In aceeaşi zi
Copiii se jucau dea şoricelul zvăpăiat — un joc care-i făcea întotdeauna să alerge, să râdă cu poftă, să glumească.
— Eu vreau să fiu şoricelul! Chiţ! Chiţ! îşi subţie glasul Irina.
— Miau — miauuu! îşi îngroşa vocea şi Tudorol, rotindu-şi ochii mari şi negri.
Copiii scoteau chiote scurte şi vesele, urmărind goana pisicii înverşunată să-l înhaţe pc şoricelul zvăpăiat şi sprinten, care izbutea mereu să-i scape.
„Şoricelul zvăpăiat! Şoricelul zvăpăiat! De pisică a scăpat" strigau ei, bătând din palme. Dar, tocmai când era veselia mai mare,Tudorel a ajuns-o pe Irina şi a prins-o de braţ... Atunci copiii au început să cânte:
„Pisicuţa a-nhăţat Şoricelul zvăpăiat..."
Râdeau şi băteau din palme ca şi mai înainte.
— Vreau să fiu şi eu un şoricel, a spus, puţin sfioasa, Anişoara.
— Şi eu pisică, a strigat Andrei. Dar să nu plângi când o să te prind...
— Ba să vezi că n-o să mă prinzi — şi o şi porneşte la fugă. Dar, în clipa aceea, de afară, prin uşa care a rămas întredeschisă dă buzna... cine credeţi? O mogâldeaţă albă, cu urechile lungi, cu ochişorii roşii ca două mărgeluşe, cu un bot trandafiriu, clin care îi atârnă un morcov...
— Chiuş! dă un strigăt scurt Anişoara, oprindu-se în loc.
— Chiuş-Chiuş! repetă Irina, Tudorel şi Andrei. Chiuş aleargă ca un zănatec prin toată odaia, aruncând priviri înfricoşate. Scutură capul, smuceşte botul în sus, în jos, îl deschide, dar — ciudat — morcovul nu-i cade dintre dinţi.
Deodată, iepuraşul se opreşte gâfâind, şi Andrei se repede şi-l înşfacă. II saltă în braţe, luptându-se ca să nu-i scape, se uită la el şi pufneşte în râs.
— Uitaţi-vă cea păţit... I-au rămas dinţii înfipţi într-un morcov de plastilină!
Toată încăperea se umple de hohote de râs.
— Să-l ducem la nenea doctorul, strigă Irina. Copiii s-au strâns roată în jurul lui Andrei.
Chiuş se uită cu ochi trişti şi rugători la Anişoara.
— Scapă-mă de morcovul ăsta, scapă-mă odată de el! spune privirea lui. Totuşi, iepuraşul n-ar fi stat cuminte dacă mai multe mâini mici nu l-ar fi ţinut strâns, încet, cu grijă, Anişoara îi deschide botul, îşi strecoară două degete între dinţii iepuraşului şi trage zdravăn de morcov.
— Uf! Bine câ l-am scos, zice ea, şi-l mângâie pe Chiuş pe spinare.Copiii se uită atenţi la urmele lăsate de dinţişorii ascuţiţi ai iepuraşului în pasta moale a morcovului, pe care chiar unul dintre, ei l-a modelat mai deunăzi.
— Să-l punem în cuşca din curte, în care ţinem şi pe ceilalţi iepuraşi, hotărăşte tovarăşa Marta. Dar, mai întâi, să-i dăm un morcov adevărat.
Câteva minute mai târziu, împrietenit cu ceilalţi trei iepuraşi din cuşcă. Chiuş le povesteşte însufleţit, şi mai înflorind pe ici pe colo, ultimele lui păţanii... Se-nţelege că nu uită să Istorisească cât de viteaz a fost el, punând pe fugă, înfricoşând chiar, un animal mare şi fioros, cu nişte ţepi lungi în loc de cap... Nu uită să spună şi cum l-a pedepsit, repezindu-se cu capul în el, pe un iepuraş obraznic care se tot maimuţărea după el.
In cele din urmă, aşa, mai mult în treacăt, zice şi câte ceva despre întâmplarea cu morcovul...
— Să vedeţi, tot fugind de copiii din grădină, am intrat într-o casă mare, cu odăi multe, multe... M-am plimbat prin toate, cât mi-a plăcut... Nu mi-era frică de nimeni! Într-o odaie, pe o policioară scundă erau aşezaţi la rând vreo doi-trei morcovi... Hei, ce noroc pe mine! mi-am zis eu şi mă reped sa iau unul. Dar nu ştiu ce fel do morcov o fi fost ăla, că mi-au rămas dinţii înfipţi în el.
— Şi te-ai speriat rău? întreabă îngrijorat unul dintre ceilalţi trei iepuraşi din cuşcă.
O clipă, Chiuş e gata să mărturisească prin ce spaime a trecut... Cei trei iepuraşi aşteaptă foarte atenţi şi curioşi să afle răspunsul. Răsucindu-se pe labele dinapoi, Chiuş spune cu ifos:
— Morcovul s-a speriat! Să fi văzut cum tremura între dinţii mei!
Asa cum face şi acasă..
La spălător, în sala largă şi pătrată, cu chiuvete mititele de jur împrejurul pereţilor, Anişoara vede o mulţime de alţi copii. Ea nu şi-a închipuit că în cămin sunt atât de mul te fetiţe şi atât de mulţi băieţaşi, şi mai mari,şi mai mici decât ea. Uite, unul nu pare să aibă nici patru ani, şi totuşi se spală singur cu săpun pe faţă. Anişoara vine lângă el şi-i ridică de pe frunte zulufii care-i tot cad în ochi. Băieţelul îi zâmbeşte şi o priveşte printre genele ochilor, pe care-i ţine strânşi.
— Tu nu te speli? o în treaba el.
— Ba da, răspunse Anişoara. Intr-o mână are un prosop şi într-alta săpunul mic pe care i l-a dat tovarăşa Marta.
Se îndreaptă şi ea spre o chiuvetă. Îşi săpuneşte bine mâinile până la cot şi le clăteşte apoi cu apă rece. Se spală şi pe faţă... dar, nu cu săpun! Odată, i-a intrat clăbuc în ochi... A usturat-o, a plâns şi de atunci...
Anişoara se uită pe furiş în jurul ei: oare n-o vede nimeni că ea nu-şi spală obrajii cu spuma albă a săpunului? „Nu, nu mă vede nimeni", îşi zice ea.
Dar cineva o trage de mânecă. Cineva care se află în spatele ei. Anişoara întoarce capul.
— A, tu erai, zâmbeşte ea, către baieţaşul căruia, doar adineaori, i-a ridicat zulufii de pe frunte
— Am venit să-ţi ajut şi eu ţie să te speli, spune el vesel.
Repede, Anişoara îşi freacă mâinile cu săpun şi apoi şi le trece pe toată faţa. Ţine pleoapele strânse şi niciun strop de clăbuc nu-i intră în ochi.
Dinei, băieţaşul cel mic, o aşteaptă cu prosopul să i-l dea.
Doi câte doi, toţi copiii ies din încăperea cu chiuvete mici, aşezate de-a lungul pereţilor.
Din pragul uşii, Anişoara — care o ţinea de mână pe Irina — se întoarce deodată, în fugă, înapoi.
Cum face şi acasă, are grijă sâ nu fi rămas vreun robinet deschis. Şi, intr-adevăr, dintr-unul mai picură stropi mari de apă. Anişoara strânge robinetul, răsucindu-l spre stânga. Pe urmă aleargă s-o ajungă pe Irina.
— Nu vreau să mănânc supă, nu-mi place! izbucneşte Anişoara. Amandouă linguri... adăugă ea după o scurtă tăcere.
— De unde ştii că nu-ţi place supa, dacă nici n-ai gustai din ea, spune, zâmbind, educatoarea...
Fără să mai răspundă ceva, Anişoara umple lingura cu zeama aurie din farfuria adâncă şi o duce la buze. Soarbe odată, apoi încă o-dată...
— E bună... e foarte bună, zice ea mai mult în şoaptă.
Lingura şi... merele
O fetiţă şi un băieţaş au pe cap tichiuţe albe — ca de bucatar şi şorţuri de aceeaşi culoare. Ei fac astăzi de serviciu la masă: au avut grijă să împartă tacâmurile, să le aşeze lângă farfuriile din dreptul fiecărui copil.
Anişoara se joacă cu lingura de supă, o propteşte in coadă, în vârf, o apleacă într-o parte, în cealaltă, o plimbă dintr-o mână într-alta, tot vorbindu-i Iui Tudorel care stă la masă, in stânga ei.
— Şi eu ştiu să fac mâncare, îi şopteşte ea.
— Pentru păpuşi? o întreabă băieţaşul.
— Da. Dar ştiu şi sa curăţ mazăre verde şi fasole verde de aţe... I-a ajutat de multe ori mamei... Ştiu şi să fierb lapte, nu crezi? Ai văzut cum se umflă laptele în cratiţă, când fierbe?
— Ca un balon! răspunde Tudorel şi pufneşte în râs.
— Ca un balon, repetă Anişoara şi chicoteşte şi ea.
— Ţi se răceşte supa în farfurie, îi spune Anişoarei tovarăşa Marta, care trece pe lângă ea.
Anişoara se uită in jur: ceilalţi copii au golit farfuriile până la jumătate, a ei e încă plină. Dar cine să-i spună tovarăşei Marta ca Anişoarei nu-i place supa? încet, fetiţa strecoară in buzunarul şorţului lingura.
— De ce nu mănânci? o întreabă tovarăşa educatoare,
Anişoara tace. Oclipă, e gata să spună: „Nu vreau sa mănânc supă. Nici acasa nu mănânc... Nu-mi place!" Dar fetiţa tace iar şi numai când tovarăşa Marta repetă întrebarea, Anişoara bâiguie, inroşindu-se:
— N-am lingură...
Cei doi copii care sunt astăzi de serviciu se uită supăraţi, unul la altul; fiecare îl face pe celălalt vinovat că n-a pus destule tacâmuri pe masă. Apoi unul dintre ei, se repede şi pune lângă farfuria Anişoarei o altă lingura, întâmplător, privirea lui Tudorel aluneca spre buzunarul Anişoarei... Din buzunar iese afară coada celeilalte linguri. Ochii lui Tudorelse întâlnesc cu ai Anişoarei care, deodata, s-au umplut de lacrimi.
— Ce s-a întâmplat? întreabă tovarăşa Marta, apropiindu-se.
Tudorel îi trage din buzunar cealaltă lingura şi o pune iu mijlocul mesei. Cei doi copii care sunt astăzi de serviciu îşi surâd împăcaţi: şi-au făcut bine treaba!
După felul al doilea, o mâncare cu sos, iată şi desertul: fiecare copil primeşte câte două mere mari şi atât de lucioase, că par unse cu ceară.
Anişoara îşi înfige dinţii mărunţi în fructul fraged şi zemos. Gura i se umple cu un suc dulce-acrişor şi aromat.
Anişoara se uita la celălalt măr tot atât de rumen şi de frumos care o aşteaptă în mijlocul farfurioarei... Fetiţa îl ia în mână, se uită la el...
— Il duc tatei, se hotărăşte ea fără să şovăie, amintindu-şi că îndimineaţa aceea, tata a cerut mamei un măr şi mama i-a răspuns: „Nu mai am niciunul! Le am folosit ieri pe toate la plăcintă."
Fetiţa strecoară uşor mărul în buzunarul şorţuleţului şi zâmbeşte bucuroasă; se şi vede cum ţine o mână la spate, ascunzând mărul, cum se înalţă apoi în vârful picioarelor şi întreaba cu privirea ridicată spre tăticul ei (aşa cum o întreabă şi tata pe ea adesea): „Ghici ce ţi-am adus?" „No să ghiceasca", îşi spune înveselită Anişoara pitind mărul în buzunar.
Somnul
In dormitor, copiii au început să se dezbrace, pregătindu-se pentru somnul de după amiaza.
Tovarăşa Marta i-a arătat Anişoarei un pat alb, la fel cu toate celelalte din odaia luminoasă şi mare, şi-a îndemnat-o să şi scoată rochia, pantofii şi să se culce.
Irina, care azi e de serviciu în dormitor, sta si se uită dacă copiii îşi potrivesc cu grija hainele pe scăunele, dacă ghetuţele tuturor sunt aşezate perechi, una langă alta, pe covoraşul din dreptul fiecărui pat.
Aproape toţi copiii au sărit sub pături; lui Tudorel i-au rămas afara călcâiele trandafirii ca doi cartofiori noi.
Inveleşle-te bine, îi spune tovarăşa Marta.
Educatoarea trece printre paturi, potriveşti mai bine sub capul unei fetiţe perna mică, îndreapta cu palma marginea unui cearceaf, mângâieun copil pe frunte, netezeşte parul altuia şi trece mai departe.
Anişoara sta în pat, ridicată în capul oaselor, cu coatele pe genunchi, cu obrajii sprijiniţi în palme. Ochii ei albaştri şi rotunzi sunt umezi.
Totul, până acum, ia fost pe plac în căminul ăsta de copii. Şi jocurile, şi mâncarea, şi tovarăşa Marta, şi Irina şi Andrei... Totul! Dar de ce, acum trebuie cu tot dinadinsul să doarmă când ei nu-i este somn deloc! Nici acasă nu-i place să doarmă după amiază.
Dar aici la cămin, vrei-nu vrei, culcă-te. Să doarmă ceilalţi copii, n-au decât, daca lor Ie e somn. Si ea mai bine s-o lase sa se joace cu papuşa aceea îmbrăcată în rochie verde de mătase... sau cu Chiuş-Chiuş! Anişoarei i s-a făcut deodată dor, foarte dor, de iepuraşul ei. De ce l-a luat tovarăşa Marta? De ce i l-a pus în cuşcă?
Anişoara izbucneşte în plâns:
Vreau acasă! Vreau acasă!
După ce dormi, o să vie mămica ta să le ia acasa, încerca s-o liniştească tovaraşa Marta.
Tudorel, care era gala să aţipească, ridică de pe perna capul şi se uită lung, cu ochii lui jucăuşi la Anişoara.
— Iar plângi? o necăjeşte el. Din cauza ta nu putem dormi nici noi...
— Are dreptate, spune şi tovarăşa Marta.
Anişoarei îi e ruşine şi se întinde repede în pat, trăgându-şi pătura până sub bărbie. Dar gândurile ei au rămas tot la păpuşa cu rochie verde de mătase şi la Chiuş... Oare nu pleacă tovarăşa Marta din dormitor? Ba da, uite, chiar acuma iese binişor pe uşă, după ce s-a mai întors odată din prag şi a cuprins cu o privire toată încăperea.
„O să ma dau jos din pat, încet încet. îşi face planul Anişoara, mă strecor pe uşă, tiptil-tiplil, trec prin coridor, ies în curte şi o să-l iau pe Chiuş din cuşca... Pe urmă... pe urmă..."
Gândurile Anişoarei se învălmăşesc. Pleoapele i se îngreunează de somn... O toropeală plăcută o învăluie, o împresoară parcă din toate părţile...Ochii i se închid...
Fata a adormit şi acum visează...
... Anişoara se dă repede jos din pat şi aşa cum e, în cămaşuţă de noapte, şi cu picioarele goale, o zbugheşte pe uşă... începe să alerge pe un coridor lung, nesfârşit de lung. Dar, deodată, în faţa ei se ridică un zid înalt, cu o poartă in care la mijloc Anişoara zgâlţâi clanţa grea de fier, bate cu pumnii şi cu picioarele în poartă, dar poarta rămâne neclintită, nu se deschide... Apoi, ca şi cum n-ar fi fost. poarta şi zidul pier, smulse parcă dela locul lor deo mână nevăzută. Acum, Anişoara e într-o curte în care n-a mai fost niciodată. O curte necunoscuta, plină cu căsuţe mici, ca pentru păpuşi. Toate căsuţele sunt făcute din cuburi colorae, roşii, verzi, galbene, albastre, violet. Unele au câte două-trei turnuleţe ascuţite, altele balconaşe.
Dintr-un astfel de balcon o păpuşă îmbrăcată într-o rochie creaţă, din mătase verde, îi face Anişoarei semne să se apropie. Mâna păpuşii, micuţă şi grăsuţă, o tot cheamă pe fetiţă. Ea stă în loc şi nu ştie ce să facă.Vede ieşind dintr-altă căsuţă, tot din cuburi, un ursuleţ de catifea care se urcă grăbit într-un tren mecanic ce şerpuieşte pe nişte şine înguste şi întortochiate. Un căţel negru de pâslă se învârteşte ca un titirez şi latră. Din senin, căsuţele din cuburi încep să ţopăie, apoi toate pornesc spre Anişoara. Coboară din balcon şi păpuşa; ea se îndreaptă cu paşi mici spre Anişoara. Parcă şi trenul lot spre ea vine. Şi toate, toate jucăriile o strigă pe nume: Anişoara! Anişoara!
Fetiţa priveşte năucă în jurul ei... Şi deodată se face întuneric — dar numai peutru o clipă — ca apoi fata să se pomenească într-o pădure plină cu copaci mari, fugind după un iepuraş mic, alb.
— Chiuş-Chiuş! Opreşte-te! strigă înspăimântată fetiţa, văzând o vulpe mare, cu o coadă groasă, roşcată.
Chiuş se întoarce cu capul spre Anişoara şi îi spune:
— Do ce m-ai luat din cuşcă? Acum o să mă mănânce vulpea...
Fetiţa se repede să ia iepuraşul în braţe, dar vulpea vine tot mai aproape, tot mai aproape, aţintindu-şi ochii sticloşi asupra lui Chiuş. Acuş, acuş o să-l înhaţe...
Dar, pe neaşteptate toată pădurea răsună de chiote vesele şi o ceata de copii vin în goana spre Anişoara. E şi Irina. si Tudorel, şi Doiniţa, chiar şi Dinei cel mic...
In rând cu ei, păşeşte un vânător cu o pălărie mică, verde, împodobită cu pană pestriţa de cocoş, un vânător cum a văzut Anişoara într-o carte cu poze.
Vânătorul se apropie de Anişoara şi atunci ea îi vede mai bine chipul.
— Tovarăşă Marta! strigă fetiţa şi se aruncă de gâtul vânătorului. Vulpea a pierit... Chiuş de bucurie, face tumbe pe iarbă, ca un căţel...
Anişoara deschide ochii, şi-i freacă cu pumnii, priveşte in jurul ei. încă buimăcită de vis... In picioare, lângă palul ei sta tovarăşa Marta, dar fără pălăria verde de vânător cu pană pestriţă de cocoş.
— Ai dormit bine, Anişoara?
— Am visat... Anişoara începe sa râdă. Şi, râzând, povesteşte frânturi din visul ei: Eram într-o pădure, cu copaci mari, mulţi... O vulpe voia sa-l mănânce pe Chiuş...
— Hai, îmbracă-te — îi spune tovarăşa Marta — a venit mămica ta să te ia acasa... Ţi-l dau şi pe Chiuş sa-l iei cu tine...
Chici
Ghici ce ţi-am adus dela cămin? Anişoara ţine amândoua mâinile la spate; într-una strânge bine un mar roşu, cu codiţa scurta, neagră.
Tatăl se mişca de pe un picior pe altul, îşi duce un deget la frunte şi pare că se gândeşte adânc, adânc de tot, la ceva.
— Hai. ghiceşte! îl îndeamnă Anişoara.
— Nu pot! Nu ştiu ce mi-ai adus de la cămin, ridică el din umeri. Apoi zice. aşa, într-o doară: Poate un tramvai sau un elefant...
— Cum o să încapă într-o mână de-a mea un... tramvai sau un elefant, râde fetiţa.
Tatăl are un fel dea glumi, al lui, care întotdeauna o pune în încurcătură pe Anişoara. El poate spune vorba cea mai de haz, foarte serios, fără măcar să zâmbească.
— Nai ghicit, îl necăjeşte Anişoara. Te dai bătut?
— Mă dau! N-am ce face!
— Atunci, închide ochii, tăticule, şi întinde o mană. Da' să nu te uiţi, că mă supăr, auzi?
Tata îi făgăduieşte că va ţine ochii strânşi, să nu pătrundă nici o rază de lumină printre genele împreunate.
Şi aşa face; apoi întinde o mână, drept înainte.
Anişoara înaintează un pas spre el şi-i pune în palmă mărul pe care I-a adus de la cămin, în buzunarul şorţuleţului.
Tata deschide ochii, se uită la măr, îl întoarce pe o parte şipe alta.
- E frumos... Dar de ce nu l-ai mâncat tu, de ce mi l-ai adus mie?
Fiindcă azi dimineaţă i-ai cerut mamei un măr şi n-a avut să-ţi dea... Eu am mâncat unul la masă...
Tatăl tace câteva clipe, în-duioşat. Se uita in ochii Anişoarei, apoi o saltă de subsuori, o strânge la pieptul lui, o sărută pe amândoi obrajii.
Te-ai gândit să-mi faci o bucurie, draga mea. Iţi mulţumesc !
Mama intra chiar in clipa aceea în odaie: are într-o mână o plasă din care începe să scoată, unul câte unul, mai multe mere; le-a cumpărat în drum spre casă.
A, zice puţin dezamăgită Anişoara, ai adus mere...
— Eu îl mănânc întâi pe ăsta, pe care mi l-ai adus tu, se grăbeşte să spună tata, ţinând o încă în braţe pe Anişoara, care are atâtea de povestit despre cele văzute la cămin... Despre copii, despre jucării şi despre supa atât de gustoasă pe care a mâncat-o toată, toată: „Un strop n'am lăsat în farfurie, poţi s-o întrebi şi pe tovarăşa Marta, tăticule"...
Când Chiuş nu doarme...
— Unde vrei să-l duci? a întrebat Anişoara, încreţindu-şi fruntea, posomorindu-se deodată.
— In bucătărie, o să doarma acolo în noaptea asta. Mâine o să-i facă tata o cuşcă.
— Nu vreau! Vreau să doarmă în odaie cu mine, o să-i pun o pernă pe covor, o să-l învelesc... Te rog mamă, te rog...
Anişoara şi-a împreunat palmele, a lăsat o buză în jos şi e gata, gata să plângă, încearcă pe rând şi tata şi mama s'o facă să înţeleagă că în casă iepuraşul o să facă fel de fel de stricăciuni...
Dar, uneori, când Anişoara se încăpăţânează, e greu s-o scoţi la capăt cu ea. Aşa că mama l-a luat pe Chiuş şi l-a dus la bucătărie.
Anişoara e bosumflata, nu mai zice nimic şi se pregăteşte de culcare; tata şi mama ii spun noapte bună şi trec în odaia vecină.
Abia au ieşit şi Anişoara sare din pat. Deschide încet uşa, intră tiptil în bucătărie... îl ia în braţe pe Chiuş care se smuceşte, speriat, şi-l duce la ea în cameră. Pe jos, într-un colţ al odăi. Anişoara i-a pus o perniţă. Chiuş zburdă prin casă şi din când în când se mai opreşte în faţa oglinzii, se burzuluieşte la iepuraşul pe careîl vede, dar ţine minte cucuiul de azi dimineaţă şi nu se mai repede cu capul în el...
...Toţi în casă dorm. Numai Chiuş, prin întuneric, roade încet, dar foarte stăruitor, un capăt al perniţei, pe care Anişoara i-a pregătit-o drept culcuş.
Dinţişorii lui ascuţiţi au făcut o gaură în perniţa umplută cu fulgi.
Şi Chiuş nu se Iasă, roade înainte; e foarte ocupat să lărgească gaura, sa tragă cu botul de fulgi, să-i împrăştie peste tot covorul... Şi numai după ce s-a plictisit bine de treaba asta, îşi aduce aminte că ar mai fi de ros şi alte lucruri din odaie: de pildă, un picior de scaun, sau un dulap, sau chiar pantofii Anişoarei... Chiuş nu ştie cu ce să înceapă mai întâi. Poate n-ar strica — îşi zice el — să văd ce gust au şi ciucurii de la perdele... De ce nu?!
Pe fereastră luna arunca o fâşie de lumină argintie drept pe covorul din odaie... Chiuş porneşte cu paşi hotăriţi spre ciucurii perdelei, care atârnă până aproape de podea. ... In treacăt, aruncă o privire fugară spre oglinda şi când vede că şi celalalt iepuraş, duşmanul lui, a pornit tot spre fereastră, Chiuş se opreşte furios în Ioc. Dar şi iepuraşul din oglindă se opreşte...
— Iar te ţii scai de mine, se răsteşte Chiuş la el. Şi, de data asta, uitând de cucuiul de azi dimineaţă, se repede— buff cu capul în o-glindă...
— Au! Vai! ţipă Chiuş.
Anişoara tresare din somn. Se trezeşte, aprinde lampa de pe măsuţa din apropierea patului.
încăperea se umple de lumină...
Chiuş o zbugheşte în dosul dulapului...
Anişoara vede tot covorul plin de fulgi...
— O o sa zică mama, ce o sa zică mama, se vaită ea, coborînd repede din pat.
- Ce s'a întâmplat, Anişoaro? întreabă din camera de alături mama, care s-a deşteptat şi ea din somn. Şi înainte de a primi răspunsul, deschide uşa şi apare în prag.
Fetiţa încearcă să adune fulgii... De ruşine că a fost încăpăţânată, nici nu-i vine să se uite în ochii mamei...
După dulap, Chiuş a adormit...
Farfurioarele
Ploua In dimineaţa aceasta de sfârşit de Mai: ploaie călduţa de vară, cu tunete şi fulgere, care i-a gonit pe copii din gradină, ia răspândit prin toate încăperile căminului, în grupele lor.
In faţa unei măsuţe scunde, aşezate pe scăunele cu speteaza, Anişoara şi Irina desenează cu creioane colorate floricele roşii şi albastre, pe câte o jumătate de coaja de ou. Fetiţele fac două ceşcuţe de ceai pentru păpuşi. Au lucrat mai înainte şi două farfurioare tăiate rotund, dintr-o bucată subţire de carton. Pe marginea farfurioarelor au desenat floricele colorate, la fel cu cele de pe ceşcuţă.
Acum serviciul de ceai e gata, dar Anişoara e necăjită! Ceşcuţa ei nu vrea deloc să stea pe farfurioară: se răstoarnă de îndată ce o lasă din mână.
— A mea stă, se laudă irina... Vrei sa nu mai cadă nici a ta? Uite, fă aşa: turteşte puţin în vârf coaja de ou.
— Aha! se bucurăAnişoara, apoi se ridicăde pe scăunel şi se în-dreaptă spre policioara din odaie, pe care stau, una lângă alta, păpuşa Rodica şi păpuşii Lola. Rodica are cosiţe subţirele, blonde şi e îmbrăcată cu o bluză albă, încreţită ca o iie şi cu o fustă creaţă, roşie. E încălţată cu cismuliţe negre, care- i ajung aproape de genunchi.
— Nu chema încă păpuşele la masa — zice Irina Anişoarei. Stai să pregătim întâi ceaiul.
Irina ia dintr-un colţ al încăperii, în care stau îngrămădite o mulţimede jucării, o maşinuţă de gătit şi două crăticioare albe, de aluminiu. Umple una din ele cu apă dintr'un pahar şi o pune pe un ochi al maşinii de gătit.
Anişoara a luai o bucată de plastilina cafenie şi o strânge în palmă.
Eu fac cozonaci! Doi! Unul pentru Lola şi unul pentru Rodica.
Anişoara pune cozonacii să se coacă în cuptor.
— Sunt gata, hotărăşte ea după numai o clipă şi-i şi scoate. Trage aerul adânc pe nas şi zice:
— Ce miros bun au!
— A fiert şi apa mea! zice Irina şi se uită în jur, căutând parcă ceva, apoi ia repede batista din buzunarul şorţului şi cu ea în mână apucă toarta crăticioarei.
— De ce o iei cu batista? zise Anişoara.
— Ca să nu mă frig! Şi mama ia cratiţele de pe foc cu cârpa de bucătărie.
Anişoara se uită foarte nedumerită la Irina:
— Da ce, tu ai făcut foc de-adevărat în maşină? întreabă ea.
Da ce, tu ai făcui cozonaci adevăraţi? îi răspunde puţin jignită
Irina. Tu nu i-ai băgat in cuptor şi pe urmă ai zis că s-au copt?
Anişoara vede că Irina are dreptate şi schimbă repede vorba. Le aduce la masă pe Lola şi pe Rodica şi le pune faţă în faţa pe câte un scaun.
Irina vine cu o crăticioară plină cu apa şi începe să toarne pe rând în cele două ceşcuţe, care stau alături... Acum, ceşcuţele sunt pline până la jumătate... Irina se gândeşte, pentru că i-a mai rămas apă în crăticioară, să mai toarne câte un pic, în fiecare ceşcuţă. Dar nu ştiu cum face (adică ştiu: s-a uitat în clipa aceea la o vrăbiuţă care a bătut cu ciocul în geam) că scapă crăticioara din mână, pe masă... Apa se împrăştie peste cele două farfurioare de carton... Irina se repede să le tragă din loc şi... varsă apa din ceşcuţe.
— Tii! Uite ce ai făcut! Anişoara sare de pe scaun, ferindu-se de stropii de apă care se preling de pe marginea mesei. Ai stricat farfurioarele, o mustră şi o îmbrânceşte, cu ciudă, pe Irina.
Ia farfurioarele îmbibate cu apă, se uită la ele şi vede, cu jale cum i se frâng în mână.
Irina şi-a supt amândouă buzele, priveşte în jos necăjită, apoi murmură:
— Nu mă mai joc cu tine... întoarce spatele şi pleaca. Anişoara priveşte o clipa în urma ei neştiind ce să spună. Ii pare rău c-a îmbrâncit-o, dar acum ce să facă? Işi scoale batista, sterge apa de pe masa şi se aşează la loc pe scaun, cu amândouă păpuşile în braţe.
Cu coada ochiului se tot uită spre Irina, care s-a dus lângă Ţudorel.
— S-a vărsat ceaiul, le vorbeşte Anişoara încet păpuşilor. Se apleacă spre păpuşa Lola şi o întreabă:
Vrei cozonac? Se apleacă şi spre Rodica: Dar tu vrei?
Şi tot Anişoara, făcându-şi glasul mic şi subţiindu-şi-l răspunde în locul păpuşilor:
— Vrem! Dă-ne cozonac!
Tovarăşa Marla se apropie încet de masă, cu grijă parcă, să nu tulbure jocul fetiţei. Anişoara ridică privirea spre educatoare şi surâde.
— Ce spuneau păpuşile? întreabă tovarăşa Marta. Anişoara îşi mai subţie odată vocea şi repetă:
Dă-ne cozonac! Dă-ne cozonac!
Nu prea ştiu să vorbească frumos păpuşile astea, zice tovarăşa Marta.
De ce? se miră Anişoara.
— Păi... aşa se spune: „dă-ne cozonac"? Eu, în locul lor, aş spune: dă-ne, te rog cozonac... Parcă sună mai frumos, nu?
Tovarăşa Marta tace o clipă, apoi, deodată, întreabă:
— Şi care dintre ele două, Lola sau Rodica, a îmbrâncit-o pe Irina?
Anişoara stă şi se gândeşte puţin (întrebarea a pus-o într-o mare încurcătură) apoi răspunde în şoaptă:
— Rodica.
— Aha, Rodica, face tovarăşa Marta, ei, atunci Rodica nu mai merită să mănânce astăzi cozonac, pentru că s-a purtat urît...
Şi tovarăşa educatoare întinde mâinile să ia păpuşa din braţele Anişoarei. Dar fetiţa n-o dă.
— Eu am îmbrâncit-o, mărturiseşte ea, fiindcă Irina...
Dar în clipa aceea se apropie Irina de masă, cu două farfurioare de carton în mână, împodobite cu floricele colorate pe margini.
Am făcut altele... M-a ajutat şi Tudorel...
Hai să ne jucăm... Vrei? întreabă Anişoara.
— Da... răspunde Irina.
Tovarăşa Marta se îndepărtează.
Anişoara se uită în ochii Irinei. Privirea ei duioasă şi caldă parcă întreabă:
Mai eşti supărată pe mine?
— Nu chema încă păpuşele la masa — zice Irina Anişoarei. Stai să pregătim întâi ceaiul.
Irina ia dintr-un colţ al încăperii, în care stau îngrămădite o mulţimede jucării, o maşinuţă de gătit şi două crăticioare albe, de aluminiu. Umple una din ele cu apă dintr'un pahar şi o pune pe un ochi al maşinii de gătit.
Anişoara a luai o bucată de plastilina cafenie şi o strânge în palmă.
Eu fac cozonaci! Doi! Unul pentru Lola şi unul pentru Rodica.
Anişoara pune cozonacii să se coacă în cuptor.
— Sunt gata, hotărăşte ea după numai o clipă şi-i şi scoate. Trage aerul adânc pe nas şi zice:
— Ce miros bun au!
— A fiert şi apa mea! zice Irina şi se uită în jur, căutând parcă ceva, apoi ia repede batista din buzunarul şorţului şi cu ea în mână apucă toarta crăticioarei.
— De ce o iei cu batista? zise Anişoara.
— Ca să nu mă frig! Şi mama ia cratiţele de pe foc cu cârpa de bucătărie.
Anişoara se uită foarte nedumerită la Irina:
— Da ce, tu ai făcut foc de-adevărat în maşină? întreabă ea.
Da ce, tu ai făcui cozonaci adevăraţi? îi răspunde puţin jignită
Irina. Tu nu i-ai băgat in cuptor şi pe urmă ai zis că s-au copt?
Anişoara vede că Irina are dreptate şi schimbă repede vorba. Le aduce la masă pe Lola şi pe Rodica şi le pune faţă în faţa pe câte un scaun.
Irina vine cu o crăticioară plină cu apa şi începe să toarne pe rând în cele două ceşcuţe, care stau alături... Acum, ceşcuţele sunt pline până la jumătate... Irina se gândeşte, pentru că i-a mai rămas apă în crăticioară, să mai toarne câte un pic, în fiecare ceşcuţă. Dar nu ştiu cum face (adică ştiu: s-a uitat în clipa aceea la o vrăbiuţă care a bătut cu ciocul în geam) că scapă crăticioara din mână, pe masă... Apa se împrăştie peste cele două farfurioare de carton... Irina se repede să le tragă din loc şi... varsă apa din ceşcuţe.
— Tii! Uite ce ai făcut! Anişoara sare de pe scaun, ferindu-se de stropii de apă care se preling de pe marginea mesei. Ai stricat farfurioarele, o mustră şi o îmbrânceşte, cu ciudă, pe Irina.
Ia farfurioarele îmbibate cu apă, se uită la ele şi vede, cu jale cum i se frâng în mână.
Irina şi-a supt amândouă buzele, priveşte în jos necăjită, apoi murmură:
— Nu mă mai joc cu tine... întoarce spatele şi pleaca. Anişoara priveşte o clipa în urma ei neştiind ce să spună. Ii pare rău c-a îmbrâncit-o, dar acum ce să facă? Işi scoale batista, sterge apa de pe masa şi se aşează la loc pe scaun, cu amândouă păpuşile în braţe.
Cu coada ochiului se tot uită spre Irina, care s-a dus lângă Ţudorel.
— S-a vărsat ceaiul, le vorbeşte Anişoara încet păpuşilor. Se apleacă spre păpuşa Lola şi o întreabă:
Vrei cozonac? Se apleacă şi spre Rodica: Dar tu vrei?
Şi tot Anişoara, făcându-şi glasul mic şi subţiindu-şi-l răspunde în locul păpuşilor:
— Vrem! Dă-ne cozonac!
Tovarăşa Marla se apropie încet de masă, cu grijă parcă, să nu tulbure jocul fetiţei. Anişoara ridică privirea spre educatoare şi surâde.
— Ce spuneau păpuşile? întreabă tovarăşa Marta. Anişoara îşi mai subţie odată vocea şi repetă:
Dă-ne cozonac! Dă-ne cozonac!
Nu prea ştiu să vorbească frumos păpuşile astea, zice tovarăşa Marta.
De ce? se miră Anişoara.
— Păi... aşa se spune: „dă-ne cozonac"? Eu, în locul lor, aş spune: dă-ne, te rog cozonac... Parcă sună mai frumos, nu?
Tovarăşa Marta tace o clipă, apoi, deodată, întreabă:
— Şi care dintre ele două, Lola sau Rodica, a îmbrâncit-o pe Irina?
Anişoara stă şi se gândeşte puţin (întrebarea a pus-o într-o mare încurcătură) apoi răspunde în şoaptă:
— Rodica.
— Aha, Rodica, face tovarăşa Marta, ei, atunci Rodica nu mai merită să mănânce astăzi cozonac, pentru că s-a purtat urît...
Şi tovarăşa educatoare întinde mâinile să ia păpuşa din braţele Anişoarei. Dar fetiţa n-o dă.
— Eu am îmbrâncit-o, mărturiseşte ea, fiindcă Irina...
Dar în clipa aceea se apropie Irina de masă, cu două farfurioare de carton în mână, împodobite cu floricele colorate pe margini.
Am făcut altele... M-a ajutat şi Tudorel...
Hai să ne jucăm... Vrei? întreabă Anişoara.
— Da... răspunde Irina.
Tovarăşa Marta se îndepărtează.
Anişoara se uită în ochii Irinei. Privirea ei duioasă şi caldă parcă întreabă:
Mai eşti supărată pe mine?
