, se învârtea în jurul copiilor şi latra bucuros.
— Hai Nuţu le, grăbeşte-te, îl mai strigă odată mama lui. Vino să-ţi dau haine curate.
— Mă duc şi eu acasă, îi spuse Răduţu. Şi se îndreptă spre poartă.
Nuţu urcă cele trei trepte de piatră ale casei, intră intr-o săliţă, apoi în odaia-n care-l aştepta mama şi bunica.
— Uite pantaloni curaţi, uite şi cămaşa, îi spuse bunica. Du-te si de te spală şi îmbracă-te repede.
Deodată, mama se uită la picioarele băiatului. II văzu desculţ.
— Unde-ţi sunt sandalele îl întrebă ea.
Nuţu tresări. „Unde îmi sunt sandalele? Unde mile-am lăsat?" se întrebă el în gând, îşi aduse aminte cum s-a întins pe iarbă, sub nucul bătrân din grădina casei; cum i sa urcat o furnică pe picior...cum i s-a urcat o gărgăriţă pe braţ. îşi amintea cum a asvârlito sandală dintr-un picior... Cum a asvârlit-o pe cealaltă...
— Mamă, spuse Nuţu, mi-ai uitat sandalele în grădină. Mă duc le iau... Şi băiatul o şi sbughi pe usa.


Nuţu caută sandalele

Când a intrat Nuţu în grădini toate florile au ridicat capetele. De la trandafirul roşu, la cel alb, de la cel alb la cel galben, de la trandafirul galben la garoafa roşie, trecea din floare în floare o singură şoaptă: „Nuţu! A venit Nuţu!" să vadă ce-o să facă el când n-o să-şi mai găsească sandalele sub nuc. Şi tare ar fi dorit să-i dea de ştire că răţoiul Mache i-a luat sandalele. De aceea, după ce se slătuiră puţin, începură să şoptească în graiul lor: „Mache! Mache!"
Ele credeau că Nuţu le aude şi că el pricepe ce vorbă-i spună. Dar Nuţu nu auzea decât foşnet de frunze, vedea florile cum îşi legănau uşor capetele în adierea vântului.


Copilul căuta sandalele. Le căuta prin iarbă. Cu mâinile lui mici, răscolea firicelele de iarbă şi de flori de muşeţel. Le tot răscolea, căutând sandalele. Le căuta şi nu le găsea, începuse să se însereze.
Codiţă se ţinea la tot pasul de Nuţu. Şi Codiţă căuta cu botul în iarbă sandalele.
„Poate că nici nu le-am lăsat aici," începu să se gân-dească băiatul. Era tare necăjit. Ii venea chiar să plângă. Codiţă îl trăgea de pantaloni, mârâia, lătra, încerca să-i spuie în graiul lui: —Ţi le-a luat Mache! Şi păsărelele din grădină voiau să-i dea de ştire lui Nuţu că au văzut sandalele în picioarele răţoiului.
— Mache! Mache! ciripeau ele întruna.
— Mache! Caută-l pe Mache, bâzâia o albină.
— Mache! Mache! repeta şi un fluturaş care tot sbura pe lângă Nuţu.
— Mache! Mache! şopteau mereu florile, dorind să-i vină în ajutor băiatului.
El nici nu auzea vorbele lor şi tot mai necăjit şi mai îngrijorat umbla de colo până colo prin gradină, după sandalele lui albe şi noi.
Poate le-oi fi lăsat la Răduţu, se gândi el. Poate că legăsesc la Răduţu, cum am găsit şi mingea. Şi a pornit într-o fugă spre portiţa care despărţea grădina de curte. Codiţă — după el.
Mama lui Nuţu îl aştepta:
— A venit şi tăticu, îi spuse ea. Ei, ţi-ai găsit sandalele ?
— Cred că le-am lăsat la Răduţu, răspunse băieţelul ruşinat. Mă duc să le iau... Viu îndată înapoi...
— N-aveai sandalele în picioare când ai venit aici, i-a spus prietenul lui.
Lui Nuţu i s-au umplut ochii de lacrimi.
— Hai să le mai căutăm odată prin grădină, se rugă el de Răduţu.
Şi cei doi băieţi s-au luat de mână şi s-au îndreptat spre grădină. In urma lor venea Codiţă, care se tot întreba unde o fi Mache.
— Uite, aici le-am lăsat, aici sub nuc, îi spunea Nuţu lui Răduţu. Aici am dormit. Aici mi-am lăsat sandalele. Şi uite, acum nu mai sunt.
— Mache' Mache a luat sandalele! începură să şoptească florile, să ciripească păsările, să bâzâie albina.
Au căutat sandalele prin toată grădina. Codiţă era tot timpul după el.
N-a rămas colţişor din grădină unde să nu le fi căutat. Dar de găsit, nu le-au găsit... Se întristase şi Răduţu de supărarea lui Nuţu.

Nimeni nu merge la circ

Mama îşi scoase rochia cu care se pregătise să meargă în oraş şi îşi puse rochia de casă. Era tare mâhnită că băiatul ei îşi pierduse sandalele. Era mâhnită că are un copil care n'are grijă de lucrurile lui. Şi tăticu era supărat. Pusese bani de o parte, din munca lui, ca să-i poată cumpăra sandale albe şi frumoase lui Nuţu... Şi iată, el le pierduse...
— Ei, acum o să stăm cu toţii acasă, spuse bunica. Nu mai merge nimeni la circ.
Nuţu şedea tăcut pe marginea patului... Ce rău îi părea după săndăluţele lui! Şi ce rău îi părea că nu se mai duce la circ.
Se gândea la ursuleţii care dansau şi care beau lapte din sticlă... La porumbeii albi din pălăria scamatorului... li veneau mereu în minte cuvintele lui Răduţu.
Tata scoase ziarul din buzunarul hainei şi începusă citească.
Mama punea tacâmurile pe masă. Bunica se duse în bucătărie să încălzească mâncarea...



Unde a fost Mache şi ce-a făcut el

— Bună ar fi acum o baie, şi-a spus Mache când s-a văzut în stradă, după zarva din grădină, îşi aminti deodată că gâscanul îi vorbise de un lac... De un lac cu apă limpede şi călduţă. Oare unde o fi lacul acela? se întreba el. O fi pe strada asta? O fi în vreo curte?
Şi porni răţoiul să caute lacul. Se opri în dreptul curţii vecine şi-şi vârî capul prin ulucile gardului. Şi deodată, ce văzu? Văzu în curte o cişmea. Şi sub cişmea o albie, iar în albie, apă. Apa era limpede, curată. Lângă albie, un coş cu rufe. Se vedecă le pregătise gospodina să le spele.
— Mac-mac-mac! Mac-mac-mac, măcăia Mache, vesel, strecurându-se în curte.
Mac-mac-mac
Ce mai bae o sâ fac!
Mac-mac-mac
Ce noroc, am dai de lac!

Răţoiul era gata, gata să-şi dea drumul în apa din albie, cu sandalele în picioare. Sar fi dus Mache bâldâbâc la fund, că doar sandalele grele nu l-ar fi lăsat să se ţină la suprafaţa apei. Mache se mai scăldase de câteva ori în băltoacele care se adunau în curte după vreo ploaie mai mare.Şi ştia că labele lui, ca nişte lopeţi mici, îl ajută să pluteascăşi să se bălăcească în apă cât vrea! Şi-a scos un picior dintr-o sandală, apoi pe celălalt...
Lin, uşor, plutea Mache în apa din albie.
Ii plăcea atât de mult să se bălăcească! Uită într-o clipăde toate păţaniile din ziua aceea. Nu-i mai venea să iasă din apă. Uitase şi de Nuţu. Uitase şi de sandale. Plutea, îşi mai muia pliscul în apă şi măcăia de plăcere.
Şi cu siguranţă că s-ar mai fi bălăcit el mult şi bine...Dar din casă ieşi gospodina care pregătise rufele ca să lespele... Şi cât ai zice un, doi, trei, Mache sări din apă... Şi iar cât ai zice un, doi, trei, ajunse la poartă. Fugea Mache fără să se mai uite înapoi. Sandalele le lăsase acolo, lângă albie.
Gospodina nu i-ar fi făcut niciun rău lui Mache. El se speriase degeaba.
Când a văzut răţoiul gardul grădinii, pe sub care ieşise în stradă, a început să măcăie vesel, vesel...
S-a dus dea dreptul spre coteţ. A ciugulit câteva grăunţe că-i era tare foame, apoi s-a dus să se culce.
Şi cât ai zice un, doi, trei, a adormit.


Ale cui sunt sandalele astea?
Gospodina s-a uitat după răţoi, l-a văzut fugind şi a zâmbit: „Ce s-o fi speriat aşa", şi-a zis ea. A vărsat apa din albie şi a umplut-o cu alta proaspătă de la cişmea, când deodată, vede o pereche de sandale mici, albe şi frumoase. Le ia în mână şi se uită mirată la ele. Se uită şi se întreabă:
— Ale cui or fi sandalele astea? Cum de au ajuns aici, în curtea mea?
După ce a stat puţin gospodina să se gândească, şi-a spus:
— Or fi ale lui Tudorică?
A ieşit la gard şi a strigat în curtea vecină, unde ştia că e un băiat mic pe care-l cheamă Tudorică.
— Ale tale sunt sandalele astea? l-a întrebat ea pe copil.
— Nu, nu sunt ale mele, i-a răspuns Tudorică. Dar poate că sunt ale lui Gheorghiţă.
L-a găsit pe Gheorghiţă acasă, mâncând o felie de pepene cu sâmburi mari, negri. Avea gura plină când l-a întrebat femeia:
— Ale tale sunt sandalele?
Gheorghiţă a înghiţit bucăţica de pepene şi a răspuns, uitându-se mirat la sandalele pe care le ţinea gospodina in mână:
— Nu sunt ale mele. Dar poate că or fi ale lui Răduţu, care locueşte în curtea cu duzi, de alături.
Fuga s-a dus gospodina unde îi spusese Gheorghiţă şi-a bătut în gardul curţii cu duzi. Acolo a dat de Răduţu.
— Nu sunt ale tale sandalele astea, băieţaşule?
— Sunt ale lui Nuţu! a strigat cu bucurie Răduţu. Bătea din palme şi sărea într-un picior.
— Care Nuţu? l-a întrebat femeia.
— Prietenul meu, stă alături, la numărul 22. Stai să-l chem.
Nuţu era în casă. Stătea tot trist şi tăcut, pe marginea patului. Deodată a auzit glasul lui Răduţu:
— Nuţule! Vino repede!

In curte îl aştepta femeia care îi adusese sandalele. Răduţu era lângă ea.
— Sunt ale tale? l-a întrebat gospodina.
— Da, sunt ale mele, sunt ale mele, strigă băiatul fericit. Unde le-aţi găsit?
— Le-am găsit în curtea mea sub cişmea, lângă albia de rufe.
Nu ştiu cum au ajuns acolo...
Cei doi copii se uitau nedumeriţi unul la altul...
— Eu... eu, nici nu ştiu unde staţi dumneavoastră, a spus Nuţu.
— Singure nor fi venit ele, sandalele, în curtea mea! Sandale care să umble singure, cine a mai văzut?
Nuţu şi Răduţu pufniră în râs.
— Să vedeţi cum a fost, începu să povestească gospodina. Eu umplusem albia cu apă şi o lăsasem sub cişmea. Adusesem şi coşul cu rufe. Pe urmă, m-am dus în casă, că aveam mâncarea pe foc. Când m-am întors în curte, am văzut in albia mea un răţoi. Un răţoi măricel şi dolofan. Când m-a zărit, s-a speriat şi a luat-o la fugă... Deodată, am văzut lângă albie sandalele astea... M-am întrebat ale cui or fi, că eu copil n-am. Am intrat din curte în curte, până am ajuns aici...

Mama lui Nuţu a ieşit să vadă cu cine stă de vorbă băiatul.
— Mămico, uite, vecina mi-a găsit sandalele în curtea dumneaei! şi Nuţu îi povesti toată întâmplarea.
Băiatul a rămas cu gândul la răţoi. Un răţoi dolofan şi măricel... Oare n-o fi fost Mache? Pe strada lor numai văzuse în nicio curte vreun răţoi.
— Să ştii că Mache ţi-a luat sandalele! spuse Răduţu.
A râs Nuţu, a râs Răduţu, a râs şi gospodina, a râs şi mama.
De bucurie, Codiţă se învârtea în jurul cozii lui. A ieşit şi Ţuşca de sub pat să ia şi ea parte la veselie...
Ii părea bine lui Nuţu că şi-a găsit sandalele. Acum avea sandalele, dar la circ nu mai putea merge; era prea târziu. Şi cine e de vină că nici mămica, nici tăticu, nici bunica, şi nici el, Nuţu nu se mai duc la circ? Cine?




de Sidonia Dragusanu
Ilustratii de B. Bina si D. Iura